sâmbătă, 27 decembrie 2008

Mantuirea

Mantuirea

Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.

Domnul fie cu voi.

Niciun comentariu: