PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Robul nemilostiv

...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,

O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.
Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.
Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.
Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.
Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.
În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.
Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:
1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.
2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.
3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.
Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.
Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.
Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.
Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.
Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.
Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.
Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.
Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.
Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.
Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".
Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.
Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.
Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"
Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.
Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"
Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.
Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.
Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.
Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"
După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.
Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.
Am făcut, părinte i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.
Şi ce ţi-au răspuns morţii? mai întrebă pustnicul.
Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! răspunse creştinul.
Acum du-te din nou la cimitir îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.
S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"
După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.
Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?
Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.
Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.
Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească Tatăl nostru Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.
Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.
Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.
Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.
Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".
Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.
Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?
Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.
Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.
Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei! Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.
Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.
Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.
O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:
Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!
Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.
Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii diavolii fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.
Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.
Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".
Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:
Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".
Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.
Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.
Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.
Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"
Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.
Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.
Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.
Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.
Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:
Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.
A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.
A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.
Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:
Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:
Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?
Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:
Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.
Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.
Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.
Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"
Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!
Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.

Rugăciune
O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.
Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.
Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.
Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A X-A DUPĂ RUSALII

Existenţa diavolului


Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela. (Matei XVII, 18)

Fraţi creştini,

Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul şi-i face nefericiţi. Orice bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu fac părinţii ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de mult cu nădejdea că copilul se va face sănătos.
Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează Sf. Evanghelie de astăzi. Acest tată avea un singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-şi vadă copilul sănătos, dar în zadar.
Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să-L roage ca să-i vindece copilul. Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis: "Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă". Iisus, răspunzând, a zis: "O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine."
Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi pornit la rău. Ştia ce are să-I facă acest neam viclean, cât de curând. Totuşi, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor şi tămădui copilul, scoţând demonul din el.
Astăzi vă vorbesc despre existenţa diavolului şi să nu vă miraţi că folosesc cuvântul acesta drac, pentru că aşa îşi este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaş, potrivnic şi e păcat a da lui ceva, aşa cum veţi auzi din această predică.
Citind despre chinul acestui copil şi a altor îndrăciţi despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, înţelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s-a arătat mai înverşunată ca atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră mulţi şi-i chinuiau în diferite feluri. În unii era câte un diavol, în alţii erau mai mulţi, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci.
Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliţi în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să se apropie de femeie, soţii nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că şi astăzi nu se mai ţine seama de sărbători, de posturi şi sunt zămisliţi copii în fărădelegi şi mari păcate. Dumnezeu îi părăsise şi îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulţi copii şi oameni din vremea aceea.
Dar, satana lucrează şi astăzi în lume cu multă putere şi cu mare dibăcie. Scriptura vorbeşte despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Aceşti fii sunt toţi oamenii care trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toţi cei necredincioşi, aşa cum lucrează meseriaşul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat.
O mare iscusinţă are satana şi lucrează în aşa fel ca să nu fie băgat de seamă şi oamenii să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea să-şi ascundă existenţa, mulţi, chiar şi dintre necredincioşi, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea faptelor, unii zic: "Iată cum şi-a băgat satana coada", sau "Iată ghearele diavolului, ale duhului necurat". Când văd câte un om rău, mulţi zic despre el că este dracul gol.
Sunt beţivi care îşi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau şi nu se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie, oare, demoni ai beţiei? Nu se poate! Sunt oameni care fumează, tuşesc din greu, doctorii îi opresc şi le spun să nu mai fumeze că se distrug singuri; ei ştiu bine că sunt apucaţi în ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt ca fluturii de noapte care-şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi, totuşi, dau buzna la flacără până cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceaţa acelei otrăvi şi nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se poate! Aşa fac şi aceşti oameni împătimiţi, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice şi multe altele.
Sf. Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaş. El a învăţat pe Eva să mănânce din pomul oprit şi tot el a învăţat pe Cain să-şi omoare fratele. El a învăţat pe Noe să se îmbete şi tot el a învăţat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învăţat pe David să desfrâneze şi tot el a învăţat lumea, până la potop să nu asculte şi să nu creadă în Dumnezeu. El a învăţat pe oamenii din Sodoma şi Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie şi tot felul de păcate şi tot acelaşi, satana, învaţă lumea la rele şi la tot felul de păcate şi acum.
Sunt unii oameni liniştiţi şi aşezaţi la vorbă, sunt însă alţii atât de spurcaţi la gură, că-ţi vine să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeşte prin gura lor. Sunt unii aşa de furioşi că sparg farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune şi sunt în stare să facă chiar omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul.
Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită şi zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred că aţi auzit şi poate mulţi aţi văzut. Duhurile necurate s-au încuibat în aceşti oameni, de când au fost mici şi chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe care le-aţi auzit, precum şi pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinţi de a da necuratului pe ei şi pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături şi drăcuieli.
Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o într-o carte. El povesteşte cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel unde se mutase de curând, întâlni pe o străduţă un copil la cinci anişori, într-o cămăşuţă ruptă pe el, murdar, slab şi buburos.
"Al cui eşti tu, măi?" ? întrebă profesorul. " Al dracului" ? răspunse copilul. "Cum te cheamă, măi?" "Satana!" "De unde vii, măi?" "Din iad" ? răspunse copilul.
Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaş de cinci ani şi cercetă să vadă unde intră şi la ce casă locuieşte. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era beţiv şi-i zicea: "Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!" Omul îi răspundea cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar ea îl alunga zicând: "Fugi, satano, nu mă mai necăji şi tu, că sunt destul de amărâtă eu de când trăiesc în acest iad de casă."
Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Aşa a învăţat el de la mamă-sa, că pe tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el ? satana şi trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări pentru creşterea unui copil într-o astfel de casă părintească.
Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi lor bine, şi aici şi dincolo. Iată isprăvile necuratului.
În altă parte, o familie liniştită petrece în dragoste şi îşi iubeşte copilaşii. Dar, deodată, ca din senin, intră ura şi dezbinarea, se ajunge la ceartă, la bătaie şi divorţ, spulberându-se iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era aşa de bine şi zic: "Vai, cum şi-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora!? Aşa este, el şi-a băgat coada şi gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?
Dar, pentru ca să cunoaşteţi că, cu adevărat, există diavol şi că lucrează în multe feluri, ascultaţi o preţioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se converti la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Decie. Iată ce spune Sf. Ciprian:
"Să mă credeţi pe mine, fraţilor ? zicea el cu lacrimi creştinilor ? să mă credeţi pe mine, că eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el şi l-am sărutat. Eu am vorbit cu dânsul, ca şi cu un prieten, precum şi cu acei care erau mai mari acolo cu el. Şi el m-a iubit mult şi mi-a lăudat înţelepciunea şi ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui şi al celorlalţi era în diferite culori. Când se întorcea încoace şi încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi demoni, lângă scaunul lui, stăteau cu diferite rânduieli de treburi."
Aşa aflăm din Vieţile sfinţilor că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte de a deveni creştin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete şi ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări şi boli oamenilor. Ca să aibă şi mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.
Atât a fost de puternic în vrăji şi năluciri, că făcea să vorbească morţii din morminte. Pe mulţi i-a învăţat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alţii să umble pe ape ca pe uscat. Mulţi veneau la el cu necazurile şi supărările lor ca să le ajute cu drăceasca putere de care era cuprins.
Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, şi s-a dus la tânărul care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: "Bine ai venit la mine, frumoasă Iustino!" S-a făcut Ciprian în femeie şi în pasăre şi a adus multe ispite Iustinei, vecinilor şi rudelor ei. Pe Sf. Iustina a îmbolnăvit-o aşa de tare încât zăcea în pat şi plângea maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăceşti, înainte de a fi creştin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele şi aducându-le necazuri. Iată, deci, existenţa diavolului.
Dacă citim vieţile sfinţilor, observăm că toţi sfinţii au fost ispitiţi într-un fel sau altul de către satana. Până acolo au mers necuraţii, că au îndrăznit să ispitească şi pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaş de oameni, n-a încetat niciodată să înşele lumea prin fel de fel de chipuri. El are şi astăzi o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare.
Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăţi, atâţia soţi se despart şi nu le mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a învăţat diavolul pe mulţi să practice spiritismul, care este atât de periculos pentru că nu poate oricine să cunoască rătăcirea.
Diavolul atacă şi tăgăduieşte religia prin spiritism şi iată cum: spiritiştii fac adunările lor în anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La începutul şedinţelor aprind lumânări, ca şi când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar şi fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă. Vedeţi cum îmbracă diavolul mantia de lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morţilor şi aşa înşeală şi pe cei credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi rugăciuni. De aceea, trebuie să fie atent creştinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu prin slujbele bisericii.
Am citit într-o carte ortodoxă că, la o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat pe satana ce trebuie ei să creadă despre existenţa dracului. Răspunsul a fost prompt: "Nu există!" Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri.
O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume şi răspunsul a venit pe loc: "Nu există altă lume!" Participanţii la şedinţa de spiritism au întrebat atunci: " Dacă nu se află altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii?" S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a mai auzit nimic.
Altădată, un suflet a fost întrebat dacă este trimis de dracul şi a răspuns că nu. A mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat şi dacă preoţii trebuie ascultaţi. Răspunsul a fost scurt: " Nu!" Iată existenţa diavolului, iată tatăl minciunii ? dracul ? care a înşelat pe mulţi creştini şi chiar pe unii sfinţi mari, aşa cum vedem în vieţile lor.
Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în şerpi care-l muşcau de picioare în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete şi au zis către Sf. Grigorie: "Noi suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor." Sf. Grigorie, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi.
Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de foc, care a venit să-l ia, pentru bunătăţile lui, la Dumnezeu, ca pe Sf. Ilie. Necunoscând înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis: "Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul" şi, făcându-şi semnul Sf. Cruci, a ridicat piciorul ca să păşească în şareta care venise, dar, pe loc, a pierit totul.
Unui alt sfânt cu numele Iacov, venind diavolul, i-a dat sfatul să aprindă candela, lumânări şi să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopţii a venit la el Antihrist cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând uşa chiliei, s-a închinat lui, crezând nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi şi s-a stins. A doua zi, Iacov, spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greşeala sa, s-a dus la o mânăstire să-şi facă canonul.
Astfel, sunt pline sfintele cărţi ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenţa diavolului. Dar oamenii s-au obişnuit şi au ajuns aşa de nesimţitori şi reci, încât unii din ei, deşi spun că nu cred în existenţa duhurilor necurate, totuşi, cu gura propovăduiesc mereu existenţa lor. Spun că nu există diavol, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără frică, că n-are cine să-i pedepsească.
Aşa au ajuns bieţii oameni într-o necredinţă vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor. Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele şi focul aprinzându-se, văd căldarea fierbând cu apă şi cuţitele ascuţindu-se şi tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc toate acestea.
Aşa era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: "Auzi măi, Vasile, departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!" Omul nostru îi răspunse cutremurat: "Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de, să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad."
Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă, peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei care îşi iau viaţa singuri.
Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. Dar, cine poate să scrie cu de-amănuntul toate ispitele, vicleşugurile, amăgirile şi înşelăciunile satanei?! Noaptea şi ziua el împleteşte curse, căci, duh fiind, ajunge îndată în orice timp şi în orice loc şi înşeală şi pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi.
Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfinţenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaţilor demoni, care-l învaţă să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci diavolul mai ia în ajutor încă şapte duhuri rele şi vine asupra omului şi-l aruncă în mari păcate şi cu lanţuri grele îl leagă.
Prizonierii sunt, de obicei, bine păziţi şi, aşa, şi satana ştie să-şi păzească supuşii, fiind cu mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care să ne gândim cu grijă toţi şi să ne controlăm viaţa ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunul păcat şi, astfel, să fim prizonierii diavolului.
Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatăl lui. Şi astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De aceea, părinţi, aduceţi-vă copiii la Iisus, cu toţii trudiţi-vă ca şi acest tată nenorocit să aduceţi cât mai multe suflete la Dumnezeu. Ştim că e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă, dar aceasta este fapta plăcută înaintea Domnului. Făcând astfel, ascultăm şi noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: "Aduceţi-l aici la Mine!"
Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică şi i-am vorbit de credinţă şi de fapte bune, gata ne-am făcut datoria şi nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-l aşteptăm şi să insistăm până când se tămăduieşte. Nu este destul ca cineva să fie chemat la masă, ci mai trebuie să şi mănânce din ce este pe masă, după cum nu este destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia şi doctoria care i se dă.
Cei care sunt mai curând aduşi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat şi întotdeauna trebuie ajutaţi, fiindcă împotriva omului credincios diavolul asmută toţi câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii şi păcatului să insiste pe lângă cel credincios şi să-l poftească la petreceri şi îl urmăresc cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispiteşte acum mai mult ca altădată, căci el toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai rău ca înainte.
Aşa ajunge să spună că nu mai bea şi, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai fumează şi întâlneşte întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu ţigări. I se ridică, astfel, îndoieli în suflet şi chiar gânduri urâte şi ocări faţă de adevăratul Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câţi credincioşi nu se plâng şi zic: " Până n-am venit să cunosc credinţa, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte şi murdare!"
Diavolul ispiteşte continuu şi şopteşte creştinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l la alte treburi. Unora le zice: "Eşti prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te duci mai bine distrează-te, fă şi tu ca toată lumea." Altora le zice astfel: "Eşti prea bătrân, dacă n-ai fost când erai mai tânăr ca să mai faci o metanie şi să spui o rugăciune, acum ce să mai cauţi la biserică, ba mai râd şi alţii de tine." Celui tânăr îi spune: "Ai vreme să mergi la biserică, mai încolo când vei fi bătrân!"
Celor care urmează mai des la biserică şi şi-au schimbat viaţa are diavolul grijă să le pună oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit şi s-au făcut pocăiţi.
Dar, cu toate vicleşugurile diavolului, omul care a învăţat să desluşească lucrurile minunate ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri ale satanei ca să nu-i scape prada din gheare. Vede diavolul că-l scapă şi latră la el, ca un câine, noaptea, la lună. Latră diavolul când prin unul, când prin altul.
Oriunde veţi auzi pe satana lătrând, să ştiţi că acolo este un om al lui Dumnezeu care face fapte bune şi merge bine pe calea credinţei. De aceea latră satana, că este iadul în primejdie. Când el urlă mai tare, să ştiţi că pentru noi este un semn bun. Bucuraţi-vă, că tot aşa lătra el pe sfinţi şi pe primii creştini. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra, fiindcă ar însemna că suntem prinşi undeva cu vreun păcat, cu vreo patimă şi el ne are în gheare. Tace şi le spune tuturor: " Tăceţi din gură, că acesta este de-al nostru!"
Cu toţii ştim că atunci când mergem cot la cot cu lumea necredincioasă nu ne zicea nimeni nimic. Cum am rupt legăturile păcatului, ieşind din calea lumii, a început lătratul diavolului prin uneltele lui. Are şi el uneltele lui şi nu te lasă, te urmăreşte mereu zicând că ai ieşit din rândul lumii. Prin urmare, trebuie să ne fie ruşine şi frică de lume, iar nu de Dumnezeu. Iată diavolul, iată existenţa lui!
Dar latră câteodată chiar prin gura celor din casa ta. Nu mai vorbesc câte unelte are el în lume, că cei mai mulţi nu te învaţă la bine, ci la rău. Pe toţi îi auzi zicând: "Ia şi bea, ia şi mănâncă, hai la distracţii şi chefuri, hai la păcate!? Se îndeamnă unul pe altul la rele, după cum îi învaţă diavolul în ascuns şi aşa-i prinde moartea pe mulţi.
Să ia seama fiecare şi să vadă starea lui sufletească, că diavolul a băgat de seamă cum mulţi creştini se feresc de păcate mari. Dar ei ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că tocmai printr-o greşeală mică se strecoară necuratul. E destul să intri într-un anturaj rău, că faci apoi toate relele ca la început. E destul să vezi un film imoral, o revistă pornografică, că ţi-ai spurcat mintea şi ai căzut din zbor de pe cerul senin şi curat ca o pasăre care a fost împuşcată în aripă.
Ţinta de împuşcare a diavolului o formează cele două aripi ale creştinilor, care sunt mintea şi inima. Diavolul este un mare şi iscusit vânător de astfel de păsări care zboară sus. El pe acestea le urmăreşte ca să le arunce jos. El nu umblă după păsări moarte, sau după cele rănite de care este sigur, ci aleargă după creştinii cei vii care, folosind cele două aripi, se ridică sus, la înălţimi, prin rugăciuni, meditaţii şi fapte bune. De aceea, el caută mereu să vâneze pe adevăraţii creştini, când prin ispitele plăcerilor, când prin ispitele durerilor şi necazurilor.
Creştinii, care se roagă sau fac fapte bune numai ca să le meargă bine pe aici, se poticnesc când văd că nu li se împlinesc rugăciunile şi, mai ales, atunci când văd că au parte de pagube şi supărări tocmai ei care vin la biserică, care se roagă şi postesc. Foarte puţni creştini ştiu că acestea sunt cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi reprezintă diferite canoane de pe urma bunei spovedanii.
Odată, a venit cineva la biserică să dea nişte slujbe pentru binele casei. Întorcându-se acasă, a pierdut poşeta cu actele şi două mii de lei. Altul, care nu se spovedise niciodată, după ce a făcut prima spovedanie, în noaptea următoare i-au spart hoţii casa şi i-au luat tot. Iată ispită îngăduită de Dumnezeu.
Unora, după ce s-au lăsat de păcate şi de patimi şi au luat hotărâri de întoarcere la Dumnezeu, li s-au întâmplat diferite necazuri pe la servici, fiind mutaţi într-un loc mai rău, sau chiar daţi afară. Pe alţii i-au supărat copiii cu neascultarea sau le îngăduie Dumnezeu ca să le vadă credinţa. Pe ce-ai vrea, oare, să-ţi dea Împărăţia Lui?
Am văzut deci câte curse are ispititorul şi cum ispiteşte el în toate treburile. Peste tot este gheara lui şi lumea mai spune că nu există diavol şi nu există iad. Mântuitorul ne spune în Sf. Evanghelie de astăzi pe care am ascultat-o că nu numai că nu există diavol, ci că sunt chiar mai multe soiuri de draci. Aceste soiuri de draci aruncă sufletul şi trupul omului în focul ispitelor şi-l limpezeşte în apa uitării de Dumnezeu. Aşa ajunge omul să se afunde şi mai mult în păcate, în necredinţă şi în deznădejde. De aceea, Domnul Hristos ne recomandă postul şi rugăciunea ca arme împotriva diavolului.
Iisus Mântuitorul ne aşteaptă să venim la El cu toate necazurile şi ispitele noastre şi să-L rugăm şi noi să ne ajute aşa cum a ajutat tatălui din Sf. Evanghelie de astăzi, căruia i-a primit rugăciunea şi i-a tămăduit singurul copilaş pe care îl avea. Şi noi avem un singur copilaş: sufletul, pe care dacă l-am pierdut mai bine ar fi fost să nu ne fi născut. Grozav lucru este să stăm o veşnicie întreagă cu urâţii şi spurcaţii aceştia.
Să ne trezim, fraţi creştini, şi să credem din adâncul sufletului că există diavol şi iad şi există chinurile veşnice care aşteaptă pe toţi păcătoşii. Să nu ne amăgim cu gândul că Dumnezeu este bun şi ne iartă, că de aceea se întrece lumea la rele. Dumnezeu ne mai şi pedepseşte, ca pe copilul cel rău şi neascultător şi, de aceea, ne trimite necazuri, supărări şi boli de tot felul ca să ne trezească şi să ne înţelepţească şi astfel să facem voia Lui.
Dumnezeu e bun, dar e şi drept şi, dacă noi nu ne trezim, ne va da pe mâna celor spurcaţi şi urâţi, că iadul şi chinurile lui sunt făcute aşa cum spune Mântuitorul pentru diavoli. Dar cu ei se vor duce şi ceilalţi creştini care nu ascultă de legea şi cuvântul Domnului.
Fraţi creştini, să ne trezim, nu vă luaţi după lume, nu ascultaţi lătratul demonilor. Ţineţi drumul drept, drumul credinţei, al bisericii. Rugaţi-vă, căci puţin a mai rămas, şi nu ziceţi ca necredincioşii: "O, de când se spune că vine sfârşitul şi n-a mai venit!" Iată, e gata să vină. Semnele le vedem şi toate ne spun că Stăpânul e la uşă şi e gata să plătească fiecăruia după faptele lui.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai venit să mântuieşti neamul omenesc din robia satanei, ceartă Tu duhurile cele necurate, care ne ispitesc şi ne îndeamnă la rele şi dă-ne credinţă tare, Doamne, ca să putem şi noi să-Ţi urmăm Ţie şi să Te slăvim aici în viaţa aceasta câte zile ne-a mai rămas, iar dincolo să fim cu Tine în vecii vecilor.



Amin.

PREDICA LA PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

PREDICA LA PRAZNICUL ADORMIRII MAICII DOMNULUI

... ca iata de acum ma vor ferici toate neamurile! (Luca, I, 48)

Frati crestini,

Se apropie 2000 de ani de cand aceasta proorocie a fost spusa de o fecioara saraca, intr-unul din cele mai mici orase din Iudeea. Aceasta fecioara necunoscuta locuia intr-o coliba modesta in pamantul Hebronului si se mangaia cu aceste cuvinte in care credea cu statornicie. Au trecut atatia ani si iata ca aceste cuvinte se implinesc inaintea ochilor nostri.
Stim cu totii ca in toate timpurile popoarele au inconjurat cu cinste pe imparatii lor, precum si pe cei care si-au jertfit geniul si munca pe altarul patriei, ridicandu-le in semn de recunostinta, statui si monumente.
Biserica, insa, aduce lauda sfintilor martiri care au suferit pentru dreapta credinta, cantandu-le imnuri sfinte si pastrandu-le sfintele moaste in locasurile sale. In familiile crestine copiii poarta respect si dragoste catre parintii lor, iar, dupa ce ii conduc pe ultimul drum, le pastreaza o dulce amintire, privind cu lacrimi in ochi chipurile lor in tablourile ramase.
Dar, oare, noi crestinii nu suntem datori sa avem respect si sa veneram pe regina crestinismului? Daca oamenii mari, vestiti, sunt vrednici de recunostinta noastra, cu cat mai mult trebuie sa cinstim pe Imparateasa Cerului, care este cea mai mare facatoare de bine a noastra si care ne-a deschis portile fericirii vesnice! Prin Ea am redobandit viata sufletului nostru, caci Sf. Fecioara Maria este mai presus de toate femeile, aleasa mai inainte ca sa fie Maica lui Dumnezeu si a fost plina de Duh Sfant si de Har.
Viata ei a fost nepatata de pacat si moartea nu a rapit-o ca pedeapsa pentru pacatele sale, caci trupul ei nu a fost supus putreziciunii in mormant, ci s-a inaltat la cer impreuna cu sufletul, la slava lui Dumnezeu si a Fiului Sau.
Sf. Fecioara Maria n-a avut niciodata pe cineva asemenea ei, nici in cer, nici pe pamant. Numai Dumnezeu este mai presus de ea si s-ar putea spune ca insusi Dumnezeu s-a coborat mai jos decat ea, caci a ales-o ca Maica a Lui din care sa se intrupeze si din al carui piept sa se hraneasca. Noi, pentru a lauda pe Fecioara Maria si a vorbi cu demnitate, dupa cuviinta, nu este de-ajuns numai o singura cuvantare, caci nu putem gasi cununi de lauda dupa vrednicie, oricata bunavointa am avea. Rog, insa, pe Fiul sau sa-mi dea harul trebuincios, punand cuvinte potrivite in cugetul inimii mele, ca sa lumineze Sf. Duh toate inimile ascultatorilor si sa poata rodi fapte pentru viata vesnica.
Mai intai, sa auda toate popoarele, toti crestinii si paganii, credinciosii si necredinciosii ca, daca noi numim pe Sf. Fecioara Doamna si Imparateasa noastra, aceasta nu este o nascocire a evlaviei crestine, caci aceasta demnitate n-a luat nastere in inchipuirea stramosilor nostri, ci, auziti, insusi Duhul Sfant a vestit inalta ei demnitate. El este care a laudat-o prin gura profetilor, si, luminat de El, David imparatul vedea Imparatia lui Hristos ca se intindea de la apusul si pana la rasaritul soarelui. De-a dreapta lui Hristos, David a vazut pe Maria imparateasa mai inalta decat toate puterile ceresti si ne-o arata langa Cel Atotputernic care depune pe capul ei o coroana de pietre scumpe.
Datorita virtutilor sale, Sf. Fecioara este incununata din timpul vietii sale pamantesti, caci ea este ca un crin curat. Imparatul Solomon o vede ca pe regina florilor, mai inalta decat codrii din Liban. Eva si multe urmase ale ei au nascut copii pacatosi si criminali, iar Preacurata Fecioara a nascut pe Omul-Dumnezeu fara de pacate, care a mantuit pe toti oamenii. Sf. Fecioara straluceste ca un soare si este icoana cea mai curata a sfinteniei dumnezeiesti.
Despre ea zice Sf. Ap. Ioan ca are ca vesmant soarele, luna sub picioare si pe cap o coroana de 12 stele. La adormirea ei au venit ingerii si au luat-o cu trup si suflet, asezand-o pe tron, langa Imparatul Slavei. Iata la ce inaltime se afla Imparateasa noastra a crestinilor si iata cum se implinesc profetiile care au aratat ca o vor ferici toate neamurile. Implinirea acestei proorociri a fost si in tara noastra, unde multi domnitori au zidit multe biserici in cinstea ei, ingenunchind inaintea icoanei sale.
Sa amintim pe Stefan cel Mare, Neagoe si Matei Basarb, Constantin Brancoveanu, care au ridicat o multime de biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului si credem ca este suficient. Dumnezeu atat de mult a iubit-o pe Sf. Fecioara Maria incat i-a dat pe Unicul Sau Fiu, care nu s-a rusinat de sanul Preacuratei Sale Maici. Mantuitorul s-a supus ei in timpul vietii Sale pamantesti si, cand era rastignit pe Cruce, a incredintat ei, ca unei Maici, toata lumea crestina. A incununat-o cu slava si cinste si a pus-o de-a dreapta Sa, in calitate de regina. Dar, cine poate sa laude dupa vrednicie pe aceea care este mai presus decat toata lauda?
Monumente religioase se unesc cu marturiile istorice pentru a arata vechimea inchinaciunii ce se cuvine Sfintei Fecioare Maria, preotii, regii, imparatii, pictura, sculptura, poetii si scriitorii din primele secole ale crestinismului din evul mediu si din epoca noastra, toate generatiile aduc tributul lor de respect, de recunostinta si de lauda smeritei fecioare din Nazareth. Toata lumea crestina, in decursul veacurilor, a cunoscut puterea ei cea mare si a simtit ajutorul ei in clipele grele.
Biserica Ortodoxa are o carte numita Minunile Maicii Domnului, pe care, poate, multi le-ati citit si ati luat cunostinta de faptele minunate. Voi aduce acum si trei marturii din Sf. Scriptura, unde se vorbeste despre alegerea Sfintei Fecioare in lucrarea dumnezeiasca.
Prima si cea mai veche se gaseste la Facere, cap. XXVIII, ver. 10, unde se vorbeste de visul patriarhului Iacov, care a vazut o scara, ce unea cerul cu pamantul, pe care coborau si urcau ingerii lui Dumnezeu. Pe cand Iacov privea uimit aceasta frumusete minunata, a auzit glasul lui Dumnezeu care l-a binecuvantat. El s-a inspaimantat si, desteptandu-se, a socotit ca in locul acela este Poarta Cerului.
Scara din visul patriarhului Iacov este Sf. Fecioara Maria, caci pe aceasta scara s-a coborat Dumnezeu Iisus Hristos si S-a intrupat din pantecele sau. Fecioara Maria este casa lui Dumnezeu si Poarta Cerului si numai cei ce recunosc aceasta vor intra in Imparatia lui Dumnezeu. Vai de toti cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului si care aduc hule impotriva cinstei sale, caci sunt si de acestia, o multime de ticalosi, unii sustinand chiar ca a mai avut si alti copii, atat de intunecat le este capul.
A doua marturie o gasim la proorocul Iezechil care spune in vedenia sa cum a fost luat si dus pe calea usii sfinte ce duce spre rasarit, iar usa aceasta era incuiata. A auzit atunci glasul Domnului, care i-a spus ca usa nu se va deschide si nimeni nu va trece printr-insa, caci Domnul Dumnezeul lui Israel va intra printr-Insa.
Daca citeste cineva toate acesta, neluminat de duhul lui Dumnezeu sau cu alt interes, nu poate intelege Sf. Scriptura, caci in ea se ascund taine mari. Iata, usa cea incuiata este preacurata Fecioara Maria, caci printr-insa a intrat si a iesit Mantuitorul Iisus Hristos, nestricand pecetea fecioriei, asa cum strabate raza soarelui prin geam.
A treia marturie o gasim tot in Vechiul Testamentul la Paralipomena cap. XIII, ver. 1, unde se spune ca imparatul David a trimis niste oameni ca sa aduca dintr-o localitate Chivotul Domnului. Acest Chivot era un fel de lada poleita cu aur in care se aflau tablele legii, primite de Moise din mana lui Dumnezeu. Deasupra acestui chivot erau doi heruvimi de aur. Preotii, tot poporul si insusi imparatul insoteau in sunetul harfelor si chitarelor carul in care se gasea Chivotul si care era tras de boi. Ajungand la o cotitura, boii au smucit, iar Chivotul sta sa se rastoarne. Atunci, un om din multime a intins mana sa-l sprijine, dar a murit pe loc.
Vazand moartea lui Uza (caci asa il chema), imparatul David s-a intristat si s-a temut, totodata. Astfel, de frica, nu a mai dus Chivotul in cetatea lui, ci l-a asezat in casa lui Obed Edom, pe care Domnul a binecuvantat-o.
Vedeti, frati crestini, ca Dumnezeu n-a suferit nici sa fie atins cu mana acesta chivot care inchipuia pe Sf. Fecioara Maria?! Dar, ce se vor face acei nelegiuiti care ating cu limba ascutita sfintenia si fecioria Imparatesei Cerului? Unde vor baga capul hulitorii si necredinciosii care aduc insulte Maicii Domnului prin care ne-a venit mantuirea?
Chivotul despre care am vorbit il au toate bisericile crestine ortodoxe si se afla pe masa Sf. Altar, iar in el se pastreaza cutiuta cu Sf. Impartasanie. Chivotul este inchipuirea Maicii Domnului, Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerului, Usa Raiului iar Sf. Impartasanie inchipuie cuvantul lui Dumnezeu care se afla in biserica slavei Sale. Daca asa stau lucrurile, nu se cuvine si nu este drept a cinsti si noi si a aduce inchinaciunile noastre Imparatesei Ceresti? Daca insusi Dumnezeu a cinstit-o, a iubit-o si a pazit-o, cu cat mai vartos trebuie sa-i aducem multumirile si inchinaciunile noastre, noi pacatosii si nevrednicii?
Daca este drept ca toti copiii sa iubeasca si sa venereze chiar pe mamele lor, apoi cu atat mai mult se cade sa iubim si sa veneram si noi pe Maica Domnului, care este Maica noastra a crestinilor. Nimic nu este mai drept, nimic nu este mai cuviincios, decat a venera pe aceea pe care Dumnezeu si-a facut-o maica a Lui si pe care ingerii si arhanghelii o lauda in cer. Sa se rusineze, deci, toti sectantii, sa se imbrace cu blestem si sa piara toti hulitorii Maicii Domnului, care este ocrotitoarea crestinilor si salvatoarea omenirii.
Sf. Fecioara Maria este scaparea noastra din nevoi, aparatoarea noastra in primejdii, mangaietoare in suferinte, mijlocitoare catre Dumnezeu si scaparea pacatosilor care se intorc cu cainta la Fiul Sau. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfant ca numele de mama. O mama buna este un inger vazut pe care Dumnezeu l-a pus langa noi ca sa ne sprijine in lupte si sa ne mangaie in suferinte. Cel din urma cuvant pe care-l murmura buzele muritorului este numele scump de mama. Fie barbat sau femeie, fie copil sau batran, pe patul mortii toti murmura cuvantul mama, pentru ca o mama intotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul sau.
Frati crestini, asa e Sf. Fecioara Maria, mama noastra a crestinilor, care este gata sa nu ne refuze rugaciunile si sa nu ne paraseasca in necazuri si primejdii, daca o chemam in ajutor. Dar acum, maica noastra preabuna este suparata si mult intristata pe neamul omenesc care s-a pus in slujba satanei. Astfel, o parte din femei despart pe tata de copii, despart pe copii de Imparatia Cerului, lasandu-i sa umble in intunericul patimilor. O parte dintre femei isi omoara pruncii nevinovati in multe chipuri si s-au ratacit de la adevar, nevoind sa mai auda de invatatura si biserica lui Dumnezeu si, astfel, traiesc in petreceri si desfranari.
Maica Domnului este suparata pentru ca stie ce-i asteapta pe toti acesti nelegiuiti. Ea vede de acolo, de pe tronul slavei sale, aceste nelegiuiri si aceste suflete pierdute, care nu vor sa tina seama ca s-a platit atat de scump de catre Fiul sau, Iisus Hristos, rascumpararea neamului omenesc. Amarnic vor plange si in zadar vor mai cere ajutor cand se vor trezi in flacarile iadului si in chinurile vesnice. Sa auda acum toti pacatosii pamantului, sa se intoarca degraba toti deznadajduitii si ratacitii si sa vina din calea ratacirii. Sa impreunam mainile cu totii in locasul lui Dumnezeu cel sfant si sa cerem sprijinul si apararea noastra sub povatuirea si protectia Preacuratei Fecioare Maria, zicand si noi impreuna cu toti crestinii:

Rugaciune
Bucura-te, Fecioara si Maica lui Dumnezeu, Templul cel viu si nemuritor al dumnezeirii, comoara si lumina lumii, cinstea fecioriei, sprijinitoarea credintei ortodoxe!
Bucura-te, Imparateasa, care ai nascut pe Dumnezeu spre mantuirea neamului omenesc!
Ajuta-ne, dar, ca sa stingem focul patimilor si razboiul cel launtric sa inceteze. Mijloceste la Fiul Tau si Dumnezeul nostru ca sa ne dea har sa imitam si noi virtutile tale. Fa, cu rugaciunile tale, sa inceteze toata tulburarea demonilor de pe pamant, sa se sfarame toata ratacirea si sa se risipeasca toate vrajitoriile si spurcaciunile. Sa biruiasca lumina Evangheliei si adevarul, sa se stinga minciuna si sa triumfeze crestinii drept maritori intru Imparatia Fiului tau, Fecioara Marie, Imparateasa noastra a tuturor crestinilor, ca sa fim si noi acolo in vecii vecilor.


Amin.

PREDICA LA DUMINICA A IX-A DUPA RUSALII

PREDICA LA DUMINICA A IX-A DUPA RUSALII

Corabia pe valuri

Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (Matei XIV, 27)
Frati crestini,

Sf. Evanghelie de astazi ne-a istorisit o intamplare minunata plina de cel mai pretios inteles.
Intr-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus ramasese in munte sa se roage. Tarziu in noapte, iata ca ucenicii vad plutind pe deasupra apei o faptura alba. Crezand ca e o naluca, s-au inspaimantat si de frica au strigat; cand au vazut ca e insusi Invatatorul lor si se apropie de dansii, pasind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pa apa." Iisus i-a zis: "Vino!" Iata-l, deci, pe Petru pasind si el pe deasupra apei.
Dar in noaptea aceea vantul era impotriva si batea cam tare. Valurile se ridicau involburate in sus si in jos, iar Petru vazand cum corabia ramasese in urma iar pana la Iisus mai era inca distanta, il cuprinsese frica si, pierzandu-si increderea, incepuse sa se scufunde.
"Doamne, scapa-ma!" striga el ingrozit. Iisus se apropie de el si-i intinse mana, il ridica in sus si-i zise: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" Au intrat dupa aceea in corabie, iar vantul a stat si marea s-a potolit. Aceasta zguduitoare pagina din Evanghelie are doua intelesuri.
Mai intai, intelesul cel apropiat ne arata intamplarea aceasta adevarata petrecuta pe Marea Galileii si salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astazi mai are un inteles tainic care nu-si pierde valoarea niciodata. Sfanta invatatura desprinsa astazi vrea sa ne spuna ca, ori de cate ori cineva isi pierde credinta in puterea izbavitoare a lui Iisus si se reazema pe puterile lui se pagubeste, piere, fiindca singura scapare, singurul liman de izbavire ramane de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.
Adevarul acesta are o mare valoare pentru noi crestinii, caci o mare multime de popor calatoreste pe o mare bantuita de furtuna si, intocmai ca si Petru, se scufunda in valuri si e gata sa piara inghitita. De ce sa piara atata popor? De ce sa se scufunde in valuri atata lume? Fiindca a pierdut credinta in Iisus Hristos, fiindca toti vor sa-si aranjeze viata numai cu puterilor lor proprii, fara puterea credintei, fara Dumnezeu.
Asa vedem in istoria Vechiului Testament ca oamenii din Babilon se hotarase sa zideasca un turn si sa ajunga pana la cer. Au pornit in mandria lor la acest lucru fara Dumnezeu, dar nu au reusit, fiindca Dumnezeu le-a incurcat limbile si s-au imprastiat toti rusinati. La fel, vedem in lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor sa-si cladeasca fericirea, raiul aici pe pamant cu puterile lor, fara Dumnezeu.
Iata, omul a facut multe si uimitoare cuceriri pe toate ramurile vietii materiale; A cutreierat pamantul de la un capat pana la altul, a cercetat legile dupa care se conduce universul, a patruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat stiinta si tehnica, a facut progrese peste tot. Bun lucru si toate trebuiau facute; nu gasim nici un motiv de rau pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotriva, omul merita toata lauda pentru istetimea lui, pentru ravna prin care implineste porunca Ziditorului, fiindca fiecare trebuie sa faca ascultare de Ziditorul sau si sa-si puna talentul pentru binele aproapelui sau.
Raul incepe, insa din alta parte. Nenorocirea incepe de acolo ca omul vazandu-se stapan pe pamant a uitat de marele Stapan din ceruri. Vazand ca este biruitor in propasirea aceasta materiala, s-a ingamfat, s-a mandrit ca lucifer, n-a vazut de unde-i vine intelepciunea, stralucirea, sanatatea si puterea. S-a increzut orbeste numai in sine si batandu-si pieptul cu mandrie, si-a zis:
"Eu sunt totul, mie imi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a vazut vreodata?! Nu exista Dumnezeu sau, de-o fi existand, n-am trebuinta de El. Suflet?! Dar cine poate pipai sufletul? Cat despre viata vesnica, nimeni nu s-a intors din iad sau din rai, ca sa ne spuna ca exista. Aici pe pamant e raiul. Am ce-mi trebuie, bani si de toate; sa mananc si sa beau, caci dupa moarte nu ma mai asteapta nimic."
Acesta este omul mandru, ticalos si fara Dumnezeu. Asa si-au zis cei mai multi oameni si, cum au zis, asa au si facut. N-au vrut sa se mai teama de Dumnezeu, L-au dispretuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte invatatura bisericii, singura adevarata, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos si au pus in loc placerile, chefurile, poftele si idolii veacului de pe urma.
Sa vedem acum daca toti acesti oameni care sau departat de Biserica sunt pe deplin fericiti! Sa vedem daca au ei pace asi linistea care alcatuiesc o viata tihnita, senina, toti acei care au ajuns pe culmi de progres pamantesc. O! Nu! Sunt departe de asa ceva, caci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinsi de fel de fel de boli nevindecabile, fara ca cineva sa le mai poata gasi leacul.
Vedem cum s-au umplut puscariile cu multi tineri; vedem cum s-au inmultit criminalii, hotii, desfranatii si huliganii. Ziarele au scris si scriu mereu cum copiii omoara pe parinti si parintii pe copii; cum sotia isi otraveste barbatul; iar unii barbati isi taie sotiile cu cutitul sau toporul si, asa, fele de fel de crime ingrozitoare care se intampla peste tot pamantul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleaca de la departarea omului de credinta in Dumnezeu, caci vedem cum peste tot pamantul s-a lepadat lumea de adevarul lui Dumnezeu.
Si, totusi, cea mai mare parte a lumii vorbeste si doreste pacea. Dar pace fara Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Imparatul pacii, El Domnul slavei, numai El poate linisti marea infuriata si tulburata a omenirii. Ori incotro te intorci, auzi numai de tanguiri si nemultumiri, ca viata e grea, ca se sufera mult, ca visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au increzut In lucrurile desarte.
Avem scoli, avem oameni luminati, invatati, dar in loc sa ne facem mai buni devenim din ce in ce mai rai si mai de temut. Sunt foarte multi oameni luminati, cu facultati, care ajung in puscarii pentru pacate urate si murdare. Daca n-au invatat, mai intai, ceea ce trebuia invatat, adica credinta si legea lui Dumnezeu, in zadar celelalte. Avem asezaminte de crestere, de educatie, insa observam cum tineretul devine tot mai neascultator, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea si desfranarea prind radacini tot mai adanci.
Avem telegraf, telefon si cai ferate, radiou si televizor, nascociri care ar trebui sa-i apropie pe oameni si sa-i faca mai buni, dar vedem ca acestia niciodata nu s-au invrajbit si nu s-au urat mai mult ca astazi. Oamenii s-au increzut in diplomatie si in conferinte de pace si, iata, ca lumea se macelareste cu o cruzime si o salbaticie nemaipomenita. Multi si-au pus nadejdea in stiinta si, in loc ca aceasta sa-i faca mai buni iar traiul mai usor, le-a adus pierderea sufleteasca si trupeasca.
Sa ne gandim la grozaviile razboiului modern, la orasele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii si femeile ucise de tancurile si avioanele omului civilizat si invatat. Acestea sunt roadele invataturii fara Dumnezeu si pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu cunoaste de ce domneste starea aceasta in lume si se observa ca lumea are o lipsa undeva in incheieturile ei. Dar ce-i lipseste omenirii?
Se gasesc fel de fel de pareri si raspunsuri. Adevarul este ca suntem nefericiti ca ne-am departat de Dumnezeu, suferind din pricina ca am scos pe Iisus din viata noastra, din treburile noastre, iar fericirea fara Dumnezeu nu se poate. Indepartati soarele de pe cer si lumea se va prapadi. Stoarceti sangele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfaramati temelia unei cladiri si intreaga cladire se va narui.
Ei bine, frati crestini, soarele vietii noastre, puterea si reazemul ei este credinta in Dumnezeu. "Fara Mine nu puteti face nimic!" a zis Mantuitorul ucenicilor Sai. Duhul Sfant zice prin gura lui David: "Daca Dumnezeu nu zideste casa, in zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fara Hristos; mintea noastra este prea saraca si fara lumina Evangheliei nu putem sti care este rostul vietii noastre, neputand deosebi binele de rau.
Trebuie sa ne temem de Dumnezeu si sa avem mereu in mintea noastra ca vom da seama inaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne indrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia si Biserica Lui, de dragostea si mila Lui, de bunatatea si blandetea Lui. Dar, daca oamenii nesocotesc pe Dumnezeu si nu le trebuie Biserica si rugaciune, spovedanie si impartasanie, se vor scufunda in valurile grele, caci toata civilizatia, cultura si progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru ca nu au temelia cea sfanta, care este credinta in Dumnezeu, fiindca nimeni nu scapa in viata aceasta fara furtuni si necazuri.
Vremea vietii noastre este presarata mai mult cu nori negri decat cu cer senin. Chiar si la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult in furtuna decat in liniste traieste omul putinele zile de aici, anii acestia putini.
Sunt insa doua feluri de valuri pe marea vietii noastre: o parte cu necazurile si intristarile si alta parte cu, ispitele si pacatele. Furtuna necazurilor si a suferintelor au cunoscut-o si o cunosc multi oameni; se tem de ea si se feresc cat pot. Insa, nu cunosc oamenii cealalta parte; viforul ispitelor si patimilor lumesti care-i duce tot acolo, la aceste suferinte poate si mai grele. Putini se inspaimanta si putini cauta sa scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredintei in Dumnezeu sau a putinei credinte, a indoielii de existenta lui Dumnezeu si a vietii vesnice.
Multi, nu zic ca nu cred! Cred, dar numai cand vor ei si gand le merg treburile bine. Astfel, le vine indoiala, vine necredinta, nu le mai trebuie Biserica si nici Dumnezeu. Se duc pe la vraji si ghiceli, parasindu-L pe Dumnezeu, si alearga la diavol. Pentru aceasta vedem atatea rautati in lume, atata suferinta si lacrimi.
Una din marile suferinte pe care o intalnim foarte des este ca aproape nu exista casa sau familie, unde parintii sa nu se planga de copiii lor ca sunt neascultatori, rai si obraznici, facandu-le mari greutati. In alta parte lipseste pacea dintre soti: certuri, batai, despartiri. In alta parte, furtuna mortii s-a abatut si a smuls pe unul dintre soti, ramanand celalalt in haina de doliu. Iata corabie invaluita de valuri si ispite din toate partile de viforul necazurilor.
Pricina tuturor relelor sa stiti ca este, asa cum am mai spus, pacatul si departarea de Dumnezeu, caderea omului in necredinta. De aceea ingaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra vanturi potrivnice, iar marea acestei vieti sa se infurie si sa loveasca greu corabia vietii noastre, pentru ca noi, ingroziti de cele ce vedem, sa strigam la El, sa-L cautam pe El. Sa ne rugam Lui, cu foc si cu credinta arzatoare si sa strigam ca si Sf. Apostol Petru: "Doamne, scapa-ne, ca pierim!"
Asa, deci, iubiti crestini, sa strigam in durerile si necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umbland prin vraji, ghiceli si descantece. Numai Iisus Imparatul Slavei si Stapanul nostru ne poate scoate din toate necazurile si poate linisti marea cea tulburata a vietii noastre. La El trebuie sa strige sotia cand vede ca sotul ei iubit nu mai trage acasa cu aceeasi dragoste, nu se mai roaga lui Dumnezeu si nu mai merge la biserica, atunci cand simte ca corabia vietii lor se scufunda, iar casa lor este in primejdie de a se ineca in valuri, spulberandu-se toate bucuriile.
In aceasta situatie, sotul sau sotia sa strige din adancul sufletului: "Doamne, casa mea se scufunda in adancul marii! Doamne, copiii mei s-au departat de Tine si sunt in pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abatut infuriati asupra vietii noastre si a casei noastre! Scapa-ne, Stapane, ca ne scufundam.!" In toate necazurile, in toate supararile si greutatile sa strigam plini de credinta in Dumnezeu, fiindca nu este departe de noi; El este langa noi, ne aude si stie totul, cunoaste tot ce se intampla cu fiecare in parte. Ne lasa cateodata sa ne recunoastem vina, necredinta si departarea de El, caci numai faptele noastre cele rele ne departeaza de mila si bunatatea Lui.
Sa rupem legatura pacatului prin spovedanie si sa ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stapanul nostru, pentru ca, pe cat cerul e departe de pamant, asa sunt faptele noastre de Dumnezeu.
Vedem in alta parte a Evangheliei ca, odata mergand Domnul cu ucenici in corabie, in timp ce acestia vasleau, Iisus a adormit. S-a starnit apoi un vartej de vant asa de puternic, incat corabia se umplea de apa, iar ucenicii plini de spaima L-au desteptat pe Domnul zicand: "Invatatorule, scoala, ca pierim!" Iisus S-a sculat si a certat vantul iar valurile infuriate s-au potolit. Dupa ce s-a facut liniste, a zis ucenicilor Sai: " Unde va este credinta?!" Deci, erau cu Dumnezeu langa ei si tot nu-L cunosteau.
Asa si noi in necazurile noastre, in rugaciunile noastre, cand strigam catre Dumnezeu si nu ni se implinesc cererile, sa nu ne pierdem credinta, caci Dumnezeu nu doarme, e langa noi si ne aude. Sa ridicam glasul nostru cu multa incredere si sa simtim prezenta dumnezeirii Lui langa noi si printre noi pacatosii si sa avem rabdare, asteptand, ca ne mai pune cateodata credinta la incercare. apoi sa ne mai gandim si altfel: de cate ori a strigat si el la noi ca sa ne intoarcem si n-am voit sa-L auzim?! Pe atatea cai ne striga sa ne intoarcem la El si nu vrem sa auzim.
Viata noastra este o corabie prinsa de furtuna in mijlocul marii. Daca traim o viata cu Domnul, daca suntem impacati cu Dumnezeu prin trairea noastra fata de legea Lui, venind la biserica, spovedindu-ne si impartasindu-ne, nu avem de ce sa ne temem in toate furtunile vietii acesteia, caci apare Stapanul nostru, scaparea noastra si se face lumina in intunericul noptii. Cand vine vreme rea in viata ta, crestine, si toti te parasesc, striga la Dumnezeu, ca se iveste Mantuitorul tau si-ti spune si tie ca lui Petru: " Nu te teme, nu te inspaimanta, ca Eu sunt cu tine si te scap."
Asa a zis ucenicilor si asa face si cu noi pana la sfarsitul vietii. Cand tu crestine vei avea carmuitor pe Mantuitorul, ce usoara va fi viata ta atunci, caci El este calea spre tarmul mantuirii. El stie cand vine furtuna si El singur stie s-o nimiceasca. Lasa-te, deci, in mana Lui, lasa toata carma vietii tale s-o conduca El si indata vei scapa de toate grijile, necazurile si primejdiile.
Am citit undeva ca, pe o vreme de furtuna, toti calatorii unui vapor erau cuprinsi de groaza si de spaima pentru ca vasul era amenintat sa se scufunde. Numai un copil statea linistit si zicea: "E tata la carma si nu ma tem." Era copilul capitanului de vapor. Toti calatorii au ramas miscati de increderea ce avea copilasul acela in tatal lui, care carmuia vaporul.
Asa si noi sa avem incredere in Tatal cel ceresc, caci El va carmui cu bine corabia vietii noastre. Sa fim, dar, si noi adevaratii Lui copii, copii cu dragoste inflacarata de El si cu incredere neclintita in puterea Harului Sau. Sa avem grija sa nu parasim pe Domnul pentru poftele si placerile noastre, ca atunci suntem in cea mai mare primejdie. Lumea plange pentru multe necazuri in viata aceasta: cand moare unul dintre soti, cand mor copiii, toti striga ca sunt pierduti, ca fac din aceste lucruri pamantesti, in general, un fel de idoli. Mare greseala fac ca nu-si pun nadejdea si increderea in carmuitorul vietii noastre, care este Dumnezeu.
Ce mai observam din Evanghelia de astazi? Se spune ca vantul este impotriva si corabia este invaluita in valuri, adica amenintata sa se scufunde in adancul marii. Minunat inteles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim ca asa va trece Biserica si credinciosii ei pe valurile vietii acesteia, unde, din cand in cand, se vor abate valurile potrivnice, de ura si necredinta, asa ca ucenicii Domnului nu vor sti ce sa mai faca de spaima.
Asa s-a intamplat dupa rastignirea Domnului, atunci cand aproape toti s-au risipit pe la treburile lor, nestiind ce sa mai creada. Asa era sa se intample in timpul persecutiilor celor mai cruzi imparati pagani care au omorat mii si mii de crestini. Asa era sa se intample cand s-au ivit atatea erezii ca sa intunece invatatura dreapta a lui Iisus. Mai ales, asa cum se va intampla dupa cum spune Sf. Scriptura in zilele cele de pe urma, cand Biserica va trebui sa sufere ca si Stapanul ei, Hristos, si sa fie impresurata din toate partile de pagani, de eretici si de o multime de vrajmasi, nu numai din afara, ci chiar din interiorul ei, cautand sa o distruga.
Noi sa avem, insa, increderea vie in Domnul Hristos, caci sta la carma ei si sa nu credem ca doarme si nu ne aude, ci doar pune la incercare credinta noastra. Sa fim, deci, tari si sa indraznim, si atunci vom vedea lumina in noaptea cea intunecata a vietii noastre. Sa nu facem ca aceia care se impotrivesc si nu lasa copiii sa vina la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari pacate fac acesti parinti si, negresit, vor culege roade amare mai tarziu.
Asa s-a intamplat intr-o casa unde erau patru fete si mama vaduva. I-a crescut in vaduvie si saracie, dar numai una din aceste fete a crescut invatatura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a vazut ca lumea e mincinoasa si desarta si se pierde, daca va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserica, a inteles si mai bine credinta. In acest timp, mama ei si celelalte trei surori a inceput sa rada de ea, s-o batjocoreasca, s-o dispretuiasca, rupandu-i ba o carte de rugaciuni, ba un caiet de cantece bisericesti si multe altele. Plangea bietul copil si striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Au crescut mari si, dupa o vreme, au inceput sa mearga si cele trei surori la biserica, dar n-au inteles mare lucru si nu s-au departat de toate placerile lumii acesteia. Dupa ani de zile, mama aceasta nenorocita incepe sa culeaga roadele. Una cate una, fetele ii vin acasa batjocorite, inselate de desfranatii care abia asteptau sa gaseasca astfel de slabiciuni. Iata corabia scufundata in pacate, ducandu-se in fundul iadului cu mama cu tot. A suferit pe aici si va suferi si in iad.
Sa se trezeasca, deci, fiecare si sa nu se insele, facand ca sotul acela care a inceput sa-si persecute sotia si copiii pentru ca se duceau la biserica, zicand ca-i prosteste. Auziti, unde a ajuns necredinta si rautatea. Cat intuneric este in capul acestor oameni! Ce rau invata biserica lui Dumnezeu si cum prosteste ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiti acei care se imbata, fac violuri si alte rele?
Sa lumineze Dumnezeu mintea celor multi, caci numai mintea cea bolnava poate sa gandeasca asa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc intr-o casa cu astfel de parinti rai si necredinciosi, caci acestia sunt criminali. Sa ne apropiem smeriti de Dumnezeu si sa-i inchinam Lui cat mai mult din timpul nostru. Niciodata sa nu zicem ca facem prea mult pentru Dumnezeu, caci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite si numarate.
Sa-I dam Domnului cat mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, caci numai acest timp este cu adevarat castigat. Numai vremea petrecuta in biserica, in rugaciune, in citirea cartilor sfinte si in fapte bune este de pret inaintea lui Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului nostru. Celalalt timp pe care il petrecem pentru trebuintele noastre pamantesti ramane aici. Stim ca toate le vom ingropa aici, odata, ????? cu acest trup muritor. Sa ne para, deci, rau acum de tot timpul pe care l-am pierdut in zadar, pe la toate petrecerile fara de folos.
Un invatat din Anglia a pus mai multe intrebari la mai multi oameni care scapasera din ghearele mortii. Optzeci la suta din cei intrebati au raspuns ca in clipele acelea, cand s-au vazut in gheara mortii s-au gandit cat de rau si-au cheltuit viata si cat de putin au lucrat pentru sufletul lor.
"In fata mea spune unul nu vedeam decat faptele mele cele rele si simteam ca ma topesc sub groaznica mustrare ca nu m-am ingrijit de suflet."
Sa ne aducem aminte ca si noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza mortii si fiecare ne-am gandit atunci la pacatele noastre, la nepasarea si nepregatirea noastra. Ma gandesc acum la groaza cutremurului care a venit fara veste si i-a prins pe fiecare pe unde s-au gasit: in pacate, in desfranari si cu sufletele incarcate de rele. Toti aceia care au murit cu pacate mari au ajuns fara judecata in fundul iadului. Sa nu ne prinda mirarea, caci, poate, sfarsitul multora dintre noi va fi tot asa de repede ca fulgerul care se arata pe cer, asa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poti atunci sa te duci sa scoti banii de la C.E.C. si sa fac milostenii. Nu mai ai timp atunci sa mai cauti preot sa te spovedesti, sa te pocaiesti, nu mai ai timp nici de rugaciune. Cu ce am facut pana in clipa aceea, cu aceea plecam: fie bune, fie rele.
Sa ne trezim si sa ne hranim cat mai mult din darurile dumnezeiesti din Sf. Biserica, ca ne trebuie multa hrana. Ati vazut un copil rahitic care nu e hranit, nu e bun de nimic; il sufli si cade jos. Asa si cu crestinul nehranit, care nu vine la biserica si nu citeste carti sfinte; nu este bun de nimic si orice vantisor de ispita il da jos. De aceea n-au crestinii putere sa se lase de pacate, de patimi rele, de desfranare, fumat si betie, pentru ca nu se hranesc, venind la biserica ca sa ia sfintenie. Cei ce se hranesc putin, le tine putin si asa se face ca, iesind din biserica, ii amesteca iarasi diavolul cu mocirla si pacatul.
Daca nu ne curatam sufletul si nu-l spalam cu lacrimi de pocainta prin spovedanie sincera, impartasanie si fapte bune nu ne putem mantuit. Dumnezeu ingaduie focul ispitelor ca sa frece rugina de pe noi prin suferinte, necazuri si greutati. Dar, ce putini sunt acei care inteleg sa se intoarca la Dumnezeu!
Apropiati-va, deci, de lumina. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu invatatura Lui, care este izvorul fericirii si a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumina si merge la intuneric si la rau. Alearga apoi pe la toate bisericile, dorind sa-si aduca preotul in casa pentru slujba, dar desfranarea nu vrea sa o scoata afara din suflet. Nu se poate asa! Poti sa aduci toti preotii bisericilor sa-ti faca orice fel de slujba daca a doua zi iar te-ai impotmolit in pacate de moarte, in zadar totul. Trebuie mai intai scos pacatul din viata noastra, prin pocainta, si atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.
Sa-l rugam pe Dumnezeu si noi, ca ucenicii Sai, sa calatoreasca cu noi pe marea aceasta a vietii tulburata cu fel de fel de ispite si necazuri. Sa departeze el toate vanturile cele potrivnice care izbesc cu putere in corabie, iar noi, drept recunostinta, sa-I aducem o viata traita, dupa poruncile Lui si sa credem cu tot sufletul ca El este puternic si ne va duce si pe noi in portul cel minunat, unde El Iisus Hristos este Imparat.

Rugaciune
Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugam mult milostive, deschide inimile noastre si fa-ne sa intelegem si sa cunoastem calea Ta cea dreapta, izbavindu-ne pe toti, si casele si sufletelor noastre, din furtuna, din valuri, din necazuri si din pacate ca sa Te slavim pe Tine in vecii vecilor.


Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Sfânta Împărtăşanie

... şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. (Matei XIV, 19)
Fraţi creştini,

Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi.
Am auzit cum Mântuitorul cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni afară de femei şi copii. Înmulţirea aceasta a pâinilor a fost tot aşa de minunată ca şi prefacerea apei în vin la nuna din Cana Galileii, atunci când nuntaşii au bău vinul acela minunat şi s-au mirat cu toţii de bunătatea, dulceaţa şi gustul lui plăcut. La fel s-a întâmplat şi aici în pustie, când Mântuitorul a binecuvântat pâinile. Mulţimile s-au minunat de dulceaţa şi bunătatea acestei pâini şi, văzând puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au hotărât să-L pună împăratul lor, împăratul lui Israel, fiindcă se îngrijea de nevoile lor şi le vindeca toate bolile.
Dar Domnul Iisus le spuse: "Lucraţi nu pentru mâncarea care piere ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care Eu voi da, Eu Fiului Omului. Mulţimea L-a întrebat atunci: "Ce semn faci Tu ca să credem în Tine?Auziţi, văzuseră minunea cu pâinile şi totuşi Îi cereau semn ca să creadă în El că este Fiul lui Dumnezeu. Le dovedise de multe ori şi ei tot nu înţeleseseră.
Dar Domnul Iisus le spuse şi ne spune şi nouă că El este pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi că El îşi va da Trupul Său spre viaţa lumii şi că cine va mânca Trupul Său şi va bea Sângele Său va avea viaţă veşnică. Iisus mai spune: "Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el; după cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aşa este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta, Trupul Meu, va trăi în veac.
Ni se spune că auzind aceste cuvinte unii din ucenici au zis:Cuvintele acestea sunt greu de înţeles:şi de atunci unii L-au părăsit pe Domnul. Discuţia aceasta ce s-a făcut atunci, se face şi acum şi cât va fi veacul acesta, fiindcă oamenii fără credinţă nu pot înţelege minunile lui Dumnezeu şi nu vor cunoaşte, spre paguba lor, că se vor duce în osânda veşnică.
Dar noi, pe care ne-a miluit Bunul Dumnezeu ca să putem crede în Iisus Hristos şi în cuvintele Lui, să fim cu băgare de seamă ca nu cumva să ne înşele ispititorul şi să-L părăsim pe Domnul Hristos. Să zicem şi noi ca Sf. Ap. Petru: "Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Astfel , Domnul Iisus, dându-şi Trupul şi Sângele Său spre viaţa lumii, nu ni L-a dat ca să-l mâncăm ca pe o bucată de carne şi să ne săturăm pântecele, ci spre sfinţirea trupurilor şi sufletelor noastre, ca în ziua învierii de obşte, să ne facem părtaşi bunurilor cereşti. Ştiind slăbiciunea firii omeneşti, Dumnezeu ne-a dat să-I mâncăm Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului. El a ales aceste două materii cu care omul este obişnuit. De aceea, aceste două mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul prefacerea apei în vin şi înmulţirea pâinilor au închipuit minunea minunilor care se săvârşeşte la Sf. Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii a fost prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, căci zice Sf. Evanghelie: "Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi.Minunea înmulţirii pâinilor a avut loc în al doilea an al propovăduirii Sale, într-un loc pustiu, de unde nu se putea face rost de nici o pâine.
Pentru aceea, Domnul Iisus Hristos, înainte de a fi răstignit pe cruce pentru păcatele a toată lumea, în seara zilei de joi a înfiinţat această taină mântuitoare a frângerii pâinii spre iertarea păcatelor. Pe când mâncau spune Sf. Evanghelie Iisus a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor Săi, zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu l-a dat zicând: "Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.
Observaţi cum spune cuvântul: acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, nu zice că pâinea închipuie Trupul sau Vinul Sângele, ci este însuşi Trupul şi Sângele Său. Deci, prin rugăciune pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Despre acest Trup şi Sânge ne vorbeşte Evanghelia de la Ioan cap. VI, când zice: "De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi; cine va mânca Trupul Meu şi va bea sângele Meu, va avea viaţă veşnică.
Este vorba, deci, despre acest trup şi sânge transformat prin rugăciune din pâine şi vin. Această minune a transformări a făcut-o pentru prima dată chiar Domnul Hristos în prezenţa apostolilor Săi, pe care Însuşi îi împărtăşi, iar ei au crezut că este în realitate Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Domnul Iisus le porunci apoi ucenicilor Săi să continue această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, până va veni El a doua oară pe norii cerului.
Această putere dumnezeiască, Domnul Iisus Hristos le-a dat-o imediat după scularea Sa din morţi, după ce a înviat chiar în ziua întâi a săptămânii duminică seara când S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: "Pace, vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.După aceea, a suflat peste ei şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi.Ucenicii au transmis această putere harică altor creştini prin rugăciune şi punerea mâinilor, iar aceşti lucrători ai tainelor lui Hristos pregătesc în altarele bisericilor hrana cea cerească, mâncarea cea sfântă şi scumpă Trupul şi Sângele Domnului pentru cei ce vor să se mântuiască.
Mulţi necredincioşi, între care intră toţi sectanţii care s-au despărţit de biserică şi de dreapta credinţă ortodoxă spun că doar Sângele lui Iisus Hristos vărsat atunci pe Cruce, când a fost răstignit, ne mântuie sufletele, iar nu Sf. Împărtăşanie. Ei spun că Trupul şi Sângele Domnului transformat prin darul Duhului Sfânt ce-l au preoţii, reprezintă o simplă aducere aminte de patimile şi moartea Domnului. Mare rătăcire. Să ştiţi că nu este adevărat.
Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum credem noi ortodocşii, este adevărata taină a Sfintei Biserici. Ştim şi credem cu toţii că Domnul Iisus Hristos şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce, făcând ispăşirea păcatelor lumii, plătindatunci datoria noastră a tuturor înaintea Tatălui ceresc pentru totdeauna. Dar, pentru că oamenii au făcut destule păcate, după ce S-a răstignit Domnul Hristos, şi fac mereu este nevoie de o continuă jertfă care se face sub forma pâinii şi a vinului prin mâinile preoţilor Săi, ale ucenicilor Săi, continuându-se, deci, vărsarea Sângelui Său.
Cei care nu mărturisesc acest mare adevăr sunt în rătăcire grozavă care îi va duce în osânda focului veşnic. Mântuitorul a ştiut că oamenii sunt supuşi păcatelor, răutăţilor. Dacă ar fi fost de ajuns numai jertfa de pe Golgota, atunci de ce a mai făcut Domnul Iisus prima Liturghie după Învierea Sa, căci vedem că a frânt pâinea, a împărtăşit chiar El pe apostoli şi le-a spus: "Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, care se frânce şi se varsă spre iertarea păcatelor.
Domnul îi învaţă şi le spune ca şi ei să facă aşa mai departe pentru pătimirea Sa până va veni a doua oară. Sf. Apostol Pavel întăreşte acestea zicând: "Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun, paharul pe care-L binecuvântăm nu este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?
Iată, Sf. Pavel ne spune că nu se închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele lui Hristos, ci este adevărat Trupul şi Sângele Lui. După capul cel rătăcit al sectanţilor, ar însemna ca toţi creştinii să binecuvânteze şi să frângă pâinea ca şi preoţii. Mare rătăcire, căci iată Sf. Ap. Pavel nu zice: pe care îl binecuvântaţi voi, ci spune: paharul pe care îl binecuvântăm, adică noi apostolii.
Să vedem acum, cum se împărtăşea lumea creştină în vremea sfinţilor apostoli şi cum se împărtăşesc acum creştinii de astăzi după aproape 2000 de ani de creştinism. Istoria ne spune că, la început, creştini se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului de Sf. Apostoli, în fiecare duminică şi sărbătoare. Lucrul acesta, pentru cei ce nu-l ştiu se pare ca o minciună, iar pentru cei crezători este de mirare. Cauza este că atât de mult s-au depărtat creştinii de astăzi de Sf. Împărtăşanie, încât foarte mulţi, neştiind ce este şi ce valoare mare are, au nesocotit-o şi pleacă din lumea aceasta nemântuiţi, umplând iadul cu sufletele de creştini pentru care Domnul Hristos a murit pe Cruce.
Sf. Apostoli au umblat cu Domnul Hristos, au auzit propovăduirea Lui, au văzut minunile Lui, au crezut şi totuşi a trebuit să fie împărtăşiţi. Vedeţi, că nu le era de ajuns credinţa în Iisus, cum zic sectanţii, trebuia să fie împărtăşiţi ca să fie vrednici de Împărăţia Cerului. Sfinţii Mucenici au biruit tot prin Sângele Domnului Hristos, împărtăşindu-se foarte des.
Jertfa Mielului Pascal din legea veche era doar o închipuire a jertfei de pe Cruce, a Mielului lui Dumnezeu. Prin Sângele lui Iisus Hristos s-a făcut împăcarea tuturor celor pe pământ şi a celor din cer. De ce credeţi că mai înainte creştinii erau în stare să moară pentru Hristos? Fiindcă erau des împărtăşiţi cu Sângele Domnului, luând parte la Sf. Liturghie, atunci când Duhul Sfânt transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.
O picătură din Sângele Domnului şi o mică părticică din Trupul Lui, dacă le primim cu vrednicie şi ne împărtăşim cu ele ni se iartă toate păcatele, ne sfinţeşte şi ne uneşte cu Dumnezeu. Această sfântă mâncare de taină nu trebuie să ne umple gura şi pântecele, căci o singură picătură este de-ajuns ca să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească, aşa după cum o picătură de otravă de am lua-o în apă sau mâncare, ar fi de-ajuns să ne ucidă trupul. Cu atât mai mult ne poate sfinţi toată firea noastră sufletească şi trupească, sfinţirea lui Dumnezeu.
Dacă aţi privit vreodată la cei ce vă spoiesc vasele de aramă, aţi văzut cât de puţin cositor pun şi, totuşi, cu el vă spoiesc un vas foarte mare şi-l fac bun de treabă. Aşa sunt şi corpurile noastre, trupurile noastre omeneşti, ca nişte vase de aramă, pline cu otrava coclelii în care nu poţi face mâncare, căci aceasta s-ar otrăvi. Curăţându-le bine, mâncarea este gustoasă şi sănătoasă. Aşa este şi firea omenească plină de otrava păcatului, coclită de patimi murdare.
Dar Meşterul Cel Mare Dumnezeu ne-a dat Trupul şi Sângele Său să-L mâncăm, spoindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară şi sfinţindu-ne toată fiinţa. De aceea, zice apostolul: "Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi, de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, fiindcă s-au făcut părtaşi cărnii şi sângelui lui Hristos. Ştim iarăşi cu toţii că un vas de aramă spoit şi întrebuinţat iarăşi cocleşte şi din când în când iarăşi trebuie curăţat, căci prin întrebuinţare se ia spoiala şi rugineşte. Aşa şi omul împărtăşit, trăind în lumea aceasta mai greşeşte câte ceva şi se ia sfinţenia de la el. De aceea, trebuie iarăşi împărtăşit.
Omul creştin, cu cât este mai des împărtăşit, cu atât este mai bine de el, fiindcă este întotdeauna un vas bun de slujbă, pentru ca să locuiască în el Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile lui. De aceea, una din poruncile Mântuitorului este să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi să moştenim viaţa veşnică.
Am auzit până acum că a ne împărtăşi este o poruncă şi bine este să ne împărtăşim cât mai des, aceasta fiind de mare folos, atât sufletului cât şi trupului. Dar ce ne facem, că se ridică o mulţime de probleme, pentru că diavolul nu vrea să-l lase pe om să se folosească de darurile lui Dumnezeu spre mântuire? De aceea, el se luptă ca să ne rătăcească în diferite chipuri şi să nu mai ţinem seama că înainte de a ne împărtăşi cu Sf. Taină ni se cade să facem o pregătire cât mai serioasă vasului nostru, pentru a putea primi spoiala cea frumoasă albă şi de trebuinţă Împărtăşania. Să amintim aici de vasul cel de aramă coclit şi murdar. Mai întâi, să ştiţi, că meşterul îl freacă bine, bine, apoi îl pune pe foc pe cărbuni aprinşi şi, când s-a încălzit de-ajuns, topeşte spoiala pe însuşi vasul acela încălzit. Aşa intră spoiala în porii vasului şi se lipeşte, făcându-se una cu el. Dacă vasul nu e bine curăţat şi încălzit, spoiala nu prinde. Tot aşa şi cu omul care vrea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca să se lipească de el sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să se curăţească de murdăria gândurilor rele care ies din inimă. Căci din inimă, zice Domnul Hristos, ies gândurile rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, mărturiile mincinoase, hulele. Dacă toate acestea sunt în inima celui ce vrea să se unească cu Hristos, apoi poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, că este în zadar.
După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sf. Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.
Aşa se povesteşte într-o carte bisericească numită "Patericul că un frate creştin s-a dus la un părinte bătrân pustnic şi plin de mâhnire sufletească, pentru că nu putea scăpa de nişte păcate vechi şi gânduri urâte a întrebat cum se poate izbăvi de ele. Sf. Părinte i-a spus o pildă foarte minunată, plină de adevăr, ca să-l facă să înţeleagă că el este pricina acestor gânduri rele, pentru că s-a răcit în credinţă şi s-a dat lenevirii nemaiarzând de dragoste pentru Dumnezeu. Astfel îi zise sfântul părinte: "Ai văzut, frate, când oala cu mâncare fierbe pe foc, nu se apropie de ea muştele şi nici o gânganie. Dar, de îndată ce nu mai arde focul şi se răceşte mâncarea, atunci toate muştele şi gângăniile se apropie de vas, intră în mâncare şi murdăresc vasul.
Aşa şi noi, dacă nu suntem înfierbântaţi pentru Dumnezeu şi pentru fapte bune, se apropie muştele cele negre şi scârboase, duhurile cele necurate şi ne murdăresc vasul sufletului nostru, trupul, mintea prin fel de fel de gânduri şi pofte, otrăvind şi molipsind viaţa omului. Dacă nu luăm aminte şi nu cântăm cu dragoste fierbinte în timpul Sf. Liturghii se apropie muştele cele urâte şi murdare în mintea noastră şi, aşa, ne duc şi ne scot din biserică plimbându-ne pe străzi şi pe la toate relele, hoinărind mintea în voie. De aceea, să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sf. Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.
Sf. Ap. Pavel ne învaţă cum trebuie să fim atunci când vrem să ne împărtăşim şi ne spune: "Fiecare să se cerceteze pe sine şi apoi să mănânce Trupul şi Sângele Domnului, pentru că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie o face nu spre iertarea păcatelor, ci spre adăugirea lor.
Iată, deci, că Sf. Împărtăşanie nu putem s-o luăm aşa oricum, ci trebuie să ne cercetăm bine viaţa noastră, să vedem ce fel de păcate, ce fel de rugină şi cocleală avem în vasul nostru şi, mai ales, să mergem la spovedanie. La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc rugăciunea fierbinte şi cu apă tare lacrimile să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.
A ne cerceta cugetul înseamnă a ne uita în inima noastră şi să vedem de care lucruri rele suntem atacaţi. Să luăm apoi o hotărâre temeinică ca să urâm desfătările lumeşti, grija, să fugim de clevetiri, de mândrie, minciuni şi mânie, descântece şi farmece. A te cerceta înseamnă să vezi dacă ai lepădat beţia, desfrâul, tutunul, cearta şi vrajba, să te împaci cu cel ce te-a mâhnit, să-l ierţi şi chiar să-l iubeşti. Să nu mai dai diavolului pe cineva, să nu mai huleşti, să nu mai înjuri; femeia să-şi asculte soţul, dacă e credincios, şi merită ascultare, iar bărbatul să-şi iubească soţia ca pe el însuşi.
Să se cerceteze fiecare, dacă nu cumva este abătut de la dreapta credinţă ortodoxă. Cu nevrednicie se împărtăşeşte acela care nu a lepădat toate năravurile şi patimile acestea rele. Nu trebuie numai să le spui, ci trebuie să te lepezi cu convingere de ele, căci şi Iuda s-a împărtăşit chiar atunci la Cina cea de Taină, dar nu i-a folosit împărtăşania, căci în inimă avea otrava lăcomiei de bani, vicleşugul, invidia, minciuna şi vânzarea Stăpânului. În loc să primească prin împărtăşanie pe Domnul Hristos, l-a primit în sufletul lui pe diavolul, aşa cum zice Sf. Carte.
Oricât de păcătos ar fi cineva, Dumnezeu îl primeşte dacă se hotărăşte să se lepede de păcate, căci Dumnezeu pentru păcătoşi a venit. Mare osândă va lua cine se împărtăşeşte şi se ţine mereu de păcatele cele mari. Aceştia zice Dumnezeu că-L răstignesc din nou pe Iisus Hristos. Unii cred că numai evreii sunt vinovaţi de răstignirea Domnului, dar mai vinovaţi sunt creştinii care se ţin de şirul păcatelor grele, că se vor osândi ca şi evreii. Sunt o mulţime de creştini care au căzut în rătăcire din cauza neştiinţei şi, mai ales, din cauza lipsei de credinţă şi de duhovnici iscusiţi, cu frică de Dumnezeu, călăuziţi cu adevărat de Duhul Sfânt, ca să tămăduiască şi să vindece sufletele cele bolnave.
Unii duhovnici sunt foarte îngăduitori cu păcatele, mai ales cei care caută la faţa omului, nu la faţa Domnului, şi nu ţin seama de canoanele care opresc pe oricine ar fi el de la Sf. Împărtăşanie pe un anumit timp de săptămâni, luni sau ani, pentru anumite păcate grele. Ei nu fac deosebire între păcate şi le pun pe toate la un loc, uitând că şi păcatele sunt îndreptăţite, fiecare cu greutatea şi canonul lor. Aşa sunt: păcatele strigătoare la cer, împotriva Duhului Sfânt, păcate de moarte, păcate uşoare şi greşeli. Una e greşeala şi alta e păcatul.
O mare deosebire se află între aceste feluri de păcate. De aceea, preotul este dator şi obligat ca un judecător din partea cerului să orânduiască fiecăruia păcatele lui cele de trebuinţă, ca să se poată mântui. Dar există o mare deosebire între preoţii duhovnici, ceea ce a derutat pe unii credincioşi, nemaiştiind ce să creadă. Astfel, unii aplică canoane cu toată asprimea lor, fără să ţină seama că Hristos Domnul Împăratul slavei i-a dat şi cheia dezlegării şi chiar a graţierii pentru unele suflete care dovedesc pocăinţă, oprire de la păcate şi apropiere prin lacrimi şi fapte bune de Dumnezeu. Se mai ţine seama, apoi, şi de puţinul timp ce ne-a mai rămas, căci nu ştim ce aduce ziua de mâine pentru fiecare.
Alţi duhovnici, dimpotrivă, au căzut într-o mare neorânduială şi rătăcire, căci s-au apucat să spovedească pe creştini în comun şi să-i îndemne să se împărtăşească cât mai des. Ei nu mai ţin seama de canoane şi au uitat sau, poate, nu au ştiut niciodată că dezlegarea de la spovedanie se face în baza canonului pe care i l-a dat creştinului ce s-a spovedit. În mod obligatoriu, trebuie să-i rânduiască un canon penitentului pe care l-a spovedit, după greutatea păcatelor pe care le-a auzit, mergând până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie, pentru păcatele cele mari şi grele.
Noi trebuie să facem o deosebire între viaţa creştinilor din timpul nostru şi viaţa creştinilor din timpul apostolilor, fiindcă păcatele pe care le fac creştinii noştri de astăzi nu le făceau în vremea apostolilor nici păgânii. Iată, de ce trebuie spovedanie aparte şi amănunţită. Cei ce se spovedesc în comun nu se pot numi spovediţi, iar împărtăşania pe care o primesc nu este valabilă. Cel ce se spovedeşte trebuie să spună clar şi tare întâi păcatele cele mari şi grele, să nu le ocolească, legându-se de nişte mărunţişuri, aşa, ca preotul să nu mai ţină seama, ca să rânduiască canonul.
Sunt unii creştini care caută duhovnici ca să nu-i oprească de la Împărtăşanie, în timp ce alţii nu spun păcatul aşa cum l-au făcut de teamă să nu fie opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mare greşeală fac aceştia, care se înşeală singuri. Alţii, mai ales, femeile ascund la spovedanie unele păcate mari, de moarte, de ruşine sau de teamă. Împărtăşindu-se cu nevrednicie, vin peste ele boli grele şi multe din ele cad pradă morţii, în chinuri îngrozitoare, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, "... că din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini mor.

Să nu ni se pară lucru de glumă, pentru că chiar din cauza aceasta sunt atâtea şi atâtea boli nevindecabile; aceasta pentru că oamenii noştri nu primesc canon la spovedanie pentru păcatele mari sau ascund păcatele grele şi aşa se duc şi se împărtăşesc cu nevrednicie, fără canon şi spovedanie curată. Vedem o minune în faptul că Domnul pedepseşte în mânia Sa pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie, după cum tot o minune este şi atunci când cineva, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu vrednicie s-a însănătoşit şi s-a ridicat de pe patul durerilor şi al suferinţelor, unde zăcuse multă vreme. Iată, deci, minunea Sf. Împărtăşanii.
Mai greu este, însă, de cei ce o viaţă întreagă n-au vrut să ştie de spovedanie şi de împărtăşanie, de preoţi şi de biserică şi tocmai pe patul morţii cheamă şi ei, în grabă, ca preotul să-i împărtăşească. Să se ştie clar şi să le spuneţi tuturor celor care amână mereu şi ajung în această situaţie că împărtăşania făcută în asemenea condiţii nu este garantată de nici un sfânt părinte, adică nu poate fi pentru mântuire, chiar dacă a apucat să se împărtăşească, aşa cum zic unii. De aceea, se zice că "cine va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma iar peste cine va cădea ea îl va spulbera.
Noi, însă, ca să nu îngrămădim păcat peste păcat şi foc peste foc, să alegem viaţa cu Hristos, fraţi, creştini, mântuirea sufletului, căci Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă nu fără voia noastră. Fiecare este liber să-şi aleagă el ce vrea; aşa că, dacă amânaţi mereu sau dacă veţi mânca Trupul Domnului şi veţi bea Sângele Lui, dar în chip nevrednic, la fel veţi fi osândiţi şi tot acolo mergeţi. De ce să iubim noi păcatul? De ce să nu iubim noi pe Domnul Hristos şi poruncile Sale?
Să ne apropiem de El cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva să ne apuce moartea nepregătiţi aşa cum i-a apucat pe mulţi. Să căutăm să ţinem seama de porunca lui Dumnezeu, care zice: "de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi, căci viaţă veşnică vor avea aceia care vor mânca Trupul şi Sângele Meu şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi.
Ascultaţi acum câteva sfaturi pentru cei ce sunt nelămuriţi şi cum trebuie să se păzească fiecare ca să nu greşească şi să se poată împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În primul rând, trebuie să se ştie că preotul duhovnic este acela care trebuie să rânduiască fiecăruia după putere şi de la caz la caz canon, căci orice creştin are cazul lui deosebit. De aceea, trebuie ales şi preotul duhovnic, aşa cum se alege un doctor bun. Trebuie, mai întâi, o spovedanie bună, se înţelege, spuse toate păcatele fără ocolire şi să se ia un canon. Să se facă canonul şi să fie părăsite păcatele mari. De aceea, preotul trebuie să oprească de la împărtăşanie persoanele cu păcate mari, măcar un an de zile, ca să vadă dacă cel oprit s-a lăsat de păcate şi să aibă timp să-şi facă şi canonul. Persoanele care nu dovedesc pocăinţă şi nu se opresc de la păcatele mari în acest timp numai la moarte să se împărtăşească, pentru că au ştiut cât de greu este păcatul şi, totuşi, l-au făcut în continuare.
Cei ce n-au ştiut, însă, cât de grele sunt păcatele acestea, să ia agheasmă mare în posturi şi de mai multe ori, apoi, după o aspră pocăinţă, să se apropie de împărtăşanie. Aceste păcate sunt atât de grele, încât nu se iartă aşa de uşor şi, dacă nu încetează, îi desparte Dumnezeu prin moarte. Fetele şi femeile tinere n-au voie să se împărtăşească în timpul rânduielii lunare, ci numai după ce s-au curăţit. De aceea, trebuie să aibă grijă să se pregătească mai înainte, ca să nu se lipsească de Sf. Taină, măcar de patru ori pe an, la cele patru posturi.
Nu au voie să se împărtăşească mirenii fără spovedanie şi fără cel puţin trei zile de post şi înfrânare de la orice poftă lumească şi păcate. Nu au voie să se împărtăşească femeile cu capul descoperit, cele ce se dau cu farduri şi unsori murdare, care spurcă trupul, căci acele unsori sunt din grăsimi de animale necurate. Să nu se apropie de împărtăşanie cei ce ţin duşmănie pe cineva, cei ce nu postesc, cei necununaţi la biserică, precum şi cei ce trăiesc în păcatul concubinajului.
Mai sunt, desigur, şi alte lucruri de lămurit, pe care preotul este dator să le facă cunoscut, dacă nu vrea să se osândească, iar creştinul să asculte, dacă vrea să nu meargă la iad şi dacă vrea să scape şi aici de suferinţele grele. Nimeni să nu se înşele şi să nu creadă că, făcând spovedanie şi împărtăşanie de formă, nu-i va păsa odată. Cu acestea să nu ne jucăm!

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, care eşti pâinea vieţii, Tu care eşti mana cea cerească, izvorul bunătăţilor, învredniceşte-ne şi pe noi să ne apropiem de Tine şi de Sfintele tale Taine totdeauna cu frică şi cu cutremur, cu pocăinţă adevărată şi cu toată pregătirea sufletească şi trupească, ca să fim cu Tine şi aici şi în vecii vecilor.

Amin.

Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

transfiguration.jpgLa şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu."Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească."El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama)."Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43)."Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.