BannerFans.com

miercuri, 3 ianuarie 2024

 

Planul Kalergi este acum în plină desfășurare


Soros: „Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.”

Viktor Orban despre George Soros: „El ar fi unul din liderii „puterii mondiale din culise”. Finanţează o reţea la nivel global alcătuită din oameni care se ajută între ei. Aceştia spun despre ei că ar fi jurnalişti, activişti ai societăţii civile sau militanţi pentru drepturi civice dar de fapt sunt agenţii lui Soros. Între marionetele sale se numără şi politicieni importanţi şi influenţi. Scopul său este să priveze popoare întregi de identitatea lor culturală şi naţională, să înrobească ţări întregi pe care să le silească să plătească dobânzi perpetue. Prin speculaţiile sale a nenorocit deja milioane de oameni. Acum el planifică schimbarea populaţiei din Europa, indigenii creştini urmând a fi înlocuiţi cu imigranţi musulmani. Cine se opune acestor planuri devine victima unor campanii internaţionale de discreditare şi compromitere.

Cu toate că plandemia pare nesfârșită, Uniunea Europeană a primit din nou ordinul ocultei de a redeschide porțile emigranților africani și islamici. După viteza cu care se desfășoară planul Kalergi, n-ar fi deloc surprinzător ca „filantropul” Soros să-și vadă visul împlinit.

Celălalt „filantrop” – Bill Gates – se ocupă temeinic de exterminarea speciei umane prin impunerea vaccinării obligatorii a 7.5 miliarde terrani (cobai!!!). Medicii și personalul medical din întreaga lume i-au sărit în ajutor: 99% din persoanele internate în spitale și cămine de bătrâni mor în condiții suspecte!!!

OMS a contribuit la genocid prin impunerea protocoalelor criminale și interzicerea autopsiilor. Aproape toți decedații au murit de covid19. Altă cauză a morții nu mai există. Pentru un cetățean declarat pozitiv statul încasează 10.000 euro; pentru unul mort de covid statul bagă în teșcherea 30.000 euro. Banii se împart ca la pomană. Toți au sânge pe mâini și morți pe infima lor conștiință.

Klaus Schwab, fondator și președinte executiv al Forumului Economic Mondial are ca obiectiv distrugerea totală a firmelor mici și mijlocii în scopul supra-îmbogățirii anumitor corporații bine alese.

Guvernele și președinții statelor lumii pun vârtos umărul la prăbușirea sistemului politico-social mondial. Sforile păpușarilor se văd acum foarte clar, nemaiexistând vreun dubiu.

Plandemia a „separat apele” și astfel am aflat că doar Tanzania, Belarus și încă vreo 2 țărișoare n-au îngenuncheat în fața ocultei, restul… Marele obedient surpriză este Rusia. Ursul a început să joace după muzica altora. Cine ar fi crezut?

George Soros: „Eu sunt un Dumnezeu, am creat totul, controlez America (…)

George Soros: „Este un fel de boală atunci când te consideri un fel de Dumnezeu, Creatorul a tot, dar mă simt confortabil acum, de când am început să o simt.

George Soros: „Pe lângă fanteziile mele despre a fi Dumnezeu am și viziuni foarte puternice ca devin nebun”.

În cartea sa „Soros despre Soros” spune: „Nu accept regulile impuse de alții…. Și în perioadele de schimbare a regimurilor, regulile normale nu se aplică. “

Soros pentru New York Times în 1994: „Sunt ceva nefiresc. Mă simt foarte confortabil cu persoana mea publică, deoarece este una pe care am creat-o pentru mine. Reprezintă ceea ce îmi place să fiu, diferit față de ceea ce sunt cu adevărat. Știți, în sinea mea, nu sunt un filantrop altruist. Sunt foarte egocentric. ”

Ce urmează? Orice. Pot fi și surprize.

💀IohannisKalergi de România 💀

❗Pe 4 martie 2020, Klaus Iohannis – președintele României – a primit Premiul European „Coudenhove-Kalergipentru anul 2020. Premiul a fost acordat de Prințul Nikolaus von Liechtenstein, Președintele Societății Europene Coudenhove-Kalergi.

💀❗💀 …pentru toate există o explicație! 😉 💀💰🏴🎚🚑💉💊

 Preluare: https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2021/03/09/planul-kalergi-este-acum-in-plina-desfasurare/ 

vineri, 2 decembrie 2022

Stau adeseori pe gânduri și privesc


1. Stau adeseori pe gânduri și privesc
Primăvara florile cum înfloresc;
/: Pe câmpie, mielușeii zburdă lângă mama lor,
Păsărelele își cântă cântul lor :/

2. Îmi aduc aminte și de mama mea
Cum zburdam când eram mic pe lângă ea
/: Cu dragoste, pe genunchii ei, cu drag mă așeza
Și pe obrăjori cu drag mă săruta :/

3. Mamă dragă, astăzi de te-aș mai avea,
Nu doresc în lumea asta altceva
/: Și de dorul tău, o, mamă, sufletu-mi tânjește greu
Căci doresc din nou să-ți aud glasul tău :/

4. Multe lacrimi ai vărsat pân’ m-ai crescut
Multe nopți nedormite au trecut
/: Când eram în suferință, mamă dragă, te rugai
Iar în brațe pruncușorul ți-l strângeai :/

5. Astăzi, mamă, în mormânt te odihnești
Iar obrajii mei în lacrimi se topesc,
/: Iar acum aștept ziua să plec de pe acest pământ,
Căci doresc să te-ntâlnesc în cerul sfânt :/

6. Iar până când Tu, Iisuse, vei veni
Și pe mama în cer o voi întâlni
/: Vor rămâne amintiri ce nu se vor uita nicicând
C-am avut o mamă scumpă pe pământ... :/

duminică, 4 aprilie 2021

LEGENDA RÎNDUNELELOR

 Legenda rândunelelor


Se spune ca, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte.

Într-o zi, pe când avea numai câţiva aniţori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsarele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.

Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul.

Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi, dintr-o dată, păsarile au prins viaţă şi si-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe.

Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!…

Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.

Treizeci de ani mai târziu, când Mantuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.

În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, şi aşa au rămas pâna în zilele noastre, păsari binecuvântate de Dumnezeu şi iubite de oameni.

sâmbătă, 12 octombrie 2019

Sfântul Ilie și soldatul care înjura de cele sfinte

Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit despre minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit de strajă la cazarmă. I-am spus că nu și l-am rugat să mi-o spună - ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie.
Un soldat era staționat să păzească o baracă și, la miezul nopții, a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. A strigat: „Stai!”, dar din nou a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară, a strigat: „Stai! Cine-i acolo?”. Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi forțat să spună: „Stai sau trag!”.
De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. S-a înfricoșat foarte tare.
Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.
Simțind remușcări, soldatul a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”.
Sfântul i-a răspuns: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă, și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”
„Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?
„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat cu degetul) vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și, deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.
El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș, iar întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și și-au schimbat viața. Brutarii și asociația acestora, care îl cinstesc pe profetul Ilie ca patron al lor, au săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche. După cum a fost cererea, au construit una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.
Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit tot restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

joi, 4 iulie 2019

CLOPOTUL


– Ai aflat, bunicule? De acum înainte magazinele se vor deschide și în Duminici. – Ce spui, copilul meu?, a spus moșul Dimitrie, ațintindu-și cu nedumerire și mirare ochii săi încețoșati de ani asupra nepotului său. – Da, bunicule, este hotărârea ministrului. – Ce mai este și asta? Dar pentru ce? Ai aflat? Cum i-a venit să scoată o astfel de hotărâre? – Este lege a statului, bunicule! În unele Duminici din an magazinele pot rămâne deschise, ca să meargă oamenii să cumpere. – Adică vrei să spui că va bate clopotul dimineața și lumea va ieși în piață? – Ei, cam așa. Bătrânul a clătinat mâhnit din cap. Și-a coborât privirea sa obosită, a rămas pentru puțin gânditor, apoi, fără să și-o ridice, a spus ca pentru sine: – Nu mergem bine. V-o spun eu. Ne va pierde Dumnezeu. Apoi și-a adâncit și mai mult capul în piept. – Bunicule, îți aduci aminte… – l-a scos nepotul din visarea sa melancolică. Îți aduci aminte când veneau zilele de Paști în sat, atunci când eram la școala generală, și alergam cu ceilalți copii să tragem clopotul de doliul toată ziua de Vineri, iar apoi la Înviere… Ce frumos era atunci! Ei, îți aduci aminte? – Ah, bunul meu copil, tu numai aceasta îți aduci aminte? E firesc, pentru că te-ai născut la oraș și de aceea nu știi ce înseamnă sunetul clopotului. Pentru noi cei de la sat știi ce era clopotul în vremea aceea? Toată viața noastră cu clopotul se scurgea. Bucurie, nuntă, sărbătoare, mâhnire și doliu, primejdie, foc, adunare în piața satului, toate cu clopotul erau anunțate. Cu clopotul bisericii. Înțelegi ce înseamnă asta? Biserica era mama noastră, iar clopotul glasul ei. Așa o simțeam, copilul meu. Vorbea glasul ei. M-ai înțeles? Vorbea… Iată că acum mi-a venit în minte și Panais… – Cine, bunicule? – Știi ce minune s-a făcut cu acest om, voinicul meu, cu clopotul? Și acum îmi aduc aminte de cuvintele lui, când ne povestea în piața satului… Panais a fost un om înfricoșător, o adevărată sălbăticiune. Nedus la biserică și netămâiat. Era cioban sus în munte și se ocupa cu stânele toată vremea. De ani întregi piciorul lui nu călcase în biserică. „Nu calc eu în magazinul popii”, spunea el. Nu știu, ceva se vede că avusese mai demult, vreo neînțelegere… Și nici pe lângă biserică nu voia să treacă, nici o cruce nu făcea, binecuvântatul. Nedus la biserică și neîmpărtășit ani de zile, copilul meu. I se sălbăticise fața și de societate se separase, ca – ce să spun? – ca un afurisit acolo sus pe munte, la stâne… Pe acest Panais l-am văzut într-o zi în biserică. Ne uitam toți unul la altul și ne întrebam ce-o fi pățit Panais. Cu capul plecat, nebărbierit, nespălat, a stat toată Liturghia, apoi a plecat ca vânat de cineva. A doua Duminică la fel, a treia tot așa, Panais primul la biserică. Chipul său i se îmblânzise. Multă vreme nu a vorbit. Știi ce înseamnă, nici o vorbă? După mai multă vreme ne-a întâlnit în centrul satului. L-am chemat la o cafea și atunci acela ne-a spus totul. – Ce a spus, bunicule? – Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui: „Ce-a fost ceea ce s-a petrecut cu mine, măi băieți? Nu pot să pricep. Oare puteți voi să-mi explicați? Eram, știți, acolo sus și pășteam oile. Se înserase și peste puțin aveam să bag oile în stână. Am stat un pic pe iarbă, așa proaspătă cum era. Vezi, era luna aprilie. Sufla continuu maistralul . Și pe morți îi învie acesta, o astfel de suflare are. Așa de mult mă liniștea acest vântuleț, încât nu mai voiam să mă ridic de acolo. Și atunci a fost… A venit în urechile mele clopotul. Clopotul Sfântului Gheorghie de aici de la biserică. Nu cumva prima dată l-am auzit? Nu sună în fiecare zi? Ei, vă spun, prima dată l-am auzit. Adică, cum să v-o spun? A sunat înlăuntrul meu. Ai înțeles? Am sărit în sus. «Pentru mine bate clopotul», am spus. Am simțit acest lucru. Ai înțeles? Și îndată, ca – ce să spun? -, ca tămâia să-mi vină. Am pățit-o, îți spun. Mi-au dat lacrimile. «Pentru mine bate clopotul – spuneam -, pentru mine». Iată, asta am pățit. Acum tu poți să-mi explici?”. Acestea le-a spus Panais. Și atunci, copilul meu drag, s-a ridicat cel mai bătrân, a stat în mijlocul nostru și a dat tâlcuirea: „Acesta, sătenilor, nu este un lucru la întâmplare. Panais, acesta nu a fost glasul clopotului, ci a fost glasul lui Dumnezeu. Ai înțeles? Cu glasul clopotului ți-a vorbit Dumnezeu. Dumnezeu ți-a dat un semn, ca să te bage în biserică. Tu cum fluieri și bagi oile în stână? Așa și Dumnezeu. Și ai prin noima, Panais! Ai prins-o. Și acum nu mai ești nedus la biserică și neîmpărtășit. Ai înțeles? Asta a fost”. Asta a fost, dragul meu. Clopotul. Și acum îmi spui că va suna clopotul Duminică dimineață și lumea va ieși în piață pentru cumpărături. Ah, ne va pierde Dumnezeu, copilul meu. Ce să spun, nu știu…

sâmbătă, 15 iunie 2019

ONUFRIE, COPILUL PENTRU CARE PRUNCUL IISUS HRISTOS A IEȘIT DIN ICOANĂ SĂ-I VORBEASCĂ




Există o întâmplare minunată în viaţa Sfântului Onufrie, pe care Biserica îl prăznuieşte la 12 iunie: mic de vârstă fiind, a intrat într-o mănăstire, unde a rămas neсunoscut. Când s-a mărit, el a plecat în pustie, unde a rămas şaizeci de ani, fără să vadă chip de om. Era gol, doar întreg trupul său era acoperit de barba lui lungă care ajungea până la pământ şi de păru-i care-i crescuse pe tot corpul. El a fost descoperit de sfântul Pafnutie căruia i-a povestit viaţa lui sfântă din pustie. Când era de 5-6 ani şi trăia la mănăstire, i s-au întâmplat următoarele: Mic cum era, mânca mai des ca alţi părinţi. Când îi era foame, fugea la părintele bucătar şi-i cerea pâine, măsline, fructe ...
Odată, însă, acesta a observat că Onufrie cerea mai des pâine şi dispărea ...
– Hrăneşte, poate, vreun pui de animal, se gândea bucătarul.
Aceasta a ţinut timp de o săptămână.
– Mă duc să văd unde duce ceea ce-i dau, şi-a zis, călugărul.
Într-adevăr l-a urmărit şi l-a văzut intrând în biserica mănăstirii şi închizând uşa în urma lui. A fugit repede la fereastră şi când s-a uitat, mai să-i sară ochii din cap: copilul vorbea cu Pruncul Iisus Care se găsea în îmbrăţişarea Maicii Sale, în icoana de la catapeteasmă.
– Ţi-am adus şi astăzi pânică, îi zicea lui Hristos, pentru că nu Te hrăneşte nimeni, nici mama Ta chiar !
A întins mânuţa şi i-a dat o felie de pâine. Pruncul Iisus a luat-o şi imediat a dispărut în icoană.
Bucătarul, uluit şi înspăimântat, a fugit la egumen şi i-a povestit ce s-a întâmplat. Acela a poruncit să nu mai dea deloc pâine copilului, oricât de mult ar cere, şi să-i spună : Mergi şi cere pâine de la Pruncul pe care l-ai hrănit până ieri !
În ziua următoare, micuţul Onufrie, văzând că nu mai primeşte pâine şi este trimis la Pruncul divin, a alergat imediat la biserică înaintea icoanei lui Iisus şi a zis:
– Hristosule, nu-mi mai dau pâinică să-ţi aduc şi mi-au zis ca să-mi dai Tu mie. Dar de unde să ai Tu pâine, nu ştiu ! Şi o minune ... ! Pruncul Iisus din braţele mamei Sale a întins mâna şi i-a dat o pâine atât de mare încât nu putea s-o ridice: Mirosea aşa de tare încât aroma ei cerească s-a răspândit în toată biserica, în mănăstire şi în locurile din jur. Uimiţi şi minunaţi, călugării l-au văzut pe Onufrie cel de cinci ani ieşind afară cu o pâine uriaşă, ostenindu-se tare ca s-o ducă. Doi călugări au alergat ca să-l ajute, dar era, într-adevăr, neobişnuit de grea. Au mâncat şi s-au săturat din ea multe zile, dar pânea cerească rămânea întreagă: era într-adevăr ceea ce Biserica ne vorbeşte la Sfânta Liturghie: «Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte.» De atunci fraţii aveau mare evlavie la micuţul Onufrie, pentru că ştiau că odată cu înaintarea în vârstă va creşte şi sfinţenia lui, lucru care şi s-a întâmplat.
Părintele Stefanos Anagnostopoulos
Extras din ”Explicarea Dumnezeiestii Liturghii”,
Editura Bizantina, 2005, pag. 251-252

duminică, 26 mai 2019

O FEMEIE FRUMOASĂ CA O FLOARE DE NUFĂR, SAMARINEANCA ...

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, în aer liber
Samarineancă. Străină de neam, nebăgată în seamă, ca o cârpă lepădată. Îşi ducea viaţa umil, în păcatele ei. Cenuşăreasă a societăţii, iată că tocmai asupra ei Se apleacă Fiul Tatălui ceresc: îi adusese haină de nuntă
De la-nceput mi-a fost dragă femeia samarineancă.
Încă de când am descoperit-o uimit în extraordinara relatare a Sfântului Evanghelist Ioan. Căci Apostolul iubirii a ştiut, atent la suflarea Duhului Sfânt, să surprindă esenţialul într-un om şi în epoca în care el a trăit.
Omul era Femeia Samarineancă.
Epoca era a crucificării timpului însuşi în întâlnirea faţă către faţă a lui Dumnezeu cu făptura Sa, atât cât putea ea îndura.
Samarineanca era o femeie frumoasă.
Nu un portret fizic aflăm în relatarea Sfântului Ioan Teologul, ci unul moral.
Fără a numi direct trăsăturile ei lăuntrice, evocă o personalitate puternică, un om extrem de viu, portretizat prin actele sale, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale.
Sfântul Evanghelist o aduce în scenă şi o lasă să ni se descopere. Şi ea ne surprinde: nu ne-am fi aşteptat la o aşa profunzime în sufletul unei femei simple, la o aşa trăire, la aşa preocupări duhovniceşti, la atâta dor de Dumnezeu în inima unui om păcătos.
Dar „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, Ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, 1; 27, 28, 29).
Înaintea Samarinencei, nu ne putem decât smeri: ce vas ales era sufletul ei răbdând asupră-şi învârtoşarea propriului trup!
La momentul întâlnirii ei cu Hristos, dincolo de zgura păcatului care îi acoperea viaţa, femeia aceasta avea o inimă de copil.
În contrast cu fariseii, din pricina cărora Domnul tocmai lăsase Iudeea şi Se ducea iarăşi în Galileea – căci ei auziseră “că Iisus face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan” (In. 4; 1) şi erau plin de pizmă în ascunsul inimii lor – femeia aceasta era lipsită de făţărnicie.
Ea n-a ascuns Străinului, Care îi ceruse să bea, faptul că este samarineancă, ştiind că “Iudeii nu au amestec cu Samarinenii” (In. 4; 9) şi exprimându-şi deschis mirarea: “Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (In. 1; 9).
Dar ea încă nu ştia că Cel Ce vorbea cu ea era Însuşi Mesia şi, socotindu-L a fi un iudeu oarecare, ar fi putut căuta să nu se dea pe faţă, ştiind că risca să fie dispreţuită.
Însă femeia şi-a asumat riscul, fiindcă iubea adevărul.
Şi Adevărul a iubit-o pe ea.
Fiindcă ea nu doar că nu era făţarnică, era şi smerită. Şi era deschisă unui dialog real. Şi comuniunii. Era lipsită de invidie şi de orice fel de răutate.
Era sinceră. Când îi cere Iisus să se ducă şi să-şi aducă bărbatul, ea mărturiseşte: “Nu am bărbat”, ştiind că bărbatul pe care-l avea nu era al ei. Iar când Domnul o vădeşte încă mai mult: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat” (In. 4; 17, 18), ea nu tăgăduieşte, nu se mâhneşte, nu se revoltă, ci constată abrupt: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc” (In. 4, 19), descoperindu-şi nu doar sinceritatea, ci şi darul credinţei care sălăşluia în ea. Fiindcă, de nimic îndoindu-se, ea Îi pune Domnului în faţă adevăratele ei probleme, care erau majore, esenţiale, existenţiale. Erau dilemele omului căutător de Dumnezeu chiar acolo, pe fundul mocirlei în care zăcea, conştient de propria lui murdărie, lucid, realist, necăutând a se îndreptăţi pe sine şi netemându-se a se înfăţişa Creatorului  său în toată goliciunea sa.
Femeia aceasta face gestul pe care Dumnezeu îl aşteptase de la Adam după căderea lui în neascultare şi pe care Adam nu l-a făcut.
Adam a fugit, crezând că se poate ascunde de ochiul lui Dumnezeu, fiindcă era ruşinat văzându-se golit de slava pe care o avusese de la El până atunci.
Femeia samarineancă nu fuge.
Ea nu caută să-şi ascundă goliciunea sufletului pricinuită ei de vieţuirea în păcat şi nu caută să arunce vina asupra altcuiva.
Ea îşi mărturiseşte condiţia decăzută şi, în acelaşi timp, îşi afirmă cu tărie credinţa: Da, Doamne, în adâncul păcatului m-am sălăşluit, dar… văd că Tu eşti prooroc. Şi, dacă văd cu Tu eşti prooroc, eu pot să te întreb despre cele după care inima mea însetează, fiindcă Tu poţi să-mi dai răspunsul, oricât aş fi căzut eu de jos.
Şi care erau dilemele ei, frământările ei, care erau nevoile ei sufleteşi şi după ce înseta inima sa?
Nedumeririle ei, nevoia ei de răspuns nu erau pentru lumea aceasta şi pentru viaţa aceasta în trup.
Ea a-ntrebat pe Domnul despre rugăciune.
Adică, despre modalitatea intrării omului în comuniune cu Dumnezeu.
Femeia aceasta, păcătoasă la vremea aceea, era mistuită de setea de rugăciune, era însetată de Dumnezeu.
Şi Hristos-Dumnezeu ştia lucrul acesta.
El cunoştea starea inimii ei şi îi iese în întâmpinare, venind la fântâna lui Iacov. Adică, exact până acolo până unde putea ea singură merge în dorul ei de Dumnezeu.
Ştia Dumnezeu că femeia însetează de El. Şi îi zice: “Dă-mi să beau!…
El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care pe toate le ţine şi le hrăneşte, şi le adapă, cere să bea de la un om neputincios, de la o femeie păcătoasă. Fiindcă şi El era însetat.
Episodul acesta este extraordinar.
Dumnezeu, ostenit de călătorie, cere omului să-I astâmpere setea.
Şi, deşi Iisus călătorise ca  Om, ostenise ca Om, însetase ca Om, nu numai de greutatea trupului Lui omenesc dă mărturie Sfântul Apostol Ioan, ci şi de însetarea Duhului lui Dumnezeu după duhul omului, de dorul Mirelui după inima făgăduită să-I fie Lui mireasă.
Dumnezeu ostenise cu dumnezeiască osteneală în căutarea oii pierdute, a Femeii samarinence şi însetase în aşteptarea clipei când ea avea să-L recunoască: “Doamne, văd că Tu eşti prooroc”…
Nu atât de apă era însetat Dumnezeu, cât de omul întunecat în păcatele lui, rupt de Creatorul său şi în adâncă suferinţă în robia vrăjmaşului.
Şi iată că pentru Samarineancă venise clipa întâlnirii ei cu Dumnezeu.
Dar El îi venise în întâmpinare nesilind voia ei, ci tocmai pentru că şi ea înseta în inima ei după El. Şi vine să caute apă la fântâna lui Iacov.
De nenumărate ori venise ea acolo şi, luând apă, apoi iar însetase şi iar venise să ia. Pentru că apa lumii acesteia nu astâmpără setea din om. Şi n-o astâmpără, pentru că omul nu apa aceasta o caută cu adevărat. Nu pe cele lumeşti le râvneşte inima lui.
Dar omul nu înţelege de la-nceput ce sete-l usucă. Şi caută să se adape din ale lumii. Vrea o casă, vrea o maşină, un loc de muncă, un doctorat. Multe vrea omul din cele pe care lumea poate să i le ofere şi viaţa lui este o căutare febrilă, continuă, o alergare fără odihnă, o însetare neostoită, fiindcă îl arde o nevindecată dorinţă de ceva mereu nou, inedit. Şi orice ar obţine el în lumea aceasta, nu va ajunge la capătul căutărilor lui. Fiindcă se plictiseşte degrabă de oricare lucru pe care l-a dobândit. Se plictiseşte ca un copil de o jucărie stricată şi caută iar. Iar în febra căutărilor lui, în câte păcate nu cade el? Câte greşeli nu comite, mai mari sau mai mici? Dar inima lui tânjeşte chiar în mocirla trupului său. Căci inima lui e promisa mireasă a lui Hristos şi El Singur e Noul pe care-L caută omul în lume fără să ştie ce vrea. Noul Absolut, de Care nu te poţi plictisi, pentru că înaintarea în comuniunea cu El nu are sfârşit. Şi noutatea continuă vine pentru om din aprofundarea cunoaşterii Dumnezeului Celui Viu în comuniunea tot mai intimă cu El.
Şi vine o vreme când inima şi strigă setea mai puternic decât se tânguie trupul învârtoşat.
Clipa în care omul a ajuns în dispoziţia lăuntrică de a se lepăda de întunericul său, pentru Lumina lui Dumnezeu.
Clipa după care însetează, în călătoria Sa, Dumnezeu. Şi în care El îi iese omului în întâmpinare şi îi cere: “dă-Mi să beau”. Adică: “dă-Mi inima ta”… Făcând omul milă cu Dumnezeu Cel însetat, află el însuşi apa cea vie.
De aceea era frumoasă Femeia samarineancă, pentru că înseta în inima ei să se adape cu Dumnezeu.
Şi iată că Dumnezeu o aşteaptă la fântâna lui Iacov. Şi îi cere să bea.
Femeia primeşte cuvântul şi se smereşte. Nu se făţărniceşte înaintea lui Dumnezeu, nu caută să-şi ascundă păcatul, nu aruncă vina asupra celuilalt.
Şi cere, la rândul ei, răspunsuri vitale.
N-o mai interesează vremelnica ei găleată cu apa lumii acesteia, ci legătura ei vie cu Dumnezeu. Pe Care aflându-L, ea îşi începe apostolatul: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (In. 4; 29). Şi ea aduce la Domnul, prin propovăduirea ei, pe locuitorii acelei cetăţi.
Ca o floare de nufăr, femeia samarineancă! Izbăvită de întinăciunea noroiului, îşi poartă cu demnitate lujerul alb, cinstind haina nunţii dăruită de Mirele inimii ei.
În convorbirea ei cu Iisus, femeia îi dăruise inima ei şi El, astâmpărându-şi setea, ea se recunoscuse Acasă în El. Iar un lucru ca acesta – întâlnirea reală cu Dumnezeu în inima ta – nu se poate tăcea. Ci te duci şi-l vesteşti tuturor. Nu ca să te făţărniceşti, ci ca să-L împărtăţeţti tuturor pe Hristosul din inima ta.

***

Venit-a Domnul în Sihar

Venit-a Domnul în Sihar, voind să meargă-n Galileea,
Căci, între florile ce-avea să le culeagă, şi femeia
Samarineancă aştepta, tânjind în inima-i străină,
Mântuitoarea întâlnire a tinei ei cu-a Lui Lumină.
***
Şi, ostenind ca Om Stăpânul, lângă fântână a şezut,
Să-şi tragă Duhul răsuflarea sub greul trupului de lut;
Dar, Dumnezeu fiind din fire, în dorul de făptura Sa,
De a ei inimă-mireasă, nestâmpărat El înseta.
 ***
Venind femeia la fântână, din truda setei Lui, făcu
Femeii loc de mântuire şi primitor ogor îi fu
Pământul ei, ce-nţelenise de patimi grele sufocat
Şi-n setea Lui, ea setei sale izvor de apă a aflat.
***
Asemeni ei, tânjim noi astăzi de însetare şi nu ştim…
Iar Domnul ne aşteaptă-n Taină toţi la fântână să venim
Când, în Potir smerit ascunsă, iubirea Lui nemângâiat
Să ne adape cu-a Sa viaţă, de dorul nostru-a însetat
 
 Preluat din :
https://dianoraioana.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-…/
https://sinaxa.wordpress.com/…/o-femeie-frumoasa-ca-o-floa…/

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...