PREDICĂ LA DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII

Orbul din Ierihon



Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine! (Luca XVIII, 38)


Fraţi creştini,


Domnul nostru Iisus Hristos călătorea în vremea aceea pentru cea din urmă oară spre Ierusalim.Şi ca să ajungă acolo trebuia să treacă prin oraşul Ierihon.Se ducea la Ierusalim ca să pătimească de bună voie pentru mântuirea noastră.
La intrarea în oraş şedea lângă cale un orb cu mâna întinsă cerând milostenie trecătorilor.Auzind şi el zgomotul unei mari mulţimi de oameni,întrebă: Ce este aceasta?Şi i se răspunse: Trece Iisus din Nazaret. Auzind el aceasta începu să strige: "Iisuse,Fiul lui David,miluieşte-mă!Iar cei ce mergeau înainte îl certau, zicându-i să tacă.Dar el mai tare striga: "Fiul lui David, miluieşte-mă!
Domnului Hristos s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Sine.Apoi l-a întrebat: "Ce voieşti să-ţi fac? "Doamne,fă ca să văd iarăşi,răspunse orbul.Şi Iisus a zis: "Vezi!Credinţa ta te-a mântuit!Şi îndată orbul s-a vindecat.Văzând el pe Iisus,Doctorul cel mare,pe Bunul Păstor şi Milostivul făcător de bine cu multă recunoştinţă a pornit să-L urmeze în tot locul, slăvind pe Dumnezeu.
Acest om era vrednic de compătimit,lipsit de vedere,sărac,străin şi singur, fără lumina ochilor care este lucrul cel mai necesar.El nu s-a născut orb,a putut vedea şi s-a bucurat de lumina ochilor săi,a putut să-şi vadă părinţii,rudele, florile,păsările şi toate frumuseţile pământului.De aceea pentru el era mai greu ca pentru cel orb din naştere.Sfântul Evanghelie nu ne spune la ce etate a rămas orb, dar înţelegem din cuvântul lui,când zice: "Doamne,fă să văd iarăşi!
Acest orb este icoana neamului omenesc celui lipsit de strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui,dar luminat prin venirea Răscumpărătorului.Acest orb este icoana fiecărui păcătos dintre noi care orbit de păcatele sale nu vede nici urâciunea răului,nici frumuseţea binelui,a omului despuiat de toate bogăţiile duhovniceşti care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de prietenia lui Dumnezeu,a omului care cerşeşte plăcerile şi bunurile atât de înşelătoare ale lumii.
Iar când le găseşte nu se bucură niciodată deplin.El şade ticălos pe marginea drumului pierzării şi a morţii celei veşnice.Bolile trupeşti,pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor,erau simbolul bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui.Acest orb,ai cărui ochi erau închişi să nu vadă lumina soarelui,este icoana celor orbi duhovniceşte care sunt mai vrednici de plâns decât acesta,a omului păcătos împătimit,cu fel de fel de vicii rele,care este un orb la ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce izvorăşte din învăţătura lui Iisus Hristos.
Cel orbit cu sufletul nu poate vedea că binele ne vine de la Dumnezeu şi nici nu poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună.Cei orbiţi sufleteşte sunt atât de întunecaţi că zic binelui că este rău,şi răului că este bine,dulcelui îi zic amar şi amarului îi zic dulce,albului îi zic negru,şi negrului îi zic alb.Pentru ei întunericul este lumină,şi lumina întuneric.Aşa a proorocit Duhul Sfânt prin proorocul Isaia despre oamenii cei vătămaţi la ochii sufleteşti.Şi ce este mai trist, că aceştia nici nu vor să caute pe Doctorul cel Mare, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nici nu vor să strige ca orbul din Evanghelia de astăzi. "Iisuse,Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!,Iisuse,Fiul lui Dumnezeu,vindecă ochii sufletului meu,că am greşit Ţie!
Aceşti oameni s-au deprins,s-au obişnuit să petreacă într-o noapte plină de întuneric şi foarte primejdioasă.Păcatele şi patimile cele stricătoare au distrus viaţa cea duhovnicească a creştinilor,căci au ajuns ca nişte sperietori de păsări într-un câmp de semănături.Cu toţii am văzut în câte un loc,câte o momâie pusă într-o prăjină,într-un câmp sau livadă,ca să se sperie păsările şi să nu facă stricăciuni.Ciorile şi celelalte păsări stricătoare au spaimă un timp,apoi bagă de seamă că acele momâi nu au viaţă şi putere,sunt urâte la înfăţişare, dar nu se mai tem şi încep fără frică să o murdărească,îşi bat joc cum vor ele şi strică tot ce este mai bun.
Aşa şi creştinii noştri poartă nume de sfinţi biruitori,dar ei sunt biruiţi şi batjocoriţi de patimile cele rele,de păcatele cele mai grele,sunt creştini numai de formă,fără viaţă,fără putere,fără Duhul lui Dumnezeu.Toate duhurile cele necurate, păsările cele stricătoare îşi bat joc de creştinii de astăzi,pentru că din viaţa lor lipseşte sfinţenia Duhului Sfânt.Trăiesc departe de Biserică,nu vin să se hrănească şi să se adape la sfinţeniile care se află aici în Casa Domnului.
Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii,nu fac rugăciuni,nu iau sfinţenii de la biserică,nu lucrează nimic pentru suflet,totul pentru trup.Iar cele ce mai fac, pe toate le fac de formă.Creştinii fără viaţă spirituală nu sunt buni de nimic, trăiesc o stare vrednică de plâns.Mulţi dintre aceşti creştini de formă au ajuns victimele duhurilor necurate,căci aceste duhuri au putere asupra lor prin vrăjile şi farmecele care clocotesc în lume.
Toate aceste rele vin asupra creştinilor care s-au depărtat încetul cu încetul de Sfânta Biserică,de sfinţeniile ei.Pe de o parte au fugit de Sfânta Liturghie, de post şi rugăciune,n-au mai făcut sfeştanie în casele lor,nu s-au spovedit şi împărtăşit,iar pe de altă parte s-au împotmolit în mari şi grele păcate.
Mulţi creştini aleargă la vrăjitoare, la descântătoare, la spiritism,au devenit hulitori ai lucrurilor sfinte şi iau în deşert numele lui Dumnezeu sau neagă existenţa lui Dumnezeu,nu cred că există diavol şi batjocoresc pe unii preoţi, slujitori ai Domnului,iar după mulţimea atâtor hule şi păcate se depărtează Duhul Sfânt de la aceşti oameni şi li se întunecă cu totul ochii sufletului,nemaizărind nici o rază de lumină.
Ascultaţi ce i s-a întâmplat unui preot care a fost luat în râs de un grup de necredincioşi,zicându-i: "N-ai auzit,taică părinte,o noutate,că noaptea trecută a murit dracul?Preotul,uitându-se compătimitor la ei,le răspunse: "Nu ştiam eu de ce sunteţi voi atât de trişti,sărmanii de voi,a murit tatăl vostru şi aţi rămas orfani! Iată un răspuns bun la nişte îngâmfaţi,nişte orbi sufleteşte,nişte robi şi fii ai celui rău,aşa cum zice Domnul Hristos,că cei ce fac poftele satanei sunt fiii lui. Grozavă este orbirea sufletească,fraţi creştini,că în multe feluri se luptă diavolul cu cel orb şi-l poartă pe unde vrea.
Iată un alt necredincios care întreabă pe un bătrân preot: "Părinte, dumneata eşti om luminat şi slujitor al lui Dumnezeu,dacă există Dumnezeu poţi să-mi arăţi şi mie unde se află?... Preotul,privindu-l cu compătimire,îi zise: "Tinere, eşti prea orbit la suflet ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu! Dumnezeu este pretutindeni şi puternic în toate căile Sale,şi n-ai putea rezista,viu fiind,să-L vezi în toată măreţia Sa! Dar du-te acasă,tinere,că ai să-l vezi pe diavol.Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi descopere pe acest ucigaş.Şi preotul nostru s-a rugat mult pentru el ca să nu se piardă sufletul lui în necredinţă.
Şi iată că acest tânăr s-a îndrăcit,duhul cel rău a intrat în el şi a început să-l chinuiască şi să-l trântească în aşa fel că făcea spume la gură şi răcnea ca o fiară sălbatecă.Atunci de frică şi de urere alergă la preot să-l roage să facă rugăciuni la Dumnezeu pentru iertarea lui.Preotul a făcut rugăciuni dar tânărul nu a fost izbăvit aşa curând,el a trebuit să umble din biserică în biserică,din mănăstire în mănăstire să mărturisească păcatul necredinţei cu lacrimi în ochi la preoţi şi la toată lumea pe care o întâlnea.Şi după ce şi-a făcut un lung canon,ca să plătească această hulă,abia s-a milostivit Dumnezeu şi l-a izbăvit de ucigaşul diavol care îl luase în stăpânire.
De acum tânărul nu mai îndrăznea nici să pomenească numele lui Dumnezeu fără semnul Sfintei Cruci.Cu lacrimi în ochi şi cu multă credinţă se ruga,vorbea şi mărturisea pentru că i se deschiseseră ochii sufletului şi a văzut minunea lui Dumnezeu care s-a făcut cu el.Aşa se întâmplă şi cu lumea noastră creştină care s-a lepădat de credinţă şi de darurile lui Dumnezeu;căci nu se lasă de fărădelegi şi păcate până când nu-i scutură Dumnezeu prin fel de fel de necazuri şi greutăţi; până nu slobozeşte Dumnezeu în casele lor pe diavolul să râdă de ei în tot felul,să-şi bată joc de osteneala şi de viaţa lor.
Diavolul este slobozit de altfel de Dumnezeu ca să-şi facă şi el lucrarea pe întreg pământul,fiindcă a venit vremea lui.Sfânta Carte zice că Dumnezeu l-a dezlegat ca să înşele şi să amăgească pe toţi locuitorii pământului.Aşa că cine nu se trezeşte nici acum din aceste suferinţe şi necazuri,cine nu se dezlipeşte de poftele deşarte,de toate desfătările şi patimile şi rămâne tot aşa de ruginit şi împătimit, nu va avea parte de fericirea dumnezeiască,de raiul desfătării.Va pierde prilejul chemării dumnezeieşti, şi va fi vai şi amar dacă nu se trezeşte acum,căci diavolul lucrează mereu răutăţile lui pe pământ.
Sunt suflete care trăiesc într-o stare vrednică de plâns,fără frică de Dumnezeu,se despart şi trăiesc în păcate mari,tineri şi bătrâni,îşi lasă soţiile lor cu care sunt cununaţi şi trăiesc în păcatul desfrânării.Aceştia n-au milă,nu mai au ruşine,nici de copii,nici de Biserică, nici de Dumnezeu.Nu mai vorbim de acest păcat grozav al crimelor,avorturilor,care s-a întins peste tot pământul.Într-un oraş din America au fost cercetate 45 de vile în care abia s-au găsit 16 copii,dar peste tot erau câini şi pisici,care se desfătau din mâncărurile stăpânilor, iar bieţii copilaşi au fost aruncaţi la gunoi.
Iată lumea orbită de satana, iată orbire vrednică de plâns.În Germania sunt ţigări pe care scrie: nimic fără de mine!Adică omule,nimic să nu faci fără să mă ai pe mine în gura ta.
Iată cum satana a înlocuit cuvintele Mântuitorului din Biblie care zice: "Fără de Mine nu puteţi face nimic!Astfel diavolul îndeamnă pe om să-şi pună luleaua în gură să guste şi să tragă mereu ca şi când n-ar putea să trăiască fără ea.Pe Domnul nu-L ascultă omul,nu-L crede şi nu vrea să-L urmeze,ascultă însă glasul ispitei,al poftei celei scârboase care i-o dă satana,căci îi auzim pe mulţi fumători zicând: eu sunt mort fără ţigară, mă lipsesc mai bine de mâncare,dar de ţigară nu,ţigara îmi ţine de foame,de sete,de urât,şi-mi este mai bună ca orice prieten.Aşa este de robită lumea de această poftă blestemată.
Acum s-au luat şi femeile de fumat, majoritatea tinere se pretind civilizate, învăţate,nu mai pot trăi fără ţigară nici ele.Iar unele au ajuns să dispreţuiască pe bărbaţii care nu fumează,zicând că sunt ca nişte muieri proaste.Sărmanele de ele, ce orbire grozavă.Aceştia toţi care fumează tutun nu se vor mai vedea de fum. Această lume orbită este lumea focului veşnic,lumea cu focul în gură prevesteşte, prooroceşte ceva rău,căci cer focul cu gura lor.
Grozavă este orbirea sufletească.Orbire la suflet au şi beţivii şi această patimă este cea mai grozavă,cea mai periculoasă.Beţivul vorbeşte singur,când râde, când plânge.Beţivul aruncă,sparge, bate,răcneşte ca fiarele sălbatice,chinuieşte soţia şi copiii,roade paharele cu dinţii.Oamenii beţivi nu se mai pot numi oameni, căci satana este încarnat în ei,numai coada şi coarnele le lipsesc.În casa unde este un beţiv,acolo este iadul,acolo este întuneric şi multă jale.Iar biata soţie dacă nu cunoaşte pe Dumnezeu cere milă de la oameni,dar această milă este trecătoare şi fără folos sufletesc.
Aceste suflete zdrobite de durere până când nu vor veni la Iisus Hristos,până când nu-L vor întâlni pe El în Biserica Lui,până când nu vor striga cu toată puterea credinţei lor: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!,ca orbul din Evanghelia de astăzi,nu vor fi auzite de Dumnezeu.Dar ce observăm la cea mai mare parte a lumii?În loc să ceară luminarea ochilor sufleteşti să vadă pe Mântuitorul,să înţeleagă credinţa,să vadă mulţimea greşalelor şi a păcatelor în care trăiesc,să vadă cât s-au depărtat de învăţătura Domnului şi că sunt în ghearele patimilor şi a pierzării sufleteşti;ei nu cer ca orbul din Evanghelia de astăzi;Doamne vreau să Te văd,vreau să Te văd pe Tine,vreau să Te cunosc pe Tine Doamne,vreau să cunosc calea Ta,să cunosc voia Ta;cei mai mulţi rămân tot în drum şi cu mâna întinsă cerşesc mereu altceva;cerşesc fericirea şi norocul pământesc,cerşesc bani şi avere trecătoare, cerşesc mărire pământească,onoare de la oameni,şi fel de fel de dorinţe pământeşti, trecătoare,pe care într-o zi le lasă şi pleacă în veşnicie cu mâinile goale, fără ranguri.
Aşa aleargă omul după aceste lucruri trecătoare,cum aleargă bietul câine al unui vânător după iepure;când e gata să-l apuce,intervine vânătorul şi-i zice:stai pe loc că iepurele este al meu, al tău a fost numai alergatul. Abia atunci a văzut bietul câine că s-a înşelat.Aşa este şi cu omul,aleargă toată viaţa să prindă ceva, e chiar o vorbă în lume;am prins doi iepuri dintr-odată,dar pe patul morţii intervine vânătorul,adică moartea şi diavolul şi strigă:stai pe loc că sufletul este al nostru, al tău a fost doar alergatul.Atunci vede bietul om cât s-a înşelat dar este prea târziu.
Vă voi spune o întâmplare adevărată: o familie cumpărase cu banii soţiei o maşină mică, dar în loc să-şi vadă de soţie şi copii,soţul umbla cu maşina cu diferite femei în desfrânare,şi într-o zi a fost găsit mort cu o tânără în maşină, muriseră asfixiaţi.Cu multă durere a venit soţia lui adevărată să-l scoată de acolo. Dar mai îndureraţi au venit părinţii acelei tinere s-o ia de lângă acel desfrânat,cu soţie şi copii,ce ruşine au suferit la înmormântare. De aceea zice Fericitul Augustin: "Voi plângeţi un trup fără suflet,fără Dumnezeu,voi plângeţi un corp din care a ieşit viaţa,dar nu vă plângeţi pe voi când aţi pierdut pe Dumnezeu săvârşind păcatul, grea orbire.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că unii dintre cei ce mergeau în această gloată de lume,Îl certau pe orb şi-i ziceau să tacă, dar el cu mult mai mult striga: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă,fie-ţi milă de mine!Din aceste cuvinte să luăm şi noi pildă de stăruinţă în rugăciune,şi cu credinţă să strigăm către Domnul Hristos,să cerem să ne lumineze ochii sufletului nostru, să cunoaştem cât mai bine calea Lui cea dreaptă,calea care duce la ceruri,la lumină,la mântuire. Să n-ascultăm de cei ce ne ceartă,de lumea necredincioasă,de lumea cea orbită de duhul cel rău,care caută pe toate căile să ne facă să tăcem,care ne zic să nu ne mai rugăm,să nu mai cântăm, să nu mai citim, să nu mai venim la biserică.Pe această lume n-o iubeşte Dumnezeu.
Lumea de astăzi care stă în păcate,nu poate să înţeleagă că spre slava lui Dumnezeu sună clopotele bisericilor,în numele lui Iisus Hristos poporul umple bisericile.Aceia care mor credincioşi sunt îngropaţi la umbra crucii lui Iisus. Fericiţi vor fi numai aceia cărora li se vor deschide ochii sufletului şi vor scăpa de întunericul păcatelor, numai aceia care vor înţelege că Iisus îi cheamă pe toţi să vină la El,să iasă din starea lor păcătoasă,ca să-i vindece la ochii sufletului, să se mântuiască.
Să stăruim mereu în rugăciune,să îndemnăm pe cei ce sunt în jurul nostru să vină la Dumnezeu.Ajunge atâta necredinţă, atâta nepăsare de mântuire a sufletului, să le zicem: veniţi la picioarele Mântuitorului,veniţi la Doctorul Cel Mare,veniţi la această mare şi sfinţită taină,care este Biserica luptătoare de pe pământ,veniţi cu toată încrederea,cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului.Căci El a zis: "Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea este uşoară!Cei ce au încercat şi s-au supus,s-au convins de aceste cuvinte ale Domnului că sunt adevărate.Şi vă pot spune cu tărie că nu există o altă fericire mai mare,decât să trăieşti în sfânta învăţătură a lui Dumnezeu.Să crezi şi să propovăduieşti că Iisus a fost şi este Dumnezeu adevărat.
Vindecarea orbului ca şi celelalte minuni sunt o dovadă că a fost Dumnezeu adevărat,fiindcă cine Altul putea să deschidă ochii unui orb,numai cu cuvântul, dându-i vederea pe loc,decât Dumnezeu Cel Atotputernic,care a zis întâi să se facă lumină,şi s-a făcut îndată lumină.Domnul Hristos a zis orbului: "Vezi! şi îndată şi-a deschis ochii săi şi a văzut lumina.Mare este puterea Ta Dumnezeule!Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată o mică parte din puterea dumnezeirei Sale.
Orbul văzându-se vindecat,spune Sfânta Evanghelie,a început să slăvească pe Dumnezeu.Iată recunoştinţa unui om care s-a făcut sănătos.El a început să meargă după Iisus,şi tot poporul care văzuse minunea dădea slavă lui Dumnezeu.El a socotit că nu poate răsplăti cu nimic Doctorului Cel Mare,decât să mărturisească minunea lui Dumnezeu.Parcă-l vedem şi noi spunând la lume anii de suferinţă,anii lui de întuneric,cu lacrimi în ochi,şi ziua cea mare a bucuriei lui când a văzut iarăşi lumina zilei şi pe Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David care l-a vindecat.
Aşa şi noi iubiţi creştini să fim recunoscători Prea Milostivului Dumnezeu, pentru atâtea binefaceri pe care ni le-a făcut nouă,şi să venim aici acasă la El,la sfânta biserică,să-I mulţumim pentru toate.Să nu aşteptăm să vină El acasă la noi, căci avem o mare datorie de a-I mulţumi şi de a-L slăvi în tot timpul.
Toate aceste minuni ale Mântuitorului au răsunat de-a lungul veacurilor şi au rămas în inimile credincioşilor adevăraţi.Şi în toate veacurile creştinii cei adevăraţi,au preferat să sufere chinuri groaznice şi moarte amară,decât să se lepede de Dumnezeu şi de sfânta Lui învăţătură.
Ei nu s-au împăcat niciodată cu păcatul,cu patimile.Mahomedanii înainte vreme erau foarte fanatici în religia lor,o religie care este departe de mântuirea sufletului,aceştia au şi ei un oraş al lor numit Mecca, oraşul lor sfânt,cum avem noi Ierusalimul,unii din vizitatorii credincioşi ai religiei lor după ce vizitau acele locuri sfinte pentru ei,îşi scoteau ochii,ca să nu mai vadă altceva pământesc şi să-şi mai spurce ochii,după ce au văzut acel loc sfânt de unde zic ei că s-a înălţat Mahomed profetul lor.
Domnul Hristos nu ne cerem să ne scoatem ochii, să ne mutilăm trupul după ce vedem locurile sfinte,dar să arătăm şi noi că-L iubim prin faptele noastre, prin păzirea poruncilor;prin înfrânarea ochilor,a urechilor şi a gurii; să nu mai grăiască gura vorbe fără de folos,minciuni,hule,înjurături şi drăcuieli,să e înfrânăm toate mădularele de a mai face cu ele păcate ca să supărăm pe Dumnezeu.Acestea ni se cer de sfânta şi dreapta credinţă a lui Iisus Hristos, Ortodoxia.
Dacă vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos,o lumină cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie ca şi orbul din Evanghelia de astăzi,când i-a zis cu sfântul Său Cuvânt: "vezi!,şi vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui David,Fiul lui Dumnezeu,miluieşte-ne şi pe noi,cei ce ne-am adunat aici în sfântul Tău locaş,şi cu puterea Ta dumnezeiască, deschide-ne ochii cei sufleteşti,ca să vedem cu toţii lumina slavei Tale.
Apără de orbirea cea sufletească pe cei ce Te-au cunoscut Doamne.Dă-ne Harul Tău de a ne mărturisi cu umilinţă păcatele noastre,şi vindecă-ne toate rănile Doamne.
Fă-ne Doamne ca să ne învrednicim a Te vedea şi a Te avea întotdeauna cu noi şi aici pe pământ şi întru Împărăţia Ta cea cerească în vecii vecilor.

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIX-A DUPĂ RUSALII

A celor zece leproşi



Au nu zece s-au curăţit, dar cei nouă unde sunt?! (Luca XVII, 17)


Fraţi creştini,



Purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia de astăzi e revoltătoare. Cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor. Auziţi, să fie vindecaţi într-o clipă de grozava lor boală şi să nu vină să mulţumească nici măcar cu un cuvânt. Ce erau aceşti oameni înainte de vindecare? Nişte cadavre vii, nişte nenorociţi sortiţi pieirii.
Boala leprei era o boală fără leac, ea îi despărţea cu desăvârşire de restul lumii, erau ca nişte lepădaţi de lume. Trebuia să rătăcească fără nădejde şi fără mângâiere, prin locuri pustii, departe de casă, de familie şi de prieteni, sortiţi unei suferinţe fără de sfârşit. Dar într-o zi leproşii au avut norocul să-L întâlnească pe Mântuitorul. A fost de ajuns un singur strigăt către Dânsul: "Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi! A fost de-ajuns o singură vorbă de-a Domnului Hristos: "Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!, şi deodată leproşii s-au curăţit. Oamenilor acelora le-a răsărit soarele bucuriei. De acum ei puteau să se întoarcă să guste din fericirea vieţii.
Care ar fi trebuit să fie cel dintâi gând al lor? Nu se cădea oare să vină să mulţumească Milostivului Doctor dumnezeiesc? Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut tovarăşul lor, care era de neam samarinean? Dar aceşti nouă evrei au uitat îndată după ce s-au văzut vindecaţi, şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului. Urâtă a fost purtarea aceasta, ne simţim şi noi indignaţi când o auzim.
Şi totuşi să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, aici în sfânta biserică să-I mulţumim, pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc. Cei mai mulţi au uitat cu totul şi, în loc de mulţumiri şi recunoştinţă, aleargă rătăciţi şi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu îndrăznesc să insulte şi să înjure pe Milostivul Dumnezeu negând existenţa Tatălui Ceresc.
Alţii, încolţiţi de boli şi necazuri sau diferite interese, se întorc la Biserica Lui, dar nu ca să-I mulţumească pentru ce au primit, ci vin tot ca să-I ceară, să le dea şi iar să le dea. Prea puţini sunt aceia care recunosc că nu sunt vrednici de a mai primi alte daruri din partea lui Dumnezeu, ci cu adâncă smerenie vin mereu la biserică, să-I mulţumească şi să-L slăvească pentru ce le-a dat.
Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, fraţi creştini, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o ieftină răsplătire; să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim; să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite.
Să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii; că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile. Căci dacă n-ar pica ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite; toate maşinăriile şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu de sus.
De aceea să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcite, şi să-I mulţumim Lui pentru toate. De unde vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, de la Lucifer, care n-a vrut să vadă şi n-a recunoscut de unde-i venea lui, când era în cer arhanghel, atâta lumină, atâta strălucire şi frumuseţe.
Tot aşa şi cei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate; aceştia suferă de lepra mândriei luciferice, de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc.
În Vechiul Testament, la Deuteronom VI, 8, vedem pe Dumnezeu cerând recunoştinţă oamenilor, căci zice aşa:
"Dacă Domnul Dumnezeul Tău, Israile, te-a călăuzit în pământul părinţilor tăi, şi dacă mănânci şi te saturi, pregăteşte-te cu grijă să nu uiţi pe Domnul care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu zici în inima ta: puterile mele şi tăria mâinilor mele mi-au dobândit aceste avuţii. Ci adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeul tău este Acela care ţi-a dat putere ca să izbândeşti!"
Iată deci că Dumnezeu le-a făcut cunoscut mai dinainte oamenilor, căci ştia Prea Milostivul Dumnezeu că acest popor evreu va fi foarte nerecunoscător şi va ajunge foarte departe cu nerecunoştinţa şi cu răutatea, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi: au fost zece leproşi dintre care unul era de alt neam, de neam samarinean, şi doar acesta s-a întors de I-a mulţumit Domnului; din ceilalţi nouă evrei nu s-a găsit nici unul să vină să-I mulţumească dumnezeiescului doctor.
După cum ştim cu toţii din Sfintele Evanghelii, evreii au fost foarte nerecunoscători faţă de Fiul lui Dumnezeu, căci după atâtea binefaceri pe care le făcuse, vindecând pe bolnavii lor, săturându-i cu pâine, înviindu-le morţii şi mângâindu-i cu cuvinte dumnezeieşti, ei L-au hulit, L-au batjocorit şi L-au omorât pe Cruce.
O, ce grozav este păcatul acesta al nerecunoştinţei! Deci însuşi Mântuitorul, care era Fiul lui Dumnezeu, s-a dat pildă pentru noi! Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşii vremii sale zicând: "Mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Iisus Hristos, să aducem cu toţii mulţumiri! Omul cu dreaptă judecată poate învăţa şi din graiul făpturilor necuvântătoare căci toate Îl laudă pe Dumnezeu; ploile şi pământul, văzduhul şi florile câmpului, care răspândesc valuri de miresme spre Creatorul lor, păsările cu cântul lor de zi şi noapte. Cu atât mai mult ar trebui omul care este regele făpturilor, fiinţa cea mai aleasă, înzestrată cu minte luminată şi cu grai cuvântător!
Dacă omul ar avea mai multă înţelepciune, ar putea să vadă şi să recunoască zicând: "Eu nu sunt nimic, prin mine însumi sunt un fir de praf, un mic vierme netrebnic în acest mare univers; puterea Ta Doamne mă înalţă, din mila Ta Doamne trăiesc, Ţie se cuvine lauda inimii mele şi a buzelor mele. Şi dacă va zice aşa cu toată inima lui şi cu adevărată smerenie, mare câştig va avea de la Dumnezeu. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Dumnezeu cere recunoştinţa voastră, nu fiindcă are El trebuinţă de ea, ci pentru ca să vă facă vrednici de mai mari daruri din partea Lui!Cine mulţumeşte, acela câştigă mila lui Dumnezeu înzecit şi însutit.
Să vedem acum care este recunoştinţa creştinilor faţă de Atotputernicul, se potriveşte cu a celor nouă leproşi!? Într-un sat, un creştin zace greu bolnav, şi cum sfârşitul se apropie, toate îngrijirile nu-i ajută la nimic, doctorii nu reuşesc cu nici o doctorie, omul e cu un picior în groapă. Ce-i mai rămâne omului de făcut? Să dea fuga pe aripile credinţei la Milostivul Dumnezeu, ştiind că ceea ce nu pot oamenii, Dumnezeu poate. În această situaţie, se roagă, plânge, trimite femeia să plătească slujbe la biserică, i se fac masluri, se spovedeşte, se împărtăşeşte.
Deodată puterea dumnezeiască îl întăreşte, îl scoală sănătos. Dumnezeu l-a smuls de pe marginea mormântului, i-a mai dat zile de trăit. Dar ce vedem? După ce s-a făcut sănătos creştinul nostru, încetul cu încetul a uitat de Dumnezeu, a părăsit biserica Lui, s-a luat iar de înjurături, de fumat, s-a dus iar la petreceri ticăloase şi s-a prins iarăşi în vârtejul lumii. Iată cum mulţumeşte omul nostru. Câţi ostaşi care au fost pe front n-au făgăduit că nu vor mai lipsi de la biserică, că vor ţine sărbătorile, posturile, că se vor lăsa de toate relele, dacă vor scăpa cu viaţă!? Când vedeau cum moartea seceră unul după altul, îngroziţi strigau: "Doamne apără-ne, scapă-ne Doamne, ajută-ne ca să ne mai vedem şi noi copiii şi soţia, ajută-ne că vom aduce jertfe mari la biserica Ta, vom dărui icoane mari, candele, scapă-ne Doamne din iadul acesta. Şi Dumnezeu i-a scăpat pe mulţi. Însă vai, o dată cu haina militară au lepădat şi credinţa şi promisiunile, căci acasă când au ajuns, în loc să îndeplinească cele promise, au început să înjure şi Biserica şi pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa omului.
Sunt tineri mulţi care vin la biserică şi se roagă să le ajute Dumnezeu să reuşească la examene, fac promisiuni că vor urma credinţa dacă reuşesc, dar după ce îşi văd scopurile împlinite uită de recunoştinţă. Şi aşa sunt o mulţime de leproşi nerecunoscători care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu. Acest groaznic păcat unii îl vor plăti în iad, iar altora va îngădui Dumnezeu să fie plătit de copii lor. Alţii, nu-i apucă moartea până când nu vor plăti în lumea aceasta, ca să cunoască că fără Dumnezeu n-ar fi putut face nimic.
Aşa este omul de sucit şi de mincinos, că astăzi este într-un fel şi mâine în altul. Aşa au fost mulţi la cutremur, la inundaţii, la războaie, în timpul foametei, au promis multe, s-au întors pentru un timp, au venit la biserică, însă n-au ţinut mult toate acestea şi au uitat cu totul, căzând în mari fărădelegi. Lucrul acesta se repetă zilnic în ochii noştri. Câtă vreme lumea este în necaz, în nevoi, aleargă la Dumnezeu, Îi recunoaşte puterea, Îl roagă.
Dar îndată ce trec necazurile uită iarăşi, Îl părăsesc şi-I întorc spatele. Ce înseamnă asta? Neglijenţă, nepăsare, nesimţirea sufletului şi a trupului; de aceea Dumnezeu ne lasă să strigăm în zadar la El; El ştie, Milostivul, că suntem îndărătnici şi că în schimbul binefacerilor Sale, ei vor deveni mari făcători de păcate, hulitori şi nerecunoscători.
De aceea păcatul acesta al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu Binefăcătorul nostru, de aproapele nostru, este atât de mare, şi atât de mare pagubă aduce, încât un sfânt părinte bisericesc l-a asemănat cu un vânt pustiitor, care usucă toate izvoarele harului ceresc. Ba mai mult decât aceasta, nerecunoştinţa atrage mânia dumnezeiască asupra celor ce se fac vinovaţi de ea.
Am citit într-o carte veche o frumoasă istorioară, unde spunea că odată Bunul Dumnezeu a chemat toate virtuţile de pe pământ la Sine în cer ca să le vadă şi să le dea sfaturi. Între cei chemaţi erau: adevărul, dreptatea, mila, credinţa, bunătatea. Dar tot printre aceşti invitaţi erau şi două virtuţi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropie una de alta să se recomande: eu sunt binefacerea, zise una, eu sunt recunoştinţa, zise cealaltă. "Cum, voi nu vă cunoaşteţi? întrebă Bunul Dumnezeu. "Nu Doamne, - răspunseră cele două necunoscute - nu ne cunoaştem, că pe pământ nu ne-am întâlnit niciodată . Dacă stăm să judecăm drept, e plină de adevăr această istorioară. Nu ştiu cum se face că tocmai celui căruia îi faci cel mai mare bine îţi face cel mai mare rău.
Poate fiecare dintre noi cunoaştem diferite cazuri din viaţa noastră. Pe câţi n-am auzit şi eu: Părinte, am un vecin pe care l-am ajutat când era bolnav, l-am împrumutat cu bani, nu ştiam ce să-i mai fac, şi drept recunoştinţă n-a vrut să-mi mai dea banii şi mi-a devenit cel mai mare duşman. Apoi câţi copii sunt nerecunoscători faţă de părinţii lor, nu-i mai recunosc ca părinţi. Câte mame văduve n-au pensie, iar copiii, pe care i-au crescut şi i-au hrănit la pieptul lor, acum le lasă să moară de foame. Câţi nu şi-au alungat părinţii de acasă în frig şi printre străini?!
Câţi bărbaţi nu mai recunosc binefacerile soţiei?! Soţia care l-a iubit, l-a spălat, i-a crescut copiii, şi după ani de zile nu vrea s-o mai vadă-n ochi. Ce păcat strigător este şi acesta. Să se trezească fiecare din întunericul acestui păcat, căci cel care nu are recunoştinţă faţă de aproapele, binefăcătorul său, tot în Dumnezeu loveşte, căci legea Lui o dispreţuieşte, făcându-se vrăjmaş al aproapelui şi al Lui Dumnezeu. Şi păcatul acesta nu rămâne nepedepsit.
Fiecare să ne aducem aminte de acei cărora le datorăm recunoştinţă. Ori că te-a împrumutat o dată cu bani şi te-a scos din necaz, ori că a vegheat la căpătâiul tău când ai fost bolnav, ori că a cheltuit făcându-se naş de botez şi cununie, ori că te-a băgat într-un serviciu bun, ori că ţi-a dat haine, casă, de mâncare. Şi cu cât mai mult, întreit mai mult, acela care a cheltuit zile şi nopţi ca să te scoată la lumină, să te aducă la Dumnezeu, să cunoşti lumina lui Hristos. Şi oricare altă faptă pe care ţi-au făcut-o părinţii cei trupeşti şi cei sufleteşti.
Nu scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, dacă nu vei şti să-I mulţumeşti şi Lui Dumnezeu şi binefăcătorilor tăi în viaţa aceasta, aşa cât pe cât este cu putinţă. În nici un caz să nu ajungi să-i vorbeşti de rău sau să le faci o nedreptate, că te-ai ars şi te stingi ca fumul şi ca ceara te topeşti.
E destul să ne amintim de soarta poporului evreu cât a trebuit să sufere din cauza acestui păcat al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dar pentru care păcate pedepsea atunci Dumnezeu pe poporul evreu, cu boala leprei? Sfânta Scriptură ne arată clar că pentru păcatul cârtirii, al clevetirii, al mândriei, al lăcomiei şi al nerecunoştinţei. Miriam sora lui Moise a cârtit şi a clevetit împotriva lui Dumnezeu şi imediat s-a îmbolnăvit de lepră. Pe Neeman Sirianul, l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus Proorocul, îndată s-a tămăduit de boala leprei.
Cu boala leprei a bătut Dumnezeu pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit, în mânia lui, să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de boala leprei şi a fost depărtat de biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci mare este taina preoţiei, aşa cum vedem că Domnul Hristos o aşează la loc de cinste.
Taina preoţiei este una din cele şapte taine, fără de care creştinul nu se poate mântui. Vedem că Domnului Hristos pe cei zece leproşi îi trimite să se arate preoţilor. Preoţii în legea veche ţineau loc de doctori, şi acei leproşi care se vindecau trebuia să se arate înaintea lor, iar ei le dădeau dreptul ca să locuiască între oameni. Pentru aceasta Mântuitorul îi trimite la ei, aşa cum trimite şi astăzi pe toţi acei care sunt loviţi de lepra păcatelor, să meargă să se arate preoţilor, adică să meargă să se spovedească înaintea preoţilor, mărturisindu-şi păcatele. Cel care nu se spovedeşte la preot rămâne necurăţit de lepra păcatelor şi astfel nu se mai poate numi un creştin adevărat, şi nu mai poate locui printre oamenii adevăraţi, adică comunitatea creştină.
De aceea să se grăbească fiecare să se spovedească cu multă încredere în Harul Divin şi nimeni să nu se înşele să creadă că se poate mântui şi fără preot. Dumnezeu a lăsat pe preoţi ca pe nişte salvatori ai celor ce cad în mlaştina păcatelor. Nu poate omul să se salveze singur când cade într-o mlaştină, trebuie ajutat. Îmi amintesc o povestire, deşi este un fel de minciună a unui vânător, dar se poate trage o învăţătură bună.
Odată, spune vânătorul, după ce am împuşcat nişte păsări, am alergat în fuga mare ca să le prind pe acea mlaştină unde căzuseră fără să-mi dau seama m-am scufundat până la piept în nămol. Atunci îmi veni în gând o scăpare; cum aveam părul lung, m-am prins bine de el, şi astfel m-am tras în sus de păr, afară din mlaştină. Ce minciună grosolană, oricine poate observa aceasta, dar noi să ne folosim de tâlc. Păcatul este o mlaştină grozavă, toţi cei ce intră în mlaştina păcatului, se scufundă văzând cu ochii, că toate eforturile de scăpare cu puterile proprii sunt zadarnice.
Toţi acei ce se încred în ei zic că nu au nevoie de ajutorul altora; ce să mă duc eu să mă spovedesc la preot, că e şi el un păcătos ca şi mine! Toţi aceştia rămân împotmoliţi, rămân pradă morţii şi pieirii veşnice. Zadarnic se trag de părul capului, zadarnic îşi bat capul cu fel de fel de mijloace, căci fără ajutorul scumpului Iisus Hristos nu se pot salva. Fără spovedanie şi împărtăşanie, care se iau prin mâna cea sfinţită a preotului, pot sta mult împotmoliţi şi nu se pot salva. Şi totuşi cu tot Harul şi bunăvoinţa preotului, dacă omul nu vrea să întindă şi el mâna din mlaştină, rămâne tot în pierzare.
De aceea întindeţi mâna când vă chemăm, şi veniţi la Sfânta Liturghie, ca să vă salvaţi sufletele. Poate întreba cineva: Dar ce, preotul nu poate să cadă şi el în mlaştină, şi nu este şi el tot om, şi atunci, pe el cine-l mai scoate? Da, într-adevăr, şi preotul e supus greşelii, şi poate cădea şi el în păcate, dar să ştiţi că şi el întinde mâna unui coleg de-al lui şi se spovedeşte, căci şi preoţii se spovedesc, şi arhiereii şi diaconii. Care doctor nu se îmbolnăveşte şi nu cere ajutorul altui doctor?! Tot aşa şi preotul cere ajutorul lui Dumnezeu prin harul dat preoţilor.
Noi când mergem la spovedit nu mergem la preot ca om, nu ne legăm de păcatele lui, ca sectanţii, rătăciţii, care s-au despărţit de Biserică, de preoţie, de sfintele Taine; ce avem noi cu păcatele preotului? Ci ne folosim şi ne apucăm de cheile lui Dumnezeu, pe care le ţine preotul în mână, adică de Harul de a dezlega păcatele oamenilor. Aceste chei sunt date lui de Domnul Hristos. Arhiereii se spovedesc la preoţi călugări, preoţii şi diaconii care au smerenie şi frică de Dumnezeu se spovedesc şi ei pentru că numai aşa vor primi iertare cu toţii din partea lui Dumnezeu.
Creştinii nu au voie să se spovedească la cei care n-au primit hirotonisirea ca preot duhovnic, n-au voie să se spovedească la preoţii caterisiţi sau la rătăciţi.
Lepra, fraţi creştini, este o boală nevindecabilă. Tot trupul se umple de bube, de la cap până la picioare, apoi încetul cu încetul, începe să putrezească, să cadă carnea până la oase. Cad ochii, nasul, buzele, urechile, rămânând scheletul şi aşa se sfârşeşte în chinurile cele mai groaznice. Această boală era pedeapsa păcatelor pe care le-aţi auzit, şi de care a pomenit şi Sfântul Apostol Pavel astăzi, când spune: "că pentru păcatele acestea vine mânia lui Dumnezeu peste noi!"
Dar s-au îndesit boli mai grele ca lepra: cancerul, holera, sida şi altele la care doctorii nu mai găsesc leac. Şi aceasta tot din cauza păcatelor noastre. Căci omul nu mai trăieşte raţional întru totul. Suntem pedepsiţi mai ales pentru patima beţiei, a tutunului, a desfrânării, a avortului. Dacă boala trupească este atât de grea, cât de groaznică trebuie să fie boala cea sufletească?! Boala cea sufletească aduce sufletul în starea cea mai jalnică, în cea mai grea nesimţire de moarte.
Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet înainte de spovedanie, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii rânjiţi ca moartea, cu răni curgând puroi din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate că vor pieri pe veci.
Ce mai observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi? Leproşii nu erau primiţi să stea în casă împreună cu cei sănătoşi, cu toată dragostea de familie, de fraţi şi surori. Ei trebuia să fie scoşi afară, rătăcind prin locuri depărtate.
Să luăm şi noi învăţătură: care vrem să nu ne îmbolnăvim de lepra păcatelor, nu trebuie să ne asociem cu acest fel de leproşi. Mulţi zic despre cei care nu sunt serioşi, nu-şi văd de familie, de copii, de serviciu şi sunt cu toate viciile, că sunt lepre. Într-adevăr că boala aceasta a leprei este o boală contagioasă, de aceea cei sănătoşi fugeau de ea.
Tot aşa şi lepra păcatelor se ia. Cum înjură părinţii, aşa înjură şi copiii, cum dă diavolului părinţii, şi copiii fac la fel. Şi aşa a reuşit diavolul cu lepra păcatelor să distrugă o mulţime de suflete, făcându-le incapabile de a mai simţi, de a mai gândi, de a vedea dezastrul şi pieirea lor. Să fugim fraţi creştini, dacă vrem să scăpăm cu sufletul curat, să venim la Scumpul nostru Mântuitor care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de toate răutăţile.
Să fim recunoscători, că atât de mult a trebuit să facă El pentru noi. El şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, şi-a dat viaţa pentru noi, iar recunoştinţa noastră care este? Îl slăvim noi cum se cade? Îi mulţumim noi cum se cuvine?Să ne gândim ce ne întreabă acum Domnul pe toţi: Cu ce recunoaşteţi voi pentru binefacerile Mele? Mă înjuraţi, alergaţi la rele, daţi diavolului toate lucrurile Mele, nu-Mi mulţumiţi. Veniţi mai curând, întoarceţi-vă cât mai curând la Mine până nu vă voi da foc, până nu vă voi amesteca cu pământul, până când nu vă voi spulbera pentru toate fărădelegile şi păcatele voastre, până nu vine ziua cea de pe urmă ca să daţi seama de toate nedreptăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de aproapele şi faţă de Mine.
Să ne întoarcem deci, fraţi creştini, către marele Binefăcător al nostru, Milostivul Dumnezeu şi să-i mulţumim pentru toate binefacerile care le-am primit de la El şi pentru cele pe care le vom mai primi.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorule Cel Prea Milostiv, care ai tămăduit pe cei zece leproşi, tămăduieşte Doamne şi sufletele noastre, ale celor ce ne-am adunat aici. Tămăduieşte-le pe toate de lepra păcatelor, căci făgăduim că prin ajutorul Tău să nu fim nerecunoscători şi nemulţumitori ca cei nouă leproşi, ci vom aduce la picioarele Tale sufletele noastre smerite ca să ţi se închine Ţie până la sfârşitul vieţii noastre, până la ultima suflare a vieţii noastre, şi acolo în cerul Tău cel sfânt să ne duci şi pe noi, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

PREDICA LA BOTEZUL DOMNULUI

PREDICA LA BOTEZUL DOMNULUI


( 6 ianuarie )
( Despre Botezul crestin )

In Iordan, botezindu-Te Tu, Doamne inchinarea Treimii S-a aratat...
(Troparul Botezului Domnului)

Iubiti credinciosi,

Cu mila si cu indurarea lui Dumnezeu, iata am ajuns si in anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfint si mare praznic imparatesc se mai numeste si "Aratarea Domnului" sau "Epifania".Dar pentru care pricina nu se zice Nasterii Domnului, Aratarea Lui, ci Botezului Domnului?Acest lucru il arata, deslusit si luminat, dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur, zicind ca Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cind S-a nascut, ci cind S-a botezat. Iar cum ca multi nu-L cunosteau si nu stiau cine era, sa ascultam pe Botezatorul Ioan care spune: Se afla in mijlocul vostru Acela pe Care nu-L stiti (Ioan 1, 26). Dar pentru ce sa ne miram ca ceilalti nu-L cunosteau, cind insusi Botezatorul nu-L cunostea pina in ziua aceea? Caci zice: Si eu nu-L stiam pe El, dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborindu-Se si raminind peste El, Acela este Cel ce boteaza cu Duh Sfint (Ioan 1, 33).Pentru ca am aratat ca Botezul Domnului se mai numeste si Aratarea Domnului, este bine sa stim ca doua sint aratarile Domnului. Iata ce spune Sfintul Ioan Gura de Aur in aceasta privinta: "Este necesar sa aratam dragostei voastre ca nu este o singura Aratare a Domnului, ci sint doua aratari. Una este aceasta de acum care s-a implinit la Botez, iar a doua este aceea care va sa vina si care se va face cu slava mare la sfirsitul lumii". Astazi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amindoua aratarile Domnului, in Epistola catre Tit.Despre aratarea cea de acum, spune: Harul cel mintuitor al lui Dumnezeu s-a aratat tuturor oamenilor, invatindu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, in veacul de acum, sa traim cu intelepciune, cu dreptate si cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Asteptind fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mintuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta si proorocul Ioil spune ca soarele se va preface in intuneric si luna in singe, mai inainte de a veni ziua Domnului cea mare si infricosata (Ioil 3, 4).Astazi, cind praznuim Botezul Domnului, se cuvine sa aratam cite sint botezurile care au inchipuit Botezul crestin de la inceputul lumii si care vor mai fi. Dupa marturia Sfintului Ioan Damaschin, opt sint botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea pacatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare si prin nor, caci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Iesire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit "taierea imprejur". (Facere 17, 10-14).Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocaintei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv si conducea pe cei botezati la pocainta si la credinta in Hristos. Iata ce spune Sfintul Ioan Botezatorul: Eu va botez pe voi cu apa, dar Cel ce vine dupa mine va va boteza cu Duh Sfint si cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Asadar, Ioan pregatea si curata mai dinainte cu apa, in vederea venirii Duhului Sfint. Cu acest botez Insusi Mintuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de catre Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat in Iordan nu ca avea nevoie de curatire, ci pentru ca Si-a luat asupra Sa curatirea mea si ca sa zdrobeasca capetele balaurilor din apa, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca sa se inece pacatul, ca sa inmorminteze pe Adam cel vechi in apa si sa-l sfinteasca pe botezator. Ca sa implineasca Legea, ca sa descopere taina Treimii si ca sa ne dea noua pilda si exemplu cum sa ne botezam.Al cincilea botez este botezul crestin prin apa si prin Duhul Sfint, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Sai: Mergind, invatati toate neamurile, botezindu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pina acum. El se face prin afundare in apa in numele Preasfintei Treimi si este mintuitor pentru ca iarta toate pacatele si aduce in inimile noastre harul Sfintului Duh. Noi toti ne botezam cu acest botez desavirsit prin apa si prin Duh, fara de care nimeni nu se poate mintui. Se zice ca Hristos boteaza "cu foc", pentru ca a revarsat Duhul Sfint peste Apostoli, in chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), dupa cum spune Insusi Domnul: Ioan a botezat cu apa, dar voi veti fi botezati cu Duhul Sfint, nu mult dupa aceste zile (Fapte 1, 5).
Al saselea botez, care este de o masura cu Botezul crestin, prin apa si prin Duh, este botezul prin pocainta si prin lacrimi, adica Sfinta Spovedanie, prin care ni se dezleaga toate pacatele. Al saptelea si cel mai desavirsit este botezul prin singe si mucenicie pentru dreapta credinta, cu care Insusi Hristos S-a botezat pe Cruce in locul nostru. El este foarte cinstit si fericit, pentru ca nu se mai pingareste a doua oara cu intinaciunea pacatului si singur le poate inlocui pe toate celelalte.
Al optulea si ultimul botez este focul cel vesnic de dupa judecata obsteasca. Acest botez nu este mintuitor, ci pe de o parte distruge rautatea si pacatul, iar pe de alta parte pedepseste necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).Dupa ce am aratat cele opt feluri de botezuri, este bine sa vorbim mai pe larg despre importanta botezului crestin ortodox.Cel mai desavirsit botez care curata pacatele noastre, este Botezul crestin, adica botezul prin apa si Duh, pe care il primim indata dupa nastere. Dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate sa intre in Imparatia cerurilor (Ioan 3, 5). Sa dam citeva explicatii despre Taina Sfintului Botez pe intelesul tuturor.Cine poate boteza? Dreptul de a boteza il au numai episcopii si preotii (Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul sa nu moara nebotezat, poate boteza si un diacon, un calugar simplu, un mirean - barbat sau femeie - si chiar parintii copilului. Cum se savirseste botezul de catre mireni cind copilul este in primejdie de moarte? Afundind pruncul de trei ori in apa curata si rostind formula sfinta a Botezului: "Se boteaza robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), in numele Tatalui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfintului Duh, Amin. (Canonul 44-45 al Sfintului Nichifor). Daca cel botezat ramine in viata, preotul va completa slujba Botezului dupa rinduiala obisnuita, dar numai de la cufundare inainte; adica il unge cu Sfintul Mir, citind rinduiala pina la capat (Liturgica, Bucuresti, 1877, p.183).Botezul se savirseste in pridvorul sau in pronaosul bisericii. Canoanele opresc savirsirea Botezului atit in case, cit si in paraclisele din casele particulare (Can. 31 si 59 Sinod.VI ec.). Numai in cazuri foarte rare si de mare nevoie, cum ar fi frig puternic, boala, pericol de moarte pentru prunc etc. se ingaduie savirsirea Botezului in case. Cit despre timpul cind se savirseste Botezul, pentru prunci nu exista zile sau ceasuri hotarite ca nu cumva sa moara nebotezati. Daca pruncul moare nebotezat, parintii lui sau preotul, din cauza caruia a murit neunit cu Hristos, savirseste un pacat de moarte. Pentru cei morti nebotezati, Biserica nu mai poate face nimic, raminind toate la mila lui Dumnezeu. Daca pruncul este firav si exista temerea ca nu va trai, el poate fi botezat indata dupa nastere. Daca pruncul este sanatos, Botezul se face de obicei la opt zile de la nastere, in orice zi de sarbatoare, dupa savirsirea Sfintei Liturghii.Cei ce vin sau sint adusi la botez trebuie sa aiba nasi. Nimeni nu poate fi botezat cu sila, daca este matur, si este dator sa aiba nasi ortodocsi. Nasii sint persoanele in virsta care insotesc pe prunc la botez, raspunzind si facind cuvenita marturisire de credinta in locul si in numele pruncului ce se boteaza. Ei sint parintii sufletesti ai pruncului, care il nasc duhovniceste pentru o viata noua in Duhul Sfint, asa cum parintii l-au nascut pentru o viata trupeasca. Nasii sint totodata garanti in fata lui Dumnezeu si a Bisericii pentru finul ce se boteaza, ca va fi crescut in credinta crestina si va fi un bun credincios. Nasul trebuie sa fie crestin ortodox, sa fie evlavios, iubitor de biserica, bun cunoscator al credintei, in virsta si de acelasi sex cu pruncul ce se boteaza. Nu pot fi nasi parintii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat sa fie numai un nas. Nasul este dator sa se ingrijeasca de viata religioasa si morala a finului si la vremea cuvenita sa-l invete rugaciuni, Crezul si principalele invataturi de credinta crestina ortodoxa. Sa fie indrumator in cele sufletesti si un exemplu viu, sirguindu-se sa faca din el un vrednic madular al Bisericii in care a intrat prin Botez. La rindul sau, finul este dator sa asculte pe nas si sa-l respecte la fel ca pe parintii sai dupa trup.Cei care iau parte cu atentie la savirsirea Botezului, trebuie sa stie ca inainte de Botez se implineste rinduiala facerii catehumenului, adica se face pregatirea celui ce are sa fie botezat. Aceasta rinduiala se face in pridvor, in fata usilor bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind inca spalat de pacatul stramosesc, nu este madular al Bisericii si nici cetatean al cerului, ale carui usi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea Botezul se numeste usa Tainelor. Slujba catehumenului are trei parti: exorcismele, lepadarile si unirea cu Hristos.Exorcismele sint trei rugaciuni prin care preotul roaga pe Dumnezeu sa izgoneasca de la catehumen toata puterea cea rea a diavolului. Lepadarile si unirea cu Hristos sint formate din intreita lepadare a catehumenului sau a nasului - in numele catehumenului - "de satana si de toate lucrurile lui", urmata de intreita lui asigurare ca s-a unit cu Hristos. In timpul lepadarilor, catehumenul sta intors cu fata spre apus, suflind si scuipind intr-acolo de trei ori, deoarece apusul inchipuieste locul de unde vine intunericul si locul celui rau, a Satanei, care este numit si "stapinitorul intunericului" (Efeseni 6, 12), urmind astfel cuvintele Sfintului Apostol Pavel, care ne indeamna sa lepadam lucrurile intunericului si sa ne imbracam in armele luminii (Romani 13, 12). Catehumenul scuipa pe diavolul in semn ca s-a lepadat cu totul de el si de toate lucrurile lui, adica de pacat. Iar cind catehumenul impreuna cu nasul marturiseste unirea sa cu Hristos, o face cu fata spre rasarit, caci intr-acolo era sadit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniti primii oameni in urma pacatului. Unirea cu Hristos se face prin credinta. Iar dovada este marturisirea credintei crestine prin rostirea de trei ori a Crezului de catre catehumen, daca este mare, sau de nas, in numele pruncului, si nu de altcineva.Prin exorcismele si lepadarile ce se fac la Botez, nu inseamna ca Biserica socoteste pe cel venit sa se boteze ca stapinit cu adevarat de diavol, cum sint cei indraciti sau cei munciti de duhuri rele. Ele vor sa spuna numai ca cel ce nu are inca pe Hristos, se afla in robia pacatului si deci in puterea diavolului care stapineste pe cei robiti de pacat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din aceasta robie il elibereaza Biserica pe catehumen prin exorcisme si lepadari, trecindu-l sub puterea lui Hristos, Stapinul nostru cel adevarat si bun.Iata si partile cele mai de seama ale Botezului. Prima parte este sfintirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la miini si la picioare. Acest untdelemn este binecuvintat inainte de preot prin rugaciuni deosebite si din el se pune si in cristelnita, de trei ori, crucis. Ungerea aceasta insemneaza mai multe lucruri in sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul maslinului, ungerea cu el este semn al milei si al bunatatilor dumnezeiesti, prin care catehumenul a fost izbavit de noianul pacatelor. Acest untdelemn sfintit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unsi in Legea Veche arhiereii, imparatii si proorocii si cu care a fost uns Insusi Mintuitorul numit "Unsul Domnului" (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La aceasta ungere ne-a facut si pe noi partasi, caci insusi numele de crestin vine de la cuvintul grecesc "Hristos", care inseamna "Uns". Ungerea de la Botez mai inchipuieste si aromatele cu care a fost uns trupul Domnului inainte de ingropare, deoarece catehumenul va inchipui, prin afundarea in apa, ingroparea impreuna cu Hristos si invierea impreuna cu El.A treia parte a Botezului este insasi savirsirea Tainei, adica intreita afundare a pruncului in apa sfintita, in numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul in miini si, tinindu-l drept, cauta spre rasarit si il afunda de trei ori, zicind la prima afundare: "Boteaza-se robul lui Dumnezeu (numele), in numele Tatalui, Amin"; la a doua afundare: "si al Fiului, Amin", iar la a treia afundare: "si al Sfintului Duh, Amin".Aceasta intreita afundare arata, pe de o parte, ca temeiul credintei noastre este Sfinta Treime, iar pe de alta parte, inchipuieste cele trei zile petrecute de Domnul in mormint (Matei 12, 40). Prin afundarea in apa se inchipuieste totodata moartea noastra pentru viata in pacate de pina aici si ingroparea noastra cu Hristos. Iar iesirea din apa inchipuieste invierea noastra impreuna cu Hristos, pentru viata cea noua intru El.
Prin Botez, spalindu-ne pacatele, ne facem astfel partasi mortii si invierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii si intram intr-o viata noua. Indata dupa Botez cel botezat mai primeste inca doua Sfinte Taine. Adica ungerea cu Sfintul Mir, prin care pruncul se miruieste pe toate partile trupului, cind preotul rosteste cuvintele: "Pecetea harului Duhului Sfint", si apoi Sfinta Impartasanie. Prin ungere noul botezat primeste pecetea si darul Duhului Sfint, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfinta Impartasanie se uneste cu Trupul si Singele lui Hristos.Astfel, sintem morti pentru pacat si viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelnita si apa botezului sint pentru noi mormint si maica duhovniceasca, nascindu-ne pentru Hristos si tinind astfel locul pintecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a nascut Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64, pp. 77-80; si Invatatura de Credinta Ortodoxa, Bucuresti, 1952, p. 326-331).Am vorbit citeva cuvinte despre Botezul lui Hristos si despre Taina Sfintului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii si fii ai lui Dumnezeu dupa har.Cu adevarat, mare este sarbatoarea de astazi. Caci astazi pentru prima data ni se arata la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se boteaza in Iordan de la Ioan; Tatal graieste din ceruri, zicind: Acesta este Fiul meu cel iubit intru Care am binevoit, iar Duhul Sfint se pogoara ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astazi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astazi cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astazi Stapinul Se smereste si cere sa fie botezat de sluga. Astazi Cel fara de pacat primeste botezul pocaintei de la Ioan, ca sa ne invete pe noi taina pocaintei, a marturisirii si a spalarii pacatelor prin cainta si lacrimi.Astazi se sfinteste apa Iordanului si toate apele si izvoarele pamintului. Astazi se sfinteste aghiazma mare prin semnul Crucii si prin pogorirea darului Sfintului Duh. Deci sa multumim lui Dumnezeu ca am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei si sa ducem cu evlavie sfinta aghiasma in casele noastre. Prin ea ne sfintim cu totii, se sfintesc casele si fintinile noastre si se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfint.Astazi Hristos, Mintuitorul nostru iese in public la virsta de 30 de ani. Se arata lumii, se pregateste sa vesteasca pe pamint Evanghelia mintuirii si vine sa caute si sa mintuiasca sufletele noastre. Sa coborim si noi astazi la Iordan, adica sa venim la biserica. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este Iordanul si apa cea vie care spala, adapa, da viata si innoieste lumea. Aici este Tatal si Fiul si Duhul Sfint impreuna cu toti sfintii.Sa iesim intru intimpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere sa ne caim de pacatele facute, sa ne spalam in apele Iordanului, adica sa spalam pacatele prin spovedanie si lacrimi de pocainta. Apoi sa ne impacam unii cu altii, ca dragostea acopera multime de pacate. Sa ascultam glasul Tatalui, Care ne graieste din cer; sa ne infricosam de smerenia Fiului, Care Se boteaza de catre Ioan in Iordan si sa odihnim in inimile si casele noastre porumbelul Duhului Sfint.Deci, inchinindu-ne cu credinta si evlavie Preasfintei Treimi, sa cintam impreuna cu Biserica aceasta sfinta cintare: In Iordan botezindu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii S-a aratat; ca glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Si Duhul in chip de porumb a adeverit intarirea cuvintului. Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule si lumea ai luminat, marire Tie!

Amin.

PREDICA LA DUMINICA DUPA BOTEZUL DOMNULUI IISUS HRISTOS


S-a implinit vremea si imparatia lui Dumnezeu este aproape! (Matei IV, 17)

Frati crestini,


Domnul nostru Iisus Hristos, dupa ce a fost botezat in raul Iordan de sfantul Ioan, acesta L-a aratat poporului zicand: "Iata Mieluselul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii!Apoi insusi Tatal Ceresc L-a descoperit zicand: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit in care imi gasesc placerea!; iar Duhul Sfant in chip de porumbel s-a aratat deasupra capului Domnului Hristos.
Dupa Sfantul Botez Mantuitorul lumii a mers in pustie unde a stat patruzeci de zile impreuna cu fiarele salbatice si unde a fost ispitit de satana. De aici s-a aratat iarasi in lume si a inceput sa propovaduiasca, zicand: "Pocaiti-va si credeti in Evanghelie!Domnul Iisus Hristos s-a aratat pe Sine pilda de implinire a pocaintei, caci a postit patruzeci de zile, rugandu-se Tatalui Ceresc sa biruiasca toate ispitele.
Sfantul Ioan Botezatorul in predicile sale mai spunea: "Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui, opriti-va de la pacate, indreptati-va, caiti-va si curatiti-va, se apropie Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatele lumii, vine Mesia! Cuvantul, pocaiti-va, este trambita de desteptare, primul tunet prin care s-a trezit omenirea din iadul pacatelor si din umbra mortii.
Omul care vrea sa se pocaiasca de pacate trebuie sa se opreasca hotarat, de a mai pacatui, in primul rand; in al doilea rand, sa mearga la biserica si sa se spovedeasca de toate pacatele sale; al treilea sa faca un canon potrivit cu pacatele sale; al patrulea, sa se caiasca din inima mereu pentru ce a facut si sa regrete toata viata, iar in al cincilea sa se curateasca prin lacrimile varsate la rugaciune, caci numai asa se poate apropia de Mielul lui Dumnezeu ca sa-L primeasca prin Taina Sfintei Impartasanii.
Nu exista iertarea pacatelor fara spovedanie la un preot duhovnic iscusit si fara implinirea unui canon. Sfantul Ioan spune: "Faceti fapte vrednice de pocainta voastra! Auziti, fapte vrednice de pocainta voastra. Cuvantul "Pocainta! era strigatul adresat trufiei din lume, era o chemare adresata carturarilor si fariseilor vremii care ingropasera legea lui Moise si cuvintele profetilor in niste vorbe fara suflet si in forme fara viata.
Fariseii si carturarii erau robiti de lux, desfrau si risipa. Acestia ocupasera scaunul lui Moise si al profetilor. Ei erau niste conducatori orbi ai poporului de atunci si ii vorbeau numai in interesul lor putred, plin de fatarnicie si faradelege; de aceea se poticneau si cadeau in toate pacatele si viciile. Poporul era impartit in tabere, o mare parte isi cauta mangaierea cand dadea de necazuri prin vraji si ducea jertfe scumpe ca sa i se ierte pacatele, insa era fara de folos. Altii alergau la jocurile de la circ, la luptele dintre oameni si animale si faceau o bucurie si desfatare din aceste dracesti nelegiuiri.
Invatatii si conducatorii de atunci erau orbi si nu invatau poporul sa se lepede de aceste blestematii, fiindca traiau cu totii in acest mare intuneric. In mijlocul acestor amagiri si rataciri, apare Sfantul Ioan Botezatorul, apare Mantuitorul Hristos cu sfintii apostoli si striga acest zguduitor cuvant: "Pocaiti-va!; si lumea s-a cutremurat.
Pocainta dupa cum o predica Sfantul Ioan este o virtute si o scoala, care trebuie practicata in toata viata omului, e virtutea nasterii si scoala smereniei; e lupta morala de a face totdeauna fapte dupa voia si legea lui Dumnezeu; este taina care-l renaste pe om, innoindu-i botezul cel dintai, pe care l-a intunecat cu pacatele lui. In casa unde nu se face pocainta intra mania lui Dumnezeu si securea sta la radacina pomilor. De aceea vedem necazuri care mai de care mai grele, fiindca securea taie si arunca la focul suferintelor pe oameni, pana cand se pocaiesc. Taie si arunca la inchisoare, taie si arunca la spitale, taie si arunca in mizerie, taie si arunca pe unii soti, unii intr-o parte si altul in alta pana se pocaiesc, pana inceteaza a mai pacatui, pana cand se spovedesc si fac pocainta.
Cei care nu se pocaiesc nici in aceste suferinte si-i ajunge moartea in pacate vor merge si dincolo in suferintele iadului pe veci. Sa fim cu luare-aminte ca securea sta la radacina intregului pamant. E gata sa taie Dumnezeu toata uscatura si s-o arunce la foc, e gata sa ia foc pamantul, caci lumea nu vrea sa se pocaiasca, nu vrea sa se intoarca la Dumnezeu.
Plansul inabusit al pustiului se aude pretutindeni. Cuvantul lui Dumnezeu nu este ascultat, pilda si predica despre pocainta nu vrea sa le urmeze nimeni. Lumea se departeaza mereu, si in loc sa se intoarca la pocainta se leapada de Dumnezeu, scufundandu-se din nou in pacate si in barbarii.
Dumnezeu vrea sa se lumineze tot globul pamantesc si sa-l faca fericit prin Fiul Sau, prin invatatura cea adevarata a Evangheliei, dar oamenii stau ca intr-o trista inchisoare. Lumea este robita de pacate si nu simte grozavia pacatelor, s-a obisnuit cu placerile ticaloase, pierzand libertatea sufleteasca. Daca ar fi mai multa vointa de a scapa de pacate, ar cauta toate metodele posibile ca sa se libereze din aceasta robie, dar nu voieste nimeni.
Ca sa ne slujeasca, de pilda, imi amintesc de o intamplare pe care am citit-o mai demult. Intr-o temnita din Germania, un puscarias era condamnat pe viata; 10 ani la rand a ros la gratia de fier a temnitei cu un mic metal ascutit, ca pana la urma a reusit sa rupa gratia si sa scape in libertate. O, ce mare dar este libertatea de la Dumnezeu, si cat de mult o doresc cei ce au pierdut-o! Cati nu stau la puscarie zece, cincisprezece ani, toata viata, pentru niste pacate, pentru rele, asta este robia pacatelor. "Tot cel ce pacatuieste este rob al pacatului si al diavolului, zice Domnul.
Sa ne gandim cata rabdare a avut acel om, ca timp de zece ani sa frece la gratia aceea de fier. Eu cred ca omul stapanit de patima, devenit rob al acestei patimi, daca are rabdare si mai ales daca se stapaneste de la acea patima cu pocainta sincera, cu lacrimi fierbinti, cu rugaciuni si cu post, daca se infraneaza de la chefuri cu bauturi alcoolice, daca strica prietenia cu tovarasii care-l duc la aceste drumuri pacatoase, nu se poate sa nu scape de acea patima, mai ales daca se imprieteneste cu persoane care cunosc bine adevarata credinta ortodoxa.
Vrajmasul neamului omenesc este diavolul care a ispitit pe vrajmasii nostri Adam si Eva in rai; el si astazi se tine de capul nostru sa ne dezbrace de haina botezului si sa ne goleasca de toate darurile primite la botez. Ce a zis ispititorul, in gradina Raiului, Evei? "Cand veti manca din pom vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul? Dar dupa ce au mancat au vazut ca sunt goi; in loc sa fie ca Dumnezeu cum le spusese diavolul, s-au vazut dezbracati de darurile ceresti, dumnezeiesti si se ascundeau de Dumnezeu ca le era rusine. Iata ce au vazut Adam si Eva din acele fagaduinte ale satanei; au vazut ca erau goi.
Iata noua cunostinta produsa de pacat, care totodata era si o pedeapsa pentru pacat. Ei daca nu stiau ca sunt goi, acesta era unul din binele lor de nevinovatie. Cum li s-au deschis ochii cei trupesti, li s-au intunecat ochii cei duhovnicesti; ei de acum fugeau sa se ascunda de Dumnezeu, de facatorul si vazatorul a toate, dar zadarnic.
Asa de repede se intuneca la suflet si omul care pacatuieste. Iata mincinosul cum i-a inselat.
Judecati singuri ce fel de stiinta este aceasta, cat de ticaloasa si dezgustatoare este ea! Dar ceea ce este si mai dureros: intunericul acesta care vine in urma pacatului nu ingaduie omului sa vada ceea ce e nevoie pentru el si pentru sufletul lui, sa vada lamurit cine e facatorul si stapanul soartei lui. Ba nu-i ingaduie sa vada de unde este el, ce valoare mare are sufletul lui si pentru ce este aici pe pamant. Nu-l lasa necuratul pe om nici sa se pregateasca de moarte, el se ascunde de ochii lui si-i ascunde si moartea care-l pandeste la tot pasul. Toate acestea ar fi de o mare insemnatate pentru stiinta oamenilor, dar tocmai ele sunt acoperite de un mare intuneric din partea demonilor iadului.
Toate descoperirile ce s-au facut in lume, toti oamenii invatati au descoperit o multime de lucruri folositoare lor si lumii intregi, dar toate acestea sunt numai pentru viata aceasta vremelnica, trecatoare; ele vor ajuta la mantuirea numai a acelora care au ajuns sa-L cunoasca pe Domnul Iisus Hristos, intelepciunea cea de sus. Numai aceia care au descoperit si calea mantuirii, calea vietii vesnice sunt fericiti. Iata ce spunea un mare invatat care a facut multe descoperiri: "Cea mai mare descoperire, cea mai importanta, a fost aceea ca am descoperit pe Domnul si Mantuitorul meu Iisus Hristos; abia acum cunosc rostul meu pe lume, acum stiu ca am un suflet nemuritor si ma asteapta viata vesnica!
Iata un invatat care a pretuit mai mult intelepciunea care vine de sus, descoperita de sfanta Evanghelie de care ne spune Domnul sa ascultam si sa credem in Ea. Dar invatatii necredinciosi din toate timpurile au stiut ei ceva despre originea si soarta omului? E cu putinta oare ca acest intuneric sa fie firesc omului? Inteleptul Creator sa nu-i fi spus omului de la inceput menirea lui, sa nu-i fi aratat incotro merge si pe ce cale trebuie sa apuce? Care tata pamantesc ar face asa cu fiul sau, sa-l trimita cale lunga si sa nu-i spuna nici locul nici ce sa faca pe cale?
Dar cine ne-a lipsit pe noi de aceasta lumina fireasca si ne-a afundat in intuneric, cine? Nimeni altul decat diavolul si pacatul. Pacatul, caci stramosii nostri Adam si Eva erau curati si aveau insusirea prevederii, ei patrundeau in adancul lucrurilor; de aceea au fost in stare sa puna nume tuturor animalelor, pasarilor si la toate lucrurile, dupa o singura privire asupra lor. Astfel de nume au fost puse si aprobate de insusi Dumnezeu si se intrebuinteaza si astazi fiindca sunt foarte potrivite.
Aceasta au facut-o ei inainte de inselaciune, inainte de caderea in pacat; dar dupa caderea in pacat acelasi stramos a orbit sufleteste incat sarmanul credea ca se poate ascunde de Dumnezeu, de Acela care este pretutindeni. Iata deci ca pacatul este pricina tuturor relelor din lume. Pacatul este periculos, el vine in om printr-un glas de sirena care prin cantec omoara, el se naste in inima din pofta prin ganduri, in urma ispitei duhului rau si-l vrajeste pe om cu cantecul lui, pana ce-l omoara.
De la Adam toti oamenii se zamislesc in pacat, toti mostenesc pacatul, de aceea toti gem si suspina pentru ca mostenesc si otrava pacatului. Unul singur a fost fara de pacat. Acesta este Iisus Hristos Mantuitorul. El vine in lume sa mantuiasca pe pacatosi. Pacatul a adus in lume blestemul lui Dumnezeu, Iisus a adus binecuvantarea, pacatul a adus robia, Iisus libertatea. Pacatul a adus nelinistea, mustrarea constiintei, pacatul aduce bolile trupului, moartea si pierderea Imparatiei ceresti. Pacatul aduce ura si intunericul, pacatul aduce rusinea.
Dupa formele si felurile lor, pacatele sunt multe si nenumarate, dar, dupa greutatea lor pacatele cele mari se impart in trei grupe: pacate impotriva Duhului Sfant, pacate strigatoare la cer si pacatele de moarte. Pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta nici pe pamant, nici in cer, pentru ca sunt facute impotriva Adevarului si a Darului Duhului Sfant. Cei ce se lupta impotriva Adevarului si pun minciuna ca adevar, cei ce cad in deznadejde si cei ce se incred prea tare in bunatatea lui Dumnezeu si fac pacate traind in necredinta si nepasare, ca si cei ce se leapada de dreapta credinta ortodoxa, acestia au terminat-o cu iertarea. Iar daca mor in astfel de pacate nu le sunt primite nici slujbele, nici pomenile care li se fac dupa moarte.
Pacatele strigatoare la cer sunt: uciderea, oprirea platii lucratorilor, a slujitorilor, a servitorilor, asuprirea vaduvelor si orfanilor, batjocorirea si asuprirea parintilor. Sodomia si toate pacatele trupesti facute in multe feluri in afara firii innebunesc si imbolnavesc pe oameni. Din cauza acestor pacate si a altora asemenea, vine mania lui Dumnezeu peste oamenii neascultarii. Asa ajung oameni multi la despartire si se ruineaza toata familia.
Pacatele cele de moarte, care sunt tot atat de grele, sunt acestea: primul pacat care l-a facut intai diavolul, adica mandria, fala cea lumeasca, trufia, fariseismul; al doilea iubirea de bani, prin care multi s-au vandut diavolului, cumparand pe duhul cel necurat ca sa-i imbogateasca; al treilea desfranarea; al patrulea lacomia, betia; al cincilea pizma sau invidia; al saselea mania; al saptelea lenea sau trandavia.
Aceste pacate nu se iarta fara spovedanie si fara canon. Canonul trebuie dat de duhovnic atunci cand se face spovedania. Sa stim ca nu primim iertare fara o pocainta serioasa, caci una este sa pacatuiesti si alta este sa gresesti. Greselile se iarta prin rugaciuni puternice cu lacrimi; de aceea zicem in Tatal nostru, "si iarta noua gresalele noastre, nu pacatele noastre. Greselile se mai iarta si prin fapte bune, prin metanii si prin milostenii, prin implinirea in ce spune in Tatal nostru: "...si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri...
Cand am fost botezati ni s-au iertat pacatele stramosesti de la Adam si Eva si am fost curati pana la etatea de sapte ani, iar de la sapte ani in sus, orice pacat am facut, daca nu-l spovedim si nu primim canon, acel pacat nu s-a iertat, se afla scris in catastiful diavolilor. De aceea ne-a lasat Domnul Hristos sfanta taina a spovedaniei cu pocainta, ca sa reinnoim botezul pe care l-am primit in copilarie.
Aceasta baie curatitoare spala, nimiceste si stinge pacatul, cum stinge apa focul si cum spala toate murdariile. Sa nu ascundem nimic la sfanta spovedanie, oricat ar fi de greu pacatul, ca duhovnicul sa stie ce canon sa dea. Primejdia pacatului cu atat este mai mare, cu cat omul nu-si da seama de otrava lui, fiindca la inceput pacatul este dulce ca mierea, dar pe urma e amar ca fierea si te ucide. De aceea omul care pacatuieste mult, orbeste, surzeste, acesta moare in dulceata pacatelor intocmai ca cei imbatati de mirosul florilor de crin. Pe astfel de suflete greu le trezesti ca sa se intoarca la viata cea noua, sa se curateasca prin focul pocaintei. Ele se inraiesc, se razvratesc pe cei ce le vorbesc despre pocainta. Acestia ar fi in stare sa rastigneasca pe cei ce le vorbesc despre spovedanie si pocainta.
Aceasta este lumea de acum, nu se indura de dulceata pacatului, si foarte multi au murit imbatati de aceste rele. Imi amintesc un caz: un barbat s-a dus dupa obicei la o femeie cu care era combinat mai demult, traind in desfranare; fiind bolnav de inima, a murit nenorocitul acolo; cu multa rusine l-a luat sotia lui sa-l ingroape. Si multe de felul acesta pe care le mai stiti si dumneavoastra. Se face omul de rasul lumii, de rasul demonilor si al vrajmasilor vazuti si nevazuti. De aceea sunt bisericile goale, temnitele si tribunalele pline, razboaiele si toate nelegiuirile, din cauza razvratirii omului impotriva adevarului.
Tot pamantul se razvrateste impotriva lui Dumnezeu, pentru ca tot pamantul pacatuieste. Oamenii beau pacatul ca apa, prefera sa se tavaleasca in decat sa umble in caile adevarului. Pacatul este foarte periculos si pentru faptul ca se intinde repede, se inmulteste intocmai ca microbii sau ca samanta de buruiana; o singura samanta este de ajuns intr-o gradina si in curand umple totul. Asa de repede se raspandeste si neghina diavolului, samanta pacatului. Pacatul prinde radacini foarte usor in inima omului chiar de la cea mai frageda varsta. Sunt copilasi care nu stiu Tatal nostru, Tatal Cel ceresc care ne hraneste cu de toate, dar cate vorbe urate le ies din gura, o iau la intrecere cu cei mari. Sunt copii care cad in desfranare, altii si-au omorat parintii.
Iata ispravile diavolului, iata bucuria demonilor, tot prapadul si toata nenorocirea o aduce pe fata pamantului, pacatul. Un credincios a intrebat pe duhovnicul sau: "Cum as putea, parinte, sa scap de murdaria pacatelor? Si duhovnicul ii dadu pilda aceasta: "Ai vazut, fiule, carbunele cat este de negru, poti sa-l speli pe deasupra cu orice fel de sapun, el tot negru ramane, cand insa il bagi in foc el isi pierde negreala. Asa e, dragul meu, si cu murdaria pacatelor?. "Cum parinte?, a intrebat crestinul. Parintele raspunse: "Ca sa scapam de murdaria pacatelor trebuie sa ne lasam sufletul si trupul cuprinse de focul pocaintei, suferinta postului, a metaniilor, durerilor si ostenelilor de tot felul, lacrimi cu cainta, acestea ne vor pregati si curati, ne vor inrosi negreala pacatelor de pe sufletul si trupul nostru si ne vor inflacara, facandu-ne ca un jaratec si vrednici de a primi Sfantul Trup si Sange al Mielului lui Dumnezeu?. Numai asa sufletul se albeste si se infrumuseteaza. Crestinul multumi parintelui si lua hotararea sa-i urmeze sfatul.
Canonul dat la sfanta spovedanie de un parinte iscusit are o mare valoare pentru iertarea pacatelor. Sa ne intre adanc la suflet aceste cuvinte si sa incepem cat mai serios sa reparam trecutul nostru, sa ne impacam cu Dumnezeu ca sa fim gata in toata clipa de plecarea noastra in vesnicie, fiindca nu stim ziua si ceasul cand ne va chema Stapanul sa dam socoteala de toata avutia pe care ne-a dat-o in primire si noi am cheltuit-o in lumea aceasta fie la bune, fie la rele.


Rugaciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel proslavit si propovaduit si aratat de Sfantul Ioan Botezatorul, Tu esti Mielul lui Dumnezeu care ai venit sa ridici pacatele lumii, sa vina si peste poporul acesta lumina Ta cea mare, care a venit si peste cei din tinutul Zabulonului si Neftalimului, care sedeau in intuneric si in umbra mortii.
Sa vina lumina Ta si sa lumineze pe toti ca sa inteleaga ce urmari grele are pacatul in viata omului si da-ne putere, Doamne, ca toti sa ne izbavim de cursele diavolilor si sa ne mantuim, si sa Te slavim pe Tine, Parintele nostru Cel Ceresc. Tatal, Fiul si Sfantul Duh, in vecii vecilor.

Amin.

Predica la Praznicul Taierii Imprejur dupa Trup a Domnului

Predica la Praznicul Taierii Imprejur dupa Trup a Domnului

“Si cand s-au implinit opt zile ca sa-L taie imprejur, I-au pus numele Iisus…” (Luca 2, 21)

Iubiti credinciosi,

Bunul nostru Mantuitor, Cel ce S-a smerit pe Sine luand trup omenesc, nu S-a rusinat a Se supune intru toate legii lui Moise luand trup omenesc, pe care Insusi i-o daduse pe Muntele Sinai. Primul act de supunere a Fiului fata de Tatal pe care il cunoaste omul a fost intruparea Sa ca prunc mic, iar nu ca barbat desavarsit. Iar primul act de supunere fata de Lege a fost primirea taierii imprejur in cea de-a opta zi, asa cum spune legea lui Moise: „Iar in ziua a opta se va taia uncul imprejur” (Levitic 12,3). Deci, in ziua hotarata de lege a fost pruncul taiat imprejur si I S-a pus numele de Iisus de catre batranul Iosif, pentru ca „asa a fost numit de ingeri, mai inainte de a se zamisli in pantece” (Luca 2, 21).Dar pentru ce a fost taiat imprejur Iisus, caci El nu era supus pacatului? Intai, pentru ca sa se arate supus si implinitor al legi. Apoi, pentru ca sa se arate ca El a purtat trup omenesc cu adevarat, iar nu trup inchipuit. Al treilea, pentru ca sa ne dea noua chipul celei mai adanci smerenii. Pentru ca S-a aratat nu numai ca un om, ci ca un om biruitor asupra pacatului, desi El nu avea pacat.Si pentru ce S-a taiat imprejur a opta zi? Pentru ca ziua a opta, dupa Sfintii Parinti (Sf. Grigorie de Nyssa), inchipuieste ziua vesniciei, odihna veacului al optulea, care va sa fie. Primele sase zile sunt ale Creatiei, ale lucrarii. Ziua a saptea este ziua odihnei Domnului, ziua Sabatului pamantesc, care mereu trece ca si omul, de aceea se si repeta din sapte in sapte zile. Iar a opta este simbolul veacului viitor, ziua vesnicei praznuiri cu Hristos, care nu se va mai sfarsi in veac.Iar cele 33 de zile pe care le-a petrecut Iisus in Betleem, pana la ducerea Sa in Templu, cand a fost purtat pe brate de Sfantul Simeon, inchipuiesc cei 33 de ani pe care i-a trait Domnul pe pamant, pana ce a rastignit pacatul pe lemn.Dar taierea imprejur la poporul evreiesc nu avea numai rolul unui legamant intre Dumnezeu si om (Facere 17, 10-14), ci ea inchipuia insasi ispasirea pacatului stramosesc, cu toate ca prin aceasta nu se putea ierta pacatul lui Adam. Asadar, taierea imprejur era botezul oficial al Vechiului Testament, pe care Domnul l-a primit ca sa Se arate innoitor al Testamentului, iar nu calcator al lui.Trei botezuri a primit Domnul nostru Iisus Hristos pe pamant: intai botezul Legii Vechi, al taierii imprejur; apoi, botezul pocaintei, de la Ioan, care nici acesta nu era desavarsit, pentru ca nu putea ierta pacatele, dar era mai inalt decat botezul cel vechi, pentru ca el facea legatura intre Vechiul si Noul Testament; iar ultimul botez si cel mai desavarsit pe care il poate primi crestinul pe pamant a fost botezul sangelui, al muceniciei, pe care Iisus Hristos l-a primit pe cruce pentru noi.Mare a fost smerenia Domnului! Deci nu S-a rusinat Preabunul Dumnezeu de trupul nostru cel cazut! Nu S-a rusinat nici de trupeasca taiere imprejur, ci a voit sa fie pipait si insangerat Datatorul legii de pazitorul si purtatorul legii. O, adancul smereniei lui Hristos! S-a smerit luand trup de lut. S-a smerit facandu-se prunc mic si neputincios inaintea oamenilor, ca sa ne arate ca numai daca ne vom face ca pruncii nevinovati, prin nastere din nou, vom putea intra iarasi in ceruri, de unde am cazut. S-a smerit nascandu-Se in iesle de vite si in pamant strain. S-a smerit lasandu-Se pazit de un batran Cel ce era in cer pazit de multe legiuni de ingeri. S-a smerit primind scutece si lasandu-Se pipait de maini omenesti Cel ce sade pe tron de vapaie si nu poate fi vazut de heruvimi si de serafimi. S-a smerit primind trupeasca taiere imprejur, ca un pacatos, Cel ce a venit sa piarda pacatele oamenilor si sa le inece in scump sangele Sau.Dar pentru ce S-a smerit asa de mult Mantuitorul nostru? Pentru ca prea mare a fost mandria omului. Si aceasta rana nu putea fi vindecata decat cu alifia smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindeca, mandria cu semerenia se lecuieste. Iar pentru adancul smereniei Sale I-a dat Lui Dumnezeu „nume care este mai presus de tot numele“, adica Iisus, care inseamna „Mantuitorul”. „Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt” (Filip. 2, 9-10) „si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal” (Filip. 2, 11). Dupa cum insusi Sfantul Petru marturiseste, ca „nu este intru nimeni altul mantuire, pentru ca nu este nici alt nume sub cer, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi” (F.A. 4, 12).Se cuvine deci si noua, crestinilor, celor numiti cu scump numele lui Iisus Hristos, ca adunandu-ne astazi la sfintele biserici sa laudam pe Domnul Cel ce S-a smerit pentru noi. Sa laudam astazi pe Mantuitorul, Carele de mic a gustat rane pentru noi. Sa laudam astazi pe Fiul lui Dumnezeu, Care a binevoit a ne descoperi noua preadulcele Sau nume. Sa laudam astazi pe Iisus Hristos, Care ne mantuieste prin sfant numele Sau.Astazi, Datatorul legii implinitorul ei se face, ca sa ne invete pe noi desavarsita ascultare. Astazi, Fiul lui Dumnezeu om se face pentru om si prunc sub lege se arata, ca sa rusineze pe omul calcator de lege.Omul in rai fiind, o porunca a avut de la Dumnezeu si a calcat-o si pe aceea; iar Fiul lui Dumnezeu pe pamant venind, toate poruncile cele omenesti le-a implinit, ca sa vindece nesupunerea lui Adam.Astazi Cel ce S-a atins de muntele Sinai si l-a facut sa fumege se atinge si se pipaie de mainile omului pacatos, dar nu le arde pe ele, pentru ca a venit sa-l mantuiasca pe om de vapaia focului de veci. Astazi Cel fara de pacat a primit botezul taierii imprejur ca un prunc sub pacat, ca sa ne invete pe noi ca fara de botez nu ne putem curati de pacat, nu ne putem mantui.Cel desavarsit a primit un botez nedesavarsit, iar cei nedesavarsiti au primit un botez desavarsit, ca sa se sfinteasca. Iisus Hristos a primit un botez neputincios, de care El nu avea nevoie, iar crestinii cei numiti cu numele Lui au primit un botez desavarsit prin Duhul Sfan, ca sa se faca si ei desavarsiti.Astazi Cel ce da nume tuturor zidirilor a primit nume mai presus de tot numele ceresc si pamantesc. Astazi, Unsul Domnului ne descopera numele Sau, cel necunoscut. Astazi Emanuel se arata oamenilor. Astazi Fiul lui Dumnezeu se numeste intaia oara de oameni Iisus, precum s-a numit oarecand de Gavriil in Nazaret (Luca 1, 31). Insa acolo arhanghelul l-a rostit si o Fecioara l-a auzit, iar aici Iosif il rosteste, Feciora il repeta, pastorii il aud, Betleemul il invata pe de rost, iar magii il duc mai departe. Popoarele incep sa-L cunoasca, neamurile cred in El, Bisericile intru numele Lui se inalta, crestinii numele Lui il poarta in inimi.O, cat de scump este sub soare numele Preadulcelui Iisus! Cu el se pecetluieste Evanghelia lui Hristos, cu el se lauda Biserica Dumnezeului Celui viu. Cu el se intremeaza apostolii la propovaduire. Cu el se lauda Petru in Roma. Cu el se imbarbateaza Pavel inaintea Cezarului. Cu el se mangaie popoarele crestine. Cu el se intaresc credinciosii in primejdii. Cu el se ard vrajmasii, cu el, prin deasa repetare, se izgonesc diavolii dintre oameni si duhurile pacatelor din inimi. Numele lui Iisus il poarta mamele pe buzele lor. Pre acesta il au toiag de sprijin strainii in pribegia lor. Pre acesta il repeta neincetat calugarii in smerita or pustie. Cu acesta, ca si cu o sabie ascutita, se apara pustnicii de duhuri necurate, in iubita lor singuratate. Cu numele lui Iisus inmoaie saracii inimile celor nemilostivi. Cu acesta, ca un scut, isi pazesc fecioarele comoara cea ascunsa a fecioriei lor.Numele Preadulcelui Iisus l-a purtat Sfantul Ignatie in inima sa. Prea acesta ca pre un margaritar ascuns in tarina inimii l-au descoperit sfintii toti, prin neincetate rugaciuni si prin deasa lui repetare. Cu acesta s-au intrarmat mucenicii cand era aruncati in vapaia focului si la fiarele salbatice. Cu acest nume se lauda popoarele crestine, cu acesta se slaveste Biserica cea mantuitoare, cu acesta se mangaie preotii si intru numele lui Iisus scot dintre oameni vrajba, ura, desfranarea, duhul cel necurat si tot pacatul. Cu numele lui Iisus se vindeca bolile, se impaca oamenii, se imblanzeste mania lui Dumnezeu, se alunga seceta, se inmulteste roada campului, sporeste painea pe masa, intra bucuria Sfantului Duh in casa, se imblanzesc vrajmasii, se mantuiesc sufletele noastre.Fericiti si de trei ori fericiti sunt crestinii care repeta mereu, sau cat mai des, rugaciunea cea scurta a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, adica „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)“. Fericiti cei ce au aflat dulceata numelui lui Iisus, ca aceia nu mai duc lipsa de nimic pe acest pamant strain!Iisus Hristos a primit taierea imprejur ca sa implineasca o porunca a Legii Vechi. Dar in legea darului, in crestinism „nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua” (Gal. 6, 15). Adica, in locul taierii imprejur, suntem obligat sa pazim toate poruncile Evangheliei, in fruntea carora sta dragostea, milostenia, rugaciunea, postul.Si daca Iisus Hristos nu a avut pacat, trebuie neaparat sa primeasca taiere imprejur, numai pentru ca sa nu sminteasca pe evrei? Caci ei si asa tot nu au crezut in El. Nu! Domnul a primit taierea imprejur, adica S-a supus Legii Vechi fara sovaire, ca prin aceasta sa ne invete si pe noi sa ne supunem fara cartire si indoiala legii darului. Adica dogmelor Bisericii, sfintelor canoane, poruncilor Evangheliei, invataturilor sfintilor si parintilor care ne-au nascut, precum si legilor tarii in care traim.Toate zidirile lui Dumnezeu traiesc, se conduc dupa anumite legi dumnezeiesti. Nimic nu se conduce asa, la intamplare – nici ingerii din cer, nici stelele cerului, nici fapturile pamantului, nici stihiile vazduhului. Ba nici diavolii nu ispitesc pe om fara stiinta si ingaduinta lui Dumnezeu. Si dupa cum nu a crutat Dumnezeu nici pe ingerii „care nu si-au pazit dregatoria lor, ci spre judecata zilei celei mari legaturilor celor vesnice, sub intuneric ii tine“, pentru ca s-au impotrivit voii celei dumnezeiesti, oare cum ne va cruta pe noi crestinii, care am primit „legea intru randuieli de la ingeri” (F.A. 7,53), care stim pe de rost Evanghelia, poruncile Bisericii date de Hristos, dar nu le tinem, ci mereu le calcam prin pacat? Nu, fratilor. Nu avem aspuns. Am calcat legea, suntem vrednici de judecata, de osanda – fie aici, prin boli, ispite, nevoi, fie dincolo, prin munca vesnica. Niciun pacat nu va ramane nepedepsit. „Caci toata calcarea de porunca si toata neascultarea a pimit dreapta rasplatire” (Evr. 2,2). Am lipsit de la biserica fara pricina,ne asteapta boli grele, dezbinare, osanda vesnica.Nu am ascultat de preot,ne lipsim de binecuvantarea lui Dumnezeu in viata. Ne impotrivim parintilor, sau chiar ii certam si ii lovim, ne va ajunge indata blestemul lor, adica moartea grabnica si grea, iar dincolo foc nestins. Am luat viata pruncilor nostri, ne-am impotrivit poruncii lui Dumnezeu care zice „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul” (Facere 1, 28), ne va ajunge desigur mania lui Dumnezeu si in veacul acesta si dincolo. Tinem minte raul, nu iertam pe aproapele nostru, nu vom vedea fata lui Hristos.Deci ce trebuie sa facem ca sa scapam de toate acestea? Sa pazim cu sfintenie legile lui Dumnezeu, invataturile Bisericii, poruncile Sfintilor Parinti, sfaturile mai-marilor nostri, pilda cea buna a celor ce ne-au nascut. Copiii sa asculte de parinti, asa cum Pruncul Iisus a ascultat de batranul Iosif, cu toate ca acesta nu-i era tata. Parintii sa iubeasca si sa creasca bine pe copii, precum si ei au fost crescuti de parintii lor. Crestinii sa asculte de preot precum ingerii in cer asculta de Hristos. Fiecare sa-si pazeasca dregatoria sa. Fiecare sa-si implineasca datoriile sale pe pamant. Fie fata de Hristos si Evanghelie fie fata de familie si de aproapele, fie fata de societatea in care traieste. Sa ne supunem si stapanirilor, ca „stapanirile sunt de la Dumnezeu” (I Petru , 17), precum Fecioara s-a supus mergand sa se inscrie la Betleem; precum Pavel s-a supus, mergand pana la Roma. Sa ne supunem celor mai mari, sa avem mila fata de cei mai mici, sa avem dragoste spre toti, ca dragostea noastra niciodata nu piere. Si nu numai atat. Dar sa ne supunem cu cuviinta, dupa lege, iar nu in afara legii lui Hristos. „Caci nimeni nu se incununeaza de nu se va lupta dupa lege” (II Timotei 2, 5).De vom petrece asa, vom strabate noul an cu pace si toata viata noastra cu spor duhovniesc si bucurie, vom aunge in veacul cel de-al optulea, adica in Imparatia Cerurilor, unde-n veci cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant vom petrece.

Amin.

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS



Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit! (Matei III, 17)

Fraţi creştini,


Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.
Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!"
Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.
Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.
Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.
Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.
Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.
Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!.
Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?
Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea! Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!"acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.
Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.
Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.
Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.
Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.
Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.
E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.
Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.


Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.