Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”

Cuvânt la “Schimbarea la Faţă”

Astăzi,dragii mei,sărbătorim o mare zi pentru noi:Schimbarea la Faţă a Domnului.Încă o dată în viaţă,în această sărbătoare suntem prezenţi cu duhul pe muntele Tabor.Cu ochii credinţei noi vedem împreună cu Apostolii Petru,Iacob şi Ioan care s-au urcat cu Mântuitorul pe înălţimea acestui munte,slava lui Dumnezeu în clipele sfinte ale acestui eveniment.El a avut loc nu cu mult înaintea patimilor de Cruce şi a morţii Mântuitorului nostru.
Dumneavoastră ştiţi că Fiul lui Dumnezeu coborându-se pe pământ pentru veşnica mântuire a oamenilor,s-a arătat nu în slava Sa dumnezeiască,(astfel lumina Sa,mai presus de fire ar fi orbit ochii păcătoşilor de oameni),ci a venit pe pământ în umilită înfăţişare,ascunzând Dumnezeirea Sa în chipul omului.Aici însă,pe muntele Schimbării la faţă,s-a arătat pe Sine în strălucirea acelei slave,în care El petrece din veac şi în care îl vor vedea aceia dintre noi,care prin viaţa lor pământească vor fi vrednici de aceasta.
Pe muntele Schimbării la faţă,împreună cu transfigurarea Domnului,Apostolii au văzut alături pe proorocii Moisi şi Ilie.Moisi a trăit cu o mie şase sute de ani îainte de naşterea lui Hristos;proorocul Ilie cu nouă sute de ani înainte.Deci,proorocii Moisi şi Ilie nu sunt morţi,ci vii.Ei erau vii şi atunci,în aceeaşi zi când i-au văzut Apostolii,sunt vii şi acum,vii vor fi şi în veacurile fără de sfârşit pentru că Dumnezeul nostru,în care credem noi,cum spune cuvântul Domnului,”nu este Dumnezeul morţilor,ci al viilor”(Matei 22,32).
La Domnul toţi sunt vii.Şi Apostolii,contemplând pe profeţii care li s-au arătat în această clipă din lumea cerească,au văzut în acest fenomen confirmarea vie a cuvintelor Domnului Iisus Hristos:”Cei care cred în Mine vor avea viaţă veşnică”(Ioan 6,47).
Astfel acest sfânt eveniment, pe care îl preamărim astăzi,ne descoperă taina unei vieţi veşnice,în care deja au intrat strămoşii,moşii şi părinţii noştri şi în care va merge fiecare dintre noi.Mai mult decât atât,fiecare dintre noi încă,aici pe pământ,în scurta perioadă de vreme dată lui de Domnul pentru viaţa pământească,deja începe acest drum al vieţii veşnice,fiindcă niciodată nu va muri nici sufletul meu,nici al tău,nici al oricărui altuia,nici sufletul credinciosului,nici al păcătosului nepocăit.Noi toţi vom merge în viaţa veşnică,deşi nu toţi vom merge şi în slava veşnică.În „bucuria Domnului său”va intra numai acela,care îşi va petrece viaţa pământească potrivit cu numele sfânt de fiu al Părintelui Său ceresc;acela care tinde spre Domnul,ca un copil spre pieptul scumpei sale mame;care caută pe Domnul atât în întristare,cât şi în bucurie,simţind atingerea mâinii sale părinteşti prin care El conduce pe fiecare dintre noi spre sine şi văzând în întregul său drum pământesc,providenţa dumnezeiască.
Sfântul Evanghelist ne spune că profeţii Moisi şi Ilie,arătându-se pe Tabor,nu stăteau fără de glas,tăcând,în jurul Mântuitorului.Ei înşişi acoperiţi de dumnezeiască lumină,vorbeau cu El.Şi Apostolii au auzit despre ce vorbeau:despre sfârşitul Mântuitorului,despre apropiatele patimi de Cruce,care stăteau în faţa Domnului Iisus Hristos.Ei se străduiau să pătrundă în adâncul acestor patimi de Cruce,pentru că patimile prin moartea Mântuitorului nostru sunt cu adevărat o taină.Aceasta este taina iubirii lui Dumnezeu,prin care Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său,pentru ca El luând asupra Sa păcatele fiecăruia dintre noi,să pătimească şi să aducă jertfa răscumpărătoare pe Crucea de pe Golgota.Aceasta este taina dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu Tatăl osândeşte pe Fiul,dar iartă pe fiecare păcătos ce se pocăieşte,în numele patimilor Sale de Cruce.Aceasta este marea taină a înţelepciunii lui Dumnezeu,prin care Domnul a binevoit să dea oamenilor,prin patimile dumnezeiescului Său Fiu,dreptul de a bunătăţi,care,după cuvântul lui Dumnezeu,sunt pregătite de Domnul celor ce-L iubesc pe El(I Cor. 2,9).
Dacă aceste patimi de Cruce ale Mântuitorului au fost necesare pentru salvarea omenirii, oare aceasta nu arată mărturia faptului că în fiecare din noi există ceva care a cerut cu necesitate aceste patimi,despre care profeţii vorbeau cu Domnul pe muntele Schimbării la Faţă?Deci,în fiinţa noastră există nu numai trupul şi oasele pe care le purtăm.Dacă noi am fi alcătuiţi numai din ele,de ce ar fi trebuit să pătimească Domnul pentru noi?Pentru pulberea în care ne transformăm după moarte?Aceste patimi de Cruce au fost necesare pentru că,în afară de trupul şi oasele pe care le avem,există în noi un suflet fără de moarte,şi pentru fericirea acestui suflet fără de moarte a fost necesară moartea de Cruce a Domnului Iisus Hristos.
Aşa şi profeţii Moise şi Ilie nu numai prin prezenţa lor împreună cu Domnul pe muntele Tabor,ci şi prin discuţia lor cu El,ne vorbesc despre taina unei vieţi veşnice şi despre nemurirea sufletelor noastre.
Pe muntele Schimbării la Faţă în faţa ucenicilor uimiţi,Domnul Iisus Hristos a descoperit pentru câteva clipe nu numai slava Sa,ci şi slava Împărăţiei cereşti,slava Ierusalimului celui de sus,în care El va întâmpina sufletele Apostolilor Săi,când ei îşi vor încheia nevoinţa lor pământească prin moarte martirică.Şi când în faţa Apostolilor s-au deschis uşile cerescului Ierusalim şi au văzut slava Mântuitorului şi lumina cetăţii cereşti,ei au supravieţuit un astfel de sentiment de bucurie,pe care l-a exclamat Apostolul Petru:”Bine este nouă a fi aici”(Luca 9,33).El n-a găsit alte cuvinte să-şi exprime bucuria care umpluse sufletul său şi sufletele celorlalţi Apostoli,martori ai Schimbării la Faţă.Pe acest munte,Domnul a dat Apostolilor Săi să simtă ceea ce îi aşteaptă pe ei în viaţa veşnică.Dumneavoastră tuturor,dragii mei,vă este bine cunoscut că viaţa pământească este o trecere în viaţa care nu ştie de sfârşit.Şi în inima adevăratului discipol(ucenic) al lui Hristos,dacă trăim după poruncile lui Dumnezeu,dacă trăim cu Domnul pe calea vieţii pământeşti,trăieşte şi preîmpărtăşirea,presimţirea bunătăţilor şi a bucuriei noastre veşnice,care aşteaptă pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu în cereasca Sa Împărăţie.
În luminata noapte pascală,noi ne îmbrăţişăm unul cu altul,dănţuim duhovniceşte;sufletele noastre se ridică ca pe nişte aripi deasupra pământului;retrăim ceva deosebit;numai luminata noapte pascală prezintă un extaz,pentru că noi suntem cu Domnul şi Mântiutorul Cel înviat,ne luminează prin harul preamăritei Învierii Sale.
Nu întâmplător şi pe oamenii puţini credincioşi,în această noapte pascală o oarecare forţă neînţeleasă de ei,îi atrage,dacă nu în Biserica lui Dumnezeu,cel puţin în jurul ei,să privească nenumăratele lumini pascale.
Când cu credinţă,cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu,în urma curăţirii de sine prin harul pocăinţei,adevăratul creştin se cuminecă cu dumnezeiescul Trup şi făcătorul de viaţă Sânge al Domnului,el se uneşte cu Domnul şi cu sufletul şi cu trupul,poartă bucuria împărtăşirii cu Domnul şi gustă de pe acum acea bucurie,care îl va umple pe deplin la comuniunea veşnică cu Preadulcele Mântuitor.
Cu cât suntem mai aptroape de Dumnezeu prin rugăciune,prin pocăinţă,prin fapte bune şi prin setea de a ne mântui sufletul,cu atât mai mult şi mai mult trăim această bucurie aşteptată de noi,ne împărtăşim din ea,încă înainte de a intra în viaţa de după mormânt.
Evenimentul sfânt al Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte tuturor,dragii mei,despre aeea că,pentru a intra în acea slavă pe care Domnul a arătat-o pe muntele Tabor,pe care o făgăduieşte copiilor săi credincioşi şi pe care o presimţim aici,pe pământ,noi trebuie să ne preschimbăm sufletul în timpul vieţii pământeşti.Trebuie să ne reînnoim,să refacem în noi chipul lui Dumnezeu denaturat prin păcate,pentru ca el să lumineze în noi până la sfârşitul
acestei vieţi,după care se începe o altă viaţă.Zidind Dumnezeu pe primul om a întipărit chipul său în sufletul lui.Acest chip în om se compune din iubire,caritate,curăţie,răbdare,smerenie-din tot ceea ce prin care însuşi Domnul Iisus Hristos s-a preamărit pe Sine în timpul vieţii Sale pământeşti.Curaţi am ieşit din baia sfântă a botezului.Dar prin păcatele noastre şi prin patimi acest chip al lui Dumnezeu se întunecă fără încetare,se acoperă cu murdăria vieţii noastre pătimaşă.Pentru aceasta,în decursul vieţii fiecăruia,noi trebuie să ne reînnoim,eliberându-ne de necurăţie şi vicii şi împodobindu-ne sufletul cu fapte bune.
Astfel,evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului ne aminteşte despre datoria schimbării la faţă a sufletelor noastre.Pentru aceasta în ziua de faţă,cu o deosebită putere în inimile noastre răsună cuvintele lui Hristos:”Privegheaţi şi vă rugaţi”(Mar.14,38).
Domnul ne porunceşte a veghea cu inima,dar a veghea înseamnă a fi asemenea unei sentinele,care păzeşte o oarecare clădire de atacul unui tâlhar sau a unui om rău.Această sentinelă înconjoară clădirea pe toate părţile şi nu numai o dată spre a fi salvată pentru ca,sau prin uşă,sau prin geam,sau prin acoperiş,să nu pătrundă în ea vreun oarecare om rău.
Aşa trebuie să păzim şi noi toate intrările prin care păcatul se târăşte(se furişează) în inima noastră.Dar el se furişează pe nenumărate căi:prin ochi,când privim ceea ce poate provoca vreun sentiment păcătos şi atragerea spre păcat;prin urechi,când ascultăm ceea ce depravează(ne corupe) şi ne împinge spre păcat;prin gură,când pronunţăm înjurături,cuvinte murdare,minciuni,clevetiri,osândindu-ne unul pe altul.El intră prin gândurile noastre,se ridică din adâncul sufletului nostru,
când dăm libertatea să trăiască în noi înclinarea unei vieţi spre păcat.Noi trebuie să fim cu frica în inimă pentru că păcatul ne lipseşte de bucuria de a simţi în ea(În inimă) pe Domnul,ne răpeşte dulceaţa preîmpărtăşirii şi bucuria viitoare a veşnicei comuniuni cu Mântuitorul.
De aceea şi cerem noi în ziua de astăzi,când Domnul s-a transfigurat pe Tabor şi a arătat slava Sa şi lumina spiritualei cetăţi a Ierusalimului celui nefăcut de mână,ca El să lumineze şi sufletele noastre păcătoase prin lumina Sa cea necreată şi prin dumnezeiescul Său har să ne ajute nouă păcătoşilor spre a petrece pământeasca călătorie potrivit cu acea chemare,la care toţi suntem rânduiţi(predestinaţi) a fi cetăţeni cereşti ai Ierusalimului celui de sus.
Trăiţi cu Domnul şi muriţi cu Domnul! Şi fie ca inima voastră încă aici,pe pământ,să se deprindă a se împărtăşi din bucuria de a vedea pe Domnul,Lui să se închine şi cu El să fie în veacurile fără de sfârşit.
Când Domnul va curma viaţa pământească a fiecăruia dintre noi,să se deschidă ,dragii mei,în faţa noastră,după mila lui Dumnezeu,porţile Ierusalimului ceresc,şi bucuria noastră,atunci,nimeni nu o va lua de la noi.

PREDICA SAPTAMANII

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

Robul nemilostiv


...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)

Fraţi creştini,


O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.
Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.
Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.
Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.
Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.
În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.
Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:
1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.
2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.
3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.
Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.
Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.
Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.
Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.
Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.
Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.
Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.
Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.
Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.
Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".
Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.
Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.
Auzind Împăratul spune Sf. Carte a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"
Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.
Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"
Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.
Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.
Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.
Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"
După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.
Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.
Am făcut, părinte i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.
Şi ce ţi-au răspuns morţii? mai întrebă pustnicul.
Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! răspunse creştinul.
Acum du-te din nou la cimitir îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.
S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"
După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.
Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?
Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.
Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.
Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească Tatăl nostru Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.
Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?
Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.
Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.
Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.
Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".
Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.
Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?
Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.
Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.
Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.
Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.
Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.
O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:
Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!
Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.
Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii diavolii fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.
Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.
Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".
Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:
Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".
Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.
Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.
Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.
Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"
Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.
Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.
Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.
Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.
Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:
Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.
A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.
A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.
Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:
Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:
Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?
Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:
Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.
Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.
Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.
Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"
Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!
Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.


Rugăciune
O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.
Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.
Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.
Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci. Amin.

PREDICA ZILEI

Prăznuirea Sfântului Pantelimon - Mucenicul şi Tămăduitorul preamilostiv



În fiecare an, la 27 iulie Biserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.

Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.

Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.

Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.

Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.

PREDICA ZILEI

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul


La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron şi deci era preot. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii şi se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii mănăstireşti. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit şi pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioşenie şi depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soţia sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închina idolilor Baal şi Astarte.


Peştera profetului Ilie, Muntele Carmel, IsraelSfântul şi Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credinţă a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie şi înveşmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiţia bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista şi astăzi, şi unde a trăit şi ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure şi care aveau reputaţia unei mari cruzimi faţă de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu îşi trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea şi fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalităţii şi îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina şi uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină şi urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea fata în faţă slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17). Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simţind el că zilele pe pământ sunt numărate, şi-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viaţa aceasta pământească la viaţa cea cerească, fără a trece prin poarta morţii. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălţat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălţat la cer pe o căruţă de foc trasă de cai.

În tradiţia populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor şi a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credinţă şi curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat şi erou al credinţei. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiţii populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu şi mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuţi ale sfinţilor Noului Testament. Fiind unul dintre Profeţii evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaşte sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesvieanul.

PREDICA ZILEI

SFÂNTA TREIME

Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că mare este îndurarea lui faţă de noi. Binecuvântată să fie Sfânta Treime. Aceasta este tema care răsună în liturgia de astăzi. Dar misterul Sfintei Treimi îl întâlnim în toate sărbătorile anului liturgic, în toate întâlnirile euharistice duminicale. Astăzi însă, Biserica subliniază într-un mod cu totul deosebit acest mister al unităţii lui Dumnezeu în trei persoane, mister care constituie fundamentul vieţii noastre creştine.Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm în faţa unui mister, că ne aflăm în faţa celui mai mare şi de nepătruns mister al credinţei noastre: misterul Sfintei Treimi, a unicului Dumnezeu în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cum pot trei să fie unul? Sfântul Bernard, cu privire la acest mister, a spus: “A încerca să pătrunzi cu mintea acest mister înseamnă temeritate, a-l cunoaşte înseamnă viaţă, înseamnă viaţă veşnică”. Dumnezeu Tatăl, datorită bunătăţii sale, datorită iubirii sale nemărginite, îl caută pe om tocmai atunci când omul fuge de el, când se îndepărtează de prezenţa sa, de intimitatea sa. Acest Dumnezeu-iubire, cum îl defineşte sfântul Ioan evanghelistul, îl cheamă pe Moise să urce pe munte. De ce pe munte? Pentru că muntele este unul din locurile cele mai liniştite, este un loc lipsit de zgomot, un loc unde se poate medita. Muntele este locul propice de a te întâlni cu Dumnezeu: “Moise s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul” (Ex 34,4b). Dar, cum am amintit mai sus, sunt şi alte locuri unde putem să ne întâlnim şi să vorbim cu Dumnezeu, sunt şi alte modalităţi şi anume: putem să ne retragem în tăcerea, ascultarea şi meditarea cuvântului său.Moise, aşadar, urcă pe munte, pătruns de un Dumnezeu “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ex 34,6), un Dumnezeu care dă omului abătut de la calea cea dreaptă, decăzut şi dezorientat, Legea sa, adică un indicator care să-l îndrume spre bine. Dumnezeu cel sever, drept, care pedepseşte omul pentru păcatele sale, lasă aici locul unui Dumnezeu blând şi bun, care intervine, înainte de toate, pentru a ajuta şi a salva.Unui Dumnezeu atât de blând şi bun, omul câteodată îi întoarce spatele. Dar Dumnezeu chiar şi în faţa refuzului legii sale din partea omului nu cedează, nu-l abandonează pe om, şi-l trimite pe Fiul său căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Aşadar Dumnezeu îl trimite pe Fiul său în lume pentru ca “lumea să fie salvată prin el” (In 3,17). Sfântul Augustin a spus: “Dacă Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit în lume, oamenii ar fi fost pierduţi” (Confesiuni).Faţă de Iisus Cristos, omul ca individ şi omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferenţă. Alegerea nu se poate face decât între a fi cu el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osânda fiecăruia. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi de condamnarea celor care nu cred în Isus Cristos, a acelora care nu acceptă ajutorul său (cf. In 3,18). Cum poate fi posibil aşa ceva la un Dumnezeu care se declarase în prima lectură bun şi milostiv? (cf. Ex 34,6). Dar în realitate nu Dumnezeu ne condamnă, ci noi singuri ne condamnăm prin refuzarea unităţii cu Cristos, când nu ne interesează voinţa sa şi facem totul conform voinţei noastre. Ne condamnăm singuri atunci când crucea sa devine o imagine palidă şi plină de praf, în loc să fie semn şi chemare pe drumul cel drept, pe drumul schimbării. Crucea lui Cristos trebuie să fie pentru noi semn al iubirii lui Dumnezeu şi izvor de har. Dar, refuzând crucea, refuzându-l pe Cristos, e ca şi cum am refuza să credem în soare pentru că nu putem să-l privim şi să ni-l explicăm. Cristos este soarele, este lumina lumii, este mântuirea omului. Cine îl recunoaşte pe Cristos ca soarele vieţii sale, nu are nevoie de idolii zilelor noastre: beţia, desfrâul; nu mai trebuie să caute liniştea sa, nu mai trebuie să înlăture temerile sale, pentru că viaţa sa este iluminată, este clară, şi în dificultăţile din ea se întrevede speranţa. Căci aşa cum un singur soare iluminează lumea, la fel lumina lui Cristos inundă pe toţi aceia care cred în el. De aceea, sfântul Paul afirmă în a doua lectură de astăzi: “Fraţilor preaiubiţi, bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, încurajaţi-vă unii pe alţii, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2Cor 13,11). Cu cât mai mult creştinii se scufundă în Cristos, cu atât mai mult sunt uniţi cu el, formând un singur trup, al cărui cap este Cristos şi în care Spiritul său, Duhul Sfânt, care este comuniune cu Tatăl, devine principiul însufleţitor. În acest trup, toţi oamenii, datorită însufleţirii Duhului Sfânt, devin unul.Dumnezeu Fiul, prin moartea sa pe cruce, ne-a dobândit toate harurile, care ne sunt împărţite de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască. De la Duhul Sfânt primim ajutorul de a ne întoarce la Dumnezeu. De la Duhul Sfânt primim harul de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne dă harul sfinţitor pe care îl primim la botez. Dumnezeu face totul prin el. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhului Sfânt îi datorăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.Să-i mulţumim Sfintei Treimi pentru numeroasele sale binefaceri şi să fim gata oricând mai bine să ne dăm viaţa, decât să renunţăm la credinţa în ea. În Italia, în timpul persecuţie din anul 304, diaconul Euplius a fost martirizat pentru credinţa sa în Sfânta Treime. A suportat cu credinţă şi curaj tortura la care a fost supus. Judecătorul, înfuriat de credinţa şi de curajul său, îi strigă cu cruzime: “Mizerabile! Adoră zeii Marte, Apollo şi Esculap şi vei scăpa de aceste chinuri, şi vei primi avere multă”. Dar diaconul cu o voce fermă îi răspunde: “Eu îl ador pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, singurul Dumnezeu care există”. Diaconul, după ce a rostit aceste cuvinte atât de măreţe, îşi dă cu seninătate viaţa pentru credinţa sa în Sfânta Treime.Tatăl milostiv, Fiul salvator şi Duhul Sfânt Mângâietorul, iată cine animă viaţa noastră comunitară, iată cine ne dă putere în lupta cu greutăţile vieţii. Acesta este misterul Sfintei Treimi, care este mister de iubire şi de dreptate şi pe care noi nu ştim să-l explorăm dar îl recunoaştem, pentru că ne-a fost revelat de Sfânta Scriptură şi confirmat de magisteriul Bisericii. Experienţa ne confirmă că din orice mister dezlegat apar alte mistere. De aceea Sfânta Tereza a lui Isus, după îndelungi căutări, se resemnează şi recunoaşte spunând: “Cu cât înţeleg mai puţin, cu atât cred mai mult, cu atât experimentez o devoţiune mai mare”. Urmând exemplul diaconului Euplius, să avem o devoţiune şi o credinţă foarte mare faţă de Sfânta Treime şi să ne rugăm cu toţii Sfintei Treimi, ca în momentul morţii noastre să ne dăm ultima suflare în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Sfintei Treimi să ne rugăm mereu ca să ne însoţească pe drumul ce duce la muntele sfânt al lui Dumnezeu, acolo unde îl vom lăuda neîncetat pe Dumnezeu unic şi întreit în persoană.

Astăzi, 23 iulie, sărbătorirea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi - cu bănuţi", din St. Petersburg

Cele din Biserică au ars, dar Icoana Maicii Domnului s-a curatat prin foc!


În ziua de 23 iulie 1888, oraşul Sankt Petersburg a fost asaltat de o furtună puternică.
Bisericuta din incinta fabricii de sticlă a fost fulgerată şi interiorul ei a luat foc. Icoane, obiecte, totul ardea. Se pare că fulgerul a căzut cu precădere pe cutia milei, pe care a sfărâmat-o, şi pe Icoana Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi", pe care a trântit-o la pământ.



După stingerea focului s-a putut constata minunea petrecută: în mijlocul funinginii, Icoana rămăsese neatinsă de foc, ba din contra căpătase o luminozitate aparte şi se restaurase, arătând ca proaspăt repictată.

Singura dovadă că fusese acolo în timpul dezastrului, era aceea că pe suprafaţa ei se încrustaseră 12 monede mici, de jumătate de copeică, în diverse locuri.



Astfel, Icoana care o prezintă pe Maica Domnului împărţind mila ei către toţi cei suferinzi şi necăjiţi a primit în urma fulgerului, „podoabe" neprevăzute.

Până seara, tot oraşul aflase de minune. S-a instituit ad hoc un pelerinaj la Icoană şi minunile, îndeosebi vindecări, au început să curgă. Nici nu mai conta parcă faptul că restul capelei arsese. În scurt timp, în locul ei a fost ridicată o biserică mare.



Toată Rusia a aflat de Icoană, sute de pelerini venind zilnic să se închine în faţa ei.

Cum a ajuns această Icoană făcătoare de minuni în Biserica fabricii? Se pare ca nu stie nimeni foarte exact. Insistand pe idee, am aflat insa ca in zona circula cel puţin trei variante despre acest lucru: unii sustin că ar fi venit singură pe râul Neva, oprindu-se în dreptul fabricii, unde s-a ridicat ulterior Bisericuta; altii că ar fi fost pescuită din râul Neva, de un negustor, care a donat-o mai apoi Bisericii; sau că a aparţinut unui negustor care a donat-o capelei, drept mulţumire că l-a scăpat în timpul unei furtuni.



O minune consemnată

Sub ochii pelerinilor, un tânăr, pe nume Nicolai Gratcev, care avea braţele paralizate, a sărutat icoana şi pur si simplu a inceput sa işi mişte braţele. A fost vindecat. El avusese anterior o viziune a Maicii Domnului, care era însoţită de Sfântul Nicolae şi de un alt ierarh (necunoscut tânărului), în care aceasta îi spusese că se va vindeca, dacă se va închina la Icoana ei, din Bisericută.



O copie a Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi, cu bănuţi", s-a restaurat si ea!

În biserica Învierii din Sankt Petersburg se afla o copie după Icoana minunată, cu bănuţii imprimaţi în urma fulgerului. Aceasta se deteriorase aproape complet, iar Nicolai Bondarev, cel care răspundea de bunurile bisericii, o luase acasă, intenţionând să o restaureze. A amânat operaţiunea, observând însă, pe zi ce trecea, cum Icoana se lumina continuu.

La trecerea a şase luni, în ziua de 2 august 1996, Icoana părea nouă, ba chiar mai frumoasă decât fusese ea zugrăvită. Acum se află în Biserica Sfânta Treime din St. Petersburg.





***

Aşa cum Icoanele minunate nu sunt atinse de foc ci, chiar din contră, îşi arată puterea primită de la Dumnezeu şi se restaurează, tot astfel, creştinii sa se lase lămuriţi de Dumnezeu în focul ispitelor, pentru a fi curatata orice urmă de păcat din ei. Pentru că orice minune este o încurajare directă a Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33)