BannerFans.com

duminică, 16 decembrie 2012


PREDICĂ LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina împăratului

Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata (Luca XIV, 17)
     
                                                                                        Fraţi creştini,


       Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit că un om a facut cină mare, a pregătit un ospaţ bogat şi strălucit şi a poftit lume multă ca să vină să mănînce la el. La o masă aşa bogată ar fi trebuit ca cei chemaţi să alerge într-un suflet ca să guste din bunătăţile pregătite. Dar ce vedem?
       Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
       Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
       Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
       Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
       Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
       La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu."
       Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
       Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
       Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile din învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
       Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
       În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
       Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghie, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
       Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
       Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
       El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
       - Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
       - Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
       Altul zise:
       - Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
       - La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
       Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
       - Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
       - Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
       - Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
       Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
       - Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
        Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
        Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrşitul veacurilor.
       Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipsesc de toate acele daruri binecuvîntate şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
        Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
       La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
       Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
        Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:? "Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
       Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
       De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
        Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
        Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău ? diavolul ? îi opreşte spunîndu-le: "Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!" La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: "Nu este timp!"
        În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
        Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evangheliea de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
        Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin picioarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
        Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: "Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa". În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
        Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: "Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate".
        Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
        Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
       La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
       Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
       Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufletele şi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
        Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
       Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
        Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
       - Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
        Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
        Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
       Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
       Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
       Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
       Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
       Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
       Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
       Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre" nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileşte-i", adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
       Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!" Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
       Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
       Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
       - Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
       Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, având mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
        Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
       Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idoli şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
       Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.

       Rugăciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci.
 
Amin.

vineri, 7 decembrie 2012

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII

Femeia gârbovă

Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! (Luca XIII, 12)
                                                                                                          Fraţi creştini,

       Dovezi că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu, găsim în cărţile proorocilor şi apoi în minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pe pământ. O mulţime de profeţi din neamul evreiesc a pregătit omenirea până la Domnul Hristos ca să fie crezută Evanghelia şi să-L cunoască lumea pe Iisus după minunile săvârşite de El.
       Timp de 4000 de ani, neîncetat şi fără schimbare, au venit unul după altul, să prezică această persoană dumnezeiască. Un popor întreg L-a anunţat şi L-a mărturisit, chiar cu preţul vieţii. Toţi erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Şi iată că o dată cu apariţia Sa, a început să radieze bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci, căci oamenii se obişnuiseră să tremure în faţa cezarilor pământeşti şi a zeilor născociţi de ei.
       Dar prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus s-a descoperit adevăratul Dumnezeu, adevărata bunătate şi umanitate, o mare iubire, nu numai faţă de cei perfecţi şi virtuoşi, ci şi faţă de cei păcătoşi. El a iubit şi a ajutat deopotrivă şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi pentru care venise să-i ridice. Prin multele minuni pe care le săvârşea Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci şi smeriţi. Ceilalţi deşi vedeau cu ochii lor toate minunile, deşi cunoşteau prorociile şi viaţa curată a lui Iisus, din pricina invidiei, închideau ochii şi stăteau împotrivă. Invidioşi, mândri şi îngâmfaţi erau orbi la toate minunile lui Iisus, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi.
       Domnul Hristos se duce într-o sâmbătă la Sinagogă şi acolo învaţă poporul credinţa cea adevărată şi tainele mântuirii. Pe când vorbea poporului cuvintele vieţii veşnice, a văzut acolo o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă şi gârbovită de spate, de 18 ani. Cine putuse număra lacrimile şi suspinurile ei, nopţile cele nedormite, junghiurile şi toate durerile de zi şi noapte. Dar ea nu a deznădăjduit; mergea întotdeauna la biserică şi se ruga cu credinţă, să-i ajute Dumnezeu să se tămăduiască. Mulţi dintre toţi cei ce o întâlneau, o dispreţuiau şi o ocoleau, dar ea se obişnuise cu dispreţul oamenilor şi cu suferinţa de atâţia ani.
       În această zi de sâmbătă o întâlneşte Iisus, o cheamă şi-i zice: "Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!? Şi-a întins mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi însănătoşindu-se, slăvea pe Dumnezeu. Domnul Hristos îi cunoscuse sufletul ei răbdător în boală, nădejdea şi aşteptarea ei cu credinţă şi mai ales Mântuitorul a văzut cum satana ţinea legată de 18 ani pe această fiică a lui Avraam. Biata femeie de atâta amar de ani, mergea încovoiată de spate ca şi cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozavă este suferinţa şi în câte feluri macină ea omenirea pe faţa pământului.
       Medicina a căutat fel de fel de leacuri ca să curme durerea şi răul, din trupul omului, dar mai ales a căutat şi caută mereu să găsească rădăcina din care ies atâtea suferinţe în lume. S-au găsit desigur leacuri pentru multe boli şi s-a găsit şi izvorul de unde pleacă aceasta, dar şi sfaturile doctorilor sunt tot aşa de dispreţuite ca şi învăţătura Domnului Hristos, pe care o propovăduim noi.
       Doctorii au spus, au scos chiar cărţi şi spun mereu cu gură de foc că alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor şi suferinţelor. De aici pleacă multe boli fără leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor şi stricarea sângelui şi de aici distrugerea copiilor, fiindcă din astfel de părinţi se nasc copii bolnavi. Dar cine ascultă pe medici şi cine caută să facă ce spun ei? Abia când se văd neputincioşi, iar boala i-a pus la pat, încep să mai rărească de a se îndopa cu astfel de otrăvuri. Merg la spitale, dar cum se ameliorează boala încep din nou acelaşi fel de viaţă, sau şi mai rău. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferinţei mai pe urmă, după Evanghelia şi învăţătura Mântuitorului Hristos propovăduită de Sfânta Biserică Ortodoxă, care a arătat cât de grozav este păcatul, viciile şi patimile şi cum distrug acestea atât sufletul cât şi trupul.
       Păcatul este pricina a tot răul din lume. Toate suferinţele, lacrimile şi tulburările îşi au rădăcina în păcate. Cine nu ştie ce mare rău provoacă într-o familie un beţiv şi câte divorţuri se petrec din cauza acestui păcat al beţiei. De aici omul ajunge cu uşurinţă şi la celelalte: desfrânare, ucidere, despărţire de Dumnezeu. Sunt nenumărate feluri de suferinţe pe pământ din cauza acestor patimi urâte, din cauza cărora oamenii trăiesc într-un mare întuneric sufletesc şi trupesc.
       Aşa îmi povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.
       - Când m-am dus ? zice el ? am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.
       Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.
      Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.
       - De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.
       - Mi-au dat lacrimile de milă părinte răspunse ea mai mult pentru Lenuţa care poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.
       - Cred că mai vin vecinele să te ajute?
       - Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.
       - Rude aveţi?
       - Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.
       - Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?
       - Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!
       - Aveţi ce vă trebuie?
       - Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.
       M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.
       Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.
       Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului. De la beţie pleacă, aşa cum am mai spus, toate, şi suferinţa se ţine lanţ ca şi la biata femeie care a oftat până şi-a distrus inima şi plămânii. Şi câte necazuri nu aduc în lume aceste patimi urâte pe care le condamnă nu numai religia şi Biserica, dar şi medicina şi doctorii. Din cauza beţiei auzim cum unul a dat foc la casă, sau a spart tot ce a găsit prin casă un altul şi-a bătut soţia şi copiii, sau a ajuns chiar la crimă. Câţi copii nu au fugit de acasă din cauza certurilor din familie şi a tatălui beţiv.
       Iată gârbovie periculoasă, căci toţi aceştia sunt stăpâniţi de duhuri necurate şi sunt legaţi de satana ca şi femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi. Ei sunt înfăşuraţi în legături cu lanţuri de vrăjmaşul diavol; stau încovoiaţi de mulţimea patimilor şi nu pot privi în sus, ci privesc numai în jos la noroiul acestei lumi. Ei nu văd cerul şi nici nu vor să-l vadă. Pentru ei cerul este închis. Sunt gârboviţi, nu au simţul dragostei de aproapele şi nici milă de nimeni, caută numai gâlceavă şi să facă rău.
       Oricând sunt gata să-şi îndeplinească numai aceste pofte animalice şi nu văd cum acestea le aduc sufletul şi trupul în starea cea mai dezastruoasă. Sunt nepăsători de strigătul neîntrerupt care vine dinspre ţărmul suferinţelor omeneşti. Îşi astupă urechile şi nu vor să audă cuvintele Izbăvitorului Iisus: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!?. Dar nu aud şi nu văd albastrul cerului divin.
       O, ce cer închis pentru ei şi ce capac de oţel pentru sicriul vieţii lor! De mii de ori mai tristă e viaţa lor, decât a femeii gârbove care credea şi aştepta. Ce înseamnă viaţa lor? Cu ce folos se scurg zilele vieţii acestor oameni? De ce mai răsare soarele pentru ei şi de ce mai rodeşte pământul atâtea bunătăţi?! Se mai pot numi oameni aceştia care-şi chinuie copiii cu beţia lor, care-şi chinuie soţiile cu desfrânările şi patimile lor? Se mai pot numi oameni cei căzuţi prin şanţuri, lângă care nu poţi sta câteva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului şi a murdăriei?! Iată de ce sfintele cărţi îi pun pe aceştia în rândul necuvântătoarelor, a animalelor neştiutoare.
       Noi suntem datori să trăim pe pământ dar să avem fruntea sus şi ochii aţintiţi spre cerul albastru. Altfel ne asemănăm cu cârtiţele neputincioase şi cu râmătorii care scormonesc pământul fără de folos. Păcatul este pricina tuturor relelor şi a suferinţelor de pe faţa pământului. De aceea până când nu ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră, cu sinceritate, suntem căzuţi în blestemul dumnezeiesc, căci iată ce zice proorocul Maleahi: "Sunteţi blestemaţi; întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul!?
       Să luăm în serios cuvintele Domnului, căci ne păgubim pe noi singuri şi nu e pagubă mai mare ca aceasta ca să vezi la sfârşit că ţi-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc şi nu se dezlipesc de rugina păcatelor şi a plăcerilor lumeşti, căci va fi prea târziu când se vor scufunda ca Sodoma şi Gomora, în adâncul pământului cu toate păcatele lor.
       Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre. Grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji şi truda cea mai de seamă să fie pentru mântuirea sufletului.
       Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că atunci când a vindecat Domnul Hristos această femeie gârbovă, legată de satana de 18 ani, toată lumea se mira şi se bucura de fapta aceasta minunată a Mântuitorului şi de binele făcut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii şi ceilalţi farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!?.
       "Făţarnicilor  a răspuns Domnul  fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Vedeţi viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mântuitorul i-a mustrat pe toţi acei farisei făţarnici şi pe toţi zavistnicii, până la sfârşitul veacurilor, făcându-i să se ruşineze zicându-le, "făţarnicilor?. Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire şi război în cer, s-a tulburat pacea fericită pe care o aveau îngerii între ei şi a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui.
       Din cauza zavistiei diavoleşti au căzut strămoşii noştri şi au călcat porunca dumnezeiască, pentru care au fost izgoniţi din rai şi osândiţi să mănânce pâine în sudoarea feţei şi să nască copii în dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urât fratele pe frate şi l-a omorât, spurcând pământul cu sânge curat. Din cauza zavistiei diavoleşti s-a pornit prigoană împotriva lui Dumnezeu şi a fost răstignit Iisus pe cruce, fiind omorât în chinurile cele mai grele.
       Zavistia este învăţătura neascultării, pricina morţii şi rădăcina tuturor răutăţilor. Demonul zavistiei îl face pe mai marele sinagogii să strige ca ieşit din minţi şi să găsească vină Mântuitorului, pentru că a făcut o minune, o faptă bună de alt fel, în zi de sărbătoare. Diavolul care stăpânea trupul femeii gârbove a intrat în acest fariseu care a început să facă zarvă şi să ţipe găsind vină pentru o faptă bună.
       Ce rău făcuse Mântuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea să-şi ridice capul de gârbovită şi abia îşi ţinea sufletul pe buze. Tot poporul lăuda această faptă şi slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuieşte însă minunea şi cleveteşte pe Făcătorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care ţinuse legată pe femeie în gârbovenie timp de 18 ani, îl leagă acum pe mai marele sinagogii cu zavistia şi prin gura lui cleveteşte minunea lui Dumnezeu.
       Iată fraţi creştini, ce păcat otrăvitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei făţarnici întâlnim şi astăzi foarte des. Unii sunt pizmaşi pe noi şi caută să ne oprească prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca să nu venim la sfânta biserică şi să ne tămăduim. Alţi farisei făţarnici sunt sectanţii care ca şi cei de demult învaţă lumea să ţină ca sărbătoare sâmbăta şi nu sfânta duminică cum trebuie să o ţinem noi creştinii ortodocşi, pentru că este ziua răscumpărării noastre prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
       Şi tot aşa o mulţime de farisei făţarnici, stăpâniţi de duhul cel necurat al invidiei, se luptă pe toate căile să împiedice pe drept credincioşii creştini ca să urmeze calea adevărului, a bisericii şi a sfinţeniei. Aşa cum rugina roade fierul, tot aşa şi zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticăloşi. Cea mai puternică otravă se află în gura acestei fiare blestemate care este invidia.
       Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot înţelege! Ce casă nefericită este aceea unde nu se mai termină cearta din cauza zavistiei şi a dezbinării dintre fraţi! Ce inimă îndurerată trebuie să aibă o mamă, când copiii ei trăiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl ceresc, faţă de maica noastră Biserica şi de sufletul lor, acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură. Toţi acei creştini care au păcatul acesta al invidiei să ştie că poate să aibă toate faptele bune, tot în iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, împreună cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos, tot din păcatul zavistiei şi al invidiei.
       Păcatul acesta al invidiei, să ştiţi, că nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, iertare şi smerenie, pentru că numai de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate şi anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui şi necazul pentru binele aproapelui.
       Pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrurile acestea, ascultaţi o istorioară cu mult tâlc.
       Un gospodar avea o ţarină foarte întinsă, dar toată era o baltă de apă şi nu rodea mai nimic. I-a venit atunci în gând să o sece. Astfel a început să scoată apa cu găleata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnică, căci în curând apa a venit la loc. Atunci un om priceput şi înţelept l-a sfătuit:
       - Ca să scapi de apa de pe locul tău, mai întâi seacă izvoarele. El a făcut aşa, iar după ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură şi a devenit un pământ foarte bun, căci toată sămânţa pe care a semănat-o a rodit însutit.
       Aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti. Dacă vrei să seci mlaştina vieţii tale, frate creştine, dacă vrei să dai vieţii tale un duh nou ca să poţi face numai roade bune spre viaţa de veci, trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale, hulele, şi băutura, glumele cele deşarte, tutunul şi defăimările, invidia şi desfrânarea, poftele cele dobitoceşti şi plăcerile cele lumeşti. Acestea sunt izvorul răutăţilor şi acestea trebuie secate cu desăvârşire, dar astăzi nu mâine, căci mâine poate fi prea târziu şi nu vei mai putea face poate nimic cu mâinile, cu picioarele şi cu gura ta, care se vor închide şi se vor lega pe veci.
       Să ne gândim mai adânc la acestea, că ne vine rândul şi nouă când se va sparge bâlciul vieţii acesteia trecătoare şi va trebui să ne arunce cineva şi pe noi într-o groapă adâncă. Să răscumpărăm timpul pierdut până nu e prea târziu. Aşa au făcut şi aşa fac şi astăzi adevăraţii creştini, care au temelie sănătoasă. Creştinii înţelepţi se hrănesc în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfânta biserică duminicile şi sărbătorile, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturi şi chiar mai des, fiindcă ştiu că ce fac astăzi e bun făcut, mâine nu se ştie dacă se mai poate face ceva.
       Aşa se spune în Pateric, că un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!? Ei i-au zis lui: "Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nici o mângâiere şi nici o nădejde de mântuire?. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
       Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.
       Să alergăm cu mic cu mare, învăţaţi şi neînvăţaţi, tineri şi bătrâni, să-L iubim pe Iisus, să-L ascultăm şi să împlinim sfintele Lui porunci, căci acestea au darul şi puterea să ne facă fericiţi, să ne izbăvească de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti şi să ne asigure în viaţa de veci.
       Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu eşti Cel ce ne iubeşti, Tu simţi milă de cei ce suferim; Tu singur ştii ce mare nevoie avem de Tine în această lume. Nici unul dintre nenumăraţii oameni din viaţă sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da nouă nevoiţilor şi căzuţilor în cumplita mizerie a sufletului şi a trupului, binele cel mântuitor.
       Iisuse, toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu. Cei ce nu ştiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită.
       Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine.

       Rugăciune
       Deci să ridicăm ochii noştri spre Împăratul Slavei, spre Stăpânul vieţii şi al morţii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul şi Milostivul Iisus şi plini de credinţă să-L rugăm să ne dezlege şi pe noi de gârbovia sufletului nostru, ca şi pe femeia din Evanghelia de astăzi. Să aprindă şi în noi focul dragostei dumnezeieşti, spre a-L iubi mai mult şi a împlini cât mai bine sfintele Sale porunci, ca să fim şi noi ai Lui, în vecii vecilor
.  
Amin.

vineri, 30 noiembrie 2012

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXI-A DUPĂ RUSALII

Orbul din Ierihon

Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine! (Luca XVIII, 38)
                                                                            Fraţi creştini,

       Domnul nostru Iisus Hristos călătorea în vremea aceea pentru cea din urmă oară spre Ierusalim. Şi ca să ajungă acolo trebuia să treacă prin oraşul Ierihon. Se ducea la Ierusalim ca să pătimească de bună voie pentru mântuirea noastră.
       La intrarea în oraş şedea lângă cale un orb cu mâna întinsă cerând milostenie trecătorilor. Auzind şi el zgomotul unei mari mulţimi de oameni, întrebă: Ce este aceasta? Şi i se răspunse: Trece Iisus din Nazaret. Auzind el aceasta începu să strige: "Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Iar cei ce mergeau înainte îl certau, zicându-i să tacă. Dar el mai tare striga: "Fiul lui David, miluieşte-mă!
       Domnului Hristos s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Sine. Apoi l-a întrebat: "Ce voieşti să-ţi fac? "Doamne, fă ca să văd iarăşi, răspunse orbul. Şi Iisus a zis: "Vezi! Credinţa ta te-a mântuit! Şi îndată orbul s-a vindecat. Văzând el pe Iisus, Doctorul cel mare, pe Bunul Păstor şi Milostivul făcător de bine cu multă recunoştinţă a pornit să-L urmeze în tot locul, slăvind pe Dumnezeu.
       Acest om era vrednic de compătimit, lipsit de vedere, sărac, străin şi singur, fără lumina ochilor care este lucrul cel mai necesar. El nu s-a născut orb, a putut vedea şi s-a bucurat de lumina ochilor săi, a putut să-şi vadă părinţii, rudele, florile, păsările şi toate frumuseţile pământului. De aceea pentru el era mai greu ca pentru cel orb din naştere. Sfântul Evanghelie nu ne spune la ce etate a rămas orb, dar înţelegem din cuvântul lui, când zice: "Doamne, fă să văd iarăşi!
       Acest orb este icoana neamului omenesc celui lipsit de strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui, dar luminat prin venirea Răscumpărătorului. Acest orb este icoana fiecărui păcătos dintre noi care orbit de păcatele sale nu vede nici urâciunea răului, nici frumuseţea binelui, a omului despuiat de toate bogăţiile duhovniceşti care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de prietenia lui Dumnezeu, a omului care cerşeşte plăcerile şi bunurile atât de înşelătoare ale lumii.
       Iar când le găseşte nu se bucură niciodată deplin. El şade ticălos pe marginea drumului pierzării şi a morţii celei veşnice. Bolile trupeşti, pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor, erau simbolul bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui. Acest orb, ai cărui ochi erau închişi să nu vadă lumina soarelui, este icoana celor orbi duhovniceşte care sunt mai vrednici de plâns decât acesta, a omului păcătos împătimit, cu fel de fel de vicii rele, care este un orb la ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce izvorăşte din învăţătura lui Iisus Hristos.
       Cel orbit cu sufletul nu poate vedea că binele ne vine de la Dumnezeu şi nici nu poate deosebi binele de rău, adevărul de minciună. Cei orbiţi sufleteşte sunt atât de întunecaţi că zic binelui că este rău, şi răului că este bine, dulcelui îi zic amar şi amarului îi zic dulce, albului îi zic negru, şi negrului îi zic alb. Pentru ei întunericul este lumină, şi lumina întuneric. Aşa a proorocit Duhul Sfânt prin proorocul Isaia despre oamenii cei vătămaţi la ochii sufleteşti. Şi ce este mai trist, că aceştia nici nu vor să caute pe Doctorul cel Mare, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nici nu vor să strige ca orbul din Evanghelia de astăzi. "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, vindecă ochii sufletului meu, că am greşit Ţie!
       Aceşti oameni s-au deprins, s-au obişnuit să petreacă într-o noapte plină de întuneric şi foarte primejdioasă. Păcatele şi patimile cele stricătoare au distrus viaţa cea duhovnicească a creştinilor, căci au ajuns ca nişte sperietori de păsări într-un câmp de semănături. Cu toţii am văzut în câte un loc, câte o momâie pusă într-o prăjină, într-un câmp sau livadă, ca să se sperie păsările şi să nu facă stricăciuni. Ciorile şi celelalte păsări stricătoare au spaimă un timp, apoi bagă de seamă că acele momâi nu au viaţă şi putere, sunt urâte la înfăţişare, dar nu se mai tem şi încep fără frică să o murdărească, îşi bat joc cum vor ele şi strică tot ce este mai bun.
       Aşa şi creştinii noştri poartă nume de sfinţi biruitori, dar ei sunt biruiţi şi batjocoriţi de patimile cele rele, de păcatele cele mai grele, sunt creştini numai de formă, fără viaţă, fără putere, fără Duhul lui Dumnezeu. Toate duhurile cele necurate, păsările cele stricătoare îşi bat joc de creştinii de astăzi, pentru că din viaţa lor lipseşte sfinţenia Duhului Sfânt. Trăiesc departe de Biserică, nu vin să se hrănească şi să se adape la sfinţeniile care se află aici în Casa Domnului.
       Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc cu anii, nu fac rugăciuni, nu iau sfinţenii de la biserică, nu lucrează nimic pentru suflet, totul pentru trup. Iar cele ce mai fac, pe toate le fac de formă. Creştinii fără viaţă spirituală nu sunt buni de nimic, trăiesc o stare vrednică de plâns. Mulţi dintre aceşti creştini de formă au ajuns victimele duhurilor necurate, căci aceste duhuri au putere asupra lor prin vrăjile şi farmecele care clocotesc în lume.
       Toate aceste rele vin asupra creştinilor care s-au depărtat încetul cu încetul de Sfânta Biserică, de sfinţeniile ei. Pe de o parte au fugit de Sfânta Liturghie, de post şi rugăciune, n-au mai făcut sfeştanie în casele lor, nu s-au spovedit şi împărtăşit, iar pe de altă parte s-au împotmolit în mari şi grele păcate.
       Mulţi creştini aleargă la vrăjitoare, la descântătoare, la spiritism, au devenit hulitori ai lucrurilor sfinte şi iau în deşert numele lui Dumnezeu sau neagă existenţa lui Dumnezeu, nu cred că există diavol şi batjocoresc pe unii preoţi, slujitori ai Domnului, iar după mulţimea atâtor hule şi păcate se depărtează Duhul Sfânt de la aceşti oameni şi li se întunecă cu totul ochii sufletului, nemaizărind nici o rază de lumină.
       Ascultaţi ce i s-a întâmplat unui preot care a fost luat în râs de un grup de necredincioşi, zicându-i: "N-ai auzit, taică părinte, o noutate, că noaptea trecută a murit dracul? Preotul, uitându-se compătimitor la ei, le răspunse: "Nu ştiam eu de ce sunteţi voi atât de trişti, sărmanii de voi, a murit tatăl vostru şi aţi rămas orfani! Iată un răspuns bun la nişte îngâmfaţi, nişte orbi sufleteşte, nişte robi şi fii ai celui rău, aşa cum zice Domnul Hristos, că cei ce fac poftele satanei sunt fiii lui. Grozavă este orbirea sufletească, fraţi creştini, că în multe feluri se luptă diavolul cu cel orb şi-l poartă pe unde vrea.
       Iată un alt necredincios care întreabă pe un bătrân preot: "Părinte, dumneata eşti om luminat şi slujitor al lui Dumnezeu, dacă există Dumnezeu poţi să-mi arăţi şi mie unde se află?... Preotul, privindu-l cu compătimire, îi zise: "Tinere, eşti prea orbit la suflet ca să-L poţi vedea pe Dumnezeu! Dumnezeu este pretutindeni şi puternic în toate căile Sale, şi n-ai putea rezista, viu fiind, să-L vezi în toată măreţia Sa! Dar du-te acasă, tinere, că ai să-l vezi pe diavol. Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi descopere pe acest ucigaş. Şi preotul nostru s-a rugat mult pentru el ca să nu se piardă sufletul lui în necredinţă.
       Şi iată că acest tânăr s-a îndrăcit, duhul cel rău a intrat în el şi a început să-l chinuiască şi să-l trântească în aşa fel că făcea spume la gură şi răcnea ca o fiară sălbatecă. Atunci de frică şi de durere alergă la preot să-l roage să facă rugăciuni la Dumnezeu pentru iertarea lui. Preotul a făcut rugăciuni dar tânărul nu a fost izbăvit aşa curând, el a trebuit să umble din biserică în biserică, din mănăstire în mănăstire să mărturisească păcatul necredinţei cu lacrimi în ochi la preoţi şi la toată lumea pe care o întâlnea. Şi după ce şi-a făcut un lung canon, ca să plătească această hulă, abia s-a milostivit Dumnezeu şi l-a izbăvit de ucigaşul diavol care îl luase în stăpânire.
       De acum tânărul nu mai îndrăznea nici să pomenească numele lui Dumnezeu fără semnul Sfintei Cruci. Cu lacrimi în ochi şi cu multă credinţă se ruga, vorbea şi mărturisea pentru că i se deschiseseră ochii sufletului şi a văzut minunea lui Dumnezeu care s-a făcut cu el. Aşa se întâmplă şi cu lumea noastră creştină care s-a lepădat de credinţă şi de darurile lui Dumnezeu; căci nu se lasă de fărădelegi şi păcate până când nu-i scutură Dumnezeu prin fel de fel de necazuri şi greutăţi; până nu slobozeşte Dumnezeu în casele lor pe diavolul să râdă de ei în tot felul, să-şi bată joc de osteneala şi de viaţa lor.
       Diavolul este slobozit de altfel de Dumnezeu ca să-şi facă şi el lucrarea pe întreg pământul, fiindcă a venit vremea lui. Sfânta Carte zice că Dumnezeu l-a dezlegat ca să înşele şi să amăgească pe toţi locuitorii pământului. Aşa că cine nu se trezeşte nici acum din aceste suferinţe şi necazuri, cine nu se dezlipeşte de poftele deşarte, de toate desfătările şi patimile şi rămâne tot aşa de ruginit şi împătimit, nu va avea parte de fericirea dumnezeiască, de raiul desfătării. Va pierde prilejul chemării dumnezeieşti, şi va fi vai şi amar dacă nu se trezeşte acum, căci diavolul lucrează mereu răutăţile lui pe pământ.
       Sunt suflete care trăiesc într-o stare vrednică de plâns, fără frică de Dumnezeu, se despart şi trăiesc în păcate mari, tineri şi bătrâni, îşi lasă soţiile lor cu care sunt cununaţi şi trăiesc în păcatul desfrânării. Aceştia n-au milă, nu mai au ruşine, nici de copii, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Nu mai vorbim de acest păcat grozav al crimelor, avorturilor, care s-a întins peste tot pământul. Într-un oraş din America au fost cercetate 45 de vile în care abia s-au găsit 16 copii, dar peste tot erau câini şi pisici, care se desfătau din mâncărurile stăpânilor, iar bieţii copilaşi au fost aruncaţi la gunoi.
       Iată lumea orbită de satana, iată orbire vrednică de plâns. În Germania sunt ţigări pe care scrie: nimic fără de mine! Adică omule, nimic să nu faci fără să mă ai pe mine în gura ta.
       Iată cum satana a înlocuit cuvintele Mântuitorului din Biblie care zice: "Fără de Mine nu puteţi face nimic! Astfel diavolul îndeamnă pe om să-şi pună luleaua în gură să guste şi să tragă mereu ca şi când n-ar putea să trăiască fără ea. Pe Domnul nu-L ascultă omul, nu-L crede şi nu vrea să-L urmeze, ascultă însă glasul ispitei, al poftei celei scârboase care i-o dă satana, căci îi auzim pe mulţi fumători zicând: eu sunt mort fără ţigară, mă lipsesc mai bine de mâncare, dar de ţigară nu, ţigara îmi ţine de foame, de sete, de urât, şi-mi este mai bună ca orice prieten. Aşa este de robită lumea de această poftă blestemată.
       Acum s-au luat şi femeile de fumat, majoritatea tinere se pretind civilizate, învăţate, nu mai pot trăi fără ţigară nici ele. Iar unele au ajuns să dispreţuiască pe bărbaţii care nu fumează, zicând că sunt ca nişte muieri proaste. Sărmanele de ele, ce orbire grozavă. Aceştia toţi care fumează tutun nu se vor mai vedea de fum. Această lume orbită este lumea focului veşnic, lumea cu focul în gură prevesteşte, prooroceşte ceva rău, căci cer focul cu gura lor.
       Grozavă este orbirea sufletească. Orbire la suflet au şi beţivii şi această patimă este cea mai grozavă, cea mai periculoasă. Beţivul vorbeşte singur, când râde, când plânge. Beţivul aruncă, sparge, bate, răcneşte ca fiarele sălbatice, chinuieşte soţia şi copiii, roade paharele cu dinţii. Oamenii beţivi nu se mai pot numi oameni, căci satana este încarnat în ei, numai coada şi coarnele le lipsesc. În casa unde este un beţiv, acolo este iadul, acolo este întuneric şi multă jale. Iar biata soţie dacă nu cunoaşte pe Dumnezeu cere milă de la oameni, dar această milă este trecătoare şi fără folos sufletesc.
       Aceste suflete zdrobite de durere până când nu vor veni la Iisus Hristos, până când nu-L vor întâlni pe El în Biserica Lui, până când nu vor striga cu toată puterea credinţei lor: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!, ca orbul din Evanghelia de astăzi, nu vor fi auzite de Dumnezeu. Dar ce observăm la cea mai mare parte a lumii? În loc să ceară luminarea ochilor sufleteşti să vadă pe Mântuitorul, să înţeleagă credinţa, să vadă mulţimea greşalelor şi a păcatelor în care trăiesc, să vadă cât s-au depărtat de învăţătura Domnului şi că sunt în ghearele patimilor şi a pierzării sufleteşti; ei nu cer ca orbul din Evanghelia de astăzi; Doamne vreau să Te văd, vreau să Te văd pe Tine, vreau să Te cunosc pe Tine Doamne, vreau să cunosc calea Ta, să cunosc voia Ta; cei mai mulţi rămân tot în drum şi cu mâna întinsă cerşesc mereu altceva; cerşesc fericirea şi norocul pământesc, cerşesc bani şi avere trecătoare, cerşesc mărire pământească, onoare de la oameni, şi fel de fel de dorinţe pământeşti, trecătoare, pe care într-o zi le lasă şi pleacă în veşnicie cu mâinile goale, fără ranguri.
       Aşa aleargă omul după aceste lucruri trecătoare, cum aleargă bietul câine al unui vânător după iepure; când e gata să-l apuce, intervine vânătorul şi-i zice: stai pe loc că iepurele este al meu, al tău a fost numai alergatul. Abia atunci a văzut bietul câine că s-a înşelat. Aşa este şi cu omul, aleargă toată viaţa să prindă ceva, e chiar o vorbă în lume; am prins doi iepuri dintr-odată, dar pe patul morţii intervine vânătorul, adică moartea şi diavolul şi strigă: stai pe loc că sufletul este al nostru, al tău a fost doar alergatul. Atunci vede bietul om cât s-a înşelat dar este prea târziu.
       Vă voi spune o întâmplare adevărată: o familie cumpărase cu banii soţiei o maşină mică, dar în loc să-şi vadă de soţie şi copii, soţul umbla cu maşina cu diferite femei în desfrânare, şi într-o zi a fost găsit mort cu o tânără în maşină, muriseră asfixiaţi. Cu multă durere a venit soţia lui adevărată să-l scoată de acolo. Dar mai îndureraţi au venit părinţii acelei tinere s-o ia de lângă acel desfrânat, cu soţie şi copii, ce ruşine au suferit la înmormântare. De aceea zice Fericitul Augustin: "Voi plângeţi un trup fără suflet, fără Dumnezeu, voi plângeţi un corp din care a ieşit viaţa, dar nu vă plângeţi pe voi când aţi pierdut pe Dumnezeu săvârşind păcatul, grea orbire.
       Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că unii dintre cei ce mergeau în această gloată de lume, Îl certau pe orb şi-i ziceau să tacă, dar el cu mult mai mult striga: "Iisuse Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă, fie-ţi milă de mine! Din aceste cuvinte să luăm şi noi pildă de stăruinţă în rugăciune, şi cu credinţă să strigăm către Domnul Hristos, să cerem să ne lumineze ochii sufletului nostru, să cunoaştem cât mai bine calea Lui cea dreaptă, calea care duce la ceruri, la lumină, la mântuire. Să n-ascultăm de cei ce ne ceartă, de lumea necredincioasă, de lumea cea orbită de duhul cel rău, care caută pe toate căile să ne facă să tăcem, care ne zic să nu ne mai rugăm, să nu mai cântăm, să nu mai citim, să nu mai venim la biserică. Pe această lume n-o iubeşte Dumnezeu.
       Lumea de astăzi care stă în păcate, nu poate să înţeleagă că spre slava lui Dumnezeu sună clopotele bisericilor, în numele lui Iisus Hristos poporul umple bisericile. Aceia care mor credincioşi sunt îngropaţi la umbra crucii lui Iisus. Fericiţi vor fi numai aceia cărora li se vor deschide ochii sufletului şi vor scăpa de întunericul păcatelor, numai aceia care vor înţelege că Iisus îi cheamă pe toţi să vină la El, să iasă din starea lor păcătoasă, ca să-i vindece la ochii sufletului, să se mântuiască.
       Să stăruim mereu în rugăciune, să îndemnăm pe cei ce sunt în jurul nostru să vină la Dumnezeu. Ajunge atâta necredinţă, atâta nepăsare de mântuire a sufletului, să le zicem: veniţi la picioarele Mântuitorului, veniţi la Doctorul Cel Mare, veniţi la această mare şi sfinţită taină, care este Biserica luptătoare de pe pământ, veniţi cu toată încrederea, cu toată povara cea grea a sufletului şi a trupului. Căci El a zis: "Luaţi jugul Meu că este bun şi sarcina Mea este uşoară! Cei ce au încercat şi s-au supus, s-au convins de aceste cuvinte ale Domnului că sunt adevărate. Şi vă pot spune cu tărie că nu există o altă fericire mai mare, decât să trăieşti în sfânta învăţătură a lui Dumnezeu. Să crezi şi să propovăduieşti că Iisus a fost şi este Dumnezeu adevărat.
       Vindecarea orbului ca şi celelalte minuni sunt o dovadă că a fost Dumnezeu adevărat, fiindcă cine Altul putea să deschidă ochii unui orb, numai cu cuvântul, dându-i vederea pe loc, decât Dumnezeu Cel Atotputernic, care a zis întâi să se facă lumină, şi s-a făcut îndată lumină. Domnul Hristos a zis orbului: "Vezi! şi îndată şi-a deschis ochii săi şi a văzut lumina. Mare este puterea Ta Dumnezeule! Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată o mică parte din puterea dumnezeirei Sale.
       Orbul văzându-se vindecat, spune Sfânta Evanghelie, a început să slăvească pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa unui om care s-a făcut sănătos. El a început să meargă după Iisus, şi tot poporul care văzuse minunea dădea slavă lui Dumnezeu. El a socotit că nu poate răsplăti cu nimic Doctorului Cel Mare, decât să mărturisească minunea lui Dumnezeu. Parcă-l vedem şi noi spunând la lume anii de suferinţă, anii lui de întuneric, cu lacrimi în ochi, şi ziua cea mare a bucuriei lui când a văzut iarăşi lumina zilei şi pe Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui David care l-a vindecat.
       Aşa şi noi iubiţi creştini să fim recunoscători Prea Milostivului Dumnezeu, pentru atâtea binefaceri pe care ni le-a făcut nouă, şi să venim aici acasă la El, la sfânta biserică, să-I mulţumim pentru toate. Să nu aşteptăm să vină El acasă la noi, căci avem o mare datorie de a-I mulţumi şi de a-L slăvi în tot timpul.
       Toate aceste minuni ale Mântuitorului au răsunat de-a lungul veacurilor şi au rămas în inimile credincioşilor adevăraţi. Şi în toate veacurile creştinii cei adevăraţi, au preferat să sufere chinuri groaznice şi moarte amară, decât să se lepede de Dumnezeu şi de sfânta Lui învăţătură.
       Ei nu s-au împăcat niciodată cu păcatul, cu patimile. Mahomedanii înainte vreme erau foarte fanatici în religia lor, o religie care este departe de mântuirea sufletului, aceştia au şi ei un oraş al lor numit Mecca, oraşul lor sfânt, cum avem noi Ierusalimul, unii din vizitatorii credincioşi ai religiei lor după ce vizitau acele locuri sfinte pentru ei, îşi scoteau ochii, ca să nu mai vadă altceva pământesc şi să-şi mai spurce ochii, după ce au văzut acel loc sfânt de unde zic ei că s-a înălţat Mahomed profetul lor.
       Domnul Hristos nu ne cerem să ne scoatem ochii, să ne mutilăm trupul după ce vedem locurile sfinte, dar să arătăm şi noi că-L iubim prin faptele noastre, prin păzirea poruncilor; prin înfrânarea ochilor, a urechilor şi a gurii; să nu mai grăiască gura vorbe fără de folos, minciuni, hule, înjurături şi drăcuieli, să ne înfrânăm toate mădularele de a mai face cu ele păcate ca să supărăm pe Dumnezeu. Acestea ni se cer de sfânta şi dreapta credinţă a lui Iisus Hristos, Ortodoxia.
       Dacă vom asculta glasul Evangheliei lui Hristos, o lumină cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie ca şi orbul din Evanghelia de astăzi, când i-a zis cu sfântul Său Cuvânt: "vezi!, şi vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice.

       Rugăciune
       Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi pe noi, cei ce ne-am adunat aici în sfântul Tău locaş, şi cu puterea Ta dumnezeiască, deschide-ne ochii cei sufleteşti, ca să vedem cu toţii lumina slavei Tale.
       Apără de orbirea cea sufletească pe cei ce Te-au cunoscut Doamne. Dă-ne Harul Tău de a ne mărturisi cu umilinţă păcatele noastre, şi vindecă-ne toate rănile Doamne.
       Fă-ne Doamne ca să ne învrednicim a Te vedea şi a Te avea întotdeauna cu noi şi aici pe pământ şi întru Împărăţia Ta cea cerească în vecii vecilor
 
Amin.

vineri, 23 noiembrie 2012

PREDICĂ LA DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII

Păzirea poruncilor



Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca XVIII, 18)


Fraţi creştini,


Întrebarea aceasta a fost pusă Mântuitorului nostru Iisus Hristos,de un tânăr bogat, pe care-l interesa viaţa veşnică.Întrebarea aceasta trebuie să şi-o pună fiecare om pământean care aleargă după paradisul pierdut,după fericirea pentru care a fost zidit şi după care sufletul doreşte.
Vedem ce mare frământare sufletească avea tânărul bogat din Sfânta Evanghelie de astăzi.Cu toată tinereţea şi bogăţia lui,el se grăbeşte să afle calea care duce la viaţa veşnică.Îl interesa lucrul acesta,căci vede cum toată bogăţia lui este trecătoare şi va trebui s-o lase şi să plece pe un drum necunoscut în veşnicie.El vede nesiguranţa şi deşertăciunea acestei vieţi vremelnice, pentru că aşa cum spunea Fericitul Augustin pe bună dreptate viaţa aceasta vremelnică în care trăim,nici nu merită să se numească viaţă,fiindcă este plină de necazuri şi supărări,de dureri şi suferinţe de tot felul.
În fiecare zi bogaţi şi săraci ne confruntăm cu necazuri şi suferinţe într-un fel sau altul.Prin urmare în viaţa aceasta nu ne putem numi moştenitori,ci mai degrabă nişte călători.Sfânta Scriptură aseamănă viaţa aceasta trecătoare a omului cu umbra şi visul,suflarea şi aburul,sunetul şi cuvântul,iarba şi floarea câmpului, cu corabia pe valuri şi cu vulturul în zbor,căci toate sunt trecătoare.
Să vedem acum care este viaţa veşnică,în ce ţară se va putea trăi ea şi ce condiţii ni se pun ca să ajungem acolo.Noi creştinii ortodocşi mărturisim,credem şi nădăjduim,că după judecata de apoi,urmează viaţa veşnică,de aceea şi zicem în "Simbolul Credinţei: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Viaţa veşnică constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos.Această viaţă veşnică începe însă de pe pământ,pentru toţi cei care cred cu adevărat şi urmează învăţăturile Lui,care constă în lepădarea de lume cu păcatele şi fărădelegile ei.Viaţa veşnică este făgăduită tuturor creştinilor adevăraţi şi e dată de Dumnezeu prin Fiul Său,de aceea ea se numeşte moştenire.
Împăratul nostru,Iisus Hristos,guvernează Împărăţia cerurilor în care vor intra şi vor trăi sufletele drepţilor în viaţa viitoare.Acolo,în Împărăţia lui Dumnezeu,este "sânul lui Avraam unde se mângâie cei ce au fost chinuiţi şi asupriţi pe lumea aceasta,cei ce au suferit boală,sărăcie şi n-au cârtit.
Pentru a fi cetăţeni ai acestei împărăţi şi să vieţuim fericiţi acolo,nu ni se cere ca să fim de viţă împărătească,nici să avem putere,ranguri şi bogăţii,ci o prefacere sufletească.Dacă Dumnezeu nu ne cere nici bani,nici avere ca să putem intra în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor, ne cere totuşi altceva şi anume păzirea poruncilor aşa cum vedem că i-a spus tânărului din Sfânta Evanghelie de astăzi:"Dacă vrei să intri în viaţă,păzeşte poruncile!.Prin păzirea poruncilor dovedim că-L iubim pe Dumnezeu.Domnul Hristos zice:"Cine are poruncile Mele şi le păzeşte,acela Mă iubeşte.
Din sfintele porunci învăţăm cum trebuie să trăim pe pământ,ca nişte copii ai lui Dumnezeu,căci Împărăţia Lui începe aşa cum am spus din lumea aceasta.De aceea fiii Lui trebuie să se roage,zicând:"Vie Împărăţia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.Cele zece porunci de care ne spune Sfânta Scriptură ca să le păzim se găsesc în cartea "Exod (Ieşire) la capitolul XX. Să ne oprim deci asupra lor şi să vedem cum stăm noi cu păzirea acestor porunci înaintea lui Dumnezeu.Am călcat noi vreuna din aceste porunci?
Iată prima poruncă:"Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!.Aceasta înseamnă că Dumnezeu Cel nespus de mare şi Atotputernic este Dumnezeul tău şi vrea să aibă o legătură aşa de strânsă cu tine,întocmai ca o mamă care-şi duce copilul de mână.Mama zice despre copil că este al ei,iar copilul zice despre mamă că este a lui.Tot aşa vrea şi Dumnezeu să fie legătura dintre El şi noi, ca să putem zice aşa cum scrie în psalmi:"Tu eşti Dumnezeul meu!.Eşti tu în legătură cu Dumnezeu frate creştine,sau gândeşti aşa precum auzim pe mulţi spunând:"Cred în Dumnezeu,dar nu vreau să am de-a face cu El.Sau poate tăgăduieşti pe faţă existenţa lui Dumnezeu.Dacă este aşa te înşeli amarnic.
În această privinţă a tăgăduirii lui Dumnezeu,mulţi au ajuns aşa de departe încât le este ruşine să mai rostească numele lui Dumnezeu.Aşa se face că de multe ori auzim expresii ca acestea:"Natura l-a făcut aşa!"Soarta nemiloasă l-a răpit din mijlocul nostru!"Norocul l-a ajutat!Iată nesocotirea numelui lui Dumnezeu.Astfel de oameni dovedesc prin aceasta că au alţi dumnezei în inima lor cărora li se închină şi pe care îi ascultă.
Ce legătură este între tine şi Dumnezeu,iubite frate?El este Dumnezeul tău? Ocupă El primul loc în gândirea,inima şi viaţa ta?Te temi tu de El?Îi eşti recunoscător,îl asculţi şi te supui Lui întru totul? El care ştie toate poate să privească cu plăcere la trecutul tău,înăuntrul inimii tale,şi în viaţa ta de acum? Privirea Lui nu descoperă ceva vrednic de osândit? Gândeşte-te bine,vezi unde-ţi este greşeala şi repară cât mai repede cerând iertare pentru toate greşelile.
A doua poruncă:"Să nu faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt în ceruri sus şi pe pământ jos,în ape şi sub pământ!Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti!Idol este orice lucru care ocupă locul lui Dumnezeu Cel viu şi nevăzut în inima,mintea şi ochiul omului.Idol poate fi banul şi averea când ţii la acestea mai mult ca la orice.Sfântul Apostol Pavel scrie Efesenilor:"Căci ştiţi bine că nici curvarii,nici stricaţii,nici lacomii de avere care sunt închinători la idoli,n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu.Dumnezeul lor scrie acelaşi apostol Filipenilor este pântecele.
Idol poate să-ţi fie bărbatul,femeia sau copilul la care ţii mai mult ca la Dumnezeu.Domnul Hristos zice:"Cine iubeşte pe tată,ori pe mamă mai mult decât pe Mine,nu este vrednic de Mine.Şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine,nu este vrednic de Mine.Că omul iubeşte pe ai săi mai mult decât pe Dumnezeu se vede din felul cum se poartă atunci când,de pildă,îi moare copilul.În durerea lui începe să se certe cu Dumnezeu şi aceasta dovedeşte că fiul i-a fost un idol.
O mulţime de idoli moderni s-au ivit acum pe pământ şi chiar în casele creştinilor:filme pornografice pe casete video,reviste cu imagini imorale pe care tinerii le afişează pe pereţii camerelor unde locuiesc în locul icoanelor,spurcându-şi mintea, inima şi ochii.Dar cel mai rău idol dintre toţi este eu-l tău,adică tu însuţi,când nu urmăreşti decât folosul tău,plăcerea ta şi nu trăieşti decât pentru tine.Atunci tu singur eşti dumnezeul tău,idolul tău.Cercetează-te bine iubite frate şi vezi încotro se îndreaptă cu deosebire gândurile tale,plăcerile tale,inima ta şi vei afla de îndată idolul sau idolii tăi.
Urmează porunca a treia:"Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. Cine cinsteşte pe un om,cinsteşte şi numele lui şi cine îşi bate joc de numele cuiva îşi bate joc şi de cel ce poartă acel nume.Tot aşa este şi cu Dumnezeu.Numele şi fiinţa Lui sunt una.Oamenii ar trebui să-I rostească numele cu frică şi respect,cu recunoştinţă şi iubire,ştiind că El,Dumnezeu,este nemărginit de mare,de faţă în tot locul,că El a făcut toate şi le poartă de grijă,că El vede şi judecă totul,că este sfânt şi înfricoşat.
Dacă judecăm în lumina celor spuse cum întrebuinţează oamenii de astăzi numele lui Dumnezeu,ne vom încredinţa cât de mult îl necinstesc.
- Ce mai faci? Întreabă cineva pe un cunoscut.
- Slavă Domnului,bine! Răspunde celălalt,deşi nici prin minte nu-i trecea să slăvească pe Dumnezeu.El răspunde astfel,pentru că aşa merge vorba.Aşa se necinsteşte numele lui Dumnezeu.Tu ce ai face omule,dacă cineva ţi-ar striga fără rost numele într-una?Desigur că te-ai supăra socotind că acela îşi bate joc de tine.

Dar iată cum auzim adesea pe unii zicând:"Of,Doamne Dumnezeule!"Of,Doamne, Doamne!"Pentru numele lui Dumnezeu! acestea le zice omul la supărare,fără nici un gând la Dumnezeu şi ajutorul Lui.Şi atunci stăm şi ne întrebăm:Ce caută numele sfânt al lui Dumnezeu în toate supărările şi păcatele omului?Ba mai mult,pe alţii îi auzi zicând:"Pe Dumnezeul meu! sau "Zău! Cuvântul "zău" este un vechi cuvânt românesc şi s-ar putea traduce în expresia "martor îmi este Dumnezeu.Pe alţii îi auzim cu jurăminte de felul acesta:"Să mă bată Dumnezeu! sau"Să mă trăsnească Dumnezeu din cer! astfel Îl iau pe Dumnezeu ca martor la nimicurile,minciunile şi înşelăciunile lor.

Mulţi au jurat şi jură strâmb pentru un câştig păcătos şi multe blesteme de tot soiul umblă din gură în gură fără ca oamenii să gândească cât de greu păcătuiesc prin aceasta.Ce să mai spunem de înjurăturile murdare pe care le auzim la tot pasul nu numai nu numai din gura celor mari dar şi din gura celor mici,batjocorind cu toţii numele lui Dumnezeu.De foarte multe ori numele lui Dumnezeu este rostit şi chemat în acele locuri drăceşti, aşa cum sunt descântecele, vrăjitoriile, ghicitul, spiritismul şi altele.
Iubite frate,cugetă adânc la toate acestea şi vezi dacă nu cumva eşti prins în mreaja vreuneia din aceste ispite şi nu mai poţi scăpa de ea.Gândeşte-te bine ca să nu fie prea târziu atunci când te vei întâlni cu Dumnezeu în faţă la judecată.
Să vedem acum ce spune porunca a patra:"Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti.Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale,iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău;să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu,nici fiul tău,nici fiica ta,nici sluga ta,nici slujnica ta,nici boul tău, nici asinul tău,nici orice dobitoc al tău,nici străinul care rămâne la tine".
Până la Domnul Hristos ziua de odihnă era sâmbăta şi o ţineau numai evreii în cinstea lui Dumnezeu,care-i scăpase din robia egiptenilor.Era mai mult o sărbătoare naţională evreiască,dar şi simbolică.Venind însă Domnul Iisus Hristos pentru noi a fost răstignit şi îngropat,a înviat în dimineaţa zilei de duminică şi ne-a eliberat din robia iadului,nu a Egiptului,din ghearele satanei,nu ale lui Faraon.Ne-a lăsat această zi la toţi creştinii din toate popoarele ca să o ţinem şi să o cinstim,căci duminica este ziua Domnului.
Cum trebuie să cinstim noi ziua Domnului? Să mergem la biserică,să-I aducem închinăciuni,laude şi mulţumiri,daruri,prinoase şi jertfă de laudă să citim Sfânta Scriptură,vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase,să facem rugăciuni,să înălţăm cântări religioase,să spunem şi altora despre Dumnezeu;să cercetăm bolnavii de prin azile şi spitale şi orice altă faptă bună.Dar cine se mai gândeşte astăzi la astfel de lucruri?
Ce au făcut oamenii din ziua duminicii,ştim cu toţii.Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie închinată Domnului,ei au făcut o zi pentru diavol şi păcate,ca şi cum Dumnezeu ar fi zis ca şase zile să lucrezi,iar a şaptea să-ţi faci de cap.Într-adevăr pentru cei mai mulţi, duminica înseamnă a trândăvi,a petrece,a chefui în beţii,a se distra în dansuri,serate,baluri,dezmăţ şi multe altele.
Unii muncesc din greu o săptămână întreagă şi abia aşteaptă să-şi ia plata pentru ca apoi duminica să intre în cârciumă şi să nu mai iasă de acolo până nu-şi beau minţile şi banii.A doua zi nu mai au nici un chef de muncă, pentru că mintea este tulburată,capul greu şi trupul otrăvit de băutură.Casa le este ca vai de ea şi aşa o duc în certuri şi neînţelegeri,înjurături şi bătăi,lipsă şi amar.Copiii văd la părinţii lor pilde rele şi astfel li se pregăteşte un viitor nenorocit. Proorocul Isaia spune la cap.I,13:"zilele de odihnă unite cu nelegiuirea nu le mai pot suferi.

Iată de ce,nu greşim când spunem că această zi în loc să fie o zi de odihnă trupească şi de binecuvântare sufletească,este pentru cei mai mulţi o zi de păcat, de ruşine şi de pierzare.Păcatul se lăfăieşte în această zi mai mult ca în oricare altă zi din săptămână.Să ne gândim deci fraţi creştini serios la aceste lucruri şi să ne întrebăm dacă am sfinţit cu adevărat această zi şi dacă ne-am sfinţit noi mai mult în această zi,decât în celelalte!
Iată acum porunca a cincia:"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
A cinsti pe părinţi înseamnă a-i respecta şi asculta,a te supune lor,a-i ajuta,a-i preţui şi a-i iubi.Ai ascultat tu frate creştine totdeauna pe părinţii tăi?Nu i-ai supărat niciodată?Adu-ţi aminte de câte ori le-ai întors vorba,i-ai supărat cu încăpăţânarea şi îndărătnicia ta,de câte ori i-ai făcut să suspine şi să verse lacrimi din pricina ta!De câte ori i-ai dispreţuit în inima ta,socotindu-i învechiţi,rămaşi în urmă,fără pricepere!Poate că le-ai dorit şi moartea ca să intri mai repede în moştenire.Poate că ai ridicat mâna asupra lor şi poate chiar i-ai lovit,sau poate că i-ai blestemat în faţă ori după moarte.Poate că i-ai lăsat să ducă lipsă şi nu i-ai ajutat şi poate că i-ai amărât aşa de mult că le-ai coborât viaţa în mormânt.
În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament se spune că cine va blestema sau va vorbi de rău pe tatăl său, pe mama sa, ori i-a lovit, să fie pedepsit cu moartea. Tot acolo se spune că fiului care-şi bate joc de tatăl său şi dispreţuieşte ascultarea de mamă, să-i scoată corbii ochii şi să-i mănânce puii de vultur (Proverbe XXX, 17).
Din nenorocire mulţi părinţi se fac nerespectaţi de copiii lor mai ales când tatăl este beţiv,hoţ,uşuratic şi stricat,ori iute la mânie şi fără frică de Dumnezeu.Ce se va alege de cinstea de care are drept din partea copiilor?Ce fel de cinste pot aduce copiii părinţilor care sunt mereu în certuri şi neînţelegeri şi care învaţă pe copii chiar să înjure,să mintă şi să fure?Ce respect să mai aibă copiii faţă de astfel de părinţi?Vai de copiii care au astfel de părinţi şi vai de părinţii care dau astfel de pilde rele copiilor lor.
Se pune însă întrebarea: sunt oare datori copiii să cinstească pe astfel de părinţi?Răspunsul este:DA!Sfânta Scriptură nu scoate pe copii de sub ascultarea părinţilor,decât atunci când părinţii lor le-ar cere ceva împotriva lui Dumnezeu. Iată ce scrie proorocul Iezechiel la cap.XX, 18-19:"Nu vă purtaţi după rânduielile părinţilor voştri şi obiceiurile lor să nu le păziţi.Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru;purtaţi-vă după poruncile Mele şi hotărârile Mele păziţi-le şi le împliniţi!?Iar în Noul Testament porunca sună aşa:"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!? această poruncă este însoţită de făgăduinţa că vei fi fericit şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
Deci,iubiţi creştini să ne gândim cu toţii la această poruncă şi să vedem dacă am împlinit-o întocmai.Am ascultat noi de părinţii noştri când ne învăţau la bine şi când ne arătau calea cea bună?Nu cumva ne mustră conştiinţa când ne aducem aminte de purtările noastre faţă de ei şi când nu-i ascultam?Să căutăm deci şi să facem pocăinţă cerând iertare de la Dumnezeu pentru păcatul acesta,căci rău am făcut înaintea Domnului,neascultând de părinţii noştri.
Am ajuns la porunca a şasea:"Să nu ucizi!
Pe mulţi îi auzi în vremea noastră zicând:n-am omorât pe nimeni,de asta nu mă tem.Dar să cercetăm mai cu de-amănuntul şi să vedem în Sfânta Scriptură în câte feluri se poate face păcatul acesta.Mai întâi trebuie să recunoaştem cu durere că omorurile se înmulţesc şi pe zi ce trece o viaţă de om înseamnă tot mai puţin. Omoară hoţul care intră în casă să fure şi e surprins.Omoară furiosul în nebunia lui şi se omoară oamenii între ei atunci când au gânduri de răzbunare. Omoară beţivul pe tovarăşul lui de băutură,când se iau la ceartă din lucruri de nimic.Omoară tatăl pe fecior şi feciorul pe tatăl său.Omoară soţul pe soţie sau soţia pe soţ din gelozie, din trai rău sau pentru ca să se desfacă legătura cununiei şi să trăiască în desfrânare.Omoară cei care se ocupă cu avorturi,precum şi femeia însărcinată care avortează.
Dar omor nu este ceea ce se înţelege de obicei prin acest cuvânt,ci tot ce poate să ducă la omor,sau numai să scurteze viaţa cuiva.Aşa se întâmplă când cel bolnav de boală molipsitoare nu fereşte pe cei din jur care se îmbolnăvesc la rândul lor şi mor.Omorul se poate săvârşi şi cu vorba,aşa cum vedem în Vechiul Testament că s-au sfătuit între ei vrăjmaşii proorocului Ieremia şi au zis:"Haide să-l omorâm cu vorba!?Tot Sfânta Scriptură spune că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.
Cuvintele grele sunt ca nişte cuţite ascuţite care intră în inimă până la prăsele.Cine ponegreşte numele bun al cuiva prin vorbiri de rău,adesea îi sapă groapa.Cine sminteşte suflete şi duce pe oameni la pierzare,tot omor săvârşeşte. Nu este nevoie să fi ajuns la faptă ca să fi socotit ucigaş,ci este destul ca să urăşti pe cineva pentru ca înaintea lui Dumnezeu să fi vinovat de ucidere.
Iată ce scrie Sfântul Evanghelist Ioan:"Oricine urăşte pe fratele său,este ucigaş.Ura este,deci,sămânţa uciderii,iar uciderea este de cele mai multe ori înfăptuirea unui gând de ură.Dumnezeu se uită la inimă şi vede acolo ura,acea rădăcină otrăvită de unde vine uciderea.
Iată iubiţi creştini câte răutăţi şi câte păcate şi să ne întrebăm acum dacă n-am călcat şi noi în vreun chip oarecare această poruncă!Eu atât aş vrea să vă întreb:este oare cineva care să nu fi urât niciodată pe nimeni?Oare nu ţi-a părut bine de răul sau moartea vrăjmaşului tău?Priviţi în lumina dumnezeieştii Scripturi această poruncă şi vedeţi că foarte mult o călcăm.Să fim atenţi căci dacă ura are putere să ne mânjească mâinile de sângele aproapelui nostru,apoi rugăciunile nu ne sunt primite.Să luăm în serios toate aceste lucruri şi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu mai greşim.
Acum porunca a şaptea:"Să nu fii desfrânat!"
Cine nu observă oare că în zilele noastre a pierit cu totul ruşinea,iar cine nu are ruşine de oameni, nu are nici frică de Dumnezeu!După ce că omul este pornit spre păcat din firea lui păcătoasă,mai vin şi din afară tot felul de aţâţări din cărţi,reviste şi tablouri în care păcatul desfrânării este zugrăvit foarte atrăgător.Am văzut astfel de tablouri în case de oameni care se cred serioşi şi chiar morali.Apoi cum să mai stea mintea la locul ei,inima şi nervii,dacă femeile se îndoapă la rând cu bărbaţii de alcool şi tutun şi aduc pe lume copii bolnavi cu mintea,epileptici şi îndrăciţi!
Majoritatea femeilor au întrecut orice bun simţ şi s-au pus în slujba satanei prin îmbrăcăminte şi lux arătându-şi în multe feluri goliciunea trupului.Păcatul acesta este grozav de molipsitor şi se răspândeşte cu o mare iuţeală.Aşa se explică faptul că cei tineri fac păcate murdare prin internate şi cămine mai ales acolo unde sunt mai mulţi la un loc.Din această cauză a păcatului desfrânării,soţii se despart şi copiii rămân pe drumuri plângând. A ajuns lumea cu păcatul acesta ca şi cei din Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu i-a ars cu foc şi pucioasă.
Cine vrea să ajungă în viaţa veşnică să se ferească de aceste blestemăţii.Să ne abatem ochii de la aceste deşertăciuni şi să nu lăsăm ca să ne spurce mintea şi inima nici o imagine atrăgătoare despre desfrâu.Părinţii să fie atenţi şi să cerceteze ce vizionează copiii lor la televizor,pentru că şi aici sunt multe imagini nepermise.Să fugim ca de otravă, de tutun şi de băuturile alcoolice,căci cine nu se fereşte de acestea nu se va putea lăsa nici de păcatul desfrâului şi nu va ajunge în viaţa veşnică.
În porunca a opta Dumnezeu zice:"Să nu furi!"
Se ştie că a fura înseamnă a lua lucrul altuia,fie el mare,fie el mic.A fura un leu,sau o mie,înaintea lui Dumnezeu tot furt se numeşte.Pornirea spre acest păcat se arată la om încă de când este copil.Copiii îşi fură jucăriile unii altora,îşi fură creioane,stilouri sau caiete şi fură chiar din banii părinţilor din casă. Cineva ar putea zice că acestea sunt nimicuri, dar de la cele mici se ajunge la cele mari.Nu valoarea lucrului furat,ci furtul însuşi acesta este păcat.
Să dăm însă unele pilde de furturi peste care oamenii trec de obicei.Când din greşeală ţi s-a dat un rest mai mare, iar tu ai băgat de seamă şi nu l-ai dat înapoi,ai furat.Când vezi că vânzătorul s-a înşelat,iar tu ai tăcut ca să plăteşti mai puţin,ai furat.Când ai călătorit în tren sau în tramvai fără bilet,ai furat. Când cumperi ceva pentru altcineva şi spui că ai dat mai mult,ai furat.Cine înşeală la cântar fură.Cine vinde marfă proastă şi pretind preţ ca pentru una bună,fură. Cine cumpără lucru de furat,fură.Lăptarul care pune apă în lapte,ca şi croitorul care opreşte din stofă,fură şi ei.Meseriaşul care ia materiale de unde lucrează, fură.
Omul plătit cu ziua,nesupravegheat care nu lucrează,fură ca şi şcolarul care copiază la lucrare.Cine se împrumută şi nu dă înapoi,fură.Şi tot furt se cheamă când dai bani cu camătă.Cine ia din grădina altuia,fură.Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, spune proorocul Avacum.
Ce ziceţi iubiţi creştini despre toate acestea?Ne judecăm noi singuri ca să vedem dacă averea pe care am strâns-o are ceva necurat în ea?Nu cumva ai ceva în casa ta de furat?Nu cumva banii de la CEC sunt tot de furat?Să ştiţi că şi banii pe care îi câştigi duminica sunt tot de furat,pentru că se fură ziua Domnului.Să fim cu luare aminte şi să ne cercetăm bine,spovedindu-ne,căci greu vom răspunde la urmă pentru aceste păcate.
Să mergem mai departe şi să vedem ce zice porunca a noua:"Să nu fii mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!"
Domnul Hristos spune că diavolul este tatăl minciunii.El,diavolul,a venit cu minciuni la Adam şi Eva când i-a înşelat şi i-a făcut să păcătuiască.Sfânta Scriptură spune că toţi oamenii sunt nişte mincinoşi,iar cine ar îndrăzni să spună că el n-a minţit niciodată,tocmai atunci spune o mare minciună.Se spun minciuni prin cărţi şi ziare,în prăvălii şi în tribunale.Dar unde nu se minte?Părinţii îi mint pe copii cu fel de fel de basme ca să nu plângă.Copiii îi mint pe părinţi la tot pasul, ca şi pe profesori când merg la şcoală cu lecţiile nefăcute.
Omul ticluieşte minciuna şi apoi zice:ce era să fac, n-am avut încotro şi a trebuit să mint! Mint bogaţii care vor să pară săraci şi mint şi săracii care vor să pară bogaţi,lăudându-se.Mint linguşitorii pe acei de la care aşteaptă ceva şi exagerează lucrurile.Mint cei ce nu spun întocmai cum s-au petrecut lucrurile,ca şi cei ce răspândesc zvonuri neîntemeiate.Mint adeseori cei ce vorbesc pe alţii în spate,precum şi cei ce umblă cu intrigi şi clevetiri.Unii mint că se tem de oameni, iar alţii mint ca să facă unora pe plac.
În Vechiul Testament în cartea Proverbe cap.VI scrie că şapte lucruri urăşte Domnul şi anume:ochii trufaşi,limba mincinoasă,mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite,picioarele care aleargă repede la rele, martorul mincinos şi pe cel ce stârneşte certuri între fraţi.La Apocalipsă vedem cum Dumnezeu pune păcatul minciunii în rând cu vrăjitorii,desfrânaţii,închinătorii la idoli şi ucigaşii. Să ne îngrozim şi noi de păcatul acesta fraţi creştini şi de câte forme are,cutremurându-ne până în adâncul fiinţei noastre şi hotărându-ne să nu-l mai facem.
Iată-ne ajunşi la a zecea poruncă care zice:"Să nu pofteşti casa aproapelui tău,nici femeia aproapelui tău,nici ogorul lui,nici sluga lui, nici boul lui,nici asinul lui,nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!"
Porunca aceasta ne vorbeşte de pofta dinlăuntru,de pofta păcătoasă,care dacă nu este ucisă,omul ajunge să facă păcatul cu fapta.Spre lămurire să punem câteva întrebări:nu ai văzut la cineva un lucru şi nu ţi s-a părut că acela îl are,iar tu nu?N-ai zis niciodată despre nimeni,de ce lui îi merge bine şi mie îmi merge rău?N-a fost nimeni de care să-ţi fi părut bine că i s-a întâmplat un rău,sau să-ţi fi părut rău că i s-a întâmplat bine?
Ajunşi aici trebuie să subliniem pizma şi invidia dintre şcolari, precum şi dintre fraţi şi surori.Nici nu s-a răcit bine mormântul părinţilor,că şi încep certurile pentru moştenire,fiecare pizmuind pe celălalt că a luat mai mult.Mulţi bolnavi invidiază pe cei sănătoşi şi tot aşa o mulţime de răutăţi şi păcate care-l împiedică pe om de la mântuire.
Iubite frate şi soră,gândeşte-te bine dacă în viaţa ta n-ai poftit ceva din cele ale aproapelui tău şi să nu spui aşa cum zic unii că dacă n-au omorât şi n-au pus foc,n-au păcate.Să recunoaştem iubiţilor că fiecare ne regăsim în călcători a unei porunci a lui Dumnezeu şi să luăm în serios mântuirea sufletului.Dacă am ajuns la cunoştinţa aceasta şi ne dăm seama că suntem plini de păcate, că am călcat poruncile şi suntem greşiţi înaintea lui Dumnezeu,a îngerilor şi a sfinţilor,apoi să ştiţi că un singur lucru mai avem de făcut:pocăinţă cu lacrimi amare.
Să avem grijă să ne spălăm hainele trupului şi ale sufletului de întinăciuni cu lacrimi amare,cu pocăinţă şi fapte bune,căci e singura posibilitate pe care o putem avea.La Apocalipsă Domnul zice:"Ferice de cei ce-şi spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!În altă parte se spune:"Nimic întinat nu va intra în cetate şi nimeni care trăieşte în spurcăciuni şi în minciună.
Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este veşnicia,nemurirea şi nu moartea.Când se desparte sufletul de trup el va fi repartizat de Dumnezeu ori în viaţa veşnică în Împărăţia Sa,ori în chinurile iadului în împărăţia satanei.

Depinde cum ne va afla Domnul la moarte,cât de curaţi,cât de spălaţi prin pocăinţă şi sfinţiţi.Plata se face la sfârşit,nu la început şi să luăm aminte că mulţi zic că au făcut fapte bune,dar dacă moartea îi află în cine ştie ce păcate grele,va fi vai de ei!
Vezi acum frate creştine,stai,gândeşte bine şi judecă cu mintea ta pe ce cale să apuci:sus la Tatăl între sfinţi,sau jos la diavolul între scrâşniri de dinţi!


Rugăciune
Doamne,Dumnezeul nostru Mântuitorule prea Milostive, fă-ne parte de Împărăţia Ta cea cerească.Iartă-ne păcatele,ajută-ne Doamne să ne spălăm cu lacrimile pocăinţei şi dă-ne şi nouă viaţa cea veşnică ca să fim cu Tine şi să Te slăvim în vecii vecilor.

Amin.

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...