PREDICĂ LA DUMINICA A XXXII-A DUPĂ RUSALII
Zaheu Vameşul  Zahee, coboară-te degrabă căci astăzi în casa ta trebuie să rămân (Luca XIX, 5)
Fraţi creştini,
Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte despre un om cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, iar vameşii erau un fel de perceptori. Acest Zaheu fiind mai marele lor de aceea se îmbogăţise şi de bani şi de păcate. Auzind el însă de minunile Mântuitorului pe care le făcuse şi mai ales de minunea făcută puţin mai înainte când a vindecat pe orbul din Ierihon, alergă şi el să vadă pe Acela care vindeca numai cu Cuvântul şi da iertare păcatelor. Dar fiind mic de statură nu putea să vadă pe Domnul, mai ales că era împresurat de mulţime de popor.
Atunci a alergat înainte pe drumul ce trebuia să treacă Domnul Hristos şi s-a suit într-un dud de unde putea să-L vadă când trece. Când a ajuns Domnul Hristos în dreptul dudului s-a uitat în sus şi i-a zis: "Zahee, grăbeşte-te şi te dă jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta?. Iar el degrabă s-a dat jos şi L-a primit cu bucurie.
Iată iubiţi creştini, că Domnul nostru Iisus Hristos, a cunoscut ca un Dumnezeu ce era numele lui Zaheu; i-a cunoscut şi numele şi dorinţa cea aprinsă a inimii lui şi a văzut smerenia şi voinţa lui de a se întoarce la Dumnezeu. Dacă stăm să judecăm puţin, cât de mult s-a umilit el care era plin de bani, bogat şi onorat de lume, ne mirăm cum a putut să-şi calce mândria în picioare şi să urce ca un copil prostuţ în dud, smerindu-se înaintea lumii. Tocmai aceasta l-a adus la pocăinţă, la mântuire, căci Domnul Hristos l-a chemat pe nume şi a dorit să intre în casa lui.
Ajungând Domnul în casa lui, mulţime de farisei ziceau: "Iată a intrat să găzduiască la un om păcătos?. Dar Zaheu plin de bucurie şi încredere desăvârşită în Domnul Hristos a zis: "Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva întorc împătrit?.
Vedeţi, fraţi creştini, pocăinţa adevărată! Iată cum a înţeles el că Dumnezeu îl poate ierta de păcatele şi nedreptăţile făcute, de călcările de lege pe care le făcuse fără să aibă frica lui Dumnezeu. Această Evanghelie este una din cele 7 evanghelii care se citeşte la Sfântul Maslu. Să nu credem noi că este pusă aşa la voia întâmplării de sfinţii noştri părinţi. Ea are un mare rost, pentru că multe boli grele şi suferinţe grozave se abat şi cad pe capul oamenilor din cauza păcatului nedreptăţii săvârşit de ei şi mai ales din cauza păcatelor strigătoare la cer.
Iată, păcatele acestea strigătoare la cer le fac aceia care asupresc pe văduve şi orfani, care înşeală pe cineva cu cine ştie ce lucruri, care se judecă cu alţii ca să le răpească avutul lor, casa lor, sau ceva de-al lor, sau atunci când cineva opreşte plata pentru munca făcută lui sau pentru orice nedreptate ori asuprire care s-a făcut. De asemenea, cad oamenii în grele suferinţe şi boli nevindecabile pentru călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu, căci mare îndrăzneală au oamenii care nu mai ştiu de duminici şi sărbători, furând ziua Domnului care e Sfânta Duminică. În loc de a veni să-I aducă mulţumiri lui Dumnezeu, slavă şi cinste la Sfânta Biserică îşi fac de lucru pe acasă, se duc pe la târguieli să vândă sau să cumpere, neştiind că banii câştigaţi în duminici şi sărbători sunt blestemaţi.
În casa unde intră astfel de bani, intră focul mâniei lui Dumnezeu, acolo nu este nici un spor, fiindcă nu numai acei bani, dar va trebui să dea împătrit cum a zis Zaheu, o parte la doctori, o parte pe doctorii, alţii îi sunt furaţi ori îi pierde în vreun fel sau trebuie să dea pe la avocaţi şi judecători. Nu se poate spune prin cuvinte câte mari suferinţe se abat pe capul oamenilor din cauză că nu vor să meargă la biserici în duminici şi sărbători; şi mai ales că muncesc în aceste zile sfinte fără frică de Dumnezeu. Unul din păcatele tot aşa de grele este şi când cineva năpăstuieşte pe aproapele său, furându-i cinstea prin fel de fel de vorbe murdare aduse la adresa lui. Orice lucru luat cu sila sau prin înşelăciune cât trăieşti, tot mai poţi să-l dai înapoi. Dar dacă năpăstuieşti prin cuvinte mincinoase şi te atingi de cinstea unei feţe bisericeşti, nu mai poţi să întorci înapoi atâtea vorbe pe care le-ai risipit pe la urechile lumii ca să-i necinsteşti bunul nume şi frumoasele intenţii. Această ispită, să fim atenţi că vine foarte uşor şi se ia ca râia, este boala limbii, mai ales femeile au acest grozav păcat.
Parcă auzi câte una zicând: ai auzit, dragă, ce a făcut cutare şi începe să-ţi înşire la vorbe, care mai de care mai urâte, ca să te îngrozească, făcându-te să spui mai departe şi aşa să arzi în foc cu ea. Aşa a fost calomniat un părinte bisericesc, şi când era pe patul de moarte a venit năpăstuitorul, vorbitorul de rău, cerându-i iertare. Părintele i-a iertat tot, dar i-a dat drept canon să se ducă acasă şi să ia o pernă cu fulgi, să se urce într-un pom înalt şi acolo scoţând toţi fulgii din pernă se le dea drumul, iar după aceea să se ducă să adune fiecare fulg ca să fie iertat şi de Dumnezeu.
Făcând aşa a început să adune, dar a fost imposibil, pentru că vântul împrăştiase toţi fulgii cât mai departe şi în locuri greu de găsit. Aşa se întâmplă şi cu vorbele care ne ies din gură, foarte uşor se împrăştie. Dar cine mai poate întoarce atâtea vorbe rele şi calomnii la adresa aproapelui nostru? De aceea când ai vorbit pe cineva de rău şi l-ai calomniat, degradându-l în faţa unora, să ştii că mare rău ai făcut sufletului tău, căci cu cuvântul tău care ţi-a zburat de pe buze şi pe care nu-l mai poţi întoarce, ai făcut două mari păcate: întâi ai smintit pe alţii cu vorbele tale şi ai ponegrit cinstea aproapelui; al doilea te-ai făcut judecătorul lui judecându-l mai înainte de a veni ziua cea mare când ne va judeca Domnul Hristos pe toţi.
Ia aminte, soră şi frate creştine, că vorbele tale s-au dus, s-au scris şi înregistrat de îngerii lui Dumnezeu, iată, tu să fii sigur că te aşteaptă ori aici pe pământ suferinţă grea ca să ispăşeşti, ori o veşnică osândă în iad. Tot în păcatul năpăstuirii cad şi cei ce pentru gura lor suferă bătăi şi închisori precum şi multe suferinţe grele. Vai, celor ce prin minciuni şi martori mincinoşi pârăsc pe alţii, se judecă cu alţii şi-i fac să sufere pe nedrept! Vai de cei din a căror cauză unii mor cu sufletul otrăvit de minciunile şi pârâciunile lor, de calomniile şi nedreptăţile făcute de ei! Aceştia nu vor plăti niciodată nedreptatea lor, decât în fundul iadului, dacă nu se întorc cu tot sufletul la Dumnezeu din vreme.
Pe unii îi cheamă Dumnezeu să plătească pe patul suferinţei la ieşirea sufletului, când trag să moară căci unii se chinuiesc câte o săptămână de se îngrozesc cei ce stau la căpătâiul lor, când îi văd cu limba scoasă afară de un cot şi nu pot să moară mai ales persoanele care au vorbit de rău feţele bisericeşti, credinţa şi pe Dumnezeu ? hulitorii.
Noi ştim din bătrâni că e o vorbă, să fim atenţi ce vorbim, că pe unde iese vorba va ieşi sufletul. Să ne fie milă de sufletul nostru şi să nu-l îngreunăm cu astfel de păcate.
Diavolul se luptă mereu pe toate căile ca să-l înşele pe om şi să-l ţină mereu legat cu păcatele lui, să nu se poată întoarce niciodată la adevărata cale de lumină, la Dumnezeu.
Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte la legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad. În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării.
În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.
În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul.
Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot. Am auzit de multe ori din Sfânta Evanghelie, când s-a citit în cursul anului, că Domnul nostru Iisus Hristos a chemat la Sine tot felul de păcătoşi, vameşi, farisei, desfrânate, tâlhari, a mers în casa lor, ori a venit la ei. El i-a primit şi i-a iertat, i-a învăţat şi i-a miluit pe toţi. Odată chiar a spus fariseilor şi cărturarilor, că vameşii, desfrânatele vor intra în împărăţia cerurilor, iar ei, care se socoteau fiii luminii, vor fi scoşi afară pentru făţărnicia şi nedreptatea lor. Dacă stăm să ne gândim, cum a iertat Domnul Hristos pe femeia desfrânată, cum a iertat pe vameşul smerit care a venit la biserică, cum a iertat pe tâlharul de pe cruce, cum a iertat pe Zaheu din Evanghelia de astăzi, ne minunăm de marea Sa bunătate şi milă pe care a avut-o şi o are pentru păcătoşi.
Dar aceşti păcătoşi iertaţi care au primit mila Lui, toţi au dat dovadă de o sinceră pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, de o întoarcere desăvârşită cu toată fiinţa lor din calea păcatului, din drumul pierzării, la lumina cea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Iertătorul şi Binefăcătorul lor şi al nostru. Căci ei îndată au lăsat păcatul care-i stăpânea şi au început să se îndrepte prin lacrimile lor şi prin pocăinţă. Cine oare poate spune pocăinţa şi părerea lor de rău, sudorile şi ostenelile lor? Căci mândria lor a fost călcată în picioare, au dispreţuit banii, şi toate bunurile acestei lumi, dându-şi seama că numai aşa vor putea fi vrednici să primească pe Iisus în casele lor şi în sufletul lor.
Cine poate spune ce dragoste aprinsă şi cu ce sfântă recunoştinţă îl urma Maria Magdalena din care scosese 7 draci? Iată şi pe Zaheu cel de astăzi, cum recunoaşte el că trebuie să-şi curăţească casa şi sufletul de nedreptăţile făcute, hotărând să întoarcă împătrit acelor pe care i-a nedreptăţit. El a dat jumătate din averea lui săracilor, căci ştia că aceea este adevărata milostenie, să dai din ale tale, din munca ta, din agoniseala ta făcută cu dreptate; iar cele luate cu japca, cu năpăstuiri, cu sila, trebuie date înapoi, fiindcă acelea nu sunt ale tale, ci ale aproapelui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: chiar prin muncă cinstită, dacă ai mai multe decât îţi trebuie, toate cele de prisos sunt ale văduvelor, orfanilor, săracilor, ale tuturor necăjiţilor. Să fim atenţi şi să nu ne tăiem craca de sub picioare, fălindu-ne că facem cine ştie ce lucru când dăm o milostenie; poate nu e chiar aşa de curată, poate nu e din osteneala noastră, cum se întâmplă de multe ori chiar la creştinii botezaţi. Toţi păcătoşii din toate veacurile au fost primiţi şi au intrat în împărăţia cerurilor. Dar au intrat aceia care au lucrat pocăinţa, care şi-au cunoscut păcatele şi prin dreptate şi osteneală s-au spălat de ele, căci fără pocăinţă nu s-a mântuit nimeni din cei ce au căzut, mai ales în păcate grele.
Nici creştinii de la început nu s-ar fi mântuit, nu ar fi devenit sfinţi, dacă nu ar fi făcut pocăinţă, dacă nu s-ar fi smerit, dacă nu ar fi postit, dacă nu s-ar fi rugat, dacă nu ar fi venit la biserică. Nu cum cred unii creştini de astăzi, care trăiesc în fel de fel de păcate mari, necununaţi, în desfrânări, avorturi, în lux şi mândrie, în chefuri şi beţii, fără nici un fel de recunoştinţă faţă de patimile Domnului nostru Iisus Hristos.
Fără să recunoască pe Dumnezeu şi fără pocăinţă, mulţi ajung în fundul iadului. Sunt bătrâni care au îmbătrânit mai mult în păcate decât în numărul anilor, ţărani cu obiceiuri boiereşti şi boieri cu obiceiuri păgâneşti fără nici o frică de Dumnezeu. Sunt desfrânate fără pocăinţă, tâlhari neispăşiţi de păcate, care în loc să stea la închisoare sunt liberi şi se ţin mereu de aceleaşi tâlhării, se fac mereu avorturi, ucideri şi toţi aceştia aşteaptă să se mântuiască fără pocăinţă. Acestora le este pregătit focul iadului, muncile de veci îi aşteaptă.
Dumnezeu însă îi cheamă mereu la pocăinţă pe toţi, pentru că pentru păcătoşi a venit, cum a spus în Evanghelia de astăzi. Pe toate căile Dumnezeu voieşte să se apropie de ei, să se apropie acum până când nu vor sta la căpătâiul lor soţia, copiii, plângând lângă patul lor de suferinţă. Acum este momentul cel mai potrivit până când nu se vor închide ochii.
Acum când am auzit de schimbarea şi întoarcerea desăvârşită a lui Zaheu vameşul, acum să ne întoarcem la El. Diavolul ne amână şi zice mâine, iar de mâine poimâine, de la post la post, şi de la an la an, ca să ne prindă în gheare. Dar astăzi este ziua, mâine poate fi prea târziu. Câte exemple nu sunt pe care le-am văzut cu ochii noştri, de atâtea ori în viaţă, cu unele persoane care au tot amânat întoarcerea la Dumnezeu şi la pocăinţă, pe care i-a prins moartea fără să facă nici o pregătire! Câţi n-au fost luaţi cu salvarea de urgenţă şi internaţi la vreun spital pentru vreo operaţie urgentă! Desigur, cei mai mulţi pleacă nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, fiindcă durerile îngrozitoare nu le-au mai dat timp să cheme vreun preot să-l spovedească măcar. Şi aşa au murit pe patul operaţiei fără a-şi lua hrana trebuitoare pe drumul veşniciei Sfintele Taine.
Deci, acum să fim atenţi cu sufletul nostru, acum să căutăm să-l ţinem treaz pe calea mântuirii şi cu fierbinte dragoste să urmăm pe Domnul, străduindu-ne în fiecare clipă, în fiecare zi, să fim cât mai plăcuţi slujitori şi împlinitori ai sfintelor Lui porunci. Atunci şi diavolul are frică de sufletele noastre, de sufletele acelea care stau gata înarmate ca nişte ostaşi cu arma în mână, ca o santinelă înţeleaptă şi vioaie ce străjuieşte împrejurul casei sufletului său să nu-i fie furată avuţia. Cu această ocazie îmi amintesc de o vedenie a unui sfânt părinte pustnic.
Acest părinte a fost dus de îngerul păzitor la uşa unei mari săli subterane, unde erau adunate toate duhurile necurate cu mai marele lor Scaraoschi. Pustnicul acesta asculta ceea ce vorbeau ei înăuntrul acelei încăperi, fără să fie văzut de ei, fiindcă aşa era voia lui Dumnezeu.
Scaraoschi cel mare aşa le spunea la toţi diavolii lui: "Cum să facem să câştigăm cât mai multe suflete pentru împărăţia noastră întunecoasă? Atunci s-a ridicat unul care a zis aşa: "Întunecimea voastră, eu sunt de părere că cel mai bun mijloc pentru a umple iadul nostru este să mergem cât mai mulţi pe pământ şi să le spunem că nu există Dumnezeu, că nu există rai şi iad, şi că pe pământ este totul; dacă ai bani, avere, şi de toate eşti în rai, iar dacă nu, eşti în iad. Celelalte câte le-au auzit pe la biserici, să le spunem că sunt scornituri şi poveşti de-ale popilor, că ştii întunecimea ta, cât sunt oamenii de proşti şi ne vor crede cu uşurinţă.
Scaraoschi le grăi: "Lesne de spus acestea, dar să ştii că nu toţi oamenii sunt aşa de proşti cum crezi tu, vor simţi că-i treabă diavolească de-a noastră şi nu vor crede; vreau altă părere. Zise unul una, altul alta, dar nici una nu fusese bună. Se ridică unul mai chior, mai şchiop, mai îndrăcit ca toţi şi spuse: "Se înţelege că e o prostie să spui lumii că nu există Dumnezeu, nici rai, nici iad. Părerea mea e alta, să mergem cu toţii pe faţa pământului şi să stăm la pândă, şi cum vedem că se întoarce vreunul la Dumnezeu şi la dreapta credinţă cu toată seriozitatea prin pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşanie, atunci să sărim cu toţii şi să nu-l lăsăm, să-l întoarcem înapoi.
Iar pe cei ce vor să se ia de credinţă şi de cele ale credinţei, să-i amânăm mereu, spunând la cei tineri că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserica! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii.
La cei bătrâni să le spunem că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi; să-i dăm înapoi şi pe unii şi pe alţii. Să-i tot amânăm pe toţi din zi în zi până când îi va apuca moartea aşa nepregătiţi.
"Bună părere, cea mai bună zise diavolul Scaraoschi alergaţi cu toţii şi aşa să faceţi, găsiţi cât mai multe guri şi vorbiţi prin ele ca să se întoarcă cei ce au luat drumul bisericii şi al credinţei adevărate, şi nu-i lăsaţi să se ducă la biserică.
Iată de ce observăm că diavolii nu se înspăimântă de creştinii care nu pornesc pe calea mântuirii cu toată seriozitatea. Căci aşa se observă prin Sfintele Biserici, că toate cele sufleteşti, creştinii noştri le fac numai de formă. De formă se roagă, de formă vin la biserică, de formă se spovedesc, din obicei le fac pe toate ale sufletului. Sunt mulţi care nici nu ştiu de ce vin la biserică şi nici care este rostul venirii la biserică. De aceea pleacă de la biserică dacă nu mai răi, oricum nici mai buni.
Se întâmplă aşa cum a spus un sfânt părinte; dacă intră un câine în biserică, nici biserica nu se spurcă, şi nici câinele nu se sfinţeşte; căci ei vin din curiozitate, cu inimi împietrite, cu gânduri împărţite, şi nu sunt nici la slujbă şi nici la predici, se întorc acasă fără de Iisus Mântuitorul, nu ca Zaheu ce s-a dat jos din dud. Acolo unde se ridică câte un suflet cu hotărâre temeinică de a urma calea Domnului, tot iadul se răscoală împotriva lui. Dacă este tânăr sau tânără necăsătoriţi, vine diavolul chiar prin părinţii lor sau prin rudenii care parcă numai grija asta o au, să se ocupe de ei să-i silească să se căsătorească chiar le găseşte pe câte cineva ca să-i poată porni cât mai curând pe acest drum fără a chibzui îndelung şi cu toată seriozitatea când face acest pas.
Dacă sunt părinţi, fel de fel de ispite întrebuinţează necuratul prin copii ca să-i supere, să-i facă să zică vorbe rele, să-i blesteme, şi să-i scoată astfel din calea mântuirii. În cele mai multe familii sunt supărări mari din partea copiilor. Aşa că pe toate căile şi în toate locurile, un creştin adevărat, un creştin treaz care a cunoscut calea mântuirii prin Sfânta Biserică are de luptat în tot locul şi în tot timpul, cu trupul, cu lumea, cu diavolul. Aceşti trei vrăjmaşi înfierbântaţi de mânie pe bietul suflet, se luptă zi şi noapte, acasă şi la serviciu, pe stradă şi în tramvai, în tot locul, chiar şi în Sfânta Biserică.
Iată ce zice un alt sfânt părinte că pe unii îi aduce chiar diavolul la biserică, ca să încurce pe ceilalţi care au venit să se roage, să-i facă prin cine ştie ce ispite să dea înapoi, să-i facă să se lipsească şi să fie la fel cu toţi moleşiţii veacului care dorm în păcate grele.
De aceea ne cere Domnul să fim treji, să stăm cu candela aprinsă, adică flacăra sufletului, cu credinţă tare şi aprinsă, să fim nişte suflete înflăcărate pentru luptă şi să nu ne temem niciodată de jucăriile diavolului, ba chiar să ne bucurăm că tocmai prin aceste lupte şi ispite ne încununăm de la Dumnezeu, primind mai multe puteri şi mai mare ne e răsplata. Cu cât avem de suferit mai mult, de luptat mai mult, cu atât suntem mai băgaţi în seamă de Dumnezeu şi la vreme potrivită el ne trimite ajutorul Său. Când vede că noi am făcut tot ceea ce ne stă în putinţă şi nu mai putem face nimic, atunci intervine El cu puterea Sa dumnezeiască. Aşa s-au luptat înaintaşii noştri, sfinţii noştri părinţi, sfinţii care-i prăznuim, sfinţii mucenici.
Citind vieţile lor vedem cum erau omorâţi de rudeniile lor, pârâţi că sunt creştini, au fost împăraţi care şi-au omorât copiii lor buni pentru această dreaptă credinţă, vedem cum au fost omorâte soţiile de către soţii lor pentru că sunt creştine, surori de către fraţii lor, rudenii de către rudeniile lor, pentru că sunt creştini adevăraţi. Dar toţi aceştia au biruit fiind înarmaţi cu armele duhovniceşti pe care ni le recomandă nouă Sfântul Pavel în Apostolul care s-a citit astăzi, unde ne spune să fim pildă pentru toţi credincioşii, în vorbire, în putere, în dragoste şi credinţă, în curăţie şi răbdare.
Să ne îndemnăm unii pe alţii în citirea sfintelor cărţi de unde se poate lua învăţătură pentru mântuirea noastră şi prin care, dacă citim cu înţelegere, ne suim cu mintea sus deasupra lumii, de unde vom putea vedea mai bine ca Zaheu din dud, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Să citim mai ales vieţile sfinţilor; acolo vedem luptele lor, răbdarea lor, suferinţele lor de tot felul, încercările şi focul ispitelor prin care s-au mântuit fiecare. Este cu neputinţă ca un creştin să nu-şi găsească leacul trebuitor pentru suflet în aceste vieţi de sfinţi.
Să nu credem şi noi ca unii oameni că e de ajuns să te duci la biserică din când în când şi să aprinzi o lumânare sau să plăteşti o slujbă şi astfel Dumnezeu îţi va da orice-I vei cere. Lui Dumnezeu nu-i trebuie lumânarea şi banii noştri sau darurile noastre, că ale Lui sunt pământul şi cerul, dedesubtul şi toate El le-a făcut; El ne vrea pe noi, sufletul nostru care e scump, e de valoare mare, căci El a trebuit să sufere; El a trebuit să-şi verse sângele ca să-l răscumpere.
Oricât de mare ar fi lumânarea şi darul omului, dacă nu se leapădă de păcate, tot la iad se duce. Trebuie mai întâi să scoatem gunoiul păcatelor din viaţa şi sufletele noastre, căci s-a împuţit pământul şi văzduhul de tot felul de păcate şi nu ne mai poate suferi Dumnezeu mult.
E gata judecata, să fim gata şi noi.
Sunt unii cărora nu li se îndeplinesc rugăciunile, pentru că nu ascultă sfaturile bune pe care le dăm şi cad într-o mare necredinţă, căci ajung de nu le mai trebuie nici biserică, nici preot, nici sfinţenie; se leapădă de toate, zicând că dacă ar fi Dumnezeu le-ar ajuta şi lor. Şi pentru că le caută tocmai pe acestea pământeşti şi nu mântuirea sufletului, de aceea se îndepărtează Dumnezeu de ei.
Le spui să se spovedească, să se lase de păcatul desfrânării, să se întoarcă la Dumnezeu, să ia calea dreptăţii; îţi promit, dar nu se ţin de cuvânt. Se întâlnesc pe stradă cu o babă care le spune să se ducă la 9 biserici să plătească. Sfatul cel bun nu-l primesc, să facă ce spunem, se iau după babă şi se duc la 9 biserici şi atunci cum să asculte Dumnezeu rugăciunea acestor creştini, cu păcate mari nespovedite. De aceştia se depărtează Dumnezeu şi nu le aude rugăciunea.
Unii au suferinţe de tot felul şi totuşi vin la biserică, fac fapte bune, nu s-au întors de la Dumnezeu, şi totuşi au parte de multe dureri şi necazuri, rămânând nedumeriţi. Se pune întrebarea: pentru ce sunt pedepsiţi unii, dacă ei urmează calea cea dreaptă? Aceştia să nu uite că primii creştini şi toţi sfinţii care aveau darul facerii de minuni, vindecând bolile şi prin rugăciunile lor făceau minuni mari, înviind chiar morţii, aşa încât erau atât de drepţi şi sfinţi că se numeau prietenii lui Dumnezeu şi cu toate acestea Dumnezeu i-a lăsat şi nu i-a scăpat de vrăjmaşii care căutau să-i omoare şi-i chinuiau cu fel de fel de munci grele.
Aceasta deoarece, aşa cum aţi auzit mai sus, aici este lupta tuturor celor ce vor să se mântuiască pe pământ e câmpul de luptă al creştinilor. Pe front nimeni nu se duce să-şi îndeplinească plăcerile lui personale; acolo e luptă, e moarte întotdeauna în faţa ochilor. Aşa şi noi aici pe pământ, să vedem moartea în faţă în fiecare clipă, ca să nu greşim lui Dumnezeu, să nu facem păcate şi să nu ne lipim inima de pământul acesta care s-a spurcat şi care va fi ars cu foc.
Fraţi creştini, vrem şi noi să vedem pe Domnul Iisus Hristos ca Zaheu? Să ne suim sus, mai sus de lumea aceasta, mai sus de lumea care se târăşte pe pământ ca şarpele; de acolo de sus de la înălţimea învăţăturilor dumnezeieşti, îl vom vedea pe Domnul desluşit şi ne va chema şi pe noi ca pe Zaheu pe nume, invitându-se cu a Sa dragoste dumnezeiască să vină în casa sufletului nostru.
Vrem şi noi să ne pocăim ca Zaheu? Hai să plătim nedreptăţile, hai să ne grăbim să facem socoteala şi să recunoaştem câţi bani nedrepţi avem în casele noastre, pe cine am înşelat şi am păgubit, câte duminici şi sărbători am lucrat furând zilele Domnului Dumnezeu şi să întoarcem împătrit, adică făcând tot felul de fapte bune. Să ajutăm săracii, lipsiţii, nevoiaşii, bisericile sărace, căci Dumnezeu cu toată dragostea vrea să ne mântuiască şi de aceea a venit El pe pământ să caute pe cel pierdut, oaia rătăcită, sufletele cele bolnave.
Dacă vrem să-L urmăm pe Domnul, să nu ne mai dezlipim de El niciodată, să-L ascultăm şi să mergem cu El în toate zilele vieţii noastre. El să fie păstorul nostru, iar noi oile Lui cele aflate şi întoarse la Tatăl. Fericite sunt acele suflete în casa cărora va intra Mântuitorul. Acelea sunt înflăcărate, au duh de viaţă în ele, acelea cântă şi laudă mărirea lui Dumnezeu şi sunt chiar de aici de pe pământ în culmea fericirii, în rai.
Îngerii de sus cântă de bucurie, sfinţii se bucură de întoarcerea lor şi mare bucurie se face în cer şi multă pace în casele lor; căci Mântuitorul cu care plecaţi de aici din Sfânta Biserică şi îl duceţi în casele dumneavoastră, vă va zice ca şi lui Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia".
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cel pierdut şi rătăcit, dă-ne şi nouă pocăinţa lui Zaheu, recunoştinţa lui şi întoarce-ne pe calea Ta cea bună ca să fim cu Tine şi aici şi în ceruri în vecii vecilor.
Amin. |
