PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII Luminătorul trupului  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! (Matei VI, 33)              Fraţi creştini,        Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.        Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti".        Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.        Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.        Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!"        Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: Nu vă îngrijoraţi!" Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.        Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.        Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.        La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.        Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: Nu vă îngrjoraţi!" Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.        Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.        Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.        Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.        Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.        De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.        Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi  care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El  care hrăneşte toate vietăţile!        Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!        Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.        Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.        Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: aşa-mi dictează mie conştiinţa" sau aşa îmi spune mie cugetul". Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.        Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.        Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.        Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.        Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.        Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.        E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.        Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.        Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise  cei 30 de arginţi  strigând în gura mare: Am vândut sânge nevinovat!" S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.        Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.        Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. Dragii mei  le zise preotul  această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu".        Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor" şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona".        Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!        Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.        O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.        O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.        Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.        Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.        Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.        Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.        La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.        Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.        Rugăciune        Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice.  Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII  Alegerea apostolilor  Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei IV, 19).        Fraţi creştini,        Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.        Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.        Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.        Domnul nostru Iisus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: „Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.        Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Iisus, după Înălţarea la cer.        Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Iisus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.        Iisus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Iisus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: „Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.        Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: „Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.        Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: „Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.        Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Iisus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Iisus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.        Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Iisus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.        Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Iisus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.        Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: „averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.        Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.        Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: „Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.        Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.        Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.        Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.        Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.        Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.        Atunci copilul acesta îi zise: „Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.        În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.        Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.        Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: „Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.        Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: „Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.        O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. „Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător".        Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.        Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.        Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Iisus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.        Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.        Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.        Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.        Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.        Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.        Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?        Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.        Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.        Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.        De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Iisus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.        Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.        Rugăciune        O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNTÂI DUPĂ RUSALII Duminica tuturor sfinţilor ... cât îmi sunt de cinstiţi prietenii tăi Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor şi-i vor număra pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi.        Fraţi creştini,        Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, prăznuieşte astăzi Duminica tuturor Sfinţilor, adică pe toţi sfinţii care sunt trecuţi în calendar şi în sinaxare, precum şi pe toţi aceia care încă nu sunt cunoscuţi de noi până în momentul de faţă. Duminica aceasta se mai numeşte şi duminica mare, tocmai pentru acest bogat praznic al tuturor sfinţilor; căci nu prăznuim câţiva sfinţi, ci milioane de milioane de sfinţi, care au iubit pe Dumnezeu, L-au propovăduit chiar cu preţul vieţii lor şi au murit în această lege binecuvântată de Dumnezeu.       Calendarul nostru bisericesc, este ca o salbă de mărgăritare, pe care se înşiră pietrele preţioase ale sfinţilor din toate zilele. Este cu neputinţă a vorbi despre viaţa fiecăruia într-un timp aşa de scurt. Vom aminti totuşi câţiva sfinţi care au trăit pe pământul ţării noastre de la începutul creştinismului.       Mulţi dintre credincioşi se întreabă de ce pământul românesc nu a rodit mai multe chipuri de sfinţi, cuvioşi, ierarhi, martiri, cum au rodit celelalte ţări ortodoxe. Oare ţara noastră nu a avut aceeaşi credinţă dreaptă din primele veacuri? Oare poporul nostru a fost mai puţin credincios ca celelalte popoare ortodoxe? Nimic din toate acestea, căci avem destule dovezi care mărturisesc că pământul nostru strămoşesc a fost încreştinat chiar din primul veac creştin.       Istoria Bisericii Române, ne spune că Sfântul Apostol Andrei, a venit în hotarele Sciţiei, intrând în Tracia unde a fost răstignit pentru Hristos. Istoria ne spune că Dacia a fost colonizată în întregime de romani, după înfrângerea lui Decebal, la anul 105 după Hristos. Sămânţa Sfintei Evanghelii, a pătruns astfel în ţara noastră din două părţi: dinspre Mediterana şi prin părţile Dobrogei prin negustorii greci, care s-au stabilit aici şi au întemeiat câteva oraşe şi anume: Tomis sau Constanţa, Istria sau Mangalia etc. Avem dovezi prin urmare cum a pătruns creştinismul pe pământul ţării noastre în primul veac după Hristos. De altfel în scurtă vreme a ajuns la o mare înflorire, căci găsim până în zilele noastre multe urme şi ruine de biserici vechi, morminte şi pietre funerare, precum şi moaşte de sfinţi care ne confirmă cele ce ne spune istoria. S-au aflat inscripţii pe morminte cu conţinut creştin ca de exemplu: „Tibi terna levi” – în traducere – „Să-ţi fie ţărâna uşoară”. S-a descoperit apoi în comuna Basarabi o mică biserică săpată în stâncă de calcar cu iniţialele „Iis Hs”, precum şi alte semne care datează din timpul persecuţiilor creştine (Veacurile II şi III). În centrul oraşului Constanţa, s-a descoperit mozaicul unei mari biserici creştine care datează din epoca de aur a creştinismului. O altă mărturie nepieritoare o avem la Turnu-Severin, unde se găseşte un piedestal de piatră pe care sunt săpate în limba greacă cuvintele: „Bucură-te Hristoase!”       Un mare scriitor creştin – Tertulian – şi cunoscut ca cel mai însemnat bărbat al Bisericii Creştine, care a trăit între anii 160-240 după Hristos şi care ocupa înalte funcţii civile în Roma, într-una din scrierile lui aminteşte o mulţime de popoare care au crezut în Hristos încă de la început. Pomeneşte printre altele de ţara dacilor, a germanilor şi sciţilor. Se află de asemenea în Mănăstirea Cocoşul (Dobrogea), patru sicriaşe, în care se găsesc osemintele a patru sfinţi mucenici, care au primit moarte mucenicească în primul veac al creştinătăţii. Aceste sicriaşe au fost descoperite în anul 1971 în satul Niculiţel din apropierea mănăstirii. Numele acestor sfinţi sunt: Zoticos, Atalos, Filipos şi Camasis.       În actele Sinodului de la Niceea din anul 1935 găsim şi iscălitura lui Teofil, episcop al Mitropoliei Goţiei. Lui îi urmează ca episcop al Goţiei, Ulfila, creştin de origine capadociană. Pentru a dovedi cât de răspândit era creştinismul în tot Imperiul Roman, chiar pe timpul lui Traian împăratul, ascultaţi scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică, către împăratul Traian precum şi răspunsul lui Traian, relativ la modul cum trebuie să procedeze acest Pliniu în persecuţia ordonată contra creştinilor.       Iată mai întâi scrisoarea lui Pliniu de care am amintit: „Eu am datoria doamne, de a recurge la înţelepciunea voastră în toate cazurile de îndoieli ce am. În anchetele făcute contra creştinilor, nu ştiu ce să întreb şi nici pe cine să pedepsesc.       Nu ştiu dacă trebuie a avea aceeaşi măsură de pedeapsă pentru copii ca şi pentru tineri şi bătrâni; dacă căinţa merită iertare şi dacă cineva se face vinovat numai pentru că poartă numele de creştin. Pe cei ce mi-au mărturisit de două ori şi de trei ori că sunt creştini şi au persistat în această mărturisire, am poruncit să fie omorâţi. Pe cetăţenii romani, pe care i-am găsit culpabili de această manie religioasă, am dispus să fie trimişi la Roma.       Dar acuzaţiile se înmulţesc în fiecare zi. Am primit scrisori anonime în care foarte mulţi sunt acuzaţi că sunt creştini. Pe cei care au negat formal şi au adus sacrificii zeilor şi s-au închinat statuii voastre i-am eliberat. În aceste anonime sunt numele unor persoane care au fost cândva creştini, dar de douăzeci de ani şi mai bine nu mai sunt creştini. Aceştia adoră statuia voastră şi vorbesc de rău pe creştini. Singura vină a creştinilor este că se adună înainte de a se lumina de ziuă şi cântă în mod alternativ imne, cântece în onoarea lui Hristos, ca unui Dumnezeu. În slujbele lor religioase nu săvârşesc fapte culpabile, nu comit furturi sau desfrânări, nu-şi calcă cuvântul niciodată şi nu ascund ceea ce li s-a încredinţat.       Despre toate acestea m-am încredinţat chiar de la două femei sclave care au servit în acele adunări şi n-am descoperit la ei altceva decât existenţa unor superstiţiuni de necrezut. De aceea am lăsat lucrul, până vă voi asculta şi cred că această chestiune vă va interesa având în vedere marele număr de persoane ce se numesc creştini, din toate cetăţile, de amândouă sexele şi de toate condiţiile sociale. Această credinţă a lor a cuprins nu numai oraşele, dar şi satele şi câmpiile şi este foarte puţin sigur că ei vor mai umple vreodată templele noastre, care s-au golit”.       Iată acum şi răspunsul înţelept al împăratului Traian la această scrisoare:       „Te ştiu scumpul meu Pliniu ce conduită trebuie să ai faţă de cei ce sunt acuzaţi că sunt creştini. Căci nu se poate stabili aceeaşi regulă care să poate fi aplicată egal în cazuri atât de diferite. Nu trebuie să faci nici o cercetare contra creştinilor, dar dacă ei sunt denunţaţi formal şi se dovedeşte că ei sunt creştini trebuie să-i pedepseşti. Acei care mărturisesc că nu sunt creştini şi probează aceasta aducând jertfe zeilor noştri, chiar dacă ar fi bănuiţi, să-i ierţi. Scrisorile anonime să nu le ţii în seamă orice fel de acuzaţii ar fi, fiindcă ar fi un exemplu rău şi cu totul nedemn pentru secolul nostru”.       Din scrisoarea lui Pliniu şi răspunsul înţelept al lui Traian împăratul se constată că religia creştină era foarte mult răspândită în Imperiul Roman chiar în secolul I. Aflăm apoi tot din istorie că ţara noastră a fost călcată în picioare de toate popoarele asiatice timp de aproape 1000 de ani, începând cu hunii şi avarii şi terminând cu tătarii, spaima creştinilor. În timpul acestor zece secole, cine ştie câte jertfe au dat strămoşii noştri, cât sânge nevinovat s-a vărsat şi câţi martiri români n-au murit pentru credinţa creştină!       Cine se putea ocupa atunci, să ţină seama de toţi şi să le scrie măcar numele? Nu mai vorbim despre viaţa fiecăruia în parte. Cu toate acestea au existat mulţi martiri români care s-au nevoit, fie în ţara noastră, fie în hotarele altor ţări, prin mănăstiri sau ca pustnici prin singurătatea munţilor noştri. Nu puţini martiri a dat poporul nostru din Ardeal: mitropolitul Sava Brancovici, Sfântul Ilie Iorest, Oprea Miclăuş, Visarion de la Cioara, care au pătimit pe la anul 1700. Sunt alţi sfinţi care au suferit în diferite părţi din ţara noastră cu mult înainte ca: Dacianus care era ostaş în armata romană din garnizoana Silistra şi care fiind creştin pe ascuns, a fost descoperit şi chinuit cumplit, tăindu-i-se capul la 20 noiembrie, anul 303 pe vremea împăratului Diocleţian. Mai târziu moaştele lui au fost duse în Italia şi se păstrează în catedrala din Ancona, iar pe mormânt se află inscripţia: „Aici odihneşte Sfântul Martir Dacianus, adus de la Silistra”.       Avem apoi preotul daco-roman numit Montanus, din Singifumus şi soţia sa Maxima care au pătimit în Serbia fiind înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304. În aceste persecuţii au fost omorâţi mulţi creştini în oraşul Tomis (Constanţa), printre care Macrobius şi Gardianus. În Isaccea este pomenit un oarecare Flavian; în Cernavodă Sfântul Chiril; în Siştov Sfântul Mucenic Lupu; în Mitoviţa, episcopul Irineu şi diaconul Demetrius.       Între barbarii care primiră creştinismul, goţii nu se convertiră sincer. Atanaric, regele lor, văzând că se măreşte pe fiecare zi numărul credincioşilor, aprinse focul unei persecuţii violente împotriva creştinilor. Nu se ştie de numărul celor martirizaţi, dar din mitologiile greceşti reiese că ar fi fost vreo 51, între care cei mai însemnaţi au fost Nichita şi Sava. Sfântul Sava Stratilat a trăit în Dacia Traiană, pe vremea împăratului Aurelian la anul 274. Când acest împărat ordonă să treacă armatele peste Dunăre, Sfântul Sava refuză să plece, spunând că el este creştin şi preferă să rămână cu fraţii săi din Dacia Traiană. Când regele goţilor porni persecuţia contra creştinilor, Sfântul Sava primi chinuri grele şi pentru că a refuzat să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea aşa de tare, că toţi cei ce erau de faţă credeau că l-au omorât. Dar Sfântul Sava zise celui care-l lovise: „Crezi oare că m-ai omorât?”       Porunciră atunci să fi supus morţii. Soldaţii care erau însărcinaţi să împlinească această poruncă ziceau unul către altul: „Omul acesta este nevinovat, de ce să nu-l lăsăm să plece unde vrea, căci ighemonul nu va şti nimic”. Dar Sfântul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: „Grăbiţi-vă iubiţilor să faceţi cum v-a poruncit, că iată eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteţi vedea. Văd pe cei ce au venit să primească sufletul meu şi să-l ducă la locul măririi; aşteaptă numai momentul când va fi despărţit sufletul de trup”.       Soldaţii îl cufundară atunci în apa Buzăului cu un fel de osie de fier amestecată cu lemn, legată de gât. Astfel îşi dădu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldaţii scoaseră corpul şi-l lăsară pe mal fără să-l îngroape, dar creştinii împreună cu ducele Sciţiei (un mare creştin), l-a trimis în Capadocia ţara sa natală cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfântului şi locul unde şi-a dat sufletul. Scrisoarea trimisă de Biserica din Goţia către cea din Capadocia, are următorul cuprins:       „Aveţi grijă să săvârşiţi Sfânta Jertfă a Liturghiei în ziua când prea fericitul martir Sava a fost încoronat de Dumnezeu. Faceţi cunoscut celorlalţi fraţi din toată Biserica universală, apostolică, să binecuvânteze pe Domnul care a binevoit să preamărească pe servitorii Săi”. Noi românii lăudăm pe Dumnezeu că a binecuvântat ţara noastră prin martirizarea acestui sfânt care a pătimit într-o localitate din apropierea râului Buzău, sfârşindu-şi viaţa în apele acestui râu.       Sfântul Nichita – ce se tâlcuieşte biruitor – fiind un vrednic ostaş a lui Hristos s-a luptat împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci şi a dreptei credinţe. El a fost botezat de Teofil episcopul goţilor în numele Sfintei Treimi. În pământul dacic era de neam mare şi slăvit, aducând pe mulţi la credinţa lui Hristos. După câtăva vreme Atanaric al goţilor, a pornit iarăşi o cumplită prigoană asupra creştinilor. Sfântul Nichita mustrând pe călăul acesta pentru chinurile cu care muncea pe creştini a fost omorât , iar numele lui este prăznuit cu mare laudă la 15 septembrie, ziua morţii lui.       Biserica Creştină Ortodoxă mai prăznuieşte în ziua de 29 septembrie, pe marele martir Eustatie Plachid. Acesta locuia în Roma şi era unul dintre cei mai vestiţi generali ai romanilor. Pe când era păgân, a participat alături de Tit la războaiele pornite împotriva evreilor, atunci când templul din Ierusalim a fost distrus în întregime. În timpul lui Traian a luat parte la războaiele împotriva dacilor. Deşi bogat şi închinător la idoli avea inimă bună şi era foarte milostiv.       Într-o zi pe când era la vânătoare după obiceiul său, văzu înaintea lui un cerb şi pe când se pregătea să-l omoare, o voce se auzi strigând: „De ce mă prigoneşti Plachido?” El nedumerit întrebă: „Cine eşti tu care îmi grăieşti?” „Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu pe care-L prigoneşti fiindcă eşti închinători la idoli”. Atunci el zise: „Rogu-mă Ţie Doamne, învaţă-mă ce să fac!” I se răspunse: „Să mergi împreună cu soţia ta şi cu cei doi fii ai tăi la un preot creştin şi acela te va învăţa ce trebuie să faci”. Întorcându-se acasă, povesti soţiei sale ce i s-a întâmplat, iar aceasta îi spuse că a auzit şi dânsa în noaptea trecută în vis un glas zicându-i: „Tu, bărbatul tău şi fiii voştri, mâine veţi veni la Mine şi Mă veţi cunoaşte pe Mine Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu”.       Nemaizăbovind, ei se duseră la un preot din Roma, pe nume Ioan şi se botezară îndată. Plachida primi din botez numele de Eustatie, soţia sa se numi Teopista, iar fiii lor unul Agapie şi celălalt Teopist. După botez, urmând sfatul evanghelic, împărţiră averea la săraci şi plecară din Roma în altă parte spre a se întări mai mult în dreapta credinţă.       În acest timp Traian porni război împotriva dacilor şi trimise pe doi soldaţi ai lui Antioh şi Acachie să-l caute în tot imperiul pe bunul şi viteazul său general Plachida şi să-l roage să se întoarcă, că patria lor este în pericol. Venind la Roma, lui Eustatie i se încredinţă de Traian comanda legiunilor şi pornind cu război asupra dacilor ieşi biruitor din înfruntarea cu Decebal. Tot astfel a fost trimis el şi-n alte expediţii. Murind însă Traian şi urmându-i Aurelian la conducerea imperiului, acesta porunci lui Eustatie, pe când se întorcea victorios dintr-o expediţie să aducă jertfă de mulţumire zeilor.       El fiind creştin, rămase afară din templu împreună cu soţia sa şi cu cei doi fii, care erau tot militari, nevoind să mai jertfească idolilor păgâni. Împăratul observă aceasta şi-l întrebă: „Dar pentru ce nu intri în capişte să mulţumeşti zeilor?” Eustatie răspunse: „Eu, împărate, cu toţi ai casei mele suntem creştini şi numai Dumnezeului nostru celui viu Iisus Hristos trebuie să-I mulţumim pentru izbânda câştigată, căci El ne-a întărit, nu idolii făcuţi de mâini omeneşti”. El persistă în credinţa sa, iar împăratul, mâniindu-se, porunci să i se ridice viaţa prin fel de fel de chinuri atât lui cât şi soţiei şi copiilor lui. Astfel se sfârşi acest martir în anul 117 după Hristos, iar Biserica Creştină îi serbează pomenirea atât lui cât şi soţiei şi fiilor lui în ziua de 20 septembrie a fiecărui an.       Alt martir tot din Dacia Traiană este Sfântul Mercurie. Acesta era fiul lui Gordian, de origine scit. El a servit ca ofiţer într-una din legiunile aduse de Traian în Dacia. Fiind trimis de împărat într-o expediţie şi ieşind biruitor a fost înaintat la gradul de general. Împăratul roman pornind persecuţia împotriva creştinilor, află că şi Mercurie, generalul său este creştin şi îl supuse chinurilor spre a se lepăda de credinţa creştină. El nu-şi lepădă credinţa pe care o primi de la tatăl său şi fiindcă era foarte mult iubit de soldaţi a fost trimis de împărat de teamă să nu se facă răscoală, tocmai în Cezareea Capadociei, unde i se tăie capul în anul 251 după Hristos, ziua 25 noiembrie.        Din descrierea pe scurt a vieţii acestor sfinţi martiri din Dacia Traiană, se poate vedea în mod clar cum creştinismul era destul de răspândit şi la noi chiar pe timpul stăpânirii romanilor, iar mai târziu era aşa de dezvoltat încât întâlnim episcopi şi predicatori speciali care preferau moartea de martiri decât să-şi trădeze credinţa creştină. Să amintim acum câţiva sfinţi români din veacurile mai de pe urmă, care au trăit în ţara noastră prin sfintele mănăstiri şi au murit în sfinţenie, adeverindu-ne prin minuni şi tămăduiri că au avut viaţă curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu.        Să amintim mai întâi pe Sfântul Leontie de la Rădăuţi, despre care un teolog rus scria aşa: „În Rădăuţi, în Episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg nestricat”. El a trăit între anii 1400-1450.        Sfântul Vasile de la Moldoviţa şi Sfântul Gavriil de la Neamţ, au fost stareţi de mănăstiri în secolul al XV-lea, Sfântul Rafael de la Agapia a trăit în mănăstirea Agapia Veche, pe la anul 1600, iar Sfântul Ioan de la Prislop pe la anul 1762.        Să pomenim cu pioşenie pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, fost mitropolit al Timişoarei. Pentru minunile săvârşite la mormântul lui a fost trecut în rândul sfinţilor. Să amintim apoi pe Sfântul Iosif de la Bisericani, Sfântul Chiriac de la Taslău, Sfântul Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca, Sfântul Ioan Românul, omorât de turci la 1662 căruia i se mai zice şi Ioan Valahul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi mulţi alţii.        Sfântul Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare este numit sfânt în trei documente ale mănăstirii Voroneţ unde a fost stareţ. Nu putem să nu amintim de cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, care se ostenea pe la 1760 în schitul acesta în post şi rugăciuni; moaştele ei au fost duse la Orlov în Rusia la 1835. Avem apoi pe maica Nazaria de la muntele Ceahlău, precum şi maica Mavra din acelaşi munte; Sfântul Nifon de la schitul Prodromul din Athos, Sfântul Ieronim Costin ce se află în Italia ca un mare făcător de minuni precum şi Sfântul Ioan Iacob de la Ierusalim, ale cărui moaşte încă şi astăzi îi sunt neputrezite. Cine ar putea spune apoi câţi drepţi credincioşi creştini au murit şi s-au jertfit ca eroi şi martiri ai dreptei credinţe ortodoxe, vărsându-şi sângele ca să-şi păstreze credinţa, neamul şi ţara. Câtă trăire creştină observăm în timpul domnitorilor noştri creştini, mai ales al lui Ştefan cel Mare căruia i se zicea şi cel Sfânt, care înainte de orice bătălie postea, se ruga, se spovedea şi se împărtăşea, iar după izbândă înălţa o biserică sau o mănăstire drept mulţumire lui Dumnezeu.        Să amintim acum şi pe Constantin Brâncoveanu, care silit fiind de turci să-şi lepede credinţa strămoşească, a preferat moartea de mucenic el şi copii lui. Acum nu ne sileşte nimeni să ne lepădăm şi totuşi s-au găsit destui care şi-au vândut sufletul pe un blid de linte. Constantin Brâncoveanu a suferit pentru credinţă şi pe când îi jupuiau pielea de pe corp el zicea: „Câini păgâni şi liftă rea / De-aţi mânca şi carnea mea / Să ştiţi c-a murit creştin / Brâncoveanu Constantin".        Cine ştie câţi plăcuţi ai lui Dumnezeu s-au nevoit în cursul vremurilor şi au suferit mucenicia de la atâţia păgâni şi necredincioşi ce au trecut prin ţara noastră. Fie că s-au nevoit prin mănăstiri, fie în peşteri şi singurătate, Domnul Hristos îi are scrişi pe toţi în Cartea Vieţii Veşnice. Cei care nu aţi citit vieţile sfinţilor vă îndemnăm să căutaţi, să citiţi şi să nu vă lipsească cunoştinţa vieţii nici unui sfânt mai important. Nu se poate să nu găsiţi în viaţa vreunui sfânt, modelul de urmat.        Citiţi să vedeţi luptele lor, răbdarea lor, cum au dispreţuit ei deşertăciunile lumii acesteia; cum au răbdat ei cele mai groaznice chinuri ca să nu se lepede de credinţa în Dumnezeu, cum se aflau în faţa lor cazanele cu smoală topită, cu răşină topită cu plumb, grătare cu jăratec, spânzurătorile, crucile, târâtoare otrăvitoare, foamea şi închisorile strâmte şi ticsite fără pic de aer; apoi băuturi otrăvitoare, fel de fel de cuvinte insultătoare şi ighemonii care nu le cereau nimic altceva decât un singur cuvânt: că se leapădă de Hristos.        Sfinţii erau aşa de tari şi hotărâţi în caracterul lor, căci o singură dată au zis DA la chemarea lui Dumnezeu. Şi-au deschis inimile pentru Harul divin şi toată viaţa l-au mărturisit pe Iisus cu tot sufletul şi din toată inima lor. Tot aşa de tare şi hotărât au zis NU pentru diavolul, ca să nu mai facă voia lui. De au fost din neam nobil sau dintre cei săraci, de au trăit în pustie sau în lume, de au fost căsătoriţi sau în feciorie, clerici sau mireni, robi sau liberi, viaţa sfinţilor a fost o Evanghelie trăită cu adevărat. Ei au fost sfinţi pentru că în toate împrejurările mai presus de orice au iubit pe Dumnezeu şi pe semenii lor. Ei şi-au jertfit odihna, sănătatea, libertatea şi orice le oferea viaţa aceasta pentru adevăr şi dreptate.        Iată deci cum au crezut ei, cum au trăit şi cum au fost următori ai lui Hristos. O mare parte însă din lume are o părere greşită despre sfinţi, mulţi crezând că sfinţii sunt sfinţi, pentru că s-au născut sfinţi. Nu, fraţi creştini, sfinţii au ajuns sfinţi pentru că au trăit viaţa în sfinţenie. Cheia sfinţeniei lor nu este un har aparte, ci cuvintele Evangheliei de astăzi: „Cine ţine la viaţa lui, o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi!”        Aceste cuvinte le-au înţeles sfinţii. Ei au înţeles că Mântuitorul a vrut să ne spună prin aceste cuvinte să nu mai trăim noi cu păcatele noastre, ci El să trăiască în noi cu sfinţenia Sa. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel despre sine: „Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine”. E acelaşi lucru pentru care ne rugăm şi noi: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Să ascultăm şi noi deci îndemnul Sfântului Apostol Pavel care ne zice să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au grăit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sfătuieşte să fim cu luare aminte cum şi-au încheiat ei viaţa şi să le urmăm credinţa.        Pildele sfinţilor ne mişcă şi ne încurajează să ne îndeplinim cu credinţă datoriile noastre. Exemplele sfinţilor sunt ca nişte faruri şi călăuze de mare preţ. Pildele sfinţilor fac să amuţească cârtirile celor ce spun că Sfânta Evanghelie pretinde prea multă jertfă, că e mai presus de puterile omului şi că poruncile lui Dumnezeu sunt prea grele. Sfinţii, să nu uităm că au fost şi ei oameni, vase de lut şi mulţi dintre ei, mai înainte de a se întoarce la Dumnezeu au greşit şi au căzut unii chiar în păcate grele.        Să ne gândim ce a fost mai întâi marele Apostol Pavel, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Sfânta Teodora, Sfânta Pelaghia, Fericitul Augustin şi mulţi alţii. Dar când s-au întors la Dumnezeu, cu adevărat au terminat-o cu păcatele şi au început o viaţă curată, sfântă şi aşa şi-au sfârşit viaţa. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune să luăm aminte cum au sfârşit-o ei cu viaţa şi nu cum au început-o, că majoritatea oamenilor încep bine şi termină prost şi astfel îi apucă moartea nepregătiţi.        Câţi părinţi nu plâng şi spun de copiii lor că atunci când erau lângă ei, când erau mici mergeau la biserică, se rugau, erau buni, iar acum nici nu vor să mai audă. Vai, de părinţii care au copii necredincioşi, vai şi de ei şi de părinţii lor. Să ne facem socoteala fiecare şi să vedem dacă ar veni moartea zilele acestea şi am încheia cu viaţa, cum ne aflăm cu sufletul acum? Suntem gata pentru împărăţia cerului, sau suntem în întunericul păcatelor?        Dacă viaţa noastră nu este după voia lui Dumnezeu, să ne întoarcem astăzi, acum, nu mâine; astăzi să zicem: „DA Doamne, vin să fac voia Ta!” Să fim împlinitori ai poruncilor lui Hristos, să ne predăm inima noastră, viaţa şi voinţa noastră ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ocupe locul cel dintâi în inimile noastre.        Rugăciune        Doamne Dumnezeul cerului şi al pământului, cela ce prin sfinţii Tăi tot pământul luminezi, trimite Duhul Tău ceresc, să sufle peste noi şi să ne încălzească sufletele cele reci şi amorţite de păcate, ca să ne ridice spre lauda Prea Sfântului Tău nume. Primeşte rugăciunile sfinţilor Tăi, care se roagă pentru noi şi îndreptează viaţa noastră ca să ajungem şi noi a Te lăuda după cuviinţă şi a împlini poruncile Tale cum au făcut şi înaintaşii noştri, ca împreună cu ei să Te slăvim şi noi în ceruri în vecii vecilor.     Amin.

Predica la Sfânta Treime

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. 

Aceste cuvinte cu care am început predica, formează una din cele mai mici rugăciuni închinate Sfintei Treimi.

Şi noi, când zicem: “În numele Tatălui, ne spune Sfântul Ambrozie, ne însemnăm fruntea spre a arăta că toate gândurile noastre merg la Dumnezeu, izvorul gândirii noastre; când zicem “şi al Fiului” ne însemnăm la inimă, arătând că toată inima noastră o dăm Domnului, iar când zicem “şi al Sfântului Duh”, ne însemnăm umerii, rădăcina mâinii, spre a arăta că începutul şi desfăşurarea faptei este spre slava lui Dumnezeu. Încheiem cu cuvântul “Amin”, aşa să fie.Fiinţa noastră întreagă este închinată Sfintei Treimi.Însuşi unirea celor trei degete de la mâna dreaptă, ca să ne facem semnul Sfintei Cruci, însemnează tot Sfânta Treime. Cu acest semn sfânt şi cu rostirea acestor dumnezeieşti cuvinte, noi începem toate rugăciunile noastre de fiecare zi. Acestea au fost semnul şi puterea creştinismului, din ziua Cincizecimii, de când a luat naştere Biserica. De atunci, orice credincios se însemnează cu acest semn – Sfânta Cruce – şi rosteşte aceste cuvinte, care mărturisesc credinţa lui în Sfânta Treime de la care primim harurile cele bogate.Moşii şi strămoşii noştri, de când ne-am zămislit ca neam pe aceste locuri frumoase, au cinstit Sfânta Treime cu tot sufletul, s-au închinat ei şi au adorat-o. Credinţa noastră în Sfânta Treime a fost totdeauna puterea mântuirii noastre.În numele Sfintei Treimi noi săvârşim şi taina Sfântului Botez, în numele ei primim “toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

În numele ei creştem duhovniceşte, ne sfinţim prin har şi moştenim viaţa veşnică.

Cu rugăciunea amintită, deşi nu spunem decât trei nume: Tatăl, Atotcreator, Fiul Mântuitorul nostru şi Sfântul Duh, sfinţitorul nostru, nume care alcătuiesc Sfânta Treime – temelia credinţei noastre, spunem totul, mărturisim întreaga noastră credinţă. Deşi fiecare nume sau persoană este Dumnezeu adevărat, totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezu în trei persoane. “Unul după Fiinţă şi întreit după persoane”.În numele Sfintei Treimi se săvârşeşte dumnezeiasca Liturghie, care începe cu cuvintele: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” şi se săvârşeşte cu slujba Învierii Domnului: “Slavă Sfintei şi celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi”, aşa cum rosteşte preotul în fiecare zi, din noaptea Învierii până la Înălţarea Domnului. Pentru slăvirea Sfintei Treimi s-au compus cântări, Doxologii mari şi mici, slujbe de noapte, cum sunt Miezonoptica de duminică şi Slujba privegherii sau Acatistul Sfintei Treimi.Astăzi, când Biserica Ortodoxă serbează praznicul Sfintei Treimi, este bine să lămurim pe cât ne este cu putinţă, înţelesul ei cel adânc.Învăţătura despre Sfânta Treime este o învăţătură de bază a Bisericii. Este cea mai mare şi mai adâncă învăţătură a ei. Şi noi creştinii credem în această învăţătură şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în feţe sau persoane: Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Această învăţătură nu o are nici o altă religie decât creştinismul. Ea ne-a fost dată prin descoperire de Dumnezeu din milostivirea şi din bunătatea Sa pentru noi.

Altfel, nu L-am fi cunoscut. Căci Mântuitorul zice: “Nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iar o cântare la Utrenie spune: “Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”. Într-adevăr, Mântuitorul S-a arătat pe pământ, S-a arătat între oameni, la Întruparea Sa.

Dogma Sfintei Treimi, Învăţătura fundamentală a Bisericii, fiind o taină adâncă şi necuprinsă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au căutat să o lămurească în diferite feluri prin analogii şi asemănări.

Unii au căutat să explice Taina Sfintei Treimi prin corelaţia dintre cele trei funcţiuni ale sufletului nostru: gândire, voinţă şi simţire, şi care formează o unitate.

Un mare scriitor bisericesc, Fericitul Augustin († 430), asemăna Sânta Treime cu apa care are şi izvor, şi pârâu şi apa propriu-zisă. Sfântul Atanasie cel Mare aseamănă Sfânta Treime cu Soarele. El spune: “Că precum soarele este cu trei feţe, aşa şi Dumnezeu este în trei ipostasuri. Căci, chip al Tatălui este discul; Chip al Fiului este raza şi Chip al Sfântului Duh este lumina soarelui. La soare este disc, rază şi lumină, dar nu zicem că sunt trei luminători, ci un singur soare. Asemenea şi la Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu. La soare, continuă acelaşi Sfânt Părinte, este nedespărţit discul de rază şi lumină. Aşa este şi în dumnezeiasca treime, nu se despart persoanele, ipostasele unele de altele. Discul soarelui, spune Sfântul Atanasie, naşte şi uneşte raza şi dă lumină, aşa şi Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh. Raza soarelui se coboară pe pământ, dar nu se desparte de soare, nici din cer nu lipseşte, nici de pe pământ şi este şi în discul soarelui. Aşa şi Fiul nu se desparte de Tatăl şi de Sfântul Duh”.

Sfântul Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni, pentru a arăta unitatea Sfintei Treimi şi egalitatea celor trei persoane, împotriva rătăcirii ariene, la Sinodul I Ecumenic, s-a folosit de o cărămidă care, deşi reprezenta o unitate, privind-o, a arătat că în această unitate exită trei elemente: lutul, care a rămas în mâna Sfântului, apa care a căzut pe pământ şi focul care s-a ridicat la cer.

Aceasta a fost o minune spre a arăta unitatea în Sfânta Treime, a celor trei persoane dumnezeieşti.Taina Sfintei Treimi, cum am spus, fiind de nepătruns cu mintea, oricâte asemănări s-au făcut de către Sfinţii Părinţi, nu se poate pătrunde şi înţelege, doar atât cât ne-a fost de folos.

Dumnezeu ne-a descoperit, şi câte ştim despre ea ne este de ajuns ca să ne mântuim.

În cunoaşterea şi înţelegerea Tainei Sfintei Treimi este nevoie mai ales de puterea credinţei şi a iubirii. Noi credem cu tot sufletul în Sfânta Treime, o mărturisim fiecare la primirea Sfântului Botez, cât şi în toată viaţa noastră şi o iubim, “şi cine se leapădă de această credinţă şi de mărturisirea ei, încetează de a mai fi creştin” .

Sfinţii nu s-au folosit atât de luminile minţii, ca să înţeleagă taina Sfintei Treimi pe care n-o pot înţelege, nici îngerii, cât mai ales s-au rugat cu credinţă şi dragoste să se învrednicească de harurile ei cele bogate. Aşa să ne rugăm şi noi, în fiecare clipă şi mai ales în această mare zi a sărbătoririi Sfintei Treimi, ca Dumnezeu Cel în treime lăudat să ne asculte şi să ne transforme inimile noastre în altare de rugăciuni şi lucrare de fapte bune.

Sfinţenia nu constă în idei goale, ci în îndeplinirea binelui, în schimbarea noastră lăuntrică într-un om nou, după chipul lui Hristos, într-un samarinean milostiv, care şi-a jertfit totul pentru ajutorul celui în suferinţă. Toate aceste transformări sunt, desigur, lucrări ale Sfintei Treimi.

În Vechiul Testament avem multe preînchipuiri ale Sfintei Treimi. Astfel, chiar în primul capitol al Genezei se vorbeşte de Sfânta Treime: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, zice Dumnezeu (Facere 1, 26). Omul a fost creat dintru început după chipul Sfintei Treimi.

Origen, mare învăţat şi scriitor creştin, ne arată că Dumnezeu, când a creat pe om, nu S-a sfătuit cu îngerii, ci cu Sine Însuşi, deci este vorba de un sfat între persoanele Sfintei Treimi. Tot o preînchipuire a Sfintei Treimi este şi arătarea celor trei îngeri patriarhului Avraam, la stejarul lui Mamvri (Facere 1, 2). Sfânta treime e prefigurată în Vechiul Testament şi de sfeşnicul cu trei braţe şi de cântarea serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Isaia 6, 3), imn întreit pe care îl cântăm şi noi, la fiecare Sfântă Liturghie.

În Vechiul Testament găsim chiar redat şi numele persoanelor Sfintei Treimi: nume de Tată, de Fiu şi de Sfântul Duh. Astfel în cuvintele pe care psalmistul le pune în gura Fiului se spune: “Zis-a Domnul către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7). La Facere 1, 2 se arată că “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, iar Psalmistul se roagă zicând: “Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalmul 20, 12).

În Noul Testament, Sfânta Treime s-a arătat şi mai lămurit.

Cea dintâi descoperire o face îngerul Gavriil Sfintei Fecioare Maria, la Buna-Vestire. El i-a zis: “Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri, iar Fiul ce Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35).

La Botezul Domnului, Fiul se botează, tatăl îl mărturiseşte zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi”, iar Duhul Sfânt se coboară în chip de porumbel. Sfânta Treime se arată şi la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos.

Sfânta Biserică ne învaţă că toate lucrările mari de sfinţire şi de îndumnezeire s-au făcut de Sfânta Treime şi în numele ei. În numele Sfintei Treimi s-a făcut evanghelizarea în lume: “Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” zice Mântuitorul Sfinţilor Apostoli (Matei 28, 19).

În puterea Sfintei Treimi s-a înfiinţat Biserica şi s-a dat harul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. În numele Sfintei Treimi dobândim mântuirea şi sfinţirea noastră.

Pe plan lărgit, unitatea Sfintei Treimi a creat punţi de legătură între confesiunile creştine, pentru că toate aceste confesiuni cred în Sfânta treime. Pe temeiul acestei credinţe se încearcă, în cadrul mişcărilor ecumenice, să se apropie toate Bisericile creştine, să fie iarăşi un trup tainic al lui Hristos, o singură Biserică a Lui.

Pentru noi, creştinii, unitatea Sfintei Treimi se vădeşte (se arată) în opera Ziditorului, în fiecare fir de nisip sau iarbă, în tot ce este creat. Ea se vădeşte şi în conducerea lumii, în Sfânta Providenţă. Iată deci că unitatea Sfintei Treimi conduce toate formele de varietate în unitate deplină.

Praznicul de astăzi, Sfânta Treime, răspândeşte raza de lumină în sufletul fiecărui credincios şi îl cheamă la depăşiri de sine, în lucrări morale, spirituale şi materiale, la locul său de muncă.

În Sfânta Treime ştim că sălăşluieşte pacea, dragostea şi unitatea; la fel trebuie să sălăşluiască şi în viaţa noastră de fiecare clipă, în familia noastră şi în sufletul nostru. Trebuie să ştim că faptele noastre cele bune sunt ca nişte trepte pe care ne ridicăm şi ne apropiem de izvorul cel nesecat al tuturor harurilor Sfintei Treimi.

Nu atât să dogmatizăm despre Sfânta Treime, ci mai ales să facem faptele plăcute Sfintei Treimi: “Nu vorbele mari fac pe sfinţi şi drepţi, ci viaţa cea plină de fapte bune, creştineşti, de smerenie, de dragoste şi credinţă puternică” (Pr. V. Aştileanu).

Noi ne închinăm în numele Sfintei Treimi, fiindcă suntem închinaţi chiar de la primirea Sfântului Botez, care este mărturisirea unităţii de credinţă şi pe care se cade să o păstrăm neştirbită şi nepătată. Şi nu este o fericire mai mare pentru vredniciile noastre decât aceea de a şti că vom putea sta curaţi în faţa tronului Sfintei Treimi. Iar bucuria pe care ne-o dă sărbătoarea de azi, cântările bisericeşti, atât de frumoase, dumnezeiasca Liturghie, sunt doar imaginea bucuriei desăvârşite pe care o vom trăi în cer în faţa tronului Sfintei Treimi.

Să păstrăm această bucurie în sufletele noastre şi mereu să căutăm să ne întâlnim cu credinţă şi dragoste în Biserica lui Hristos, dobândind această bucurie, din harurile Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, aşa cum au dobândit sfinţii care şi-au păstrat unitatea de credinţă, aşa cum au dobândit şi strămoşii noştri.

Să ne rugăm astăzi, în ziua de prăznuire a Sfintei Treimi şi să zicem: “Prea Sfântă Treime miluieşte-ne pe noi; Doamne curăţeşte păcatele nostre; Stăpâne iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău”. 

Amin.

PREDICĂ LA POGORÂREA DUHULUI SFÂNT Duminica Rusaliilor Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie. cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi fi! (Ioan XIV, 16-17)        Fraţi creştini,        În Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate. Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii întristaţi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii. Iată că această minune s-a împlinit în această zi.        În timpul când Domnul Hristos umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii de oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte limite. De altfel, Iisus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu le fac, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV, 12) - „Oricine va bea din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).        Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului Sfânt, de aceea spune un sfânt părinte că fără Duhul Sfânt nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taine. De aceea ca să pufem intra în Impărăţia, divină, trebuie să primim darurile şi binecuvântările Împăratului nostru Hristos.        Pentru a primi moştenirea minunată pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să facă primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să aşeze Impărăţia lui Hristos în inimile credincioşilor. Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică, iar Iisus ar fî fost un rege fără supuşi, un domn fără credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi cunoscut şi mărturisit.        Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte pe Iisus cel pământesc şi prin El, Iisus împreună cu Tatăl îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent lângă noi şi în noi în tot locul şi-n tot timpul. Putem fi foarte impresionaţi şi cuceriţi de acest Iisus al istoriei şi să-L considerăm cel mai perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi unde duce această admiraţie pentru Iisus, cât timp nu răsună vocea care spune că Hristos îti aparţine ţie la propriu — şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.        Pentru a combate necredinţa noastră, Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său supraveghetor, Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul de iertare, de har şi viaţă adevărată, întorcându-ne la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El, Mângâietorul, ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce la păşunile verzi ale Cuvântului biblic, dându-ne de băut apele păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne fortificăm şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.        Nimeni nu posedă Duhul Sfânt în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de luminat, din cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să ne întrebăm cu nelinişte şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă rămânem adeseori aşa de reci, aşa de puţin credincioşi şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini arzătoare ale Duhului Sfânt?!        Motivul este acela, că omul vechi n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele lumeşti şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie cste într-un confîict permanent cu Domnul cerurilor şi al pământului. Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele. Nu numai poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi trezesc în el un fel de pizmă surdă şi împotrivire îndărătnică, dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate acestea ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: „Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi:Cum îl obosim? — Când ziceţi: Cel ce face rău este bun înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere! — sau: Unde este Dumnezeul dreptăţii? Şi mai departe: Ce am spus împotriva ta? şi mai ziceţi: Este trudă zadarnică să slujim de Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot? Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei scapă!”        Iată deci răutatea oamenilor împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de condamnare al lui Iisus, fîindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor chinuri de neînchipuit, după ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată, părăsesc calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască Paştele în familie, să mulţumească lui Dumnezeu că I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de un astfel de duşman, adică de Iisus. Nu ştiau nenorociţii că Iisus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de a treia zile să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.        Dumnezeu a nimicit hotărârea oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe pământ şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit la lumină clar, că Iisus a fost martor al adevărului printre oameni. Răstignitorii Iui Iisus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii adevărului, de aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine în toată învăţătura adusă de Mântuitorul.        „Voi aţi omorât bucuria de a trăi" — zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba din biserică. Şi omul nostru continuă: „De când a venit Iisus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a terminat cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit petrecerile fără frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul dulce de nepăsare. Voi a-ţi înălţat un mort şi testamentul Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să ne lepădăm de noi şi să purtăm crucea. Să urâm tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.        În acest mic tablou găsim doar o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea acestui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi mai rău decât este, de aceea prin propovăduirea voastră şi arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit de toată mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi în atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi alungat din lume bucuria de a trăi."        Aşa a zis acest necredincios şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând pe adevăraţii creştini care susţin adevărul propovăduit de Mântuitorul Iisus şi în continuare de Duhul Sfânt prin apostolii Săi. Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă, din răutate. Noi le răspundem clar şi lămurit că Dumnezeul nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El creează mereu, vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci a uitat că este un călător pe acest pământ şi umbra morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă tărână.        Toate minunile lui Iisus Hristos dovedesc puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din Iisus. Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Iisus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de viaţă. La cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii erau alungaţi, orbii căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi desflgurate îşi regăseau sănătatea şi frumuseţea.        O revărsare mângâietoare a Duhului vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste şi de viaţă, organizând în aşa fel viaţa omului încât s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare pe care umbra mortii le făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită în orice moment. Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa necredincioşii şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un idol sau târâtă ca o greutate. Viaţa poate fl irosită ca ceva inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată cu mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.        Oare aşa trăieşte fiul liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul celei mai imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până la Înviere. Duhul Sfânt condamnă toate aceste măsuri de prevederi omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi punând în inimile noastre pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un războinic cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească şi să stea împotrivă când va năvăli vrăjmaşul.        Omul intră prin puterea Duhului Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit". (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este conştient în adâncul lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia un dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică flecare în felul lor.        Aşa că, frate creştine, nu sta buimac privind cerul şi zicând: „Ah, dacă din întâmplare aş zări pe Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată viaţa!" Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că lumea este plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale îl găseşti pe Hristos în chipul săracului, bolnavului, necăjitului, năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi să ne zbatem pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.        Pentru aceasta trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om; să spunem, nu, cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un potrivnic al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm cu hotărâre neclintită de partea omului nou. Să spunem, da, îndemnurilor lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să le traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiincă Duhul Sfânt este aliatul puternic şi comandantul nostru. El păzeşte locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi Biserica care este trupul lui Hristos.        Duhul Sfânt critică viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi în apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în diferite feluri în Biserică peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor bolnavi, prin taina Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta aghieasmă.        Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credintă, aprinde ininiile credincioşilor, stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult iubeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi o întâmplare din Pateric.        E vorba de un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Acesta însă i-a răspuns: „Nu pot să ţi-o dau până nu întreb pe dumnezeul meu". Mergând tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: „Iată, un călugăr a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?" Şi a răspuns diavolul: „intreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc".        Întorcându-se popa către călugăr i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc?" El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a zburat la cer. S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: „Iată, s-a făgăduit!" Dracul însă i-a zis: „Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută." Venind iarăşi spurcatul de popă a zis călugărului: „Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi încă îţi ajută".        Călugărul auzind unele ca acestea s-a umilit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine, câte bunătăti am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la bunătatea Lui?" Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră, spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns: „Da, am văzut porumbelul sus la înăltirnea cerului în dreptul capului meu". Duhovnicul i-a spus: „Ia aminte şi te roagă fiule!"        La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui, iar după a treia săptămână de post şi rugăciune, l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţunit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.        Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când adevărul ia locul minciunii, când împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul trândăviei, când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile, atunci în pomul credinţei şi în ogorul vieţii noastre se ivesc şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor.        Atunci Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate, la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul Ioan mai departe zicând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem." Cine-i dădea lui siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfîere, Duhul de sfinţenie, cum zice însuşi Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt."        Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt caraghios şi învechit în lumea noastră creştină de asţăzi. De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat — Sfinţenia.        Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh. Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu este opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Iisus ne face să înţelegem că aşa este. „Despărţiţi de Mine — zice El — nu puteţi face nimic!"        A fi sfânt înseamnă a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte Scriptura este ceva care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să se coacă fructele în ramura altoită.        Când omul a regăsit pe Dumnezeu se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste izbucneşte zicând: „Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate suporta flăcările, dar mă avânt şi eu înainte, cântăndu-Ţi." De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer, după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe pământ şi acest trup este Biserica însufleţită de Duhul Sfănt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi în ziua botezului, curăţind şi sfinţind temeliile sutleteşti ale vieţii noastre.        De atunci creştinul nu trebuie să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti, al proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi scapă de orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de Nyssa, adică să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă, apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.        Dar noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea sfinţeniilor de la ea?!        Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice mai departe: „Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi." Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează programul sfinţirii noastre de fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă de la noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii. Atunci dragostea ne face să înţelegem orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi, să lucrăm ca nişte dregători de spărturi.        Să ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd, gură pentru cel mut. Să înlăturăin spinii şi mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi ş atunci merităm titlul de fii ai Tatălui ceresc, ai acelui Tată care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom putea să locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice barieră va fi ridicată, orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va fi distrusă dimpreună cu agenţii ei: suferinţa, răul şi păcatul nostru.        Atunci Duhul Sfânt ne va umple pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Iisus Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să treacă înainte Hristos să judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici tot răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi un imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit sfânt, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căci noi am fost readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi noi vom cântaslavă, cinste şi închinăciune în veci de veci.        Rugăciune        O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile noastre, nu te depărta de la noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti în vecii vecilor.     Amin.