Evghenie
Rodionov, soldatul rus care a implinit 19 ani exact in ziua
martirizarii sale. La 23 mai 1996, Sfantul Mucenic Evghenie a fost
Evghenie Rodionovexecutat prin taierea capului de rebelii ceceni,
pentru ca a refuzat sa se lepede de Hristos si sa-si scoata de la gat
cruciulita pe care o purta din copilarie. Mama lui Evghenii a primit
si filmarea video a executiei (inclusa in filmuldocumentar – min.
5), din care fiecare poate vedea pe viu cum se moare pentru Hristos.
Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei
sale, pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi
credincioşi şi au loc multe minuni.
DIN
ICOANA NOULUI MUCENIC, EVGHENII, UCIS PENTRU CA A MARTURISIT SFANTA
CRUCE, A IZVORAT MIR
Povestirea
cutremurătoare a mamei lui Evghenii (Liubovi Vasilievna Rodionova)
Mucenicul Evghenie
Ostasul s-a nascut la ora 0:30, in noaptea de 23 mai 1977. Nasterea
nu a fost prea grea. Jenia era un copil voinic, sanatos, lung de 52
cm si greu de 3,9 kg. Atunci cand i-am auzit primul strigat, care
voia sa spuna “am venit pe lume, primiti-ma si iubiti-ma”, am
rasuflat usurata si privirea, ca din intamplare, mi s-a indreptat
spre fereastra. Era o noapte adanca. Cerul era intunecat, plin de
stele mari, luminoase. Si in acea clipa, din cer au inceput deodata
sa cada stele. M-am albit la fata, inima mi s-a strans si mi-a
inghetat, prinsa ca intr-un cleste. Doctorii si asistentele au
inceput sa ma linisteasca, spunand ca acesta este un semn bun, si ca
prevesteste o soarta buna micutului, ba chiar si mie. Dar presimtirea
pericolului, teama, asteptarea incordata a unei primejdii
necunoscute, nu m-au parasit multa vreme. Apoi parca am uitat de
toate, pentru ca sa mi le amintesc dupa 19 ani. Jenia a crescut
puternic, era un copil foarte linistit. Lucrul care il caracteriza de
la cea mai frageda varsta era spiritul sau de observatie. Intotdeauna
atentia ii era atrasa de lucruri carora altii nu le acordau nicio
importanta. Avea mai bine de un an si inca nu mergea, iar noi,
oarecum ingrijorati, am hotarat sa-l botezam. Dupa o luna, Jenia a
inceput sa mearga pasind hotarat, sigur, fara sa se grabeasca. Tin
minte ca imediat dupa aceasta l-am luat cu mine la padure; era o vara
placuta, calda. Padurea era aproape de casa noastra. El statea pe
carare, langa o tufa inalta de feriga. Eu m-am ascuns, gandind ca o
sa inceapa sa ma caute, ca va fi ingrijorat. Liniste. Apoi m-am uitat
si am constatat cu uimire ca baietelul meu uitase ca mama este cu el
si privea cu multa atentie feriga pe care urcau diferite gaze. Si le
privea pe toate cu atata incantare! De altfel toata viata sa a fost
cu luare aminte la fiecare fir de iarba. Eu nu am avut darul acesta.
Eu pot merge pe carare si sa rup totodata fara sa vreau crengi,
frunze, plante care cresc pe margine, fara ca macar sa-mi dau seama
de acest lucru. El niciodata nu facea asa ceva, ba chiar imi zicea
mereu “mama, ar trebui sa-ti leg mainile”. Pe la patru ani si
jumatate, ori pe la cinci ani am constatat ca,in ciuda firii sale
linistite si retrase, el are un caracter foarte ferm. (…) deja se
vedea ca baiatul creste cu un caracter darz, barbatesc. Imi amintesc
bine ziua de 1 septembrie, cand a mers la scoala, aici la Kurilovo.
Abia ne mutasem din alta regiune, trecusera trei luni si nu aveam
aici pe nimeni, nici rude, nici cunostinte, iar el nu-si facuse inca
prieteni. Se facuse careul. Jenia era imbracat frumos, cu buchetul de
flori, era putin nedumerit. Dar cum i-au mai stralucit ochii de
bucurie, cand m-a descoperit in multimea de parinti. Vedeti, incetase
deja sa se mai simta strain si singur. A fost un elev bun. Prima sa
invatatoare, Nadejda Ivanovna, era o femeie minunata, cum putine mai
sunt acum in scoli, mai ales astazi. Ii era drag, dar si el avea un
simtamant deosebit pentru ea. Chiar prin clasa a VIII-a sau a IX-a,
cand incepea scoala, pe 1 septembrie, fiind deja baiat mare, lua cu
el o floare pe care i-o daruia ei, ceea ce le facea oarecum geloase
pe celelalte profesoare. Pe la 11-12 ani, s-a intors din vacanta cu o
cruciulita la gat. Am observat acest lucru si l-am intrebat: “Jenia,
ce inseamna asta?” El mi-a raspuns: “Este o cruciulita. Am fost
cu bunica la biserica inainte de a incepe scoala si acolo m-am
spovedit, m-am impartasit si am primit aceasta cruciulita”. “Jenia,
da-o jos ,ca vor rade colegii de tine!” El a tacut, nu a zis nimic,
dar nu si-a scos crucea de la gat.Apoi, dupa un timp, am observat ca
a inlocuit lantisorul cu o sforicica. Din nou am inceput sa-l iau la
rost, de data asta cu asprime. “Tu pe ce lume traiesti? Ai mai
vazut asa ceva la vreunul din colegii tai? Si, daca chiar vrei sa
porti aceasta cruciulita, daca chiar trebuie, de ce nu o tii pe
lantisor si ai pus-o pe sfoara asta grosolana?”. El mi-a raspuns
simplu, calm si destul de hotarat: “Asa ma simt eu bine si asa o
voi purta”. Locuiam doar eu cu el, ne obisnuiseram sa ne respectam
hotararile unul altuia, dar de cateva ori tot m-am mai legat de
aceasta sfoara. Mi se parea ca tot rad prietenii, ca rad toti de el,
fiindca nu-si scotea crucea niciodata, nici la inot, nici la rau,
nici la baie, nici la antrenamente, oriunde ar fi mers, fie la cercul
sportiv ori acasa. In toate fotografiile, in mijlocul multimii de
prieteni, peste tot doar el este cu o cruciulita si inca agatata de o
sfoara groasa.Nu stiu daca baietii glumeau pe seama lui ori nu, acum
nu mai am cum sa aflu. Oricum el nu si-a scos niciodata cruciulita de
la gat. Jenia invata usor, prindea cu usurinta toate materiile.
Invata cu placere, dar a terminat numai noua clase. Mi-a spus ca inca
nu s-a hotarat ce va face in viata. In general, avea o atractie spre
bucatarie, ii placea sa gateasca, iar prima lui alegere a fost sa se
faca bucatar. Nu stiu daca aceasta fusese o hotarare ferma ori nu,
dar mi-a zis: “Dupa ce vin din armata o sa ma hotarasc si atunci o
sa-mi continui studiile”. Dar dupa ce a terminat cele noua clase,
s-a angajat imediat la fabrica de mobila, iar munca de acolo ii
placea. Eu nu m-am opus, pentru ca si eu eram in domeniu. Si Sasa,
tatal lui, fusese lucrator in lemn, dulgher, tamplar, tot in
industria mobilei. Bunicul meu a fost dulgher, la fel si tata –
deci era ca o traditie de familie. Iar munca asta chiar ii placea. Pe
langa toate celelalte, imi amintesc ca primea destul de multi bani.
Eu, cu trei servicii, nu primeam atata. Am inceput sa o ducem bine.
In anul 1994, am primit un apartament cu doua camere si credeam ca,
de acum, traiul ne va fi mereu la fel. Inainte de armata, Jenia avea
doua meserii – aceea de tamplar (stia sa asambleze mobila, sa o
coiasca si sa o tapiteze), iar cu trei luni inainte de armata a
terminat si scoala de soferi. A obtinut permisul de conducere pentru
doua categorii. Eu nu l-am ajutat in niciun fel. Singur si-a dat
examenele, singur s-a descurcat. Si poate ca de aici a avut mai multe
satisfactii, pentru ca in principiu a fost intotdeauna independent.
De la sapte ani se trezea singur dimineata, se spala, se imbraca,
manca, pleca la scoala. Eu de la sase dimineata eram la serviciu, asa
incat baiatul a crescut independent, cu simtul raspunderii.
Intotdeauna am avut impresia ca am in casa, daca nu un barbat, in
orice caz nu un copil, ci un om matur. Si iata ca acum, chiar
amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune ca a fost un copil
neobisnuit, ca s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalti baieti de
varsta lui. (…) Nu era un copil prea deschis. Avea in el ceva, ce
nu am inteles niciodata. Lui Jenia ii placeau versurile si chiar de
cand era mic imi mai scria cate o poezie de ziua mea. Versurile erau
puerile, nu indeajuns de mestesugite, dar intotdeauna pline de
gingasie si dragoste. Pe 25 iunie 1995, Jenia a iesit pentru ultima
data din casa, din sat – a fost luat in armata. Nu prea voia sa
plece militar, dar datoria este datorie. Si el, si baietii din
anturajul lui, intelegeau perfect ca exista lucruri pe care vrei, nu
vrei, trebuie sa le faci. Nu s-a pus niciodata problema sa se
sustraga de la efectuarea stagiului militar. In armata, a fost
repartizat la trupele de graniceri, lucru de care era foarte mandru.
In fiecare scrisoare, in fiecare convorbire telefonica, tinea sa
sublinieze ca el este granicer. Pe 10 iulie s-a depus juramantul.
Patru baieti din satul nostru au plecat in aceeasi zi in armata si
tot impreuna au facut trei luni instructie la Ozersk, regiunea
Kaliningrad. Din pacate, eu nu am putut sa merg la juramant, dar una
dintre mame a ajuns. Si cand s-a inapoiat, mi-a spus: “Liuba,
primul pe care l-am intalnit la poarta cazarmii unitatii militare a
fost Jenia. Asa de mult ar fi vrut sa vii”. Si acum imi pare rau ca
atunci nu am putut merge: nu am putut sa-l vad pe fiul meu in
uniforma de parada, rostind pentru intaia data juramantul de credinta
fata de Patrie, de credinta fata de datoria sa ostaseasca. In
septembrie, mi-am luat concediu si am plecat la el. La acel moment,
fusese deja transferat la Lesnoe, unde facea pregatire speciala. Trei
luni de instructie, apoi trei luni de pregatire speciala, dupa care
toti din acea unitate au fost trimisi la punctele fierbinti din
Tadjikistan, Daghestan, Ingusetia. Se parea ca nimeni nu va fi trimis
in Cecenia, deci nici Jenia al meu, dar in toate punctele acelea era
razboi. Cand am ajuns la unitate, comandantul m-a intampinat
morocanos: “A mai venit inca o mamica cu rugamintea ca fiul ei sa
nu fie trimis intr-un punct fierbinte”. Eu l-am intrerupt imediat
si i-am spus ca deocamdata nu am vorbit cu fiul meu, dar ca va fi asa
cum va hotari el, pentru ca, de cand era mic, a fost singurul barbat
in casa si, daca el va lua o asemenea hotarare, eu o voi respecta,
indiferent care ar fi aceasta.Comandantul si-a schimbat atitudinea,
chiar m-a ajutat sa ajung la poligonul de instructive, unde se afla
Jenia. Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar in fiecare zi
trebuia sa ne prezentam la unitate. Totusi, comandantul se temea
intrucatva ca s-ar putea sa-l iau cu mine acasa. Am discutat cu
Jenia. El mi-a spus: „Da mama, pe toti din unitatea mea i-au trimis
in puncte fierbinti, iar eu am scris deja raportul, la fel ca
ceilalti”. In unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care
trei sute au scris in raport ca sunt de acord sa plece in puncte
fierbinti. Printre acesti trei sute a fost si fiul meu. Atunci i-am
spus: „Jenia, acolo este razboi, tu nici nu-ti dai seama ce lucru
grav este acesta. Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar daca se va
intampla ceva cu tine, stii ca nu o sa supravietuiesc.” El mi-a
raspuns: „Mama, de soarta inca nimeni nu a scapat vreodata. Eu pot
sa ies pe drum si sa ma calce o masina. Atunci ti-ar fi mai usor? Iar
prizonieratul…prizonieratul, cum mi-a fi scris”. Asa mi-a spus.
Noi paream ca anticipasem acest lucru, ca si cum vorbele noastre ar
fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus. Pe 13 ianuarie 1996,
Jenia a plecat in misiune sub comanda detasamentului de graniceri de
la Nazransk, unitatea militara 2038. Misiunea urma sa dureze sase
luni, desi toti baietii au ramas acolo aproape noua. Am primit o
singura scrisoare, si aceea nu din locul unde fusesera trimisi
baietii, ci din Redant, de la detasamentul de graniceri unde
ajunsesera pentru a fi repartizati. El facea parte din detasamentul
special de graniceri 479, grupa 3 motorizata, specialitatea aruncator
de grenade. Superiorii erau absolut multumiti de el. Indeplinea toate
ordinele cu constiinciozitate, cu devotament. A reusit sa ajunga un
soldat bun, serios. Exact dupa o luna de serviciu militar la un
pichet de control, pe 13 februarie 1996, Jenia a cazut prizonier. Nu
a fost singurul, au fost capturati impreuna patru baieti: Sasa
Jeleznov, Andrei Trusov, Igor Iakovlev şi Jenia. Ei au ajuns in
mainile inamicilor din cauza neglijentei ofiterilor. A acelor
ofiteri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au crezut ca se
afla in concediu: din cauza celor care inainte de a asigura
securitatea soldatilor, au avut grija ca mai intai sa-si construiasca
o baie. Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor
principala era de a asigura in primul rand securitatea soldatilor.
Din pacate, n-au facut nimic in acest sens, iar dupa aceea, nu se
stie pentru ce au mai fost si decorati. Pichetul se afla pe unicul
„drum al vietii” din munti, care le permitea rebelilor sa
transporte pe acolo arme, munitii, prizonieri, adica era un sector de
foarte mare raspundere. Punctul de control si inregistrare, adica
exact locul unde a cazut Jenia prizonier, se afla la doua sute de
metri de pichet. Chiar in drum se afla o ghereta fara lumina, fara
mijloace de comunicatii, fara nici un fel de grup de sprijin. Dupa ce
Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat. Ghereta a fost mutata
ceva mai departe de drum, in jurul ei a fost sapat un mic transeu,
deasupra s-a instalat o mitraliera, iar alaturi, un transportor
blindat care sa furnizeze foc de sprijin. De ce a trebuit sa fie
sacrificati patru soldati, pentru a se proceda asa cum ar fi trebuit
sa se faca de fapt din prima zi? Daca comandantii nu au avut nici
minte, nici inima şi nici un fel de raspundere, de ce nu s-au uitat
macar sa vada cum sunt intarite alte pichete. Eu am trecut pe la
toate pichetele – acolo erau zone bine fortificate, erau blindaje,
barne, saci cu nisip.Toti au inteles ca aceea era o zona de mare
raspundere, in afara, din pacate, de grupul de la Kalinigrad. A fost
ingrozitor si faptul ca, pentru a se spala pe maini de raspunderea
pentru soarta soldatilor, mi-au trimis acasa o telegrama prin care ma
informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi dezertat
si ca ma roaga sa iau masuri pentru a-l convinge sa se intoarca la
unitate. Am primi aceasta telegrama pe 16 februarie 1996. Ca o linie
neagra, aceasta telegrama m-a despartit pentru toata viata de traiul
luminos – normal, chiar daca nu usor – pe care l-am trait alaturi
de fiul meu. In plus, stiam ca Jenia nu ar face niciodata asa ceva. A
fost cumplit ca au putut gandi astfel despre el.Toti il stiau pe
Jenia ca pe un om corect, devotat. Si dintr-o data sa primesc o asa
telegrama! Am plecat imediat intr-acolo, iar acasa au inceput
perchezitia in subsoluri, chiar si la casa de vacanta au venit
militienii sa-l caute pe dezertor. Cand am ajuns la unitate, si-au
cerut scuze si mi-au zis ca in invalmaseala de atunci nu mai stiau ce
fac, ca nu intelesesera imediat cum stateau lucrurile.De fapt, totul
fusese acolo atat de evident, incat chiar si la doua saptamani dupa
cele intamplate, zapada nu acoperise cu totul pata de sange de pe
drum. Se vedeau clar urmele de lupta, se vedea ca nu i-au bagat in
masina ca pe niste pui de gaina. Dupa cum mi-a povestit un martor
ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanta si chiar s-a
auzit un strigat de ajutor. Dupa aceea a fost liniste totala. Nimeni
nu a fost alertat, detasamentul nu a intrat in stare de alarma. Pe la
patru dimineata au plecat sa-i schimbe pe baieti, dar cand au ajuns
la ghereta acestia nu mai erau. Baiatul meu a fost prizonier timp de
trei luni si jumatate. Stiu ca el astepta, ca nu va fi parasit, ca va
fi eliberat si ca totul va lua sfarsit, dar s-a dovedit ca nimeni nu
mai avea nevoie de el. Si, din pacate, nu a fost singurul. Din cele
mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind lucrul cel
mai groaznic care se poate intampla cuiva. Prizonieratul este
neputinta, este batjocura.Viata a demonstrat ca prizonieratul cecen
este unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice
din cate pot exista pe lume. Sa dea Domnul ca toate mamele sa aiba
aceleasi relatii cu fiii lor, cum au fost cele dintre mine si fiul
meu. Cu toate acestea, eu tot nu mi-am cunoscut fiul pana la
sfarsit.Ce este de fapt armata? Este atunci cand omul pleaca din casa
intr-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici rude, nici
apropiati, nici prieteni. In schimb, acolo este o incordare vesnica:
trebuie sa te imbraci in doua secunde, sa alergi intr-un anumit timp,
sa mananci tot asa, intr-un timp record, adica totul se petrece
intr-un ritm innebunitor, in care este greu sa te incadrezi dupa
viata civila. Si in toata aceasta nebunie, in toata aceasta
incordare, Jenia a reusit totusi, ca de ziua mea, sa-mi scrie cateva
versuri delicate, care m-au miscat.
La
multi ani, maicuta mea iubita,
Azi e
ziua ta, dar din pacate,
Nu te
pot imbratisa, caci iata,
Soarta
m-a purtat asa departe.
Iti
urez ani multi si sanatate,
Sa
ramai tot tanara, frumoasa,
Unde-as
fi, nimic nu ne desparte
In
curand voi reveni acasa.
Din
adancul inimii as vrea
Tot
ce-i mai de pret, tot ce-ti doresti
Chiar
si o suta de ani de-ai avea
Pentru
mine nu imbatranesti
Cele
rele sa mi te ocoleasca,
Sanatoasa,
tanara mereu,
Mama
mea sa nu imbatraneasca,
Langa
ea mereu voi si eu.
Cata profunzime,
cata caldura, delicatete, dor de casa se regasesc in aceste versuri
din armata, care arata ca el avea un suflet foarte sensibil, pe care
nu si-l dezvaluia, pe care il ascundea. Si in acest rastimp, de trei
luni si jumatate cat a fost prizonier, era umilit si batjocorit,
batut, iar de toate acestea ar fi putut scapa oricand. In fiecare zi
i se spunea: „Poti sa ramai in viata. Pentru aceasta trebuie doar
sa-ti scoti crucea de la gat, sa treci la credinta noastra, sa ne
devii frate si gata. Si tot acest cosmar se va termina”. La nici
nouasprezece ani, cand nu ii avea alaturi nici pe mama sa, nici
ofiteri si nici indrumatori, baiatul a facut alegerea. El intelegea
perfect ce inseamna sa devina „fratele” unui rebel cecen.Insemna
sa puna mana pe arma si sa traga impotriva alor sai, impotriva unor
baietandri ca si el. Eu nu stiu daca as fi avut atat curaj, atata
tarie, incat sa fiu in stare sa fac o asemenea alegere. Stiu ce este
razboiul, pentru ca timp de zece luni am trait chinul razboiului, si
mai stiu si ce inseamna sa fii prizonier, chiar daca am stat in
captivitate numai trei zile. Nu sunt sigura ca as fi rezistat. Mi-am
gasit fiul cu mare greutate, abia dupa zece luni. A trebuit sa trec
prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe
pamant, la care abia daca poate cineva sa se gandeasca. Se pare ca
Dumnezeu mi-a calauzit drumul, caci am mers printre mine care nu au
explodat, desi erau mai dese decat pietrele.Se vede ca El m-a aparat
de bombe si nu m-a lasat sa mor, a considerat ca datoria mea de mama
este sa-mi gasesc fiul, sa-l inmormantez in pamantul natal; sa-l
ingrop asa cum au fost ingropati mosii si stramosii nostri, dupa
datina crestina, prohodit si intors in pamantul din care a fost luat.
Acest lucru l-am inteles abia acum, dar atunci cand mergeam pe
drumurile ostasesti ale razboiului numai in tacere il chemam pe
Domnul. Si nu ma rugam lui Dumnezeu sa ma ajute pe mine, ci ma rugam
Lui sa-l ajute pe el: „Doamne, oriunde ar fi, ajuta-l, nu-l lasa,
este doar un copil. Vezi Doamne ca statul l-a tradat. L-au tradat
toti, numeni nu mai are nevoie de el, in afara de mine, mama lui si
de Tine, Facatorul si Mantuitorul. Ajuta-l Doamne, nu-l lasa”. Timp
de doi ani dupa moartea lui Jenia, toti din jur ziceau ca a murit din
cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva. Cand auzi asa ceva
iti poti pierde mintile, cum sa accepti ca fiul tau a murit pentru
banii cuiva? Pur si simplu mintea mea nu putea sa conceapa una ca
asta…. Mergeam la biserica, umblam dintr-o biserica in alta, dar nu
gaseam nicicum ceea ce cauta sufletul meu. Poate ca Domnul mi-a dat
acesti doi ani numai pentru a simti cat mai adanc toate acestea.
Probabil ca El m-a mai supus unei cumplite incercari, pe care de
asemenea trebuia sa o trec, pentru ca, dupa aceea, oricat ar parea de
ciudat, totul a inceput sa se schimbe. Dupa doi ani, in biserica
noastra din Kurilovo, care incepuse sa fie refacuta, atunci cand pe
cupola a fost inaltata crucea, au venit ziaristii de la “Russkii
Dom”. A fost pusa crucea, apoi s-a pus masa, si la masa locuitorii
le-au spus: “De-ati sti ce baiat avem noi. Acum, noi toti ii ocaram
pe tineri, dar iata ca sunt si unii pe care nu ca ii invidiezi, ci,
pur si simplu merita toata stima”. Ziaristii s-au interesat, ne-am
intalnit, am vorbit. Erau oameni profund credinciosi, iar intalnirea
cu ei m-a zguduit. Nu pot spune acum ca mi-am uitat fiul sau ca m-am
impacat cu ideea pierderii lui – nu, bineinteles ca nu, si nu il
voi uita pe Jenia pana in ultima clipa a vietii mele. Dar nu mai simt
acea disperare, nu mai am acea senzatie ca nu mai vreau sa traiesc,
ca ma simt ca o fiara inchisa in cusca, ca sunt parasit din toate
partile. Ca preumblarea prin toate acele birouri ma transforma
intr-un nimic – nu pur si simplu in praf si pulbere, ci in nimic.
Aproape ca iti piere sufletul cand cineva nu numai ca nu te vrea, sau
nu poate sa te inteleaga, dar nici macar nu te priveste ca pe un om.
Nici durerea, nici suferinta ta nu ii impresioneaza. Te gandesti:
“Doamne, unde traiesc, in ce tara, printre ce fel de oameni traiesc
si cum de nu am intalnit in acesti doi ani niciun om de treaba?” De
altfel, nici nu prea aveam unde sa-l intalnesc – nu ieseam deloc
din casa. Doar pana la cimitir si atat. Poate asta sa fi fost cauza.
Iar in birourile functionarilor, din pacate si inainte erau putini
oameni adevarati, dar acum nu mai sunt deloc. Iar cand au venit
acesti tineri, cand am inceput sa discutam, ne-am intalnit o data, de
doua ori, de trei ori, iar ei au inceput sa-mi povesteasca atatea
lucruri, pe care chiar daca citesti multe carti, nu le poti intelege
pe data, dar spuse de ei prin viu grai totul parea atat de simplu,
atat de clar. Atunci in mintea mea a inceput sa se schimbe cate ceva:
nu ca mi-ar fi trecut supararea, dar pur si simplu am inceput sa
inteleg altfel lucrurile. Apoi au inceput oamenii sa-mi dea
telefoane. Au inceput sa se rezolve unele probleme, pe care nici nu
m-am straduit sa le rezolv, pentru ca mi se pareau de netrecut. Totul
a inceput sa se schimbe. Dar ce este mai important, este faptul ca am
inceput sa inteleg lucrurile altfel. Abia acum inteleg cu adevarat ca
exista oameni si oameni.Primii sunt cei care traiesc in alte tari,
sunt bogati, sau poate nu foarte bogati, dar satui, indiferenti,
linistiti, pe care nu-i intereseaza decat propria persoana, ceea ce
le apartine, sau ce este legat de viata lor. Dar sunt si altfel de
oameni. Sunt cei din biserici. Sunt multi preoti care au vrut sa ma
asculte, sa ma inteleaga. Dar ce este cel mai important este faptul
ca se roaga pentru fiul meu. Nu exista o rasplata mai mare ca aceasta
pentru o mama. Statul i-a dat lui Jenia “Ordinul Barbatiei”,
apreciindu-i exemplul sau de eroism, dupa care l-a uitat imediat, la
fel cum a uitat si de mine. Dar iata ca niste oameni simpli, crestini
ortodocsi, considera ca este de datoria lor sa vina de la Moscova, de
la Riazan, numai pentru a se ruga si a-l pomeni pe Jenia. Este o
femeie, Vera Vladimirovna, de pe langa Riazan, care lucreaza la o
manastire. Ea mi-a zis: “De ce te chinui atata? Statul ti-a tradat
baiatul. Dar Domnul niciodata nu-si tradeaza fiii, tine minte asta.
Oricati ani ar trece, El oricum ii stie pe toti ai sai”. La
mormantul lui Jenia este o cruce mare, inalta de doi metri, unde arde
o candela. Crucea a fost ridicata prin mila oamenilor: oamenii au
strans bani, au pus crucea si candela. Cand au ridicat crucea, au
venit preoti si enoriasi, ziaristi, scriitori, oameni de afaceri.
Erau oameni cu stare, nu dintre cei sarmani. Pe mine m-a mirat lucrul
acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit?! Veneau la
mormantul unui tanar necunoscut, care nu a salvat pe nimeni, nu a
capturat nici tancuri, nici avioane. Asa cum intelegeam noi aceasta
notiune, el nu era un erou, fusese numai ucis. El si-a ales de
bunavoie moartea. Si iata ca, dintr-o data, acesti oameni au venit la
mormant, s-au inchinat la crucea sa si spuneau ca nu el, Jenia, are
nevoie de aceasta, ci ei; ca aceasta are pentru ei o adanca
insemnatate sufleteasca. Pur si simplu eram uluita, ca acesti oameni
importanti vin dintr-o data la mormantul fiului meu cel linistit si
necunoscut de nimeni. A venit o femeie de la Cerepovet, a venit de la
asa o mare departare, ca sa i se inchine lui Jenia, desi insusi fiul
sau fusese ucis tot in Cecenia, in anul 1995. A mai venit un barbat
absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de asemenea m-a rugat sa-l
conduc la mormantul fiului meu. Pe 23 mai, cand i-am facut pomenirea,
erau multi preoti la mormantul fiului meu. Nu ma asteptam la asa
ceva. Venise sa se inchine la mormantul lui Jenia un veteran al
Marelui Razboi de Aparare a Patriei. El si-a scos decoratia de pe
front – medalia “Pentru vitejie” si a pus-o pe piatra de
mormant… Toate acestea mi-au rasturnat intreaga intelegere despre
viata. Dupa toate acestea am capatat o noua stare. Si ma gandeam:
“Doamne, de ce am crezut ca in lumea asta nu mai sunt oameni
normali?”. Exista oameni, iata-i ca imi sunt alaturi. Sunt straini,
necunoscuti, nici macar nu stiu cum ii cheama, si nici ei nu ma
cunosc pe mine, dar, cu toate acestea, au raspuns la strigatul meu de
durere. Si-au lasat la o parte toate treburile si au venit la
mormantul fiului meu, cu toate ca fiecare are o familie, ca are
propriile sale probleme. Iata ca ei au apreciat altfel fapta lui
Jenia, au simtit-o cu sufletul, nu dandu-i pur si simplu o tinichea.
Acest lucru ma impresioneaza.
Din: “Noul Mucenic
intru Hristos, Evghenie Ostasul”