PREDICĂ LA PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI ... că iată de acum mă vor ferici toate neamurile! (Luca, I, 48)                                            Fraţi creştini,        Se apropie 2000 de ani de când această proorocie a fost spusă de o fecioară săracă, într-unul din cele mai mici oraşe din Iudeea. Această fecioară necunoscută locuia într-o colibă modestă în pământul Hebronului şi se mângâia cu aceste cuvinte în care credea cu statornicie. Au trecut atâţia ani şi iată că aceste cuvinte se împlinesc înaintea ochilor noştri.        Ştim cu toţii că în toate timpurile popoarele au înconjurat cu cinste pe împăraţii lor, precum şi pe cei care şi-au jertfit geniul şi munca pe altarul patriei, ridicându-le în semn de recunoştinţă, statui şi monumente.        Biserica, însă, aduce laudă sfinţilor martiri care au suferit pentru dreapta credinţă, cântându-le imnuri sfinte şi păstrându-le sfintele moaşte în locaşurile sale. În familiile creştine copiii poartă respect şi dragoste către părinţii lor, iar, după ce îi conduc pe ultimul drum, le păstrează o dulce amintire, privind cu lacrimi în ochi chipurile lor în tablourile rămase.        Dar, oare, noi creştinii nu suntem datori să avem respect şi să venerăm pe regina creştinismului? Dacă oamenii mari, vestiţi, sunt vrednici de recunoştinţa noastră, cu cât mai mult trebuie să cinstim pe Împărăteasa Cerului, care este cea mai mare făcătoare de bine a noastră şi care ne-a deschis porţile fericirii veşnice! Prin Ea am redobândit viaţa sufletului nostru, căci Sf. Fecioară Maria este mai presus de toate femeile, aleasă mai înainte ca să fie Maica lui Dumnezeu şi a fost plină de Duh Sfânt şi de Har.        Viaţa ei a fost nepătată de păcat şi moartea nu a răpit-o ca pedeapsă pentru păcatele sale, căci trupul ei nu a fost supus putreziciunii în mormânt, ci s-a înălţat la cer împreună cu sufletul, la slava lui Dumnezeu şi a Fiului Său.        Sf. Fecioară Maria n-a avut niciodată pe cineva asemenea ei, nici în cer, nici pe pământ. Numai Dumnezeu este mai presus de ea şi s-ar putea spune că însuşi Dumnezeu s-a coborât mai jos decât ea, căci a ales-o ca Maică a Lui din care să se întrupeze şi din al cărui piept să se hrănească. Noi, pentru a lăuda pe Fecioara Maria şi a vorbi cu demnitate, după cuviinţă, nu este de-ajuns numai o singură cuvântare, căci nu putem găsi cununi de laudă după vrednicie, oricâtă bunăvoinţă am avea. Rog, însă, pe Fiul său să-mi dea harul trebuincios, punând cuvinte potrivite în cugetul inimii mele, ca să lumineze Sf. Duh toate inimile ascultătorilor şi să poată rodi fapte pentru viaţa veşnică.        Mai întâi, să audă toate popoarele, toţi creştinii şi păgânii, credincioşii şi necredincioşii că, dacă noi numim pe Sf. Fecioară Doamna şi Împărăteasa noastră, aceasta nu este o născocire a evlaviei creştine, căci această demnitate n-a luat naştere în închipuirea strămoşilor noştri, ci, auziţi, însuşi Duhul Sfânt a vestit înalta ei demnitate. El este care a lăudat-o prin gura profeţilor, şi, luminat de El, David împăratul vedea Împărăţia lui Hristos că se întindea de la apusul şi până la răsăritul soarelui. De-a dreapta lui Hristos, David a văzut pe Maria împărăteasă mai înaltă decât toate puterile cereşti şi ne-o arată lângă Cel Atotputernic care depune pe capul ei o coroană de pietre scumpe.        Datorită virtuţilor sale, Sf. Fecioară este încununată din timpul vieţii sale pământeşti, căci ea este ca un crin curat. Împăratul Solomon o vede ca pe regina florilor, mai înaltă decât codrii din Liban. Eva şi multe urmaşe ale ei au născut copii păcătoşi şi criminali, iar Preacurata Fecioară a născut pe Omul-Dumnezeu fără de păcate, care a mântuit pe toţi oamenii. Sf. Fecioară străluceşte ca un soare şi este icoana cea mai curată a sfinţeniei dumnezeieşti.        Despre ea zice Sf. Ap. Ioan că are ca veşmânt soarele, luna sub picioare şi pe cap o coroană de 12 stele. La adormirea ei au venit îngerii şi au luat-o cu trup şi suflet, aşezând-o pe tron, lângă Împăratul Slavei. Iată la ce înălţime se află Împărăteasa noastră a creştinilor şi iată cum se împlinesc profeţiile care au arătat că o vor ferici toate neamurile. Împlinirea acestei proorociri a fost şi în ţara noastră, unde mulţi domnitori au zidit multe biserici în cinstea ei, îngenunchind înaintea icoanei sale.        Să amintim pe Ştefan cel Mare, Neagoe şi Matei Basarb, Constantin Brâncoveanu, care au ridicat o mulţime de biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi credem că este suficient. Dumnezeu atât de mult a iubit-o pe Sf. Fecioară Maria încât i-a dat pe Unicul Său Fiu, care nu s-a ruşinat de sânul Preacuratei Sale Maici. Mântuitorul s-a supus ei în timpul vieţii Sale pământeşti şi, când era răstignit pe Cruce, a încredinţat ei, ca unei Maici, toată lumea creştină. A încununat-o cu slavă şi cinste şi a pus-o de-a dreapta Sa, în calitate de regină. Dar, cine poate să laude după vrednicie pe aceea care este mai presus decât toată lauda?        Monumente religioase se unesc cu mărturiile istorice pentru a arăta vechimea închinăciunii ce se cuvine Sfintei Fecioare Maria, preoţii, regii, împăraţii, pictura, sculptura, poeţii şi scriitorii din primele secole ale creştinismului din evul mediu şi din epoca noastră, toate generaţiile aduc tributul lor de respect, de recunoştinţă şi de laudă smeritei fecioare din Nazareth. Toată lumea creştină, în decursul veacurilor, a cunoscut puterea ei cea mare şi a simţit ajutorul ei în clipele grele.        Biserica Ortodoxă are o carte numită Minunile Maicii Domnului, pe care, poate, mulţi le-aţi citit şi aţi luat cunoştinţă de faptele minunate. Voi aduce acum şi trei mărturii din Sf. Scriptură, unde se vorbeşte despre alegerea Sfintei Fecioare în lucrarea dumnezeiască.        Prima şi cea mai veche se găseşte la Facere, cap. XXVIII, ver. 10, unde se vorbeşte de visul patriarhului Iacov, care a văzut o scară, ce unea cerul cu pământul, pe care coborau şi urcau îngerii lui Dumnezeu. Pe când Iacov privea uimit această frumuseţe minunată, a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a binecuvântat. El s-a înspăimântat şi, deşteptându-se, a socotit că în locul acela este Poarta Cerului.        Scara din visul patriarhului Iacov este Sf. Fecioară Maria, căci pe această scară s-a coborât Dumnezeu Iisus Hristos şi S-a întrupat din pântecele său. Fecioara Maria este casa lui Dumnezeu şi Poarta Cerului şi numai cei ce recunosc aceasta vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Vai de toţi cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului şi care aduc hule împotriva cinstei sale, căci sunt şi de aceştia, o mulţime de ticăloşi, unii susţinând chiar că a mai avut şi alţi copii, atât de întunecat le este capul.        A doua mărturie o găsim la proorocul Iezechil care spune în vedenia sa cum a fost luat şi dus pe calea uşii sfinte ce duce spre răsărit, iar uşa aceasta era încuiată. A auzit atunci glasul Domnului, care i-a spus că uşa nu se va deschide şi nimeni nu va trece printr-însa, căci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra printr-însa.        Dacă citeşte cineva toate acesta, neluminat de duhul lui Dumnezeu sau cu alt interes, nu poate înţelege Sf. Scriptură, căci în ea se ascund taine mari. Iată, uşa cea încuiată este preacurata Fecioară Maria, căci printr-însa a intrat şi a ieşit Mântuitorul Iisus Hristos, nestricând pecetea fecioriei, aşa cum străbate raza soarelui prin geam.        A treia mărturie o găsim tot în Vechiul Testamentul la Paralipomena cap. XIII, ver. 1, unde se spune că împăratul David a trimis nişte oameni ca să aducă dintr-o localitate Chivotul Domnului. Acest Chivot era un fel de ladă poleită cu aur în care se aflau tablele legii, primite de Moise din mâna lui Dumnezeu. Deasupra acestui chivot erau doi heruvimi de aur. Preoţii, tot poporul şi însuşi împăratul însoţeau în sunetul harfelor şi chitarelor carul în care se găsea Chivotul şi care era tras de boi. Ajungând la o cotitură, boii au smucit, iar Chivotul sta să se răstoarne. Atunci, un om din mulţime a întins mâna să-l sprijine, dar a murit pe loc.        Văzând moartea lui Uza (căci aşa îl chema), împăratul David s-a întristat şi s-a temut, totodată. Astfel, de frică, nu a mai dus Chivotul în cetatea lui, ci l-a aşezat în casa lui Obed Edom, pe care Domnul a binecuvântat-o.        Vedeţi, fraţi creştini, că Dumnezeu n-a suferit nici să fie atins cu mâna acesta chivot care închipuia pe Sf. Fecioară Maria?! Dar, ce se vor face acei nelegiuiţi care ating cu limba ascuţită sfinţenia şi fecioria Împărătesei Cerului? Unde vor băga capul hulitorii şi necredincioşii care aduc insulte Maicii Domnului prin care ne-a venit mântuirea?        Chivotul despre care am vorbit îl au toate bisericile creştine ortodoxe şi se află pe masa Sf. Altar, iar în el se păstrează cutiuţa cu Sf. Împărtăşanie. Chivotul este închipuirea Maicii Domnului, Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerului, Uşa Raiului iar Sf. Împărtăşanie închipuie cuvântul lui Dumnezeu care se află în biserica slavei Sale. Dacă aşa stau lucrurile, nu se cuvine şi nu este drept a cinsti şi noi şi a aduce închinăciunile noastre Împărătesei Cereşti? Dacă însuşi Dumnezeu a cinstit-o, a iubit-o şi a păzit-o, cu cât mai vârtos trebuie să-i aducem mulţumirile şi închinăciunile noastre, noi păcătoşii şi nevrednicii?        Dacă este drept ca toţi copiii să iubească şi să venereze chiar pe mamele lor, apoi cu atât mai mult se cade să iubim şi să venerăm şi noi pe Maica Domnului, care este Maica noastră a creştinilor. Nimic nu este mai drept, nimic nu este mai cuviincios, decât a venera pe aceea pe care Dumnezeu şi-a făcut-o maică a Lui şi pe care îngerii şi arhanghelii o laudă în cer. Să se ruşineze, deci, toţi sectanţii, să se îmbrace cu blestem şi să piară toţi hulitorii Maicii Domnului, care este ocrotitoarea creştinilor şi salvatoarea omenirii.        Sf. Fecioară Maria este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună este un înger văzut pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi ca să ne sprijine în lupte şi să ne mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul său.        Fraţi creştini, aşa e Sf. Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. Dar acum, maica noastră preabună este supărată şi mult întristată pe neamul omenesc care s-a pus în slujba satanei. Astfel, o parte din femei despart pe tată de copii, despart pe copii de Împărăţia Cerului, lăsându-i să umble în întunericul patimilor. O parte dintre femei îşi omoară pruncii nevinovaţi în multe chipuri şi s-au rătăcit de la adevăr, nevoind să mai audă de învăţătura şi biserica lui Dumnezeu şi, astfel, trăiesc în petreceri şi desfrânări.        Maica Domnului este supărată pentru că ştie ce-i aşteaptă pe toţi aceşti nelegiuiţi. Ea vede de acolo, de pe tronul slavei sale, aceste nelegiuiri şi aceste suflete pierdute, care nu vor să ţină seama că s-a plătit atât de scump de către Fiul său, Iisus Hristos, răscumpărarea neamului omenesc. Amarnic vor plânge şi în zadar vor mai cere ajutor când se vor trezi în flăcările iadului şi în chinurile veşnice. Să audă acum toţi păcătoşii pământului, să se întoarcă degrabă toţi deznădăjduiţii şi rătăciţii şi să vină din calea rătăcirii. Să împreunăm mâinile cu toţii în locaşul lui Dumnezeu cel sfânt şi să cerem sprijinul şi apărarea noastră sub povăţuirea şi protecţia Preacuratei Fecioare Maria, zicând şi noi împreună cu toţi creştinii:        Rugăciune        Bucură-te, Fecioară şi Maica lui Dumnezeu, Templul cel viu şi nemuritor al dumnezeirii, comoara şi lumina lumii, cinstea fecioriei, sprijinitoarea credinţei ortodoxe!        Bucură-te, Împărăteasă, care ai născut pe Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc!        Ajută-ne, dar, ca să stingem focul patimilor şi războiul cel lăuntric să înceteze. Mijloceşte la Fiul Tău şi Dumnezeul nostru ca să ne dea har să imităm şi noi virtuţile tale. Fă, cu rugăciunile tale, să înceteze toată tulburarea demonilor de pe pământ, să se sfărâme toată rătăcirea şi să se risipească toate vrăjitoriile şi spurcăciunile. Să biruiască lumina Evangheliei şi adevărul, să se stingă minciuna şi să triumfeze creştinii drept măritori întru Împărăţia Fiului tău, Fecioară Marie, Împărăteasa noastră a tuturor creştinilor, ca să fim şi noi acolo în vecii vecilor.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII Existenţa diavolului Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18)                                                                     Fraţi creştini,        Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul şi-i face nefericiţi. Orice bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu fac părinţii ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de mult cu nădejdea că copilul se va face sănătos.        Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi. Acest tată avea un singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-şi vadă copilul sănătos, dar în zadar.        Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să-L roage ca să-i vindece copilul. Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis: "Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă". Iisus, răspunzând, a zis: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine."        Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi pornit la rău. Ştia ce are să-I facă acest neam viclean, cât de curând. Totuşi, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor şi tămădui copilul, scoţând demonul din el.        Astăzi vă vorbesc despre existenţa diavolului şi să nu vă miraţi că folosesc cuvântul acesta drac, pentru că aşa îşi este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaş, potrivnic şi e păcat a da lui ceva, aşa cum veţi auzi din această predică.        Citind despre chinul acestui copil şi a altor îndrăciţi despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, înţelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s-a arătat mai înverşunată ca atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră mulţi şi-i chinuiau în diferite feluri. În unii era câte un diavol, în alţii erau mai mulţi, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci.        Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliţi în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să se apropie de femeie, soţii nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că şi astăzi nu se mai ţine seama de sărbători, de posturi şi sunt zămisliţi copii în fărădelegi şi mari păcate. Dumnezeu îi părăsise şi îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulţi copii şi oameni din vremea aceea.        Dar, satana lucrează şi astăzi în lume cu multă putere şi cu mare dibăcie. Scriptura vorbeşte despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Aceşti fii sunt toţi oamenii care trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toţi cei necredincioşi, aşa cum lucrează meseriaşul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat.        O mare iscusinţă are satana şi lucrează în aşa fel ca să nu fie băgat de seamă şi oamenii să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea să-şi ascundă existenţa, mulţi, chiar şi dintre necredincioşi, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea faptelor, unii zic: "Iată cum şi-a băgat satana coada", sau "Iată ghearele diavolului, ale duhului necurat". Când văd câte un om rău, mulţi zic despre el că este dracul gol.        Sunt beţivi care îşi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau şi nu se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie, oare, demoni ai beţiei? Nu se poate! Sunt oameni care fumează, tuşesc din greu, doctorii îi opresc şi le spun să nu mai fumeze că se distrug singuri; ei ştiu bine că sunt apucaţi în ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt ca fluturii de noapte care-şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi, totuşi, dau buzna la flacără până cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceaţa acelei otrăvi şi nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se poate! Aşa fac şi aceşti oameni împătimiţi, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice şi multe altele.        Sf. Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaş. El a învăţat pe Eva să mănânce din pomul oprit şi tot el a învăţat pe Cain să-şi omoare fratele. El a învăţat pe Noe să se îmbete şi tot el a învăţat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învăţat pe David să desfrâneze şi tot el a învăţat lumea, până la potop să nu asculte şi să nu creadă în Dumnezeu. El a învăţat pe oamenii din Sodoma şi Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie şi tot felul de păcate şi tot acelaşi, satana, învaţă lumea la rele şi la tot felul de păcate şi acum.        Sunt unii oameni liniştiţi şi aşezaţi la vorbă, sunt însă alţii atât de spurcaţi la gură, că-ţi vine să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeşte prin gura lor. Sunt unii aşa de furioşi că sparg farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune şi sunt în stare să facă chiar omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul.        Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită şi zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred că aţi auzit şi poate mulţi aţi văzut. Duhurile necurate s-au încuibat în aceşti oameni, de când au fost mici şi chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe care le-aţi auzit, precum şi pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinţi de a da necuratului pe ei şi pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături şi drăcuieli.        Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o într-o carte. El povesteşte cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel unde se mutase de curând, întâlni pe o străduţă un copil la cinci anişori, într-o cămăşuţă ruptă pe el, murdar, slab şi buburos.        "Al cui eşti tu, măi?" ? întrebă profesorul. " Al dracului" ? răspunse copilul. "Cum te cheamă, măi?" "Satana!" "De unde vii, măi?" "Din iad" ? răspunse copilul.        Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaş de cinci ani şi cercetă să vadă unde intră şi la ce casă locuieşte. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era beţiv şi-i zicea: "Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!" Omul îi răspundea cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar ea îl alunga zicând: "Fugi, satano, nu mă mai necăji şi tu, că sunt destul de amărâtă eu de când trăiesc în acest iad de casă."        Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Aşa a învăţat el de la mamă-sa, că pe tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el ? satana şi trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări pentru creşterea unui copil într-o astfel de casă părintească.        Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi lor bine, şi aici şi dincolo. Iată isprăvile necuratului.        În altă parte, o familie liniştită petrece în dragoste şi îşi iubeşte copilaşii. Dar, deodată, ca din senin, intră ura şi dezbinarea, se ajunge la ceartă, la bătaie şi divorţ, spulberându-se iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era aşa de bine şi zic: "Vai, cum şi-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora!? Aşa este, el şi-a băgat coada şi gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?        Dar, pentru ca să cunoaşteţi că, cu adevărat, există diavol şi că lucrează în multe feluri, ascultaţi o preţioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se converti la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Decie. Iată ce spune Sf. Ciprian:        "Să mă credeţi pe mine, fraţilor ? zicea el cu lacrimi creştinilor ? să mă credeţi pe mine, că eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el şi l-am sărutat. Eu am vorbit cu dânsul, ca şi cu un prieten, precum şi cu acei care erau mai mari acolo cu el. Şi el m-a iubit mult şi mi-a lăudat înţelepciunea şi ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui şi al celorlalţi era în diferite culori. Când se întorcea încoace şi încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi demoni, lângă scaunul lui, stăteau cu diferite rânduieli de treburi."        Aşa aflăm din Vieţile sfinţilor că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte de a deveni creştin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete şi ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări şi boli oamenilor. Ca să aibă şi mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.        Atât a fost de puternic în vrăji şi năluciri, că făcea să vorbească morţii din morminte. Pe mulţi i-a învăţat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alţii să umble pe ape ca pe uscat. Mulţi veneau la el cu necazurile şi supărările lor ca să le ajute cu drăceasca putere de care era cuprins.        Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, şi s-a dus la tânărul care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: "Bine ai venit la mine, frumoasă Iustino!" S-a făcut Ciprian în femeie şi în pasăre şi a adus multe ispite Iustinei, vecinilor şi rudelor ei. Pe Sf. Iustina a îmbolnăvit-o aşa de tare încât zăcea în pat şi plângea maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăceşti, înainte de a fi creştin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele şi aducându-le necazuri. Iată, deci, existenţa diavolului.        Dacă citim vieţile sfinţilor, observăm că toţi sfinţii au fost ispitiţi într-un fel sau altul de către satana. Până acolo au mers necuraţii, că au îndrăznit să ispitească şi pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaş de oameni, n-a încetat niciodată să înşele lumea prin fel de fel de chipuri. El are şi astăzi o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare.        Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăţi, atâţia soţi se despart şi nu le mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a învăţat diavolul pe mulţi să practice spiritismul, care este atât de periculos pentru că nu poate oricine să cunoască rătăcirea.        Diavolul atacă şi tăgăduieşte religia prin spiritism şi iată cum: spiritiştii fac adunările lor în anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La începutul şedinţelor aprind lumânări, ca şi când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar şi fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă. Vedeţi cum îmbracă diavolul mantia de lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morţilor şi aşa înşeală şi pe cei credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi rugăciuni. De aceea, trebuie să fie atent creştinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu prin slujbele bisericii.        Am citit într-o carte ortodoxă că, la o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat pe satana ce trebuie ei să creadă despre existenţa dracului. Răspunsul a fost prompt: "Nu există!" Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri.        O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume şi răspunsul a venit pe loc: "Nu există altă lume!" Participanţii la şedinţa de spiritism au întrebat atunci: " Dacă nu se află altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii?" S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a mai auzit nimic.        Altădată, un suflet a fost întrebat dacă este trimis de dracul şi a răspuns că nu. A mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat şi dacă preoţii trebuie ascultaţi. Răspunsul a fost scurt: " Nu!" Iată existenţa diavolului, iată tatăl minciunii ? dracul ? care a înşelat pe mulţi creştini şi chiar pe unii sfinţi mari, aşa cum vedem în vieţile lor.        Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în şerpi care-l muşcau de picioare în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete şi au zis către Sf. Grigorie: "Noi suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor." Sf. Grigorie, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi.        Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de foc, care a venit să-l ia, pentru bunătăţile lui, la Dumnezeu, ca pe Sf. Ilie. Necunoscând înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis: "Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul" şi, făcându-şi semnul Sf. Cruci, a ridicat piciorul ca să păşească în şareta care venise, dar, pe loc, a pierit totul.        Unui alt sfânt cu numele Iacov, venind diavolul, i-a dat sfatul să aprindă candela, lumânări şi să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopţii a venit la el Antihrist cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând uşa chiliei, s-a închinat lui, crezând nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi şi s-a stins. A doua zi, Iacov, spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greşeala sa, s-a dus la o mânăstire să-şi facă canonul.        Astfel, sunt pline sfintele cărţi ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenţa diavolului. Dar oamenii s-au obişnuit şi au ajuns aşa de nesimţitori şi reci, încât unii din ei, deşi spun că nu cred în existenţa duhurilor necurate, totuşi, cu gura propovăduiesc mereu existenţa lor. Spun că nu există diavol, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără frică, că n-are cine să-i pedepsească.        Aşa au ajuns bieţii oameni într-o necredinţă vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor. Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele şi focul aprinzându-se, văd căldarea fierbând cu apă şi cuţitele ascuţindu-se şi tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc toate acestea.        Aşa era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: "Auzi măi, Vasile, departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!" Omul nostru îi răspunse cutremurat: "Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de, să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad."        Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă, peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei care îşi iau viaţa singuri.        Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. Dar, cine poate să scrie cu de-amănuntul toate ispitele, vicleşugurile, amăgirile şi înşelăciunile satanei?! Noaptea şi ziua el împleteşte curse, căci, duh fiind, ajunge îndată în orice timp şi în orice loc şi înşeală şi pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi.        Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfinţenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaţilor demoni, care-l învaţă să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci diavolul mai ia în ajutor încă şapte duhuri rele şi vine asupra omului şi-l aruncă în mari păcate şi cu lanţuri grele îl leagă.        Prizonierii sunt, de obicei, bine păziţi şi, aşa, şi satana ştie să-şi păzească supuşii, fiind cu mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care să ne gândim cu grijă toţi şi să ne controlăm viaţa ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunul păcat şi, astfel, să fim prizonierii diavolului.        Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatăl lui. Şi astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De aceea, părinţi, aduceţi-vă copiii la Iisus, cu toţii trudiţi-vă ca şi acest tată nenorocit să aduceţi cât mai multe suflete la Dumnezeu. Ştim că e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă, dar aceasta este fapta plăcută înaintea Domnului. Făcând astfel, ascultăm şi noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: "Aduceţi-l aici la Mine!"        Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică şi i-am vorbit de credinţă şi de fapte bune, gata ne-am făcut datoria şi nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-l aşteptăm şi să insistăm până când se tămăduieşte. Nu este destul ca cineva să fie chemat la masă, ci mai trebuie să şi mănânce din ce este pe masă, după cum nu este destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia şi doctoria care i se dă.        Cei care sunt mai curând aduşi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat şi întotdeauna trebuie ajutaţi, fiindcă împotriva omului credincios diavolul asmută toţi câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii şi păcatului să insiste pe lângă cel credincios şi să-l poftească la petreceri şi îl urmăresc cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispiteşte acum mai mult ca altădată, căci el toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai rău ca înainte.        Aşa ajunge să spună că nu mai bea şi, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai fumează şi întâlneşte întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu ţigări. I se ridică, astfel, îndoieli în suflet şi chiar gânduri urâte şi ocări faţă de adevăratul Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câţi credincioşi nu se plâng şi zic: " Până n-am venit să cunosc credinţa, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte şi murdare!"        Diavolul ispiteşte continuu şi şopteşte creştinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l la alte treburi. Unora le zice: "Eşti prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te duci mai bine distrează-te, fă şi tu ca toată lumea." Altora le zice astfel: "Eşti prea bătrân, dacă n-ai fost când erai mai tânăr ca să mai faci o metanie şi să spui o rugăciune, acum ce să mai cauţi la biserică, ba mai râd şi alţii de tine." Celui tânăr îi spune: "Ai vreme să mergi la biserică, mai încolo când vei fi bătrân!"        Celor care urmează mai des la biserică şi şi-au schimbat viaţa are diavolul grijă să le pună oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit şi s-au făcut pocăiţi.        Dar, cu toate vicleşugurile diavolului, omul care a învăţat să desluşească lucrurile minunate ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri ale satanei ca să nu-i scape prada din gheare. Vede diavolul că-l scapă şi latră la el, ca un câine, noaptea, la lună. Latră diavolul când prin unul, când prin altul.        Oriunde veţi auzi pe satana lătrând, să ştiţi că acolo este un om al lui Dumnezeu care face fapte bune şi merge bine pe calea credinţei. De aceea latră satana, că este iadul în primejdie. Când el urlă mai tare, să ştiţi că pentru noi este un semn bun. Bucuraţi-vă, că tot aşa lătra el pe sfinţi şi pe primii creştini. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra, fiindcă ar însemna că suntem prinşi undeva cu vreun păcat, cu vreo patimă şi el ne are în gheare. Tace şi le spune tuturor: " Tăceţi din gură, că acesta este de-al nostru!"        Cu toţii ştim că atunci când mergem cot la cot cu lumea necredincioasă nu ne zicea nimeni nimic. Cum am rupt legăturile păcatului, ieşind din calea lumii, a început lătratul diavolului prin uneltele lui. Are şi el uneltele lui şi nu te lasă, te urmăreşte mereu zicând că ai ieşit din rândul lumii. Prin urmare, trebuie să ne fie ruşine şi frică de lume, iar nu de Dumnezeu. Iată diavolul, iată existenţa lui! Dar latră câteodată chiar prin gura celor din casa ta. Nu mai vorbesc câte unelte are el în lume, că cei mai mulţi nu te învaţă la bine, ci la rău. Pe toţi îi auzi zicând: "Ia şi bea, ia şi mănâncă, hai la distracţii şi chefuri, hai la păcate!? Se îndeamnă unul pe altul la rele, după cum îi învaţă diavolul în ascuns şi aşa-i prinde moartea pe mulţi.        Să ia seama fiecare şi să vadă starea lui sufletească, că diavolul a băgat de seamă cum mulţi creştini se feresc de păcate mari. Dar ei ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că tocmai printr-o greşeală mică se strecoară necuratul. E destul să intri într-un anturaj rău, că faci apoi toate relele ca la început. E destul să vezi un film imoral, o revistă pornografică, că ţi-ai spurcat mintea şi ai căzut din zbor de pe cerul senin şi curat ca o pasăre care a fost împuşcată în aripă.        Ţinta de împuşcare a diavolului o formează cele două aripi ale creştinilor, care sunt mintea şi inima. Diavolul este un mare şi iscusit vânător de astfel de păsări care zboară sus. El pe acestea le urmăreşte ca să le arunce jos. El nu umblă după păsări moarte, sau după cele rănite de care este sigur, ci aleargă după creştinii cei vii care, folosind cele două aripi, se ridică sus, la înălţimi, prin rugăciuni, meditaţii şi fapte bune. De aceea, el caută mereu să vâneze pe adevăraţii creştini, când prin ispitele plăcerilor, când prin ispitele durerilor şi necazurilor.        Creştinii, care se roagă sau fac fapte bune numai ca să le meargă bine pe aici, se poticnesc când văd că nu li se împlinesc rugăciunile şi, mai ales, atunci când văd că au parte de pagube şi supărări tocmai ei care vin la biserică, care se roagă şi postesc. Foarte puţni creştini ştiu că acestea sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi reprezintă diferite canoane de pe urma bunei spovedanii.        Odată, a venit cineva la biserică să dea nişte slujbe pentru binele casei. Întorcându-se acasă, a pierdut poşeta cu actele şi două mii de lei. Altul, care nu se spovedise niciodată, după ce a făcut prima spovedanie, în noaptea următoare i-au spart hoţii casa şi i-au luat tot. Iată ispită îngăduită de Dumnezeu.        Unora, după ce s-au lăsat de păcate şi de patimi şi au luat hotărâri de întoarcere la Dumnezeu, li s-au întâmplat diferite necazuri pe la servici, fiind mutaţi într-un loc mai rău, sau chiar daţi afară. Pe alţii i-au supărat copiii cu neascultarea sau le îngăduie Dumnezeu ca să le vadă credinţa. Pe ce-ai vrea, oare, să-ţi dea Împărăţia Lui?        Am văzut deci câte curse are ispititorul şi cum ispiteşte el în toate treburile. Peste tot este gheara lui şi lumea mai spune că nu există diavol şi nu există iad. Mântuitorul ne spune în Sf. Evanghelie de astăzi pe care am ascultat-o că nu numai că nu există diavol, ci că sunt chiar mai multe soiuri de draci. Aceste soiuri de draci aruncă sufletul şi trupul omului în focul ispitelor şi-l limpezeşte în apa uitării de Dumnezeu. Aşa ajunge omul să se afunde şi mai mult în păcate, în necredinţă şi în deznădejde. De aceea, Domnul Hristos ne recomandă postul şi rugăciunea ca arme împotriva diavolului.        Iisus Mântuitorul ne aşteaptă să venim la El cu toate necazurile şi ispitele noastre şi să-L rugăm şi noi să ne ajute aşa cum a ajutat tatălui din Sf. Evanghelie de astăzi, căruia i-a primit rugăciunea şi i-a tămăduit singurul copilaş pe care îl avea. Şi noi avem un singur copilaş: sufletul, pe care dacă l-am pierdut mai bine ar fi fost să nu ne fi născut. Grozav lucru este să stăm o veşnicie întreagă cu urâţii şi spurcaţii aceştia.        Să ne trezim, fraţi creştini, şi să credem din adâncul sufletului că există diavol şi iad şi există chinurile veşnice care aşteaptă pe toţi păcătoşii. Să nu ne amăgim cu gândul că Dumnezeu este bun şi ne iartă, că de aceea se întrece lumea la rele. Dumnezeu ne mai şi pedepseşte, ca pe copilul cel rău şi neascultător şi, de aceea, ne trimite necazuri, supărări şi boli de tot felul ca să ne trezească şi să ne înţelepţească şi astfel să facem voia Lui.        Dumnezeu e bun, dar e şi drept şi, dacă noi nu ne trezim, ne va da pe mâna celor spurcaţi şi urâţi, că iadul şi chinurile lui sunt făcute aşa cum spune Mântuitorul pentru diavoli. Dar cu ei se vor duce şi ceilalţi creştini care nu ascultă de legea şi cuvântul Domnului.        Fraţi creştini, să ne trezim, nu vă luaţi după lume, nu ascultaţi lătratul demonilor. Ţineţi drumul drept, drumul credinţei, al bisericii. Rugaţi-vă, căci puţin a mai rămas, şi nu ziceţi ca necredincioşii: "O, de când se spune că vine sfârşitul şi n-a mai venit!" Iată, e gata să vină. Semnele le vedem şi toate ne spun că Stăpânul e la uşă şi e gata să plătească fiecăruia după faptele lui.        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai venit să mântuieşti neamul omenesc din robia satanei, ceartă Tu duhurile cele necurate, care ne ispitesc şi ne îndeamnă la rele şi dă-ne credinţă tare, Doamne, ca să putem şi noi să-Ţi urmăm Ţie şi să Te slăvim aici în viaţa aceasta câte zile ne-a mai rămas, iar dincolo să fim cu Tine în vecii vecilor.     Amin.

Rusia vrea linux. NOI cand ne desteptam?

A trecut aproape neobservata a stire de la finalul anului trecut, extrem de importanta datorita efectelor pe care le va provoca. Pe 17 decembrie 2010, premierul Federatiei Ruse, Vladimir Putin, a semnat o hotarare de guvern prin care agentiile guvernamentale si federale vor fi obligate sa renunte la aplicatiile Microsoft si sa utilizeze softul liber. Masura ar urma sa se aplice efectiv din 2015, perioada 2011-2015 fiind una de tranzitie in care toate aceste agentii ale statului vor migra de la Microsoft spre linux.
Documentul denumit „Plan de tranzitie pentru autoritatile si institutiile federale cu privire la utilizarea softului gratuit” stabileste, in cele 25 de puncte ale sale, cateva etape care privesc introducerea softului liber. Prin aceasta masura se urmareste renuntarea la programele oferite de catre Microsoft – sistemul de operare Windows, Microsoft Office etc, – pentru care erau platite licente de utilizare, in favoarea unor sisteme de operare gratuite – linux – dar si in favoarea aplicatiilor similare celor oferite de gigantul american, gratuite si ele la randul lor.
Decizia guvernului condus de Putin poate fi privita ca o lovitura puternica data Microsoft si SUA. Decizia vine in contextul in care mai multe state din Europa si Asia incearca sa reduca dominatia Microsoft prin folosirea de catre institutiile statului a sistemelor de operare linux, si a programelor care ruleaza pe acestea. Aceasta decizie s-a bazat si pe incapacitatea Microsoft de a oferi aplicatii sigure si stabile utilizatorilor.
Renuntarea la Windows si la programele adiacente are consecinte extrem de nefaste pentru Microsoft care, desi se plangea de o puternica piratare a produselor sale in Federatia Rusa, avea asigurata totusi o sursa sigura de castig din partea institutiilor statului rus. Microsoft se vede pus in situatia de a pierde practic venituri importante si sigure.
Necazul Microsoft este benefic guvernului rus care va face astfel importante economii la buget, scapand de plata unor licente costisitoare. Cat despre costul distributiillor de linux, dar si a programelor care ruleaza pe acestea, precizam ca pot fi descarcate si folosite gratuit, fiind puse la dispozitie de comunitatea  open source.
Putem asista si la o dezvoltare fara precedent a linux-ului datorita lui Putin, care a decis, tot printr-o hotarare de guvern adoptata la finele anului trecut, sa finanteze realizarea unui sitem de operare bazat pe linux.
Cert este ca si numarul de utilizatori linux din Federatia Rusa va creste semnificativ pe masura ce decizia lui Putin va fi pusa in practica, dar si pe masura ce populatia va constientiza beneficiile pe care aplicatiile open source le ofera. Daca adaugam si faptul ca in scolile ruse sunt folosite deja programele linux, atunci putem concluziona ca generatia tanara va spori numarul de utilizatori open source.
De o lunga perioada de timp Federatia Rusa, dar si alte state ale lumii, din considerente economice, strategice, sau de securitate, incearca sa puna capat dependentei de programele Microsoft, apeland la programe gratuite care sunt mai stabile si sigure, pe langa faptul ca sut gratuite. Noi cand ne trezim si oprim scurgerea unor sume astronomice de bani catre Microsoft?

O minune a Sfântului Nectarie în Iordania

20 ianuarie 2010

Preasfinţitul mitropolit Benedict al Filadelfiei (Patriarhia Ierusalimului) ne aduce la cunoştinţă o mare minune contemporană petrecută în Iordania. Un băieţel de trei luni s-a îmbolnăvit foarte grav, având gaură în plămâni, şi a ajuns la terapie intensivă, fiind intubat pentru a primi oxigen. Părinţii băieţelului erau foarte deznădăjduiţi când doctorii i-au anunţat că fiul lor nu are nici o şansă de scăpare.
De îndată ce a aflat despre tragicul eveniment, Mitropolitul Benedict a dat imediat poruncă unui preot, părintele Nectarie, ca împreună cu alţi tineri să viziteze în fiecare sâmbătă spitalele pentru a da mângâiere bolnavilor. Aceştia au mers la fiecare bolnav cu Sfânta Evanghelie, cu o carte cu viaţa Sfântului Nectarie şi cu ulei din candela Sfântului. Potrivit poruncii Mitropolitului Benedict, părintele Nectarie a uns copilaşul cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi – minune! – băieţelul de trei luni era a doua zi perfect sănătos, iar părinţii lui l-au luat acasă.
Trebuie spus că părinţii băiatului nu erau cunoscuţi în Mitropolie; cu toate acestea, ei i-au telefonat de îndată părintelui Nectarie, ca să-i spună minunea, şi au venit în biserica Sfântului Nectarie de la Mitropolie pentru a se închina. Cu lacrimi în ochi, i-au mulţumit Sfântului Nectarie şi au declarat că vor boteza copilul creştin ortodox şi îi vor da numele Sfântului Nectarie Făcătorul-de-minuni. Mitropolitul Benedict al Filadelfiei a vizitat familia şi pe băieţel şi le-a dat binecuvântarea lui.
Merită menţionat că Sfântul Nectarie este cinstit în chip anume în Iordania; după iniţiativa preasfinţitului mitropolit de a-l face cunoscut în această ţară. S-au mai făcut alte şapte minuni, consemnate de cei care au primit harul lui Dumnezeu pentru mijlocirile Sfântului Nectarie. Această întâmplare a avut un mare răsunet în lume şi dă mărturie despre adevărul şi puterea credinţei creştine.

Aricol aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa

Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
 
      La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu."Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească."El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama)."Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43)."Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII Corabia pe valuri Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Matei XIV, 27)        Fraţi creştini,        Sf. Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai preţios înţeles.        Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus rămăsese în munte să se roage. Târziu în noapte, iată c ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat şi de frică au strigat; când au văzut că e însuşi Învăţătorul lor şi se apropie de dânşii, păşind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pa apă." Iisus i-a zis: Vino!" Iată-l, deci, pe Petru păşind şi el pe deasupra apei.        Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă şi bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus şi în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Iisus mai era încă distanţă, îl cuprinsese frica şi, pierzându-şi încrederea, începuse să se scufunde.        Doamne, scapă-mă!" - strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el şi-i întinse mâna, îl ridică în sus şi-i zise: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Au intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat şi marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înţelesuri.        Mai întâi, înţelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea Galileii şi salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înţeles tainic care nu-şi pierde valoarea niciodată. Sfânta învăţătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte ori cineva îşi pierde credinţa în puterea izbăvitoare a lui Iisus şi se reazemă pe puterile lui se păgubeşte, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.        Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creştinii, căci o mare mulţime de popor călătoreşte pe o mare bântuită de furtună şi, întocmai ca şi Petru, se scufundă în valuri şi e gata să piară înghiţită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credinţa în Iisus Hristos, fiindcă toţi vor să-şi aranjeze viaţa numai cu puterilor lor proprii, fără puterea credinţei, fără Dumnezeu.        Aşa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn şi să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reuşit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile şi s-au împrăştiat toţi ruşinaţi. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor să-şi clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără Dumnezeu.        Iată, omul a făcut multe şi uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieţii materiale; A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat ştiinţa şi tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru şi toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru isteţimea lui, pentru râvna prin care împlineşte porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său şi să-şi pună talentul pentru binele aproapelui său.        Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propăşirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înţelepciunea, strălucirea, sănătatea şi puterea. S-a încrezut orbeşte numai în sine şi bătându-şi pieptul cu mândrie, şi-a zis:        Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuinţă de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viaţa veşnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani şi de toate; să mănânc şi să beau, căci după moarte nu mă mai aşteaptă nimic."        Acesta este omul mândru, ticălos şi fără Dumnezeu. Aşa şi-au zis cei mai mulţi oameni şi, cum au zis, aşa au şi făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au dispreţuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învăţătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos şi au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele şi idolii veacului de pe urmă.        Să vedem acum dacă toţi aceşti oameni care sau depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiţi! Să vedem dacă au ei pace aşi liniştea care alcătuiesc o viaţă tihnită, senină, toţi acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de aşa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinşi de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi leacul.        Vedem cum s-au umplut puşcăriile cu mulţi tineri; vedem cum s-au înmulţit criminalii, hoţii, desfrânaţii şi huliganii. Ziarele au scris şi scriu mereu cum copiii omoară pe părinţi şi părinţii pe copii; cum soţia îşi otrăveşte bărbatul; iar unii bărbaţi îşi taie soţiile cu cuţitul sau toporul şi, aşa, fele de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credinţa în Dumnezeu, căci vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.        Şi, totuşi, cea mai mare parte a lumii vorbeşte şi doreşte pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Împăratul păcii, El - Domnul slavei, numai El poate linişti marea înfuriată şi tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri şi nemulţumiri, că viaţa e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deşarte.        Avem şcoli, avem oameni luminaţi, învăţaţi, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce mai răi şi mai de temut. Sunt foarte mulţi oameni luminaţi, cu facultăţi, care ajung în puşcării pentru păcate urâte şi murdare. Dacă n-au învăţat, mai întâi, ceea ce trebuia învăţat, adică credinţa şi legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem aşezăminte de creştere, de educaţie, însă observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea şi desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.        Avem telegraf, telefon şi căi ferate, radiou şi televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe oameni şi să-i facă mai buni, dar vedem că aceştia niciodată nu s-au învrăjbit şi nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomaţie şi în conferinţe de pace şi, iată, că lumea se măcelăreşte cu o cruzime şi o sălbăticie nemaipomenită. Mulţi şi-au pus nădejdea în ştiinţă şi, în loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai uşor, le-a adus pierderea sufletească şi trupească.        Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la oraşele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii şi femeile ucise de tancurile şi avioanele omului civilizat şi învăţat. Acestea sunt roadele învăţăturii fără Dumnezeu şi pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaşte de ce domneşte starea aceasta în lume şi se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipseşte omenirii?        Se găsesc fel de fel de păreri şi răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiţi că ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Iisus din viaţa noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate. Îndepărtaţi soarele de pe cer şi lumea se va prăpădi. Stoarceţi sângele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmaţi temelia unei clădiri şi întreaga clădire se va nărui.        Ei bine, fraţi creştini, soarele vieţii noastre, puterea şi reazemul ei este credinţa în Dumnezeu. Fără Mine nu puteţi face nimic!" - a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: Dacă Dumnezeu nu zideşte casa, în zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă şi fără lumina Evangheliei nu putem şti care este rostul vieţii noastre, neputând deosebi binele de rău.        Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să avem mereu în mintea noastră că vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia şi Biserica Lui, de dragostea şi mila Lui, de bunătatea şi blândeţea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care este credinţa în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viaţa aceasta fără furtuni şi necazuri.        Vremea vieţii noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar şi la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în linişte trăieşte omul puţinele zile de aici, anii aceştia puţini.        Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieţii noastre: o parte cu necazurile şi întristările şi altă parte cu, ispitele şi păcatele. Furtuna necazurilor şi a suferinţelor au cunoscut-o şi o cunosc mulţi oameni; se tem de ea şi se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor şi patimilor lumeşti care-i duce tot acolo, la aceste suferinţe poate şi mai grele. Puţini se înspăimântă şi puţini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinţei în Dumnezeu sau a puţinei credinţe, a îndoielii de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice.        Mulţi, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei şi gând le merg treburile bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredinţa, nu le mai trebuie Biserică şi nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji şi ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, şi aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăţi în lume, atâta suferinţă şi lacrimi.        Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie, unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi şi obraznici, făcându-le mari greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi: certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna morţii s-a abătut şi a smuls pe unul dintre soţi, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri şi ispite din toate părţile de viforul necazurilor.        Pricina tuturor relelor să ştiţi că este, aşa cum am mai spus, păcatul şi depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să lovească greu corabia vieţii noastre, pentru ca noi, îngroziţi de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţă arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: Doamne, scapă-ne, că pierim!"        Aşa, deci, iubiţi creştini, să strigăm în durerile şi necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli şi descântece. Numai Iisus Împăratul Slavei şi Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile şi poate linişti marea cea tulburată a vieţii noastre. La El trebuie să strige soţia când vede că soţul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeaşi dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu şi nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieţii lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.        În această situaţie, soţul sau soţia să strige din adâncul sufletului: Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine şi sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriaţi asupra vieţii noastre şi a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!" În toate necazurile, în toate supărările şi greutăţile să strigăm plini de credinţă în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude şi ştie totul, cunoaşte tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaştem vina, necredinţa şi depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila şi bunătatea Lui.        Să rupem legătura păcatului prin spovedanie şi să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, aşa sunt faptele noastre de Dumnezeu.        Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce aceştia vâsleau, Iisus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt aşa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deşteptat pe Domnul zicând: Învăţătorule, scoală, că pierim!" Iisus S-a sculat şi a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut linişte, a zis ucenicilor Săi: Unde vă este credinţa?!" Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei şi tot nu-L cunoşteau.        Aşa şi noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi şi printre noi păcătoşii şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la încercare. apoi să ne mai gândim şi altfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.        Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viaţă cu Domnul, dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră faţă de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii. Când vine vreme rea în viaţa ta, creştine, şi toţi te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se iveşte Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru:  Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine şi te scap."        Aşa a zis ucenicilor şi aşa face şi cu noi până la sfârşitul vieţii. Când tu creştine vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce uşoară va fi viaţa ta atunci, căci El este calea spre ţărmul mântuirii. El ştie când vine furtuna şi El singur ştie s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieţii tale s-o conducă El şi îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile şi primejdiile.        Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde. Numai un copil stătea liniştit şi zicea: E tata la cârmă şi nu mă tem." Era copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas mişcaţi de încrederea ce avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.        Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieţii noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El şi cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viaţa aceasta: când moare unul dintre soţi, când mor copiii, toţi strigă că sunt pierduţi, că fac din aceste lucruri pământeşti, în general, un fel de idoli. Mare greşeală fac că nu-şi pun nădejdea şi încrederea în cârmuitorul vieţii noastre, care este Dumnezeu.        Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă şi corabia este învăluită în valuri, adică ameninţată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înţeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că aşa va trece Biserica şi credincioşii ei pe valurile vieţii acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură şi necredinţă, aşa că ucenicii Domnului nu vor şti ce să mai facă de spaimă.        Aşa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toţi s-au risipit pe la treburile lor, neştiind ce să mai creadă. Aşa era să se întâmple în timpul persecuţiilor celor mai cruzi împăraţi păgâni care au omorât mii şi mii de creştini. Aşa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece învăţătura dreaptă a lui Iisus. Mai ales, aşa cum se va întâmpla - după cum spune Sf. Scriptură - în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca şi Stăpânul ei, Hristos, şi să fie împresurată din toate părţile de păgâni, de eretici şi de o mulţime de vrăjmaşi, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.        Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei şi să nu credem că doarme şi nu ne aude, ci doar pune la încercare credinţa noastră. Să fim, deci, tari şi să îndrăznim, şi atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieţii noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc şi nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari păcate fac aceşti părinţi şi, negreşit, vor culege roade amare mai târziu.        Aşa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete şi mamă văduvă. I-a crescut în văduvie şi sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învăţătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă şi deşartă şi se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserică, a înţeles şi mai bine credinţa. În acest timp, mama ei şi celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o dispreţuiască, rupându-i ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericeşti şi multe altele. Plângea bietul copil şi striga la ajutorul lui Dumnezeu.        Au crescut mari şi, după o vreme, au început să meargă şi cele trei surori la biserică, dar n-au înţeles mare lucru şi nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înşelate de desfrânaţii care abia aşteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici şi va suferi şi în iad.        S se trezească, deci, fiecare şi să nu se înşele, făcând ca soţul acela care a început să-şi persecute soţia şi copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prosteşte. Auziţi, unde a ajuns necredinţa şi răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învaţă biserica lui Dumnezeu şi cum prosteşte ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiţi acei care se îmbată, fac violuri şi alte rele?        Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulţi, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească aşa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinţi răi şi necredincioşi, căci aceştia sunt criminali. Să ne apropiem smeriţi de Dumnezeu şi să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite şi numărate.        Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest timp este cu adevărat câştigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne aici. Ştim că toate le vom îngropa aici, odată, cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.        Un învăţat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulţi oameni care scăpaseră din ghearele morţii. Optzeci la sută din cei întrebaţi au răspuns că în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morţii s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor.        În faţa mea - spune unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele şi simţeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet."        Să ne aducem aminte că şi noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morţii şi fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea şi nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste şi i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări şi cu sufletele încărcate de rele. Toţi aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârşitul multora dintre noi va fi tot aşa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, aşa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poţi atunci să te duci să scoţi banii de la C.E.C. şi să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauţi preot să te spovedeşti, să te pocăieşti, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.        Să ne trezim şi să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeieşti din Sf. Biserică, că ne trebuie multă hrană. Aţi văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli şi cade jos. Aşa şi cu creştinul nehrănit, care nu vine la biserică şi nu citeşte cărţi sfinte; nu este bun de nimic şi orice vântişor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creştinii putere să se lase de păcate, de patimi rele, de desfrânare, fumat şi beţie, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia sfinţenie. Cei ce se hrănesc puţin, le ţine puţin şi aşa se face că, ieşind din biserică, îi amestecă iarăşi diavolul cu mocirla şi păcatul.        Dacă nu ne curăţăm sufletul şi nu-l spălăm cu lacrimi de pocăinţă prin spovedanie sinceră, împărtăşanie şi fapte bune nu ne putem mântuit. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferinţe, necazuri şi greutăţi. Dar, ce puţini sunt acei care înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!        Apropiaţi-vă, deci, de lumină. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu - învăţătura Lui, care este izvorul fericirii şi a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină şi merge la întuneric şi la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-şi aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate aşa! Poţi să aduci toţi preoţii bisericilor să-ţi facă orice fel de slujbă dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viaţa noastră, prin pocăinţă, şi atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.        Să-l rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieţii tulburată cu fel de fel de ispite şi necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită, după poruncile Lui şi să credem cu tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul cel minunat, unde El - Iisus Hristos - este Împărat.        Rugăciune        Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre şi fă-ne să înţelegem şi să cunoaştem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toţi, şi casele şi sufletelor noastre, din furtună, din valuri, din necazuri şi din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor.Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII Despre Sfânta Împărtăşanie ... şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. (Matei XIV, 19)        Fraţi creştini,        Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi.        Am auzit cum Mântuitorul cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni afară de femei şi copii. Înmulţirea aceasta a pâinilor a fost tot aşa de minunată ca şi prefacerea apei în vin la nuna din Cana Galileii, atunci când nuntaşii au bău vinul acela minunat şi s-au mirat cu toţii de bunătatea, dulceaţa şi gustul lui plăcut. La fel s-a întâmplat şi aici în pustie, când Mântuitorul a binecuvântat pâinile. Mulţimile s-au minunat de dulceaţa şi bunătatea acestei pâini şi, văzând puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au hotărât să-L pună împăratul lor, împăratul lui Israel, fiindcă se îngrijea de nevoile lor şi le vindeca toate bolile.        Dar Domnul Iisus le spuse: "Lucraţi nu pentru mâncarea care piere ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care Eu voi da, Eu Fiului Omului. Mulţimea L-a întrebat atunci: "Ce semn faci Tu ca să credem în Tine? Auziţi, văzuseră minunea cu pâinile şi totuşi Îi cereau semn ca să creadă în El că este Fiul lui Dumnezeu. Le dovedise de multe ori şi ei tot nu înţeleseseră.        Dar Domnul Iisus le spuse şi ne spune şi nouă că El este pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi că El îşi va da Trupul Său spre viaţa lumii şi că cine va mânca Trupul Său şi va bea Sângele Său va avea viaţă veşnică. Iisus mai spune: "Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el; după cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aşa este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta, Trupul Meu, va trăi în veac.         Ni se spune că auzind aceste cuvinte unii din ucenici au zis: Cuvintele acestea sunt greu de înţeles: şi de atunci unii L-au părăsit pe Domnul. Discuţia aceasta ce s-a făcut atunci, se face şi acum şi cât va fi veacul acesta, fiindcă oamenii fără credinţă nu pot înţelege minunile lui Dumnezeu şi nu vor cunoaşte, spre paguba lor, că se vor duce în osânda veşnică.        Dar noi, pe care ne-a miluit Bunul Dumnezeu ca să putem crede în Iisus Hristos şi în cuvintele Lui, să fim cu băgare de seamă ca nu cumva să ne înşele ispititorul şi să-L părăsim pe Domnul Hristos. Să zicem şi noi ca Sf. Ap. Petru: "Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Astfel , Domnul Iisus, dându-şi Trupul şi Sângele Său spre viaţa lumii, nu ni L-a dat ca să-l mâncăm ca pe o bucată de carne şi să ne săturăm pântecele, ci spre sfinţirea trupurilor şi sufletelor noastre, ca în ziua învierii de obşte, să ne facem părtaşi bunurilor cereşti. Ştiind slăbiciunea firii omeneşti, Dumnezeu ne-a dat să-I mâncăm Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului. El a ales aceste două materii cu care omul este obişnuit. De aceea, aceste două mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul  prefacerea apei în vin şi înmulţirea pâinilor  au închipuit minunea minunilor care se săvârşeşte la Sf. Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.        Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii a fost prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, căci zice Sf. Evanghelie: "Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi. Minunea înmulţirii pâinilor a avut loc în al doilea an al propovăduirii Sale, într-un loc pustiu, de unde nu se putea face rost de nici o pâine.        Pentru aceea, Domnul Iisus Hristos, înainte de a fi răstignit pe cruce pentru păcatele a toată lumea, în seara zilei de joi a înfiinţat această taină mântuitoare a frângerii pâinii spre iertarea păcatelor. Pe când mâncau spune Sf. Evanghelie Iisus a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu l-a dat zicând: "Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.        Observaţi cum spune cuvântul: acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, nu zice că pâinea închipuie Trupul sau Vinul Sângele, ci este însuşi Trupul şi Sângele Său. Deci, prin rugăciune pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Despre acest Trup şi Sânge ne vorbeşte Evanghelia de la Ioan cap. VI, când zice: "De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi; cine va mânca Trupul Meu şi va bea sângele Meu, va avea viaţă veşnică.        Este vorba, deci, despre acest trup şi sânge transformat prin rugăciune din pâine şi vin. Această minune a transformări a făcut-o pentru prima dată chiar Domnul Hristos în prezenţa apostolilor Săi, pe care Însuşi îi împărtăşi, iar ei au crezut că este în realitate Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Domnul Iisus le porunci apoi ucenicilor Săi să continue această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, până va veni El a doua oară pe norii cerului.        Această putere dumnezeiască, Domnul Iisus Hristos le-a dat-o imediat după scularea Sa din morţi, după ce a înviat chiar în ziua întâi a săptămânii duminică seara când S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: "Pace, vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. După aceea, a suflat peste ei şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi. Ucenicii au transmis această putere harică altor creştini prin rugăciune şi punerea mâinilor, iar aceşti lucrători ai tainelor lui Hristos pregătesc în altarele bisericilor hrana cea cerească, mâncarea cea sfântă şi scumpă Trupul şi Sângele Domnului pentru cei ce vor să se mântuiască.        Mulţi necredincioşi, între care intră toţi sectanţii care s-au despărţit de biserică şi de dreapta credinţă ortodoxă spun că doar Sângele lui Iisus Hristos vărsat atunci pe Cruce, când a fost răstignit, ne mântuie sufletele, iar nu Sf. Împărtăşanie. Ei spun că Trupul şi Sângele Domnului transformat prin darul Duhului Sfânt ce-l au preoţii, reprezintă o simplă aducere aminte de patimile şi moartea Domnului. Mare rătăcire. Să ştiţi că nu este adevărat.        Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum credem noi ortodocşii, este adevărata taină a Sfintei Biserici. Ştim şi credem cu toţii că Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce, făcând ispăşirea păcatelor lumii, plătindatunci datoria noastră a tuturor înaintea Tatălui ceresc pentru totdeauna. Dar, pentru că oamenii au făcut destule păcate, după ce S-a răstignit Domnul Hristos, şi fac mereu este nevoie de o continuă jertfă care se face sub forma pâinii şi a vinului prin mâinile preoţilor Săi, ale ucenicilor Săi, continuându-se, deci, vărsarea Sângelui Său.        Cei care nu mărturisesc acest mare adevăr sunt în rătăcire grozavă care îi va duce în osânda focului veşnic. Mântuitorul a ştiut că oamenii sunt supuşi păcatelor, răutăţilor. Dacă ar fi fost de ajuns numai jertfa de pe Golgota, atunci de ce a mai făcut Domnul Iisus prima Liturghie după Învierea Sa, căci vedem că a frânt pâinea, a împărtăşit chiar El pe apostoli şi le-a spus: "Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, care se frânce şi se varsă spre iertarea păcatelor.        Domnul îi învaţă şi le spune ca şi ei să facă aşa mai departe pentru pătimirea Sa până va veni a doua oară. Sf. Apostol Pavel întăreşte acestea zicând: "Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun, paharul pe care-L binecuvântăm nu este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?         Iată, Sf. Pavel ne spune că nu se închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele lui Hristos, ci este adevărat Trupul şi Sângele Lui. După capul cel rătăcit al sectanţilor, ar însemna ca toţi creştinii să binecuvânteze şi să frângă pâinea ca şi preoţii. Mare rătăcire, căci iată Sf. Ap. Pavel nu zice: pe care îl binecuvântaţi voi, ci spune: paharul pe care îl binecuvântăm, adică noi apostolii.        Să vedem acum, cum se împărtăşea lumea creştină în vremea sfinţilor apostoli şi cum se împărtăşesc acum creştinii de astăzi după aproape 2000 de ani de creştinism. Istoria ne spune că, la început, creştini se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului de Sf. Apostoli, în fiecare duminică şi sărbătoare. Lucrul acesta, pentru cei ce nu-l ştiu se pare ca o minciună, iar pentru cei crezători este de mirare. Cauza este că atât de mult s-au depărtat creştinii de astăzi de Sf. Împărtăşanie, încât foarte mulţi, neştiind ce este şi ce valoare mare are, au nesocotit-o şi pleacă din lumea aceasta nemântuiţi, umplând iadul cu sufletele de creştini pentru care Domnul Hristos a murit pe Cruce.        Sf. Apostoli au umblat cu Domnul Hristos, au auzit propovăduirea Lui, au văzut minunile Lui, au crezut şi totuşi a trebuit să fie împărtăşiţi. Vedeţi, că nu le era de ajuns credinţa în Iisus, cum zic sectanţii, trebuia să fie împărtăşiţi ca să fie vrednici de Împărăţia Cerului. Sfinţii Mucenici au biruit tot prin Sângele Domnului Hristos, împărtăşindu-se foarte des.        Jertfa Mielului Pascal din legea veche era doar o închipuire a jertfei de pe Cruce, a Mielului lui Dumnezeu. Prin Sângele lui Iisus Hristos s-a făcut împăcarea tuturor celor pe pământ şi a celor din cer. De ce credeţi că mai înainte creştinii erau în stare să moară pentru Hristos? Fiindcă erau des împărtăşiţi cu Sângele Domnului, luând parte la Sf. Liturghie, atunci când Duhul Sfânt transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.        O picătură din Sângele Domnului şi o mică părticică din Trupul Lui, dacă le primim cu vrednicie şi ne împărtăşim cu ele ni se iartă toate păcatele, ne sfinţeşte şi ne uneşte cu Dumnezeu. Această sfântă mâncare de taină nu trebuie să ne umple gura şi pântecele, căci o singură picătură este de-ajuns ca să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească, aşa după cum o picătură de otravă de am lua-o în apă sau mâncare, ar fi de-ajuns să ne ucidă trupul. Cu atât mai mult ne poate sfinţi toată firea noastră sufletească şi trupească, sfinţirea lui Dumnezeu.        Dacă aţi privit vreodată la cei ce vă spoiesc vasele de aramă, aţi văzut cât de puţin cositor pun şi, totuşi, cu el vă spoiesc un vas foarte mare şi-l fac bun de treabă. Aşa sunt şi corpurile noastre, trupurile noastre omeneşti, ca nişte vase de aramă, pline cu otrava coclelii în care nu poţi face mâncare, căci aceasta s-ar otrăvi. Curăţându-le bine, mâncarea este gustoasă şi sănătoasă. Aşa este şi firea omenească plină de otrava păcatului, coclită de patimi murdare.        Dar Meşterul Cel Mare Dumnezeu ne-a dat Trupul şi Sângele Său să-L mâncăm, spoindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară şi sfinţindu-ne toată fiinţa. De aceea, zice apostolul: "Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi, de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, fiindcă s-au făcut părtaşi cărnii şi sângelui lui Hristos. Ştim iarăşi cu toţii că un vas de aramă spoit şi întrebuinţat iarăşi cocleşte şi din când în când iarăşi trebuie curăţat, căci prin întrebuinţare se ia spoiala şi rugineşte. Aşa şi omul împărtăşit, trăind în lumea aceasta mai greşeşte câte ceva şi se ia sfinţenia de la el. De aceea, trebuie iarăşi împărtăşit.        Omul creştin, cu cât este mai des împărtăşit, cu atât este mai bine de el, fiindcă este întotdeauna un vas bun de slujbă, pentru ca să locuiască în el Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile lui. De aceea, una din poruncile Mântuitorului este să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi să moştenim viaţa veşnică.        Am auzit până acum că a ne împărtăşi este o poruncă şi bine este să ne împărtăşim cât mai des, aceasta fiind de mare folos, atât sufletului cât şi trupului. Dar ce ne facem, că se ridică o mulţime de probleme, pentru că diavolul nu vrea să-l lase pe om să se folosească de darurile lui Dumnezeu spre mântuire? De aceea, el se luptă ca să ne rătăcească în diferite chipuri şi să nu mai ţinem seama că înainte de a ne împărtăşi cu Sf. Taină ni se cade să facem o pregătire cât mai serioasă vasului nostru, pentru a putea primi spoiala cea frumoasă albă şi de trebuinţă  Împărtăşania. Să amintim aici de vasul cel de aramă coclit şi murdar. Mai întâi, să ştiţi, că meşterul îl freacă bine, bine, apoi îl pune pe foc pe cărbuni aprinşi şi, când s-a încălzit de-ajuns, topeşte spoiala pe însuşi vasul acela încălzit. Aşa intră spoiala în porii vasului şi se lipeşte, făcându-se una cu el. Dacă vasul nu e bine curăţat şi încălzit, spoiala nu prinde. Tot aşa şi cu omul care vrea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca să se lipească de el sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să se curăţească de murdăria gândurilor rele care ies din inimă. Căci din inimă, zice Domnul Hristos, ies gândurile rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, mărturiile mincinoase, hulele. Dacă toate acestea sunt în inima celui ce vrea să se unească cu Hristos, apoi poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, că este în zadar.        După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sf. Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.        Aşa se povesteşte într-o carte bisericească numită "Patericul că un frate creştin s-a dus la un părinte bătrân pustnic şi plin de mâhnire sufletească, pentru că nu putea scăpa de nişte păcate vechi şi gânduri urâte a întrebat cum se poate izbăvi de ele. Sf. Părinte i-a spus o pildă foarte minunată, plină de adevăr, ca să-l facă să înţeleagă că el este pricina acestor gânduri rele, pentru că s-a răcit în credinţă şi s-a dat lenevirii nemaiarzând de dragoste pentru Dumnezeu. Astfel îi zise sfântul părinte: "Ai văzut, frate, când oala cu mâncare fierbe pe foc, nu se apropie de ea muştele şi nici o gânganie. Dar, de îndată ce nu mai arde focul şi se răceşte mâncarea, atunci toate muştele şi gângăniile se apropie de vas, intră în mâncare şi murdăresc vasul.         Aşa şi noi, dacă nu suntem înfierbântaţi pentru Dumnezeu şi pentru fapte bune, se apropie muştele cele negre şi scârboase, duhurile cele necurate şi ne murdăresc vasul sufletului nostru, trupul, mintea prin fel de fel de gânduri şi pofte, otrăvind şi molipsind viaţa omului. Dacă nu luăm aminte şi nu cântăm cu dragoste fierbinte în timpul Sf. Liturghii se apropie muştele cele urâte şi murdare în mintea noastră şi, aşa, ne duc şi ne scot din biserică plimbându-ne pe străzi şi pe la toate relele, hoinărind mintea în voie. De aceea, să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sf. Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.        Sf. Ap. Pavel ne învaţă cum trebuie să fim atunci când vrem să ne împărtăşim şi ne spune: "Fiecare să se cerceteze pe sine şi apoi să mănânce Trupul şi Sângele Domnului, pentru că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie o face nu spre iertarea păcatelor, ci spre adăugirea lor.        Iată, deci, că Sf. Împărtăşanie nu putem s-o luăm aşa oricum, ci trebuie să ne cercetăm bine viaţa noastră, să vedem ce fel de păcate, ce fel de rugină şi cocleală avem în vasul nostru şi, mai ales, să mergem la spovedanie. La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc  rugăciunea fierbinte şi cu apă tare lacrimile să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.        A ne cerceta cugetul înseamnă a ne uita în inima noastră şi să vedem de care lucruri rele suntem atacaţi. Să luăm apoi o hotărâre temeinică ca să urâm desfătările lumeşti, grija, să fugim de clevetiri, de mândrie, minciuni şi mânie, descântece şi farmece. A te cerceta înseamnă să vezi dacă ai lepădat beţia, desfrâul, tutunul, cearta şi vrajba, să te împaci cu cel ce te-a mâhnit, să-l ierţi şi chiar să-l iubeşti. Să nu mai dai diavolului pe cineva, să nu mai huleşti, să nu mai înjuri; femeia să-şi asculte soţul, dacă e credincios, şi merită ascultare, iar bărbatul să-şi iubească soţia ca pe el însuşi.        Să se cerceteze fiecare, dacă nu cumva este abătut de la dreapta credinţă ortodoxă. Cu nevrednicie se împărtăşeşte acela care nu a lepădat toate năravurile şi patimile acestea rele. Nu trebuie numai să le spui, ci trebuie să te lepezi cu convingere de ele, căci şi Iuda s-a împărtăşit chiar atunci la Cina cea de Taină, dar nu i-a folosit împărtăşania, căci în inimă avea otrava lăcomiei de bani, vicleşugul, invidia, minciuna şi vânzarea Stăpânului. În loc să primească prin împărtăşanie pe Domnul Hristos, l-a primit în sufletul lui pe diavolul, aşa cum zice Sf. Carte.        Oricât de păcătos ar fi cineva, Dumnezeu îl primeşte dacă se hotărăşte să se lepede de păcate, căci Dumnezeu pentru păcătoşi a venit. Mare osândă va lua cine se împărtăşeşte şi se ţine mereu de păcatele cele mari. Aceştia  zice Dumnezeu  că-L răstignesc din nou pe Iisus Hristos. Unii cred că numai evreii sunt vinovaţi de răstignirea Domnului, dar mai vinovaţi sunt creştinii care se ţin de şirul păcatelor grele, că se vor osândi ca şi evreii. Sunt o mulţime de creştini care au căzut în rătăcire din cauza neştiinţei şi, mai ales, din cauza lipsei de credinţă şi de duhovnici iscusiţi, cu frică de Dumnezeu, călăuziţi cu adevărat de Duhul Sfânt, ca să tămăduiască şi să vindece sufletele cele bolnave.        Unii duhovnici sunt foarte îngăduitori cu păcatele, mai ales cei care caută la faţa omului, nu la faţa Domnului, şi nu ţin seama de canoanele care opresc pe oricine ar fi el de la Sf. Împărtăşanie pe un anumit timp de săptămâni, luni sau ani, pentru anumite păcate grele. Ei nu fac deosebire între păcate şi le pun pe toate la un loc, uitând că şi păcatele sunt îndreptăţite, fiecare cu greutatea şi canonul lor. Aşa sunt: păcatele strigătoare la cer, împotriva Duhului Sfânt, păcate de moarte, păcate uşoare şi greşeli. Una e greşeala şi alta e păcatul.        O mare deosebire se află între aceste feluri de păcate. De aceea, preotul este dator şi obligat ca un judecător din partea cerului să orânduiască fiecăruia păcatele lui cele de trebuinţă, ca să se poată mântui. Dar există o mare deosebire între preoţii duhovnici, ceea ce a derutat pe unii credincioşi, nemaiştiind ce să creadă. Astfel, unii aplică canoane cu toată asprimea lor, fără să ţină seama că Hristos Domnul  Împăratul slavei i-a dat şi cheia dezlegării şi chiar a graţierii pentru unele suflete care dovedesc pocăinţă, oprire de la păcate şi apropiere prin lacrimi şi fapte bune de Dumnezeu. Se mai ţine seama, apoi, şi de puţinul timp ce ne-a mai rămas, căci nu ştim ce aduce ziua de mâine pentru fiecare.        Alţi duhovnici, dimpotrivă, au căzut într-o mare neorânduială şi rătăcire, căci s-au apucat să spovedească pe creştini în comun şi să-i îndemne să se împărtăşească cât mai des. Ei nu mai ţin seama de canoane şi au uitat sau, poate, nu au ştiut niciodată că dezlegarea de la spovedanie se face în baza canonului pe care i l-a dat creştinului ce s-a spovedit. În mod obligatoriu, trebuie să-i rânduiască un canon penitentului pe care l-a spovedit, după greutatea păcatelor pe care le-a auzit, mergând până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie, pentru păcatele cele mari şi grele.        Noi trebuie să facem o deosebire între viaţa creştinilor din timpul nostru şi viaţa creştinilor din timpul apostolilor, fiindcă păcatele pe care le fac creştinii noştri de astăzi nu le făceau în vremea apostolilor nici păgânii. Iată, de ce trebuie spovedanie aparte şi amănunţită. Cei ce se spovedesc în comun nu se pot numi spovediţi, iar împărtăşania pe care o primesc nu este valabilă. Cel ce se spovedeşte trebuie să spună clar şi tare întâi păcatele cele mari şi grele, să nu le ocolească, legându-se de nişte mărunţişuri, aşa, ca preotul să nu mai ţină seama, ca să rânduiască canonul.        Sunt unii creştini care caută duhovnici ca să nu-i oprească de la Împărtăşanie, în timp ce alţii nu spun păcatul aşa cum l-au făcut de teamă să nu fie opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mare greşeală fac aceştia, care se înşeală singuri. Alţii, mai ales, femeile ascund la spovedanie unele păcate mari, de moarte, de ruşine sau de teamă. Împărtăşindu-se cu nevrednicie, vin peste ele boli grele şi multe din ele cad pradă morţii, în chinuri îngrozitoare, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, "... că din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini mor.        Să nu ni se pară lucru de glumă, pentru că chiar din cauza aceasta sunt atâtea şi atâtea boli nevindecabile; aceasta pentru că oamenii noştri nu primesc canon la spovedanie pentru păcatele mari sau ascund păcatele grele şi aşa se duc şi se împărtăşesc cu nevrednicie, fără canon şi spovedanie curată. Vedem o minune în faptul că Domnul pedepseşte în mânia Sa pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie, după cum tot o minune este şi atunci când cineva, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu vrednicie s-a însănătoşit şi s-a ridicat de pe patul durerilor şi al suferinţelor, unde zăcuse multă vreme. Iată, deci, minunea Sf. Împărtăşanii.        Mai greu este, însă, de cei ce o viaţă întreagă n-au vrut să ştie de spovedanie şi de împărtăşanie, de preoţi şi de biserică şi tocmai pe patul morţii cheamă şi ei, în grabă, ca preotul să-i împărtăşească. Să se ştie clar şi să le spuneţi tuturor celor care amână mereu şi ajung în această situaţie că împărtăşania făcută în asemenea condiţii nu este garantată de nici un sfânt părinte, adică nu poate fi pentru mântuire, chiar dacă a apucat să se împărtăşească, aşa cum zic unii. De aceea, se zice că "cine va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma iar peste cine va cădea ea îl va spulbera.         Noi, însă, ca să nu îngrămădim păcat peste păcat şi foc peste foc, să alegem viaţa cu Hristos, fraţi, creştini, mântuirea sufletului, căci Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă nu fără voia noastră. Fiecare este liber să-şi aleagă el ce vrea; aşa că, dacă amânaţi mereu sau dacă veţi mânca Trupul Domnului şi veţi bea Sângele Lui, dar în chip nevrednic, la fel veţi fi osândiţi şi tot acolo mergeţi. De ce să iubim noi păcatul? De ce să nu iubim noi pe Domnul Hristos şi poruncile Sale?        Să ne apropiem de El cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva să ne apuce moartea nepregătiţi aşa cum i-a apucat pe mulţi. Să căutăm să ţinem seama de porunca lui Dumnezeu, care zice: "de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi, căci viaţă veşnică vor avea aceia care vor mânca Trupul şi Sângele Meu şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi.        Ascultaţi acum câteva sfaturi pentru cei ce sunt nelămuriţi şi cum trebuie să se păzească fiecare ca să nu greşească şi să se poată împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În primul rând, trebuie să se ştie că preotul duhovnic este acela care trebuie să rânduiască fiecăruia după putere şi de la caz la caz canon, căci orice creştin are cazul lui deosebit. De aceea, trebuie ales şi preotul duhovnic, aşa cum se alege un doctor bun. Trebuie, mai întâi, o spovedanie bună, se înţelege, spuse toate păcatele fără ocolire şi să se ia un canon. Să se facă canonul şi să fie părăsite păcatele mari. De aceea, preotul trebuie să oprească de la împărtăşanie persoanele cu păcate mari, măcar un an de zile, ca să vadă dacă cel oprit s-a lăsat de păcate şi să aibă timp să-şi facă şi canonul. Persoanele care nu dovedesc pocăinţă şi nu se opresc de la păcatele mari în acest timp numai la moarte să se împărtăşească, pentru că au ştiut cât de greu este păcatul şi, totuşi, l-au făcut în continuare.        Cei ce n-au ştiut, însă, cât de grele sunt păcatele acestea, să ia agheasmă mare în posturi şi de mai multe ori, apoi, după o aspră pocăinţă, să se apropie de împărtăşanie. Aceste păcate sunt atât de grele, încât nu se iartă aşa de uşor şi, dacă nu încetează, îi desparte Dumnezeu prin moarte. Fetele şi femeile tinere n-au voie să se împărtăşească în timpul rânduielii lunare, ci numai după ce s-au curăţit. De aceea, trebuie să aibă grijă să se pregătească mai înainte, ca să nu se lipsească de Sf. Taină, măcar de patru ori pe an, la cele patru posturi.        Nu au voie să se împărtăşească mirenii fără spovedanie şi fără cel puţin trei zile de post şi înfrânare de la orice poftă lumească şi păcate. Nu au voie să se împărtăşească femeile cu capul descoperit, cele ce se dau cu farduri şi unsori murdare, care spurcă trupul, căci acele unsori sunt din grăsimi de animale necurate. Să nu se apropie de împărtăşanie cei ce ţin duşmănie pe cineva, cei ce nu postesc, cei necununaţi la biserică, precum şi cei ce trăiesc în păcatul concubinajului.        Mai sunt, desigur, şi alte lucruri de lămurit, pe care preotul este dator să le facă cunoscut, dacă nu vrea să se osândească, iar creştinul să asculte, dacă vrea să nu meargă la iad şi dacă vrea să scape şi aici de suferinţele grele. Nimeni să nu se înşele şi să nu creadă că, făcând spovedanie şi împărtăşanie de formă, nu-i va păsa odată. Cu acestea să nu ne jucăm!        Rugăciune        Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, care eşti pâinea vieţii, Tu care eşti mana cea cerească, izvorul bunătăţilor, învredniceşte-ne şi pe noi să ne apropiem de Tine şi de Sfintele tale Taine totdeauna cu frică şi cu cutremur, cu pocăinţă adevărată şi cu toată pregătirea sufletească şi trupească, ca să fim cu Tine şi aici şi în vecii vecilor.    Amin.