BannerFans.com

miercuri, 14 septembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos este Învăţătorul universal, la şcoala Lui sunt chemate deopotrivă toate neamurile pământului, toate clasele sociale şi toate generaţiile ca să primească în suflet învăţătura Lui şi, mai ales, să-L urmeze. Toţi sunt chemaţi, dar nici unul nu este constrâns în nici o formă ca să primească învăţătura împotriva voinţei sale sau să facă din ordinul cuiva vreo faptă creştinească. Aceasta, pentru că în creştinism accentul principal se pune pe libertatea de voinţă şi pe libertatea de conştiinţă.
De aceea, Iisus zice: "Cel ce voieşte să vină după Mine"; este foarte clar, foarte precis; numai acela care voieşte, deci numai omul care vrea să urmeze de bună voie lui Iisus şi să-şi mântuiască sufleul. Centrul Evangheliei de astăzi este omul chemat să se mântuiască prin Crucea Domnului care are două feţe: una văzută Crucea propriu-zisă şi alta nevăzută Crucea suferinţelor. Mai întâi de toate e bine să ştim că nimeni nu va putea lua spre mântuire această Cruce până nu va îndeplini cea dintâi condiţie pe care o pune Domnul Hristos omului: condiţia lepădării de sine.
Cea mai mare parte a lumii nu cunoaşte însemnătatea pentru mântuire pe care o are lepădarea de sine. În cursul veacurilor, mulţi s-au întrebat şi s-au frământat ca să găsească drumul spre lepădarea de sine. Unii au fost de o părere, alţii de alta. Unii au întrebuinţat o metodă, alţii alta, pornindu-se chiar cu duşmănie împotriva trupului, a progresului şi a descoperirilor, experienţelor omeneşti, dar adevărul n-a fost acesta, căci Dumnezeu nu este împotriva fericirii omului în lumea aceasta. El vrea să ne facă fericiţi şi vremelnic şi veşnic.
Dar, atunci, ce trebuie să înţelegem noi prin cuvântul lepădare de sine? Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă în primul rând că lepădarea de sine înseamnă dezbrăcarea omului de haina cea veche şi murdară a păcatului. Trebuie să înţeleagă că nu va putea urma lui Hristos până nu va evada din cleştele tuturor patimilor, până nu va dărâma pe omul cel vechi plin de răutate, de egoism, de ambiţii deşarte, desfigurat de mulţimea fărădelegilor săvârşite. Fără această lepădare de sine, fără această renaştere nu poate fi un om nou al lui Hristos.
Oricare ar fi starea lui socială, oricare ar fi talentele lui, cultura lui lumească, el se aseamănă cu o floare frumoasă de trandafir, dar peste care sunt o mulţime de omizi murdare care o pasc cu lăcomie. Un astfel de om se mai poate asemăna cu un pom la a cărui rădăcină rod milioane de viermi. Lepădarea de sine înseamnă scuturarea omizilor, stârpirea filoxerei din sufletul nostru, omorârea viermilor şi eliberarea noastră din cătuşele întunericului şi ale morţii. Lepădarea de sine este trăirea în frumoasele virtuţi creştineşti, este vieţuirea minunată în poruncile Domnului şi trăirea cu Hristos.
Au fost mulţi care au chemat lumea la fericire vremelnică şi veşnică, făurind astfel multe religii. Dar numai Domnul Hristos ne-a spus adevărul şi ne-a arătat calea cea mai dreaptă care ne duce la fericirea cea adevărată. El ne spune şi astăzi: "Dacă vreţi să ajungeţi la adevărata pace şi linişte, să dobândiţi fericirea neînşelătoare, atunci lepădaţi-vă de voi înşivă, luaţi crucea şi urmaţi Mie!"
Ca să putem urma lui Hristos trebuie neapărat să împlinim aceste două condiţii: prima lepădarea de noi înşine; a doua să ne luăm Crucea noastră. Domnul ne spune de Crucea noastră, fiindcă fiecare om are Crucea lui. Cuvintele Sf. Evanghelii de astăzi sunt atât de legate între ele că nu putem sări peste nici unul, pentru că fiecare cuvânt îşi are valoarea lui. De aceea, zice Domnul mai departe: "Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi Evanghelie, acela îl va mântui".
Cum trebuie înţelese aceste cuvinte? Cum adică, Domnul nu vrea să ne mântuim sufletul. Doar pentru aceasta a venit! Domnul Hristos care cunoaşte fiinţa sufletului nostru a vrut să ne spună prin aceste cuvinte şi să ne facă să înţelegem ca să dezrădăcinăm din suflet orice iubire de sine, iubire de slabă deşartă, iubire de orice patimă şi făţărnicie, care ne poate duce la pierderea sufletului pe veci. Cu aceste cuvinte vrea să ne mai spună să nu căutăm noi să ne salvăm sufletul care este legat de trupul păcatelor în lumea aceasta, ci mai bine să fim gata oricând de a jertfi totul pentru împărăţia cerului, pentru Evanghelie şi pentru adevăr.
Cine nu iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul său şi mai presus de orice, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, ci este iubitor de sine şi, astfel, sufletul lui este în pericol în tot momentul ca să se piardă. Ce ar fi însemnat dacă sfinţii mucenici n-ar fi avut lepădarea de sine? Desigur că s-ar fi lepădat de Dumnezeu în acele grele suferinţe pe care le-au îndurat. Este cu neputinţă a ne mântui sufletul dacă nu avem lepădare de sine . Contra lepădării de sine şi a mântuirii sufletului cea mai blestemată patimă este iubirea de sine. Cu această patimă avem de luptat în tot momentul vieţii noastre şi, de aici, pleacă tot răul în lume.
Iubirea de sine cheamă lângă ea toate poftele lumeşti, pofta de averi şi de bani, poftele beţiei şi desfrânării, pofta mândriei şi lăudăroşeniei, pofta înşelătoriei, pofta înşelătoriei şi a nedreptăţilor şi toate poftele păcătoase care stăpânesc inima şi sufletul omului ducându-l până la crimă. Din cauza iubirii de sine, a iubirii acestui trup păcătos, se pierde sufletul cel nemuritor a cărui valoare nu se poate compara cu nimic de pe pământ. De aceea, zice Domnul Hristos mai departe în Evanghelia de astăzi: "Ce foloseşte omul să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?"
Salvarea sufletului o vom putea obţine numai dacă vom înţelege să lepădăm toate viciile şi păcatele, să ne lepădăm de eul nostru, de orgoliul nostru, de omul acesta vechi întinat de păcate. Să nimicim toate patimile din noi, să mortificăm toate mădularele din noi care ne duc spre păcat şi să luăm Crucea suferinţei. Fiecare din noi avem o suferinţă în lumea aceasta: unul boală, altul necazuri, altul nu se împacă bine cu copiii sau unii soţi nu se împacă între ei, ori un duşman sau servici greu şi aşa diferite suferinţe în lumea aceasta, care sunt crucile noastre.
Oricât am căuta să scăpăm de ele, nu vom reuşi, căci în lumea aceasta oriunde te-ai uita vezi numai suferinţă. Bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, copii şi bătrâni, toţi au avut parte pe lumea aceasta de suferinţă, toţi au gustat din potirul suferinţei.
Un rege care a suferit multe necazuri în viaţă a jurat lângă leagănul copilului să că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-l ferească de suferinţă şi să-i asigure o fericire desăvârşită. Pentru aceasta a chemat pe toţi înţelepţii să precizeze în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: în plăceri, alţii: în virtuţi, iar alţii au răspuns scurt: nu este fericire întreagă pe pământ.
Regele zise atunci: "copile, fericirea nu este cu putinţă în aceste condiţii; îţi voi face un castel şi-ţi voi aduce acolo toate frumuseţile pământului ca să fii ferit de tristeţi şi necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit." După ce zidi palatul încântător, regele îl aşeză pe prinţul moştenitor şi-i aduse acolo toate jucăriile din ţara sa. Iată că într-o zi copilul rupse una din jucării drept în două. Încercă repede s-o facă, dar în zadar şi începu astfel tristeţea şi mânia. Degeaba îi aduseră alte jucării, pentru că el plângea după jucăria stricată, fiindcă inima lui fusese legată de ea.
Bietul copil, zise regele, abia făcu câţiva paşi în viaţă şi, iată, a şi început să sufere. De aici încolo dădu poruncă regele să dubleze paza în jurul lui. Dar sufletul copilului era neliniştit că nu ştie ce se află dincolo de acele ziduri unde era el închis.
Într-o noapte, după ce se făcu mai mare, ieşi pe furiş din castel şi plecă în lume să cunoască ce poate să fie. La prima casă întâlneşte nişte bătrâni săraci, neputincioşi. Până atunci prinţul nu ştiuse ce este bătrâneţea şi nici sărăcia. Trist şi tăcut, plecă mai departe, unde găsi un fel de spital în care suferea o mulţime de oameni cu fel de fel de boli urâte. El închise ochii să nu le mai vadă şi merse mai departe şi întâlni un coşciug cu o mulţime de lume în jurul lui îmbrăcată în negru. Oameni trişti şi plânşi şi coroane de flori.
Dar aceasta ce-o mai fi? Se întrebă el. Merge după ei şi ajunge la cimitir. Când vede că omul este aruncat cu coşciug cu tot în groapă şi mai pun deasupra şi pământ, rămâne încremenit, că nici nu auzise despre moarte până atunci. Neliniştea îi copleşi inima şi-i întristă sufletul.
Ca acest fiu de rege suntem şi noi toţi pământenii muritori, pentru că nu este om care să nu cunoască suferinţa. Când se naşte omul, se naşte în dureri, toată viaţa se luptă în durere. Pretutindeni stăpâneşte rugina suferinţei. În calea tuturor oamenilor apare mizeria, durerea, tristeţea şi moartea. Suferinţele este pretutindeni şi ea este recunoscută de religie. Toate religiile o au, într-o măsură mai mare sau mai mică şi toate predică mântuirea prin suferinţă.
Blestemul durerii îl întâlnim de la început din cartea Facerii, când Adam lucrează pământul în necazuri şi sudoarea frunţii sale. Pe Eva o întâlnim încovoiată de greutatea durerilor: " În dureri vei naşte fii a zis Dumnezeu atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stăpâni". Cine n-a auzit de viaţa şi de durerea tânărului Iosif cel vândut de fraţii săi? Cine n-a citit despre suferinţele lui Iov, ale profeţilor şi apostolilor?
Dar cine nu-şi aduce aminte din Evanghelii de viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de toate suferinţele Lui? Se naşte sărac într-un grajd. Toată viaţa Lui a fost numai suferinţă, în schimb El a mângâiat pe toţi cu cuvintele tămăduirii şi mântuirii. De asemeni, El a plâns pe prietenul Lazăr, a plâns cetatea Ierusalimului, a plâns în grădina Ghetsimani. Tradiţia spune că ochii Lui totdeauna plângeau. Mergea pe drumuri şi plângea pentru necredinţa şi rătăcirea poporului Său, plângea pentru noi păcătoşii şi pentru mântuirea noastră.
Dacă citim istoriile, tragediile şi memoriile împăraţilor şi regilor de pretutindeni, ne vom cutremura, căci şi aceşti oameni au suferit în rând cu toţi muritorii şi unii mai mult decât ei. "În anii durerii spune o mare regină am învăţat să mă rog şi am învăţat să recunosc pe Dumnezeu Tatăl nostru". Atât de mare este suferinţa şi atât de nefericiţi sunt oamenii, încât toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi de consolare, de mângâiere şi întărire sufletească.
Un mare savant al lumii a spus că în 75 de ani nu s-a simţit bine pe pământ nici patru săptămâni. Aşa este. Viaţa noastră trece mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Dacă trecem în lumea plantelor şi le privim cum cresc, cum se ofilesc şi mor, întâlnim şi aici durere, fără ca ele să poată să ne spună care este chinul sau durerea ce le omoară. Toate lucrurile îşi au lacrimile lor; pretutindeni există suferinţă, pretutindeni dureri şi lacrimi, pretutindeni acelaşi cântec şi aceeaşi tânguire. Toate plâng, toate suferă şi suspină, aşteptândi mântuirea şi eliberarea din mizerie şi moarte.
Prin toate se adevereşte cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: "Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu". Toată cultura, toată civilizaţia şi progresul nu sunt altceva decât o luptă cu suferinţa, o strădanie pentru înlocuirea suferinţei. Dar suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei. Faptele mari se nasc în suferinţă, aşa cum florile cele mai frumoase se nasc din spini.
Suferinţa este izvorul sublimului, este leagănul vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare. După cum pământul nu dă roade decât fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa e bărbatul, iar fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se simt bine dacă rămân cu unul din părinţi. Ei se simt bine atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea, suferinţa cu fericirea trebuie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia sufletului. Ne vine apoi îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.
Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte organismul. Cui pe cui se scoate. Suferinţa este ca un dascăl energic, în timp ce plăcerea moleşeşte. Biserica a slăbit întotdeauna în timp de linişte şi pace. Ea a făcut roade şi s-a întărit în prigoane şi în suferinţă. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.
Sf. Ap. Pavel zice că Dumnezeu mustră şi ceartă pe fiii pe care-i iubeşte. "Dumnezeu se poartă cu voi zice El mai departe ca tatăl cu fiii săi, căci oare care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Dacă rămâneţi fără de certare, atunci sunteţi fii din desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc". Suferinţa este o lege universală ea ne curăţeşte sufletul ca un fel de praf de curăţat şi ne deschide uşile împărăţiei lui Dumnezeu. Durerea sau suferinţa e Crucea noastră.
Crucea este puterea lui Dumnezeu, căci Crucea e nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu răsplăteşte cu bucurie şi binecuvântare pe toţi fiii care se apropie de El cu inimă înfrântă şi smerită. Acesta este înţelesul suferinţei mântuitoare. Suferinţa este mama virtuţilor, căci durerile ne învaţă să fim credincioşi, să fim mai buni, să ne iubim unii pe alţii, să fim împăciuitori, îngăduitori şi iertători. Numai ochiul care plânge va vedea mai bine pe Dumnezeu.
În felul acesta suferinţa nu are numai o înfăţişare de monstru cu trăsături satanice, ci o altă faţă mântuitoare divină. Acest înţeles al suferinţei nu-l cunosc decât creştinii adevăraţi.Creştinii care caută să-şi mântuiască sufletul. Nu întâlnim acest lucru decât în creştinism. Nici o filosofie, nici o religie nu i-a descoperit acest sens până la Domnul Iisus Hristos.
Toate religiile aduc remedii contra suferinţei, dar nici una nu se aseamănă cu învăţătura Domnului Hristos, învăţătură care e venită de sus de la Tatăl, nu de jos de pe pământ. Spre exemplu: budismul, învaţă că pentru nimicirea suferinţei omul trebuie să-şi ucidă dorinţa de viaţă şi să se cufunde în Nirvana, în nefiinţă. Acestea sunt de-a dreptul crime împotriva vieţii. Ce greşeală mare. Cum să stingi şi să omori dorul de viaţă când el e atât de util şi universal pentru om?!
Creştinismul după Biblie a învăţat că suferinţa e urmarea păcatului şi mijlocul purificării. Suferinţa este mântuitoare când stă pe temelia încrederii în Dumnezeu. Iată, deci, că suferinţa este un rău care poate servi binelui. În inima creştinului stă Crucea Mântuitorului şi cultul ei. Crucea este steagul de luptă şi semnul de biruinţă al creştinului. Cea mai mare cruce de suferinţă a purtat-o Mântuitorul. El ne-a învăţat şi pe noi să fim răbdători în dureri şi fericiţi în suferinţă. El ne-a învăţat un lucru mare: ce atitudine să ia omul în faţa durerii. Când vine durerea, ce trebuie să faci tu, creştine?
Sunt oameni care în faţa durerii şi a necazurilor se revoltă, plâng, înjură deznădăjduiţi şi se întreabă mânioşi pentru ce atâta suferinţă? Ba unii chiar se iau la ceartă, Îl înjură pe Dumnezeu şi zic: "De ce Dumnezeu, dacă e bun, mă lasă să sufăr atât?" Unii au gânduri negre de moarte, alţii ajung chiar la sinucidere.
Crucea suferinţei lui Iisus ne învaţă să îndurăm durerea, adică să o suferim ca să se consume, căci ea tot vine. Profestul Isaia numeşte pe Iisus ca un om al suferinţei care ştie să rabde durerea pentru că El o primeşte şi o suferă ca pe o binecuvântare. Însă Dumnezeu nu îngăduie suferinţa pentru puterile noastre. El ştie cât putem noi să suferim. De câte ori nu zice omul: "Ah, nu mai pot, nu mai pot!" Şi poate mereu.
Aşa era un creştin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca să-i schimbe Crucea suferinţei, căci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică". Iată că într-o noapte visează el o grămadă de cruci şi pe Domnul Hristos lângă ele care îi zise: "Iată fiule, ţi-am auzit rugăciunile tale şi îţi dau voie să îţi alegi crucea pe care o vrei tu". Se uită el, puse mâna şi încearcă câteva cruci din grămadă. Dar toate erau mari şi grele. Când privi mai bine, văzu una mai mică într-o margine şi se repezi la ea, o ridică şi zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
Bine, fiule, dar te-ai uitat să vezi ce scrie pe dosul ei? Când se uită omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase până atunci şi de care voia să scape. Privind Domnul spre el cu blândeţe îi zise: "Vezi, fiule, că Eu nu îngădui suferinţa mai presus de puterile tale; aceasta ţi-am dat-o şi te-ai supărat că e prea grea. Du-o cu bărbăţie, fiule, până la sfârşit că aşa vei primi cununa vieţii veşnice. Atunci el îşi plecă capul în jos de ruşine şi se trezi din visul cel minunat şi plin de adevăr."
Să fim încredinţaţi, deci, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem noi să ducem. Ni se pare nouă că suferinţele noastre sunt prea grele. Dintre toţi fii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decât IIsus. Pildă de suferinţă mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici şi toţi sfinţii. Din pildele lor putem şi noi să învăţăm ce poziţie trebuie să luăm în faţa suferinţelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta după legile lui eterne. Aici noi nu le putem pătrunde, dar vedem cu toţii mâna lui mângâietoare în suferinţele noastre. Dumnezeu transformă suferinţa în izvor de sfinţenie şi bucurie.
De multe ori, după suferinţă ne vin mari bucurii dacă, mai ales, am ştiut să suferim cu răbdare. Cine răzbună, cine răsplăteşte sângele şi suferinţele nevinovaţilor? Numai prin puterea Sa dumnezeiască, Iisus Hristos cel omorât de oameni are biserici şi apostoli în toată lumea. Proorocii, apostolii şi toţi sfinţii martirizaţi îşi au cultul lor şi numele lor scris pe vecie în Cartea Vieţii în ceruri şi în calendarul creştinătăţii pe pământ. Dar vrăjmaşii lor unde sunt? Cine mai pomeneşte cu bucurie despre ei?
Iată, deci, că Dumnezeu lucrează în lume. Mâna Lui mângâietoare o putem simţi la tot pasul cum transformă şi cele mai mari dureri în bucurii creştineşti şi cereşti. Dar, bineînţeles, aceasta numai acolo unde se află credinţa adevărată, unde sunt oameni care vor fi binecuvântaţi de pe urma suferinţei. Cine suferă nu este singur. Cu el suferă cetele sfinţilor şi ale martirilor. Un creştin adevărat nu fuge de suferinţă, nu o blestemă, ci luptă cu ea, rabdă şi o primeşte ca pe un dar de la Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare lecţie pe care o învăţăm înaintea Crucii lui Hristos. Căci El a binecuvântat Crucea şi El a primit-o cu bucurie. Crucea hrăneşte curajul, stăpâneşte firea şi întăreşte nădejdea de izbândă. Morala creştină ne învaţă că viaţa aceasta, fiind scurtă, şi durerile ei sun prea mici în raport cu viaţa care ne aşteaptă. Să suportăm, deci, suferinţa cu bărbăţie creştinească, căci prin suferinţă se curăţă sufletul de rugina păcatelor şi aşa vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu cum au intrat toţi sfinţii Lui.
Crucea aceasta a suferinţei este cea mai grea de dus. Pe această cruce se poticnesc mulţi, nu ajung s-o ducă până la capăt, pentru că n-au pus la temelie mai întâi ceea ce ne-a recomandat Domnul Hristos, astăzi: lepădarea de sine. De aceea, Domnul Hristos ne-a spus mai întâi de lepădarea de sine, apoi să ne luăm Crucea şi, după aceea, să-L urmăm şi să-L avem înaintea ochilor noştri întotdeauna şi să învăţăm de la El cum să facem şi cum să răbdăm în toate zilele vieţii noastre. Cruciuliţa cea vizibilă, fie că o purtăm la gât sau că o avem în casă mai mare sau mai mică, de aur sau de argint, e uşor de purtat şi ne mândrim cu ea şi ne este ocrotitoare şi folositoare dacă ştim s-o respectăm cum trebuie, adică să n-o ducem prin locuri nepermise, să nu o afumăm cu tutun, că vai acelora şi în lumea aceasta şi dincolo.
Dar creştinii care se vor folosi cel mai mult şi care vor avea cu adevărat folosul cel mai mare vor fi aceia care vor purta această cruce cu două feţe pe care a purtat-o şi Iisus, adică crucea văzută cu chipul lui Iisus răstignit pe ea, iar pe cealaltă parte chipul suferinţelor pe care să le întâmpinăm în toate zilele. Ca să ne întărească şi mai mult în credinţă şi ca să ne facă să înţelege şi mai bine, spune că trebuie să-L mărturisim fără ruşine înaintea lumii necredincioase. Iată de ce zice mai departe Sf. Evanghelie: "Că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în mărirea Tatălui Săi cu sfinţii îngeri".
Domnul Hristos a numit neamul acesta omenesc de pe pământ, desfrânat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul şi se duce cu altul este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos omul care părăseşte pe Dumnezeu prin fapte rele şi se leapădă de El, împreunându-se cu satana şi cu faptele lui.
Ce chinuri grozave au luat sfinţii mucenici numai să nu se lepede de credinţa în Hristos, căci ei ştiau sigur că lepădându-se, vor fi şi ei lepădaţi la ziua judecăţii. Lepădându-se înaintea tiranilor, el ştiau că vor fi şterşi din Cartea Vieţii, vor pierde Botezul şi toate tainele mântuitoare prin această lepădare. Această ispită i-a urmărit pe creştini în toate veacurile ca să-i facă să se lepede de Dumnezeu în vreun chip oarecare.
Să fie atent creştinul nostru! Chiar dacă nu mărturiseşte, căci poate n-are cum să-L mărturisească pe Hristos oriunde şi oricum şi, poate, nu merită chiar toate persoanele să primească învăţătura, dar cel puţin să fie atent să nu se lepede şi să nu se clatine în credinţa lui. Amar va fi la ziua judecăţii pentru acei creştini care se vor lepăda şi cărora Dreptul Judecător le va spune: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că nu vă cunosc; voi nu M-aţi mărturisit, voi v-aţi lepădat."
Noi creştinii suntem datori, dacă vrem să ne mântuim sufletul, să mărturisim cu gura ceea ce credem, chiar cu preţul vieţii noastre ca să ştie oricine de ce suntem creştini, de ce suntem botezaţi, cununaţi şi încreştinaţi. Să nu ne fie ruşine de numele de creştin, căci mare este numele acesta înaintea lui Dumnezeu şi al îngerilor. Mult mai de preţ suntem noi înaintea lui Dumnezeu decât orice de pe faţa pământului, pentru sufletul acesta nemuritor pe care-l purtăm, căci sufletul este scânteie nemuritoare din el şi vrea ca să-l ducem acolo în Împărăţia cerului lângă el, la Dumnezeu care ni l-a dat.
Să stăm bine şi să stăm cu frică să luăm aminte în toate zilele vieţii noastre la toate ispitele, la toate cursele care ne vin şi să fim gata a răspunde cu răbdare, cu credinţă, cu dragoste şi cu semnul sfintei cruci, căci noi creştinii ortodocşi numai prin facerea semnului sfintei cruci mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, este lăsat de sfinţii părinţi ca noi creştinii ortodocşi să facem semnul sfintei cruci pe frunţile noastre şi pe piept, pentru ca să mărturisim pe Dumnezeu, să mărturisim că suntem ucenici ai Lui, să mărturisim suferinţa, moartea şi învierea Lui.
De sfânta Cruce se cutremură puterile iadului, voievodul întunericului fuge, nu suferă semnul acesta aşa cum nu îl suferă sectanţii care au fost înşelaţi de el. Să păstrăm bine credinţa noastră ortodoxă, să punem la suflet toate învăţăturile ei şi nu numai să le gustăm, ci să mâncăm zdravăn această hrană duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător şi care va lucra în sufletul nostru, în viaţa noastră, în casele noastre, în copiii noştri şi aşa ne vom mântui.

Rugăciune
O, prea Milostive şi mult Îndurate! Cela ce ne-ai arătat calea cea adevărată, vino în ajutorul nostru şi, cu Harul Tău, ajută-ne să ne lepădăm de toate ticăloşiile vieţii acesteia, să ne lepădăm uşor de omul cel vechi al păcatului. Să ne luăm Crucea cea mântuitoare, să ne luăm suferinţele oricare ne vor veni asupra noastră ca să Te putem urma blânzi şi liniştiţi, să putem merge totdeauna după Tine, ca să ne mântuim şi noi din întunericul lumii acesteia şi să fim fii Tăi, în vecii vecilor.


Amin.

duminică, 11 septembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul - diavol - care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:" Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd." A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: " După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. "
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: " La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă. "
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: " Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri. " Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: " Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: " Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? ".
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: " Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El Mântuitorul nostru să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: " Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei".
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa. O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor.


Amin.

joi, 8 septembrie 2011

PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI


PREDICĂ LA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI


... şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat... (Simbolul credinţei Crezul)

Fraţi creştini,


Astăzi se arată şi se înalţă semnul cinstitei şi sfintei Cruci, taina cea ascunsă de toate seminţiile pământului, dar care s-a arătat spre mântuirea noastră, căci noi creştinii, prin semnul sfintei Cruci ne aducem mereu aminte de binele ce ne-a făcut Dumnezeu şi de mila pe care a avut-o El pentru noi păcătoşii. De aceea, prăznuim cu bucurie înălţarea sfintei Cruci şi ne închinăm cu frică şi cu veselie sufletească, sărutând-o.
Astăzi este bucurie în cer şi pe pământ; astăzi se veselesc îngerii şi prăznuiesc oamenii credincioşi luminata şi sfânta Cruce a lui Hristos.Prin această sfântă Cruce s-a risipit împărăţia diavolului,blestemul s-a călcat,moartea s-a omorât,iadul s-a golit,morţii au înviat şi cerul s-a deschis.
Astăzi sfânta Biserică ortodoxă închipuie raiul, fiindcă aşa cum a fost în rai pomul cel de viaţă făcător care a omorât pe Adam pentru greşelile lui,aşa este sfânta Biserică raiul cel vremelnic al creştinilor care are cinstita Cruce, lemnul vieţii care a înviat pe Adam prin moartea Domnului Hristos. Pentru aceasta se înalţă sfânta Cruce ca să ne facă să cunoaştem că ea este începătura învierii a toată firea omenească din păcatul lui Adam şi că toţi cei ce cred în Domnul Hristos care s-a răstignit pe ea vor fi mântuiţi de păcatele lor.
Iată de ce astăzi ne veselim şi ne bucurăm, dat totodată trebuie să suspinăm din inimă şi să vărsăm lacrimi fierbinţi aducându-ne aminte de chinurile şi moartea cea amară a Domnului Iisus, aducându-ne aminte şi văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti Crucea pe care a purtat-o pe umerii Săi mergând la răstignire ca un miel spre junghiere.
Nici un copil nu se bucură când vede înaintea ochilor lui pe tatăl său mort, mai ales când ştie că el este vinovat de moartea tatălui său.Desigur,că tocmai atunci i se cade să plângă cu amar,căci pentru greşeala lui a trebuit să moară părintele său drag.Aşa şi noi, să plângem cu lacrimi amare, fiindcă pentru păcatele noastre a murit Făcătorul nostru de bine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această sfântă Cruce a fost închipuită de la începutul lumii şi proorocită de toţi profeţii.
Să ascultăm acum pe scurt însemnătatea praznicului sfintei Cruci şi cum s-a stabilit de sfinţii părinţi această sărbătoare importantă.
Necredincioşii şi zavistnicii evrei nu ştiau cum să ascundă învierea Domnului. Ei s-au sfătuit mai întâi să pecetluiască mormântul ca nu cumva să învieze Domnul Hristos. S-au dus repede la Pilat şi i-au spus: "Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a zis că după trei zile va învia. Porunceşte să fie păzit mormântul".
Pilat a trimis ostaşi pentru pază, care au pecetluit mormântul cum au ştiut mai bine.Duminică dimineaţa, pe când ostaşii străjuiau,Arhanghelul Mihail s-a coborât ca să-L primească pe Domnul Slavei cu smerenie.Ostaşii au adormit şi au amorţit, neputând privi lumina orbitoare de la Marele Luminător al lumii, Iisus, dar au simţit puterea şi învierea Lui şi au spus cu gură de foc că Iisus a înviat cu adevărat.
Vestea învierii a mers ca fulgerul, pe de o parte de la ostaşi, iar pe de altă parte de la femeile mironosiţe, în frunte cu Maria Magdalena, care au vestit ucenicilor că Iisus a înviat. Lumina învierii lui Iisus străbătea pretutindeni ca fulgerul iar căpeteniile evreieşti turbau de supărare. Neavând ce să mai facă, s-au sfătuit să cheme pe ostaşi şi, dându-le bani, i-au rugat să spună la lume că L-au furat ucenicii Lui pe când dormeau ei.
Unii din ostaşi au făcut întocmai cum li s-a cerut şi, de aceea, între evrei merge vorba şi astăzi că Iisus nu a înviat, ci L-au furat ucenicii. Alţi ostaşi însă, în frunte cu Longhin sutaşul, care a fost de faţă, n-au primit bani, ci au spus adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Acest Longhin a spus răspicat: "Cu adevărat,Hristos a înviat!" A susţinut cu tărie acest lucru până a murit martir chinuit de păgâni.
Trecând timp de la învierea Domnului iar ucenicii, având contact direct cu Iisus cel înviat, făceau şi ei multe minuni în numele Lui. Astfel vindecau orbi şi ologi, tămăduiau orice boală şi înviau chiar şi morţii.Evreii necredincioşi scrâşneau cu dinţii de mânie şi-i închideau pe ucenici în temniţele lor, bătându-i şi ameninţându-i cu moartea. Ei s-au sfătuit apoi să ascundă locul unde a fost răstignit şi îngropat Domnul Iisus ca oamenii să nu mai ştie nimic şi să uite.
Evreii socoteau că, dacă oamenii vor vedea mereu Crucea, groapa şi Golgota, nu-L vor uita pe Iisus, ci-şi vor aminti mereu de învăţăturile Lui, de minunile Lui şi vor crede şi mai mult Dumnezeierea Lui.Iată răutatea, iată vrăjmăşie drăcească, fiindcă tot iadul se răsculase împotriva lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Aţi auzit cum au zis: "înşelătorul acela".O, Doamne, cum de nu s-a despicat pământul ca să-i înghită atunci când L-au făcut pe Dumnezeu înşelător.Dar Dumnezeu le rabdă şi aşteaptă şi lasă toate ca să se lămurească lumea. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.Cei cu capul aiurit vor crede minciuni.
Dumnezeu i-a lăsat însă să-şi îndeplinească sfatul lor cel rău,fiindcă trebuia să se împlinească cele spuse de Domnul Hristos despre oraşul Ierusalim, că va fi ars cu foc şi va fi pustiit, iar locuitorii tăiaţi şi omorâţi şi duşi robi peste tot pământul. Pentru îndrăzneala pe care au avut-o aspra Domnului Hristos au plătit şi plătesc şi astăzi,căci de atunci au pierdut patria şi împărăţia cerească şi au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului.
Evreii au îngropat Crucea Domnului, au îngropat piroanele Lui, au astupat toate locurile de pe Golgota, precum şi mormântul unde a fost îngropat Domnul. Acestea toate au rămas ascunse până în anul 327 în zilele marelui împărat Constantin,cel dintâi împărat creştin.
Acest împărat a primit credinţa şi religia cea adevărată în Iisus Hristos printr-o minune dumnezeiască. El trebuia să intre în război cu Maxentie, împăratul Romei, care avea o mulţime de ostaşi bine înarmaţi,iar Constantin avea mult mai puţini şi,de aceea,era întristat.Dar,într-o zi i se arată pe cer chipul sfintei Cruci strălucind mai mult decât soarele pe care erau scrise aceste cuvinte: "Cu acest semn vei birui!"
Văzând acest semn, împăratul Constantin a primit curaj şi poruncit să se facă cruci şi să fie puse pe steaguri.A plecat astfel la război pe care l-a câştigat cu puţina lui oaste şi,după ce a luat împărăţia Romei,s-a botezat în numele Sfintei Treimi şi a trimis apoi pe maica sa,Elena,la Ierusalim ca să caute Sfânta Cruce.Era în anul 327.
Împărăteasa Elena a fost întâmpinată de patriarhul Macarie şi, cu toţii, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu ca să li se descopere locul de pe Golgota, unde a fost răstignit Domnul Hristos. În urma rugăciunilor înălţate au aflat trei cruci, precum şi piroanele cu care Domnul fusese ţintuit. Mare bucurie a avut fericita Elena aflând cinstita Cruce.
Tot atunci s-a făcut şi o mare minune, căci murise de curând o fată de neam mare iar patriarhul Macarie a atins de trupul neînsufleţit,pe rând,cele trei crucişi atunci când a fost atinsă de crucea pe care fusese răstignit Iisus,fata a înviat şi,mulţumind lui Dumnezeu,a început să propovăduiască cu glas mare puterea sfintei Cruci.Răspândindu-se vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-a strâns îndată mulţime mare de popor care dorea să vadă cinstita Cruce. Dar, pentru că nu ajungeau cu toţii s-o poată vedea, patriarhul Macarie s-a suit pe un amvon şi,ridicând cinstita Cruce, toată mulţimea, văzând-o, a strigat cu glas mare: "Doamne, miluieşte-ne!"
De atunci şi până în zilele noastre se prăznuieşte această sărbătoare Înălţarea Sfintei Cruci căci în această zi sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor spre bucuria a toată lumea creştină şi spre lauda şi cinstea Domnului nostru Iisus Hristos.Acestea sunt,pe scurt,cele legate de praznicul de astăzi şi bucurie mare a cuprins de atunci tot neamul creştinesc care s-a închinat şi a sărutat cinstita Cruce.
Dar,pentru că Sf. Evanghelie de astăzi ne-a amintit despre suferinţele lui Iisus,despre judecata nedreaptă a lui Pilat,despre Crucea şi răstignirea Lui,care ne-au răscolit sufletul,să pornim şi noi pe urmele paşilor Lui,pe drumul calvarului.Veniţi să vedeţi în ce stare jalnică au adus pe Dumnezeu mâinile nelegiuite şi spurcate ale omului.Când mă uit la cel răstignit pe Cruce,mă gândesc şi la cel ce L-au răstignit.În moartea lui Dumnezeu săvârşită cu nedreptate, descopăr pe ucigaşul de om.Cauza patimilor şi morţii lui este însuşi omul,creatura mâinilor Lui,acela care a fost înzestrat cu frumuseţe,împodobit cu nemurire sufletească şi îndulcit cu atâtea bunătăţi de sus.
Motivul lacrimilor noastre acesta trebuie să fie, iubiţi creştini,pentru că noi L-am răstignit şi omorât pe Dumnezeu nostru,să plângem, mai ales,că altcineva n-a pătimit pe lume mai mult decât a pătimit El.Trebuie să plângem şi pentru patima Lui şi pentru firea noastră veşnic nemulţumită.Veniţi, dar,să ne suim pe muntele Domnului,pe vârful Golgotei şi să observăm priveliştea cea înfricoşată,să privim întunericul ce acoperă faţa pământului.
Lemnul cel cinstit să ne arate calea.Vino în faţa noastră, fericite lemn al Domnului,tu care ai fost stropit cu sângele cel dătător de viaţă al lui Hristos. Sfântă Cruce, tu eşti masa pe care s-a plătit răscumpărarea omenească!Sfântă Cruce, tu eşti scaunul prea cinstit pe care a şezut noul Împărat al lui Israel!Sfântă Cruce,tu eşti scara cerului care ne sui la rai!Sfântă Cruce, tu eşti stâlpul de lumină care povăţuieşti poporul creştinesc la dumnezeiasca făgăduinţă, la patria cerească!Sfântă Cruce,a Bisercii noastre,întărirea şi lauda noastră,tu eşti pricina mântuirii noastre!
Fraţi creştini,judecătorii lui Hristos sunt doi arhierei: Anna şi Caiafa. Când Domnul Hristos răspunde la întrebări,Anna porunceşte să fie lovit ca să tacă, iar dacă nu vorbeşte,Caiafa se mânie şi-L jură să vorbească.Ce trebuie să facă? Dacă vorbeşte,este condamnat,dacă tace,e socotit nebun.
O,arhiereule fără dar,de ce te juri,de ce cauţi mărturii mincinoase,pentru ce te tulburi ca să afli cine este Iisus?În curte este un ucenic al Lui,întreabă-l şi acela va spune adevărul.Unde eşti,Petre?Vino de mărturiseşte tu."Nu cunosc pe omul acesta!"
Cum,Petre, tu nu mai cunoşti pe Dumnezeul tău,pe învăţătorul al cărui ucenic eşti de pste trei ani,nu mai cunoşti pe Acela care te-a făcut din pescar căpetenia apostolilor?Nu cunoşti pe Acela care ţi-a spălat picioarele?Nu este El,Petre, despre care tu ai zis că este Fiul lui Dumnezeu? Nu este Acesta despre care ai spus, cu câteva zile mai înainte, că mai bine preferi să mori decât să te desparţi de El?
O,Petre,Petre,te juri în faţa unei slujnice că nu-L cunoşti pe omul acesta. Nu vezi cum te mustră însuşi Pilat, cel care-L arată în faţa poporului şi care spune:"Nu găsesc în El nici o vină!"Ah,Iisuse al meu,de ce spune Petru că nu te mai cunoaşte? Poate să aibă dreptate,fiindcă eşti de nerecunoscut, pentru că Ţi-ai pierdut chipul şi frumuseţea feţei,aşa de mult au desfigurat-o palmele, scuipările şi rănile sângerânde.
Cum să te mai cunoască din atâtea răni groaznice şi atâtea semne pe trupul şi faţa Ta?Iată un lucru nemaipomenit:Pilat spune cu gura lui,poporului,că nu se găseşte în Tine nici o vină.Dar cununa de spini pentru ce Ţi-au pus-o,dacă nu-Ţi găsesc nici o vină?Vai!Patimă,cu adevărat,batjocură peste firea omenească!De aceea, ziceai în grădina Ghetsimani:"Întristat este sufletul Meu până la moarte". Unde eşti,Petre?Dar Petru s-a pocăit,îi pare rău şi ochii lui sunt acum două izvoare de lacrimi amare.
Sfântă Marie,mamă amărâtă, mai cunoşti pe dulcele tău Fiu?De unde să mai vadă de atâta îmbulzeală!?Să-L vezi Tu,Părinte ceresc,vezi pe Fiul Tău,pe care L-ai născut mai înainte de luceafăr.Dar, în vremea aceasta,şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său.
La vremea aceasta,apostolii şi ucenicii L-au lăsat şi au fugit.Acum Iisus este omul care nu mai are pe nimeni ca să i se facă milă de El.O, soare, înfricoşează-te!Iar voi, ceruri, suspinaţi! Din toată această mulţime de popor nu se găseşte nimeni căruia să-i fie milă de El.Toţi doresc sângele Lui şi toţi strigă: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" Cum să nu zici,Iisuse: "Întristat este sufletul Meu până la moarte"?!Mielul lui Dumnezeu, linişteşte-Te puţin, pentru că Pilat mai încearcă o dată să te scape de la moarte.
La evrei erau un obicei ca de Paşti să fie slobozit un condamnat la moarte pe care îl cerea poporul.Era atunci un tâlhar vestit Baraba pe care poporul,îndemnat de căpeteniile preoţilor,a cerut să fie eliberat,iar Iisus să fie răstignit.Pilat stă pe gânduri şi nu ştie ce să facă.
O, Pilate, tu eliberezi pe Baraba, dar acesta este un tâlhar, un hoţ, care a băgat spaima în toată Iudeea. Vei hotărî răstignirea lui Hristos? Pilat întreabă iarăşi pe Iisus: "Ce ai făcut, pentru că, iată, neamul Tău Te-au adus aici la mine?" O,Pilate,de ce întrebi ce-a făcut?Deşi tu eşti străin în Ierusalim,nu eşti însă străin de multe minuni pe care le-a făcut.
Întreabă pe toţi cei ce s-au folosit de mila şi ajutorul lui Iisus Dumnezeu. Întreabă popoarele care s-au săturat de pâine;întreabă pe samarineanca cea desfrânată întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte draci;întreabă pe Zaheu cel lacom,pe Lazăr cel mort de patru zile şi apoi înviat; întreabă,Pilate,pe fiica lui Iair şi chiar pe femeia ta,Claudia, care a fost de faţă când Iisus a înviat-o şi a dat-o părinţilor ei.Întreabă pruncii Ierusalimului, Pilate!
Ce a făcut?Dar ce n-a făcut,o,Pilate?!Dacă ai avea minte să înţelegi teologia cea înaltă, eu ţi-aş spune că acesta este Cuvântul cel mai înainte de veci care a făcut cerul şi pământul,marea şi izvoarele,soarele şi luna,stelele şi lumina, păsările, animalele şi toate câte se văd şi nu se văd.Un singur lucru,însă,n-a făcut.Fiul lui Dumnezeu n-a făcut păcatul şi,să ştii,Pilate,că de un singur lucru nu ştie.Nu ştie de frică.El este Dumnezeu adevărat şi,într-o clipă,poate să vă piardă şi să vă nimicească pe toţi.
Pilat nu mai răspunde. Îi întoarce spatele,pentru că un cuvânt al arhiereilor i-a astupat gura şi urechile.Iată,acest cuvânt strigat de tot poporul:"De vei elibera pe Iisus,nu eşti prieten al cezarului".Astfel,judecătorul Pilat,ca să nu-şi piardă scaunul şi postul lui,avantajele lui,nu mai vede adevărul,poate să piardă toată lumea.El îl osândeşte la moarte pe Iisus şi dă sentinţa cerută de iudei, zicând:
"Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul roman, în sala înalţilor prinţi, condamn cu pedeapsă de moarte pe Cruce, pe numitul de popor Iisus Nazarineanul un răzvrătitor şi un răsculător contra legilor Tiberiu,care este rege şi împărat al romanilor.Ordon şi hotărăesc soarta lui prin răstignire pe Cruce,dimpreună cu alţi doi,după obiceiul celor condamnaţi.Însărcinez pe primul meu căpitan, Comuto Corneliu,ca să-L ţină legat în public, prin raionul Ierusalimului,apoi,bătându-L şi îmbrăvându-L cu o mantie roşie,să-L încoroneze cu o coroană de spini pe cap.Să fie obligat a-şi duce Crucea pe umeri spre a servi de exemplu pentru toţi tâlharii şi împreună cu El să fie răstigniţi şi alţi doi tâlhari în locul numit al Căpăţânii Golgota.
Acela care va fi răstignit, să fie lăsat pe Cruce pentru sfidarea publicului, iar deasupra Crucii să fie scris în evreieşte,greceşte şi latineşte: Iisus Nazarineanul,regele iudeilor.Ordon ca toţi subalternii mei să îndeplinească în grabă această datorie a lor şi să execute întocmai cum am hotărât eu,infailibilul,după legile romanilor.Ierusalim, 23 martie, 5508,de la creaţie"
Astfel s-a săvârşit asasinarea Fiului lui Dumnezeu,Iisus Hristos.Cine poate spune cu de-amănuntul, cu câtă sete au sfârşit trupul cel sfânt şi curat al celui mai drept fiu al poporului iudeu după trup?Bătăile cu biciul noduros cu plumb la vârf,apoi coroana de spini pe care I-au îndesat-o pe cap cu loviri pătrunde adânc să rupă carnea, iar sângele să curgă peste ochi şi peste faţă.
Tot trupul Domnului era o carne vie şi o masă roşie de sânge.Călăii L-au acoperit cu o mantie, care s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie.Aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de psini căută peste ochi,, cu părul încurcat de palmele şi loviturile primite, hulit şi insultat, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-şi pună Crucea pe care să şi-o ducă singur în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota,cale de un ceas.
Acolo sus pe Golgota a suferit piroane reci şi ruginite şi alte multe suferinţe grele pentru noi şi pentru mântuirea noastră.Dar,din durerile pe care Le-a suferit,cea mai grea era aceea că Domnul Hristos,ca Dumnezeu adevărat,vedea de pe Cruce,de acolo de sus,că pentru muţi suferă în zadar,fiindcă mulţi se vor ţine, mai departe,tot de păcate;nu se vor trezi la o viaţă bună,nouă nu se vor face mai buni,mai blânzi,mai iertători, mai răbdători.Pe mulţi îi vor apuca moartea nepregătiţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi,împietriţi şi înrăiţi,cu păcate mari de moarte.Pentru aceştia în zadar s-a răstignit Hristos,căci iadul îi mănâncă pe toţi. Vai nouă,dacă nu ne trezim în clipele acestea, dacă nu punem început bun vieţii noastre.
Mulţimea războaielor care au bântuit pământul au făcut ca lemnul Crucii să fie împărţit şi răspândit în mai multe locuri.Aşa se găseşte o parte la Ierusalim,o parte prin Grecia, într-o capelă din Paris,capelă care are vârful cupolei ascuţit ca un spin şi unde se află şi coroana de spini pe care a purtat-o Domnul Hristos în acele zile grele.La Roma se păstrează unul din piroanele răstignirii şi tot acolo se află scara din palatul lui Pilat pe care a căzut Mântuitorul şi şi-a zdrobit picioarele şi mâinile,atunci când plin de sânge a fost îmbrâncit afară.
Tot la Roma se află o tăbliţă de lemn de cedru pe care au fost scrise în trei limbi cuvintele:"Iisus Nazarineanul regele iudeilor".La Roma se mai află o zăbală făcută pentru calul împăratului Constantin, de mama sa Elena dintr-un piron găsit pe Golgota, ca fiul său să fie apărat în războaie.La Torino există giulgiul sfânt, pânza în care s-a imprimat întreaga Lui figură.De asemenea, la o biserică, lângă Paris, se află mantia plină de sânge şi haina lui Iisus.Acest lucru înfricoşător îl descoperă chia rşi ştiinţa înaintată a veacului al XX-lea în urma cercetărilor făcute.
După aproape 2000 de ani de la răstignirea Domnului s-au fotografiat şi împrăştiat în lumea întreagă chipul Domnului de pe giulgiu,ca să afle toţi şi să cunoască pe Cel ce s-a jertfit pentru mântuirea noastră.Aşa au fost descoperite cu câţiva ani în urmă în arhivele cezarilor,nişte scrisori din vremea Mântuitorului. Iată atâtea şi atâtea dovezi.
Să ne cercetăm,deci,fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem cât suntem noi de recunoscători faţă de Mântuitorul nostru,care a pătimit atât de mult pentru mântuirea noastră ca să ne scape din robia păcatelor,a diavolului şi a iadului. Dacă până acum nu am cunoscut ce a făcut El pentru noi,să începem de astăzi înainte o viaţă mai plăcută Lui,să cunoaştem şi să-I mulţumim pentru jertfa dragostei Lui,faţă de noi păcătoşii,căci pentru noi a murit.
Istoria parcă se repetă cu fiecare generaţie.Acelaşi Iisus şi astăzi este prins,lovit şi bătut.În faţa noastră stă legat şi scuipat.Să recunoaştem jertfa Lui,osteneala Lui,căci fără plată ne mântuieşte, fără să-I dăm ceva, pentru că nu avem ce să-I dăm.Tot pământul şi cerul sunt ale Lui.El un singur lucru ne cere sufletul care este nemuritor.Pentru acest suflet a făcut acea jertfă,a venit să ne înveţe,să ne arate calea şi pentru acest suflet şi astăzi ne vorbeşte,căci cele ce vă spun nu sunt cuvintele mele,ci ale Lui.El este Mântuitorul,El este Izbăvitorul.
Să-L cunoaştem,să-L credem,să-L ascultăm şi să facem ceea ce ne spune.Alt mântuitor nu va veni.Tot El va veni pe norii cerului să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui.Să lăsăm răutatea,să lăsăm păcatele,să ne stăpânim gurile,să vorbim mai puţin cu lumea şi să vorbi mai mult cu Dumnezeu în rugăciune ca să fim scutiţi de rele şi să nu ne pierdem sufletul.
Să lăsăm iscodirile, care fac mare rău sufletului.Cei care sunt iscoditori se aseamănă cu iscoadele care veneau la Mântuitorul să-L ispitească,să-L prindă cu ceva,ca să aibă de ce să-L judece.Cu aceia se vor chinui toţi iscoditorii şi iscoadele care seamănă zâzanie şi discordie.


Rugăciune
O, Răstignitule Iisuse,o,dragoste fără margini,care pentru mântuirea noastră ai suferit atât de mult!Coboară-Te de pe Cruce şi, cu ranele Tale tămăduieşte rănile pe care ni le-au lăsat păcatele noastre şi împărăţeşte Tu cu Crucea Ta cea sfântă în sufletele noastre,ca să fim ai Tăi sfinţiţi,curaţi şi luminaţi.Iar tu,Pilate,să dai jos tăbliţa pe care ai scris:"Iisus Nazarineanul,regele iudeilor" şi să scrii aşa:"Iisus Hristos,Împăratul creştinilor".

Amin.

miercuri, 7 septembrie 2011

Nasterea Maicii Domnului


Nasterea Maicii Domnului - Sfanta Maria Mica

Nasterea Maicii Domnului este prima mare sarbatoare din cursul anului bisericesc care a inceput la 1 septembrie. Ea este praznuita pe data de 8 septembrie. Sfanta Scriptura nu ne relateaza acest eveniment. Insa, scrierile apocrife ofera foarte multe amanunte despre originea si copilaria Fecioarei Maria. Cea mai importanta sursa in acest sens, o reprezinta Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din sec. al II-lea. Fragmentul referitor la Fecioara Maria a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Parintii Fecioarei Maria - Ioachim si Ana

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Astfel, tatal Fecioarei Maria era un urmas al regelui David, iar mama, o descendenta din familia preoteasca a lui Aaron, implinindu-se prin aceasta proorocia ca Mesia va avea o dubla descendenta: imparateasca si preoteasca.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Pentru ca nu aveau copii, Ioachim si Ana au inceput sa fie ironizati si batjocoriti de oameni. Lipsa copiilor era considerata un blestem din partea lui Dumnezeu. Si totusi, Ioachim si Ana nu s-au razvratit impotriva lui Dumnezeu, nici nu au renuntat la viata lor virtuoasa, rugandu-se in continuare cu lacrimi si nadajduind in bunatatea lui Dumnezeu. Traditia spune ca in al cincizecilea an al casatoriei lor Marele Preot de la Templu a refuzat in public jertfa lor, numindu-i blestemati.
Intristati, cei doi parinti s-au indreptat spre casa lor din Seforis si au hotarat sa se retraga fiecare pentru post si rugaciune. Ioachim a zis catre sotia sa Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea, caci noi suntem urgisiti de Dumnezeu. Iata eu ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi si ne va da noua un copil". Iar Ana a inceput sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel proorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).
Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Praznicul liturgic al Nasterii Maicii Domnului

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului exista si la coptii egipteni si la iacobitii sirieni separati de Biserica Ortodoxa dupa Sinodul al patrulea ecumenic. Avand in vedere ca acestia n-au imprumutat mai nimic de la ortodocsi dupa despartirea lor de Biserica Ecumenica, in­seamna ca sarbatoarea respectiva era deja in uz si la ei inainte de aceasta despartire. Deci, inceputul ei trebuie pus intre Sinodul III ecumenic (431) si Sinodul IV ecumenic (451).
In Apus, sarbatoarea este adoptata in timpul papei Serghie I (687-701). In sec. al VI-lea, Sf. Roman Melodul a compus Condacul si Icosul acestui praznic, iar in sec al VIII-lea, Sf. Ioan Damaschin a alcatuit Canonul ce se canta la slujba Utreniei. Data de 8 septembrie aleasa pentru praznuire reprezinta ziua sfintirii unei biserici dedicate Fecioarei Maria, construita la Ierusalim de catre imparateasa Eudoxia la inceputul sec. al V-lea.

Maica Domnului in Calendarul popular

Sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului marcheaza hotarul astronomic dintre vara si toamna. Batranii spun ca in aceasta zi randunelele pleaca spre zonele calde, insectele incep sa se ascunda in pamant, iar frigul isi face simtita prezenta. De aici si spusa: "O trecut Santamarie, leapada si palarie!" Este vremea in care se desfasoara diferite targuri si iarmaroace. Din aceasta zi se incep unele activitati practice specifice: culegerea unor fructe si plante medicinale, batutul nucilor, recoltarea ogoarelor, culesul viilor, semanatul cerealelor de toamna.
Fecioara Maria este cea mai indragita divinitate feminina a Panteonului romanesc, invocata si astazi de fete pentru grabirea casatoriei, de femei pentru usurarea nasterii, de pagubiti pentru prinderea hotilor, de descanta­toare pentru vindecarea bolilor etc. Ea are trasaturile Nas­catoarei, a Marii Zeite neolitice, invocata in momentele de grea cumpana ale omului. In basme ajuta eroinele sa iasa din impas, dar le pedepseste cu asprime cand ii incalca ordinele, vindeca boli grele, reda vederea fiicei orbite de mama vitrega, inzestreaza fecioara vrednica si ascultatoare si o casatoreste cu fiul de imparat etc. In unele traditii Maica Domnului, adesea identificata cu astrul noptii, Luna, sau cu Pamantul, se roaga de Dumnezeu sa nu prapa­deasca lumea, sa nu izgoneasca vanturile cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.

duminică, 4 septembrie 2011

Cadoul Americii catre lume: MOARTEA DULCE


Cadoul Americii catre lume: MOARTEA DULCE



Substanta aceasta pe care romanii o consuma in nestiinta de cauza, a fost initial sintetizata pe post de agent chimic cu aplicatii militare. Fostul secretar al “apararii” americane Donald Rumsfeld, este personal responsabil pentru faptul ca substanta a primit aprobarea autoritatilor de specialitate pentru a fi folosita ca aditiv alimentar. El ocupa pe-atunci pozitia de CEO al GD Searle, compania producatoare a otravii numite aspartam. Sa aflam ce le facem copiilor cu m ana noastra, atunci cand le dam 5 lei sa-si ia ceva de la chiosc… Ei ce sa-i faci daca la miere nu ne-a dus capul! Numele meu este Aspartam şi sînt dulce, dulce, dulce.Cine sînt eu de fapt? Am o poveste frumoasă, romantică, dar şi plină de suspans şi de succes. Sînt produsul ştiinţei. Dacă nu era ea, eu nu mă năşteam… Ce minunat!Totul a început de la o bacterie periculoasă pentru oameni. Această bacterie frumoasă a fost după aceea modificată genetic. Bacteria, care este mama mea, a fost hrănită apoi cu deşeuri toxice foarte gustoase.De fapt, să vă spun sincer, bacteria nu este chiar mama mea, pentru că eu, ASPARTAM, nu sînt chiar copilul ei, ci… de fapt… (vai, mă ruşinez !), de fapt sînt caca acestei bacterii periculoase modificate genetic, ce se hrăneşte cu deşeuri toxice. Aşa că aş putea spune cu mîndrie că tatăl meu este deşeul toxic, iar eu mă nasc în pîntecuţul călduţ al mămicii mele, bacteria modificată genetic. Cînd m-am născut, ursitoarele mi-au menit să devin o armă biologică împotriva populaţiei, dar apoi am fost folosit în tot felul de alimente gustoase-gustoase. Îmi plac poveştile cu happy end.Vă miraţi că sînt spurcat? Ziceţi că sînt otravă? Doar sînt dulce, dulce, dulce. Sînt folosit în toate gumele de mestecat, bomboanele pentru respiraţie şi în multe dulciuri şi băuturi carbogazoase. Mai am şi alte nume: NutraSweet, Equal, Spoonful, Equal-Measure, Canderel, Benevia, Neotame… Sînt bun mai ales pentru copii şi în curele de slăbire, pentru că acolo unde sînt eu, nesimţitul de zahăr este eliminat! Deviza mea: Sugar free!Sînt extrem de mîndru de mine însumi şi vă iubesc mai ales cînd mestecaţi gumă şi beţi sucuri dietetice. In Statele Unite sint foarte popular. Aproape că nu există dulciuri care să nu beneficieze de dulceaţa mea.Să aveţi încredere în mine şi să profitaţi de deosebitele mele calităţi. Vă rog să aveţi răbdare şi să îmi citiţi succesele cele mai însemnate, extrase din CV-ul meu. Certific faptul că aceste realizări sînt personale, deşi de multe ori sînt confundat, prin performanţe, cu iodul din sare, cu mercurul din vaccinuri, cu fluorul din pasta de dinţi şi din apă si nu numai.CURRICULUM VITAENUME: Aspartam
CELE MAI MARI REALIZĂRI :• tendinte suicidare• schizofrenie• moarte subita• vatamarea iremediabila a creierului• comportament agresiv• cresterea incidentei cancerului, precum si a gradului de malignitate a tumorilor pe creier• defecte la nastere (incluzând retardarea mintala) si avorturi spontane (nu doar în cazul în care mama a consumat aspartam, ci atunci când si tatal a consumat)• dependenta de aspartam si apetitul exagerat si incontrolabil fata de dulciuri• depresii severe• hiperactivitate la copii• ulcer peptic
LA NIVEL PSIHOLOGIC /PSIHIATRIC• agresivitate• anxietate• depresii moderate pâna la severe (deoarece scade nivelul de serotonina)• fobii• insomnie, somnolenta, probleme de somn• iritabilitate• modificari de personalitate• oboseala accentuate• schimbari rapide în calitatea si intensitatea dispozitiei
LA NIVEL NEUROLOGIC• ameteala, clatinare din picioare, mers instabil, probleme de echilibru• amorteli ale extremitatilor, dureri ale extremitatilor• artrita• atacuri cerebrale partiale sau complexe• atacuri de panica• confuzie• convulsii• crize de apoplexie• crize epileptice• durere locala, slabiciune în member• dureri ale încheieturilor si articulatiilor• dureri de cap, migrene, unele chiar acute (femeile sunt mult mai vulnerabile)• dureri faciale atipice• dureri generalizate• dureri musculare si la nivelul scheletului• febrilitate• halucinatii• hiperactivitate acuta si nevoia de a misca încontinuu din picioare• hiperactivitate la copii sau adultiincapacitate de concentrare, pierderea memoriei, tulburari de gândire• îngreunarea vorbirii, dificultati de vorbire, dictie neclara• lesin, inconstienta si coma• modificarea formei si a texturii sânilor• parestezie si amorteala membrelor• retardare la copii• senzatie de greutate în corp• spasme musculare• tremuraturi ale muschilor• tremuraturi severe• tulburari neurologice• umflarea diferitelor parti ale corpului
LA NIVEL UROGENITAL• impotenta• reducerea functiei sexuale• tulburari sexuale• dificultati de urinare• modificari ale cantitatii urinei• probleme urogenitale• urinare frecventa si senzatie de arsuraLA NIVELUL OCHILOR• conjuctivita• dilatarea pupilei• sindrom exoftalmic; umflarea ochilor• iritatii, durere si presiune oculara• orbirea treptata a unuia sau a ambilor ochi• probleme la folosirea lentilelor de contact• reducerea lichidului lacrimal• cecitate, scaderea vederii si/sau alte probleme de vedere, cum ar fi: încetosare, fulgerari luminoase,viziunea unui tunel, pete sau linii.
LA NIVELUL URECHILOR• intoleranta severa la zgomot• probleme cu auzul, pierderea auzului• tinitus (tiuituri în urechi)
LA NIVELUL PIEPTULUI• aritmie• dispnee• dureri în piept• hipertensiune• modificari ale presiunii sanguine• palpitatii, tahicardie• respiratie astmatica• respiratie scurta datorita modificarii pozitiei
LA NIVEL GASTROINTESTINAL• balonare• constipatie• crampe• diaree, uneori cu cheaguri de sânge• durere si dificultati la înghitire• dureri abdominale• greata, voma• modificarea apetitului• modificarea sensibilitatii gustative• modificari în greutate• probleme ale sinusurilor• probleme de salivare• sete persistenta si retinerea apei în organism• sialoree• tendinta de a mânca si a bea excesiv• tuse cronica• urme de sânge în voma sau fecale• uscarea gâtului, dureri de gâtLA NIVELUL PIELII• la nivelul pieptului, agravarea alergiilor respiratorii (de exemplu, astmul)• eczema• înrosirea fetei• leziuni dermatologice• reactii alergice în regiunea gurii si a buzelor• senzatii de mâncarime, fara eruptii cutanate• urticarie si alte probleme de piele
LA NIVEL ENDOCRIN ŞI METABOLIC• accelereaza si genereaza aparitia diabetului la persoanele care sunt susceptibile la diabet, dar care nu ar fi dezvoltat niciodata aceasta boala daca nu consumau aspartam• accelereaza procesele clinice ale diabetului• adenopatie• agravarea hipoglicemiei• agraveaza si simuleaza retinopatia si neuropatia diabetica• diverse tulburari metabolice, anemie• caderea parului sau subtierea lui• agravarea complicatiilor diabetice: retinopatie, cataracta, neuropatie si gastropareza• crampe în perioada dintre ciclurile menstruale• creste apetitul pentru carbohidrati• cresterea gradata în greutate• diabet si complicatii ale diabetului• dificultati în timpul sarcinii• dismenoree• hematurie• hiperglicemie sau hipoglicemie• modificarea coloratiei unghiilor si a pielii• modificarea mirosului corporal• modificari ale aspectului parului si unghiilor• modificari ale transpiratiei• noduli• obezitate• pierderea si modificarea gustului• probleme si modificari menstruale• produce un control scazut asupra diabetului la pacientii care iau insulina sau antidiabetice orale• scaderea brusca în greutate
ALTE TULBURARI• modificarea temperaturii corpului• probleme cu dantura• probleme nespecifice• scaderea imunitatii, sensibilitate crescuta la infectii• sete excesiva, retentia de lichide, umflarea picioarelor
BOLI CAUZATE DE ASPARTAM• boala Alzheimer• boala Basedow-Graves• boala Lyme• boala Ménière• boala Parkinson• deficit de atentie• epilepsie (forma „grand mal“ si „petit mal“)• fibromialgie• hipotiroidie datorata mercurului din plombele dentare• limfom malign non-Hodgkin• limfom la nivelul creierului (este o tumoare cu o rata foarte crescuta de mortalitate, fiind asociata cu consumul de aspartam)• lupus eritematos diseminat• retardare mintala• scleroza laterala amiotrofica• scleroza multipla• sensibilitate crescuta la amalgamurile dentare cu mercursindromul cronic de oboseala• sindromul de mialgie eozinofilica ( EMS )• tumori cerebrale, ale glandei tiroide, mamare, pancreatice, testiculare,ovariene, uterine, adenomuri ale glandei pituitare, tumori uterine.

SĂ AVEŢI POFTĂ!

sâmbătă, 3 septembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XII-A DUPĂ RUSALII

Tânărul bogat

Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei IX,16)

Fraţi creştini,

Cu 5000 de ani înainte de venirea Domnului Hristos, înţelepţii şi stăpânitorii lumii acesteia propovăduiau şi fericeau în cuvântările lor pe cei bogaţi, puternici, veseli şi sătui. Lumea îi asculta şi îi urma, pentru că toţi alergau în goana mare după averi, plăceri, bani şi păcate. Cei puternici zdrobeau pe cei slabi şi mici, cei bogaţi şi avuţi râdeau şi dispreţuiau pe cei săraci, necăjiţi şi supăraţi.
Războiul omului contra omului era pretutindeni, iar pacea, nicăieri. Lumea se zbătea în întunericul patimilor şi pretutindeni satana pusese stăpânire pe viaţa omului. Iată că într-o zi, într-o ţară mică apare pe un munte frumos în Galileia Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos. Adună pe lângă Sine nişte ţărani săraci şi pescari de pe Marea Galileii şi îşi deschide gura Sa cea sfântă aici pe munte, rostind cele mai minunate cuvinte care au răsunat peste veacuri.
Fericiţi cei săraci cu duhul, cei curaţi şi umiliţi, fericiţi cei ce fac milostenii. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, mângâiaţi pe cei care vă prigonesc, căci voi sunteţi fii lui Dumnezeu, ai Aceluia care a făcut cerul, pământul şi toate câte există în univers. Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru este desăvârşit. Cuvintele acestea minunate, pe care nu le mai auzise nici o ureche omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului şi au ajuns până aici.
Dar iată că, într-o zi, pe când binecuvânta o mulţime de copii, se apropie de Dânsul un tânăr frumos, îmbrăcat bine care-i zice: "Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar El a zis : De ce -Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El i-a zis : Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zisa Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Iisus i-a zis: "Daca voieşti sa fi desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer ; după aceea vino şi urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.
Tânărul acesta în felul lui era o raritate, pentru că nu era ca ceilalţi de seama lui, uşuratici, zburdalnici şi preocupaţi numai cu plăcerile lumeşti, ci era frământat de un gând mai înalt: gândul de a moşteni viaţa de veci şi de a-şi moşteni sufletul. Din convorbirea cu Mântuitorul observăm că el era evlavios şi cu frică de Dumnezeu, căci păzise din copilărie poruncile legii. Întreaga lui înfăţişare era plăcută, simpatică şi cuviincioasă.
Tânărul cuceri îndată inima Domnului, căci Sf. Evanghelist Marcu spune că Mântuitorul s-a uitat ţintă la el şi i-a zis :"Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi luând crucea, vino şi urmează Mie".
Când îi ceru Mântuitorul averile ca să le împartă la săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat. Privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: "Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu!Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea. Vedeţi ce piedică mare pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii pentru orice creştin!
Ca să întărească cuvântul de mai înainte Mântuitorul a zis iarăşi: Mai lesne este camilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele.
Să împărţim bogăţiile în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, căci, în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic. De ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor lipsiţi. Bogăţia îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care curg o mulţime de păcate.
Ştim că Biserica trebuie să spună adevărul şi adevărul, în ceea ce priveşte bogăţia, este următorul: Nu se face avuţie fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, camătă şi vicleşug. Ori că te înşeală la cântar, ori că se pune apă în vin sau lapte, dobândă la banii împrumutaţi, mită. Toţi aceştia spune Sf. Carte că mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copii care moştenesc astfel de averi făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii până nu dau săracilor cele luate de la ei. De aceea a zis Domnul că mai lesne trece camila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia cerului.
Să vedem acum care sunt bogăţiile sufleteşti. Orice creştin fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cu ce poate să se îmbogăţească creştinul? Cu faptele cele bune. Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi suferinţă şi să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10 şi acestea ar fi putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat şi ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul şi ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuţiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.
Iată de ce Mântuitorul a zis altădată că oricine iubeşte mai mult pe tată, pe mamă, fiu sau fiică nu este vrednic de El. Prin urmare, cu atât mai mult, trebuie să fugim de lumea cea vrăjmaşă lui Dumnezeu şi să nu iubim lucrurile din lumea aceasta trecătoare. Tânărul nostru s-a încurcat în păzirea celei dintâi şi mai înalte porunci: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. El păzise toate celelalte porunci şi s-a ferit de păcatele tinereţii care rod sănătatea trupului şi a sufletului şi aceasta i-a fost de mare folos pentru viaţa pământească, trecătoare, dar, pentru viaţa cea veşnică, ceva mai mult.
Ca să ajungă la desăvârşire omul trebuie să se lepede nu numai de bogăţii, ci şi de sine, însă lucrul acesta este foarte greu. Câţi tineri nu vin la biserică şi se roagă înainte de examene, dar după ce le-au luat şi ajung oamenii cu funcţii mari, îmbogăţindu-se nu-şi mai fac nici măcar o Sf. Cruce la culcare. Îngâmfându-se, s-au depărtat tot mai mult de Dumnezeu şi astfel ajung nici să nu mai creadă în El. Indiferenţa, răceala şi depărtarea multora de Biserică şi de Dumnezeu i-a făcut pe mulţi să cadă într-o viaţă dezordonată, murdară şi nenorocită.
Aşa se povesteşte despre un oraş din America New Mexico care, pe la 1875, era locuit numai de mari bogătaşi. Se numea oraşul libertăţii depline, iar cei care veneau să se aşeze în el erau oamenii bogaţi, cu păcate multe, plini de pofte lumeşti. În acest oraş nu exista atunci nici o religie, nici o biserică, nici o lege şi nici o şcoală. Fiecare era liber să trăiască cum vrea. Ce s-a întâmplat însă cu oraşul acesta? Cu timpul, s-au îndobitocit cu totul. S-au înmulţit hoţiile, crimele, într-un chip înspăimântător, încât 40% din populaţie şi-a vândut averea şi a părăsit oraşul. În 50 de ani acest oraş a devenit o ruină de ziduri şi de suflete distruse. Aşa vor păţi toţi cei care caută fericirea fără Dumnezeu, fără legea Lui şi fără Biserica lui Hristos.
Tânărul din Evanghelia de astăzi era plin de bogăţii şi, totuşi, îl interesa viaţa veşnică. Dar tineretul nostru de astăzi care este foarte bogat în păcate, îşi dă oare seama ce dureri şi suferinţe îi vor aduce aceste păcate şi îndeosebi păcatul desfrânării şi al beţiei? Uşor se încurcă tinerii în păcatul desfrânării, de unde pleacă şi celelalte păcate: minţirea părinţilor, nedreptăţi şi chiar ucidere, fiind omorâţi prunci pântece. Se depărtează astfel de spovedanie, de împărtăşanie şi, trăind fără cununie religioasă, ajung la pieire sufletească şi trupească.
Oamenii chibzuiţi, cu judecată, când vor să-şi clădească o casă, pun o temelie durabilă din material sănătos, ca să fie casa fără igrasie şi să nu plouă în ea şi să străbată lumina soarelui. Aşa ar trebui să privească tinerii lucrurile şi atunci când se întemeiază o căsnicie. Dar, din păcate, ei nu mai umblă acum după binecuvântarea Dumnezeiască, ci se unesc fără cununie religioasă, zămislesc copii în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, iar aceşti copii devin o povară grea pentru părinţi, căci toată viaţa aceşti părinţi se vor lupta cu ei, pentru că ei se nasc epileptici, îndrăciţi, bolnavi cu capul, cu nervii şi cu sângele stricat.
Iată casă zidită, de părinţi fără înţelepciune pe nisip, expusă valurilor înfuriate, bolilor, suferinţelor şi, dacă nu se îndreaptă, vor plăti în iad cu suferinţă veşnică. Mama care a născut copii fără cununie religioasă să nu se mai întrebe de ce nu se mărită fata la timp şi să nu mai spună că are cununiile legate, pentru că s-a născut fără cununie, fiind zămislit un astfel de copil în desfrânare. Dumnezeu îngăduie suferinţa pentru astfel de mame care n-au avut grijă să plece de la casa părintească cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mai înainte, fetele nu plecau de acasă fără binecuvântarea părinţilor. De aceea aveau pace în casă, copii buni, sănătoşi, credincioşi, cu ruşine şi respect. Tineretul nostru însă umblă printr-un mare întuneric pierzător de suflet şi prin mijlocul a multe curse periculoase.
Am găsit scris într-o carte veche, că un călător într-o noapte, pe o vreme de furtună şi ploaie, a intrat să se adăpostească într-o casă părăsită. S-a aşezat bucuros în acel adăpost, dar un fulger a luminat încăperea şi atunci a văzut o privelişte îngrozitoare: un şarpe mare se târa spre el, în timp ce alţii mai mici se urcau pe pereţi; ochii unei bufniţe străluceau într-un colţ, în timp ce în celălalt colţ stătea o lighioană cu gura deschisă. Călătorul îngrozit, fugi repede afară din acest cuib de şerpi şi lighioane spurcate.
În chipul acestui călător, care s-a adăpostit prin întuneric în acest adăpost plin cu jivine, trăiesc toţi acei tineri şi tinere, care, orbiţi, duc viaţa într-un sălaş sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata să-i sfâşie. Aşa este casa unde locuiesc cei necununaţi la biserică, nespovediţi si neîmpărtăşiţi; când văd însă că sunt sfâşiaţi de fiarele cele periculoase, de păcatele cele grozave care le rănesc sufletul de moarte, abia atunci aleargă la ajutor. Pentru mulţi însă este prea târziu, căci unele răni sunt adânci, distrugătoare şi aproape fără leac.
Această depărtare de lumina Evangheliei lui Hristos, de morala credinţei noastre creştine ortodoxe, aduce peste ei cele mai mari nenorociri sufleteşti şi trupeşti. De aceea sunt neliniştiţi, bolnavi şi chinuiţi pentru că fără Dumnezeu nu se poate pace şi linişte. Aşa sunt unii de orbiţi şi întunecaţi, căci cu toată suferinţa tot nu vor să iasă din casa cea blestemată şi otrăvitoare plină de lighioane periculoase, adică de poftele cele deşarte şi de păcatele ce otrăvesc sufletul şi trupul. Una din poruncile legii vechi este să nu minţi, pe care a amintit-o Domnul şi tânărului bogat de astăzi. Cei care au citit Sf. Scriptură ştiu că diavolul este tatăl minciunii, căci el a minţit pe Adam şi Eva în rai şi tot el a minţit lumea până la potop, făcând-o să supere pe Dumnezeu. El a minţit, deci, lumea în cursul veacurilor şi a reuşit diavolul să-şi facă pe pământ o mulţime de copii, căci s-a umplut pământul de mincinoşi şi mulţi părinţi se tânguiesc de copiii lor care-i mint în multe feluri. Câtă lume nu suferă din cauza acestui mare păcat al minciunii, mulţi întemeindu-şi casa sufletului, furând, omorând şi pârând tocmai pe temeiul minciunii, dar nu va merge mult şi casa aceasta a mincinoşilor se va scufunda.
Unul din păcatele mari pe care îl fac copiii şi tinerii că despre ei este mai mult vorba astăzi este necinstirea părinţilor. Această poruncă scrisă cu degetul lui Dumnezeu este una dintre cele zece porunci, foarte importantă şi de mare folos pentru viaţa aceasta pământească. Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine si să trăieşti mulţi ani pe pământ.
Iată deci că binele copiilor constă în cinstirea părinţilor, adică să-i asculţi când te învaţă să faci fapte bune, să mergi la biserică, să crezi în Dumnezeu şi, în general, când te învaţă de bine. Să-i iubeşti, să nu-ţi fie ruşine cu ei, să-i îngrijeşti când sunt bătrâni şi bolnavi şi să le porţi de grijă după ce au plecat din viaţă, făcându-le cele necesare pentru sufletul lor.
Dar ce vedem la tinerii noştri? Mulţi îşi necinstesc părinţii, le e ruşine cu ei că sunt ţărani săraci, iar ei oameni cu carte; unii nu le mai zic nici pe nume şi îi supără îngrozitor cu neascultarea, obrăznicia şi răutatea lor. Aşa îi fac pe părinţi să-i blesteme şi astfel, la căsătorie, în loc de binecuvântare părintească îi ajung blestemele şi ajung ca tot aşa să li se facă de către copiii lor. Unii din tineri au ajuns până acolo cu răutatea încât au ridicat mâna asupra părinţilor lor, iar, după moarte acestora, i-au dat uitării fără să se îngrijească de sufletul lor şi pentru aceasta Dumnezeu îngăduie să vină peste ei fel de fel de greutăţi, supărări şi necazuri.
Să nu ne jucăm cu blestemul părintesc. Voi tineri, care mai aveţi părinţi în viaţă, străduiţi-vă să le faceţi cât mai multe bucurii, căci numai atunci sunteţi binecuvântaţi de Dumnezeu: când îi ascultaţi pe părinţii care vă învaţă credinţa cea dreaptă. Atunci când vă vor îndemna la fapte rele, să nu-i ascultaţi, căci nu greşiţi. Mari păcate fac părinţii care se bagă în casa copiilor cununaţi religios ca să le strice căsnicia. Pe părinţii aceştia îi aşteaptă suferinţe mari pe lumea aceasta şi va fi greu de ei şi la ieşirea sufletului.
Domnul Hristos a mai spus tânărului din Evanghelia de astăzi: să nu furi. E bine să ştie tot creştinul lucrul acesta că tot furt înseamnă când furi cinstea cuiva prin vorbele şi minciunile tale. Tot furt se numeşte atunci când furăm ziua Domnului ziua duminicii şi, în loc să o păstrăm cu credinţă şi sfinţenie, mergând la biserică, pierdem timpul pe aiurea, mergând în diferite locuri printre beţivi, hulitori şi batjocoritori de cele sfinte. Cei care merg în astfel de locuri şi ascultă astfel de hule se fac împreună părtaşi la păcat.
Diavolul, acest mare vânător de suflete a reuşit să distrugă multă lume şi îndeosebi tineretul, pe care l-a ruinat cu o armă foarte puternică: cântarea. Cântecele lumeşti şi drăceşti nu lipsesc astăzi aproape din nici o casă, în timp ce cântarea religioasă creştinul nostru n-o mai are în gură, în minte şi în inimă aşa cum o aveau primii creştini. Cântările lumeşti, zgomotoase şi necuviincioase nu lipsesc nici după Sf. Taine (cununii, botezuri) şi nici la sărbătorile cu sfinţi mari (onomastici). Atunci este hulit Dumnezeu prin cântările cele diabolice şi creştinii cad lesne pradă ispitelor, iar tineretul se lasă vrăjit de aceste momeli.
Aşa povesteşte o legendă a vechilor greci de primejdia sirenelor. Acestea erau un fel de zâne cântătoare, care prin cântecele lor vrăjite ademeneau pe trecători, furându-le voinţa, producându-le un fel de beţie dulce, care îi făcea să sară în valurile mării, unde-şi aflau moartea şi mormântul. Trecând pe lângă insula aceasta cu sirene, Iason, un mare conducător de oşti, a poruncit lui Orfeu să cânte cu harfa lui. Cântarea acestuia a întrecut şi a acoperit glasul şi cântările sirenelor, iar acestea s-au văzut bătute cu propria lor armă şi de aceea au sărit de pe insulă în mare şi s-au prefăcut în stânci.
Să biruim şi noi lumea cu armele pe care le foloseşte ea: cântările lumii, să fie copleşite de cântările Domnului, iar petrecerile lumii să fie acoperite de petrecerile duhovniceşti. Mulţi fac haz de cântările creştineşti pe care le mai cântă unii creştini prin casele şi locurile lor de muncă. Mulţi râd şi spun că numai la biserică trebuie cântate, ca şi când Dumnezeu s-ar găsi numai în biserică. Aceştia când ies din biserică, încuie uşa şi, cu aceasta, consideră că au închis înăuntru şi pe Dumnezeu şi astfel El nu mai aude şi numai vede relele pe care le facem noi. E o mare greşeală aceasta.
Să cântăm lui Dumnezeu în tot timpul şi-n tot locul, aşa cum se spune în psalmi şi să prefacem şi noi în stânci sirenele cele pierzătoare de suflete. Să nu mai cadă nici un suflet în ghearele demonilor şi ale rătăciţilor, care folosesc şi ei nişte cântece, dar sunt nişte cântece pierzătoare de suflet. Feriţi-vă de ei şi cântaţi cântarea bisericii noastre creştine. Ca Iason şi Orfeu să vâslim pe marea aceasta învolburată către patria cerească, iar duhurile necurate se vor stinge şi nu ne vor mai arunca în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
Dar creştinii noştri sunt în mare primejdie. Mulţi tineri au căzut în aceste trei patimi rele: beţia, desfrânarea şi fumatul. Chiar şi femeile au luat aceste patimi iar multe au un păcat pe care bărbaţii nu-l au, şi anume păcatul vrăjitoriei şi al descântecelor. Ca şi pe Eva, diavolul a reuşit să le înşele pe femei şi le-a făcut să-i ceară lui ajutor prin vrăji, descântece, ghicitul în cărţi şi cafea. Multe îşi spurcă bărbaţii cu fel de fel de vrăji şi murdării. Iată cum ne minte diavolul, iar după aceea urmează certuri, bătăi şi despărţire, iar pace nicidecum nu va mai fi. Să nu ne înşelăm, fraţi creştini, şi să nu lăsăm pe diavolul să râdă de viaţa noastră şi de sufletul nostru. Diavolul este un mare înşelător şi vrea să ne prindă în ghearele lui pe toţi. El vrea să distrugă sufletul şi trupul creştinului. Nu are nici un pic de milă nici de copiii care rămân pe drumuri, nici de soţia care plânge. El se bucură pentru că este un mare ucigaş de suflete şi de trupuri omeneşti.
Îmi amintesc că se spunea despre Vlad Ţepeş cum a strâns odată la curtea lui pe toţi cerşetorii din ţară şi le-a dat un ospăţ plin de toate bunătăţile. O zi şi o noapte a ţinut veselia acestui ospăţ. Au mâncat şi băut cerşetorii, ca niciodată în viaţa lor, dar pe urmă s-a întâmplat un lucru groaznic: Vlad Ţepeş, căruia i se mai zicea şi Vlad Dracul, i-a strâns pe toţi şi i-a băgat într-un fel de magazie mare, căreia i-a dat foc. Aşa au plătit cu viaţa lor bieţii cerşetori.
Tot astfel stau lucrurile şi cu desfătările lumii acesteia. Diavolul voievodul întunericului cheamă pe toţi la ospăţul desfătărilor, spunând că aici e raiul şi iadul. Oamenii ascultă de glasul lui şi se strâng grămadă ca oile la ospăţul diavolului. Dar, vai, amarnic vor plăti acest ospăţ ca şi cerşetorii lui Vlad Ţepeş. Diavolul, care i-a ospătat, îi va pofti apoi în temniţele şi focul de veci.
De aceea, luaţi aminte, fraţi creştini, că nu degeaba zice Domnul Hristos că nu se poate sluji la doi domni şi că nu oricine zice "Doamne, Doamne!va intra în Împărăţia cerului. Să vă siliţi să cunoaşteţi tainele mântuirii pe care să le învăţaţi din Biserica Creştină Ortodoxă de la slujitorii altarelor şi din cărţile sfinte. Mai ales, trebuie puse în practică aceste învăţături, căci nu e de ajuns doar să le ştiţi. Trebuie să vă antrenaţi cu astfel de învăţături, căci altfel nu puteţi intra în viaţa cea veşnică. Dacă n-ar face antrenament, sportivii n-ar putea câştiga medalii în concursuri şi jocuri olimpice. Aşa şi creştinul, trebuie să se antreneze mereu ca să nu ajungă pradă ispitelor şi, având şi puţină voinţă, va învinge toate greutăţile. Dacă aceşti sportivi îşi dau atâta osteneală pentru o cinste trecătoare, cu atât mai mult trebuie să ne antrenăm şi să luptăm noi creştinii ca să câştigăm Împărăţia cerului cea nepieritoare şi veşnică.
Am văzut că tânărul din Evanghelia de astăzi trebuia să renunţe la avuţie ca să placă Domnului. Să ne întrebăm şi noi fiecare, dacă nu avem ceva la care să renunţăm. Chiar dacă nu venim la biserică, nu cumva trebuie să renunţăm şi noi la nişte zorzoane, parfumuri, ca să ne fie rugăciunea de folos? Poţi renunţa tu, frate creştin, la aceste mode atunci când vii la biserică, ca să nu superi pe Dumnezeu?
La biserică trebuie să venim curaţi, smeriţi şi modeşti, astfel ca Domnul să ne dea iertarea păcatelor şi să ne ajute să învingem patimile şi ispitele. Poţi renunţa tu, frate creştin, la tutun, băutură, vorbe urâte şi înjurături, la o mulţime de păcate, vicii şi patimi înveninate, care stăpânesc lumea poate mai mult ca niciodată? Să ştiţi că nici înainte de potop nu s-au făcut păcatele acestea care se fac acum pe pământ.
Noi suntem creştini, ne-am lepădat de satana, ne-am botezat şi am jurat să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lume; de aceea, să fim gata să ne dăm chiar şi viaţa pentru dragostea lui Dumnezeu. Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a plecat întristat, căci a iubit mai mult bogăţia şi toate cele lumeşti, făcând din ele dumnezei la care să se închine până la sfârşit. Să nu plecaţi întristaţi şi îngânduraţi ca el nici unul de aici; să nu vi se pară grele cuvintele pe care le-aţi auzit, căci unde nu vom putea noi, ne va ajuta Dumnezeu, numai să-i cerem să ne ajute.
Nu există patimă, nu există păcat de care să nu ne putem lăsa, căci avem pecetea Fiului Său, pecetea botezului pe frunţile noastre, numai să căutăm şi să renunţăm la bogăţia păcatelor. Dacă ne interesează cu adevărat mântuirea sufletului, ca pe tânărul din Evanghelie, să ne lepădăm de lucrurile Diavolului şi să mergem cu bucurie pe urma paşilor lui Iisus, în urma învăţăturilor Lui. Vremea vieţii noastre trece mai mult cu nori negri decât cu zile senine şi frumoase. Se duc zilele noastre şi vine bătrâneţea, pentru cei care o vom mai apuca, căci s-ar putea să nu avem parte nici de o groapă. Iată de ce este bine să ne facem noi cu mâna noastră ceea ce trebuie să ne facă alţii.

Rugăciune
Dumnezeule veşnic, Cel ce stăpâneşti şi împărăţeşti peste tot, trimite Harul Tău cel ceresc peste credinciosul Tău popor şi dă-ne puteri depline ca să stăm alături de Tine. Izbăveşte-ne de toate ispitele vicleanului şi fă-ne cu puterea Ta ca să ne despărţim de orice poftă lumească ca, în clipa când va suna trâmbiţa Ta, să fim aflaţi pe drumul mântuirii şi al vieţii veşnice, ca să ne bucurăm şi noi cu Tine în ceruri.

Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...