PREDICI

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVI-A DUPĂ RUSALII


Bogatul lacom

Nebunule! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi! (Luca XII, 20)


Fraţi creştini,


Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos cuprinde în ea comori ce niciodată nu se sfârşesc. Cuprinsul ei este ca o livadă plină de roade bogate pentru toată lumea. Ea este izvor de apă curată, cristalină pentru mii şi milioane de suflete însetate. Ea este făclie de lumină pentru toate veacurile.

Trebuie să ştim însă un lucru şi anume că se cere ca bunătăţile ei să fie gustate, frumuseţile ei cunoscute, iar învăţăturile ei urmate. Iată, o bogăţie de învăţături preţioase pentru sufletul nostru, cuprinde şi Sfânta Evanghelie de astăzi. Să stăm deci liniştiţi şi să gustăm din roadele ei.

Era toamnă, era linişte şi noaptea coborâse peste sat, iar oamenii se odihneau tăcuţi. Ce dulce este somnul când aşternutul ţi l-ai făcut din osteneală! Era în satul acela un om bogat care nu putea să doarmă, deşi moşia lui rodise mai mult ca oricând în anul acela. Avea casă mare cu odăi multe, cu paturi şi aşternuturi moi, cu lux mare şi găteli orbitoare şi totuşi nu putea să doarmă. Camera unde stătea părea prea strâmtă, iar saltelele de lână parcă erau pline de ghimpi.

Lungă pare noaptea când nu poţi să dormi şi amar este chinul când somnul te părăseşte! Omul bogat nu putea să doarmă, pentru că-l muncea un gând care îi răpea somnul, făcându-l să se răsucească în pat ca pe o vatră de jăratec. Singur în noapte, ca şi când n-ar fi avut nici soţie, nici copii, nici servitori, bogatul vorbea singur cu el însuşi: "Ce voi face, că nu mai am unde să-mi pun roadele mele??

Dar ce se întâmplase? Se milostivise Bunul Dumnezeu cu ploaie şi căldură la vreme, aşa încât câmpurile au dat rod mai mult ca oricând. Omul bogat, ale cărui roade s-au arătat mai frumoase decât îşi putuse închipui, se frământa în miez de noapte zicând: "Ce voi face??

În loc să mulţumească Milostivului Dumnezeu pentru prisosul de avuţii ce se revărsase peste el, în loc să doarmă tihnit de atâta belşug venit pe negândite, bogatul se rezumă să zică doar atât: "Ce voi face?? Târziu îi veni în minte un gând care-l linişti şi-şi zise: "Aceasta voi face; voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te?.

Sărmane bogat, vorbirea ta te arată că eşti aşa de sărac, încât ne cuprinde mila de rătăcirea în care te-a dus pofta de avuţii nesfârşite. Nu bagi tu de seamă că vorbeşti singur ca nebunul?

Iată din pricina averii ţi-ai pierdut mintea şi prietenii, soţia şi copiii. Chiar dacă îi ai pe aceştia, ei pentru tine nu există. De ce vorbeşti singur?

Sărmane bogat, vorbirea ta nebunească te arată că eşti doar ţărână. După tine şi pentru tine sufletul este trup care mănâncă, trup care bea şi care se veseleşte. Sărmane bogat, tu nu mai vezi pe nimeni şi nu mai preţuieşti decât un singur lucru, averea ta.

Tu şi averea ta umpli toată lumea. Dincolo de voi nu mai există nimic în cer şi pe pământ. Pentru tine cerul este pământul, iar pământul este moşia ta. Viaţa ta este plină cu hambarele, moşiile, mâncărurile şi băuturile. Toate acestea se învârtesc în jurul tău, la toate acestea te închini pentru că ele sunt dumnezeul tău.

Totuşi toate nu-ţi aduc nimic din cele ce-ţi făgăduiesc. Tu nu vezi cât de înşelătoare sunt? Te frămânţi cu gândul în miez de noapte ca să faci hambare şi pătule, să clădeşti case şi magazii, fără să bagi de seamă că într-o zi, pe negândite, le vei părăsi pe toate.

O, ce mare este păcatul acesta al lăcomiei, fraţi creştini! El este moştenit de la strămoşii noştri Adam şi Eva. Ştim că pe aceştia i-a creat Dumnezeu, i-a pus stăpâni peste toate frumuseţile raiului şi făpturile pământului. Ce vrea Adam mai mult decât atât? S-a mulţumit el cu ce i-a dat Dumnezeu?

Nu s-a mulţumit, ci a vrut până la urmă să fie şi el egal cu Dumnezeu. Aşa a poftit şi a mâncat bietul Adam din pomul oprit ca să fie şi el Dumnezeu. Şi a căzut în cea mai jalnică pieire, căci a fost izgonit afară din fericirea raiului. Oare pe noi fiii lui Adam nu ne urmăreşte tot acest păcat al lăcomiei, al neînfrânării şi al mândriei? O, lăcomie, început şi izvor al tuturor răutăţilor, pentru tine a pierdut Adam paradisul!

Să ascultăm acum, noi toţi fiii lui Adam, ce zice Duhul Sfânt prin proorocul Isaia: "Ţeseţi pânză de păianjen, dar urzeala voastră nu va fi pentru voi îmbrăcăminte, ci osteneala voastră este nelegiuire?. Fraţilor, nici o vietate nu lucrează cu mai multă trudă şi meşteşug ca păianjenul. Se distruge lucrând, fiindcă ţesătura lui este cea mai subţire ţesătură, căci iese din toate măruntaiele lui. Mai mulţi savanţi au urmărit cu atenţie lupta aprigă a unui păianjen, care voia să oprească cu pânza lui limbile unui ceas mare. De 480 de ori a început şi a reînceput munca înverşunată fără să se hrănească timp de 25 de zile. Toţi erau curioşi să vadă cât va mai rezista fără hrană.

Aşa este şi munca omului lacom şi avar, fără Dumnezeu, căci nu va avea nici un folos de pe urma ei. Ţesătura păianjenului este făcută cu scop rău şi toată truda lui este zadarnică. Aşa şi omul lacom. Se osteneşte zi şi noapte, aleargă, minte, înjură şi fură, înşeală şi omoară.

Omul lacom dispreţuieşte sărbătorile, necinsteşte pe Dumnezeu şi duminicile petrecându-şi timpul cu fel de fel de îndeletniciri. Aşa ţese omul cu păcatul acesta al lăcomiei zi şi noapte, an de an, împletind pânza de păianjen şi adăugând blestem peste blestem, fiindcă munca fără Dumnezeu este blestemată. Dar cel mai greu şi vrednic de plâns este pieirea multora prin moartea cea grabnică, căci fără de veste, într-o clipă vine ultima chemare ca bogatului din Sfânta Evanghelie de astăzi. Poate fiecare dintre noi am auzit fel de fel de cazuri de moarte năprasnică. Pe unul l-a călcat maşina, cu alţii s-a prăbuşit avionul, unii din cutremure, alţii înecaţi. Un oarecare s-a bucurat că a ieşit la pensie, dar până să-i vină primii bani a murit. Cu prima pensie cei ai casei l-au îngropat.

Deci când nu ne gândim, când nu ştim nimic, ne poate veni glasul chemării de sus şi ne desparte pe veci de toate acestea care le strângem pe aici. Atunci toate acestea pentru care ţi-ai distrus viaţa şi ţi-ai jertfit sufletul, cui rămân? Iată pânza de păianjen fără folos! Şi cum se face că această chemare, ca şi la bogat vine tot noaptea! Adică în noaptea păcatelor, în întunericul lăcomiilor şi desfrânărilor, al beţiei şi fărădelegilor.

Acest timp îl pândeşte şi diavolul, ca să-l prindă pe om nepregătit. O, ce roadă bogată are diavolul! Acum atâtea suflete sunt înşelate de el şi le tot amână mereu să nu vină la biserică, să nu se lase de păcate şi să nu se întoarcă la Dumnezeu.

Când omul era tânăr diavolul îi spunea că trebuie să se distreze şi la bătrâneţe să meargă la biserică. Când era în serviciu, îi spunea că la pensie este timpul să se întoarcă la Dumnezeu. Ieşind la pensie vede că nu-i ajung banii şi mai munceşte ca să-şi mai facă unele lucruri. Şi aşa niciodată nu-l lasă diavolul pe om să vină la credinţă, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi vadă de suflet ca să se mântuiască. Aşa-i apucă sfârşitul nepregătiţi pe mulţi şi vedem cum oamenii bătrâni mor nepregătiţi şi fără lumânare.

Îmi vine să cred că diavolul, ca şi bogatul din Evanghelia de astăzi este îngrijorat că nu mai are unde să-şi pună atâta roadă, atâtea suflete câştigate de el. S-a umplut iadul cu sufletele de creştini, nu de păgâni, creştini botezaţi, suflete care au plecat din moarte năprasnică, fără pregătire. De aceea ne zice Domnul Hristos: "Să vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul?.

Pe când bogatul din Evanghelia de astăzi era împresurat în toiul nopţii de grijile pe care ţi le dau avuţiile, glasul lui Dumnezeu se strecoară în inima lui şi-i grăieşte cuvinte de foc: "Nebunule, iată ţi-a sunat sfârşitul şi chiar în noaptea aceasta este cerut sufletul tău, iar toate cele ce ai strâns cui vor rămâne?? Nu-i deloc plăcută chemarea aceasta pentru o persoană bogată, pentru un om învăţat şi în mare cinste.

Da, sărmane bogat, acesta este sfârşitul tuturor frământărilor tale. Moartea îţi bate la uşă, va intra în mijlocul comorilor, al banilor şi al viselor tale, îţi va răpi sufletul care va fi dus la Judecătorul cel Drept şi atunci vei putea oare să iei cu tine toate câte ai strâns? O, mare nebunie a omului robit de pofta averii! Să nu cugeţi tu decât la îmbrăcăminte, la case, la băutură, la aur şi la maşini şi să uiţi că toate acestea nu sunt decât pulbere, praf pe care îl va spulbera vântul într-o clipă.

Poate zice cineva că acum nu mai sunt bogaţi cu pogoanele şi hectare de pământ ca să-şi umple hambarele, pătulele şi jitniţele cu roade. Dar cu toate acestea chipul bogatului zugrăvit în Evanghelia de astăzi ne este cunoscut, fiindcă îl întâlnim adesea. O mulţime de oameni zic şi astăzi sufletului lor: "Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte?.

Iată că aceştia au ca dumnezeu al lor pântecele şi banii, iar în loc de Evanghelie, au mâncarea şi băutura. Paradisul lor este lumea aceasta cu miile lor de distracţii, amăgeli şi pofte deşarte. Oameni vrednici de plâns, care au uitat de suflet şi sunt gata de pieire. O, lăcomie fără de margini. Nu simţiţi voi nesăţioşilor că înăuntrul vostru se zbate o fiinţă mult mai de preţ pe care tot aurul din lume şi nici o bogăţie n-o poate mulţumi? Nu simţiţi voi cum se zbate un suflet flămând şi însetat? Nu vedeţi că el caută altă hrană şi suspină după alte bucurii? Iată deci că nu trebuie să lăsăm la o parte sufletul acesta scump care a fost răscumpărat cu preţul cel mare al sângelui vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu. De preţul cel mare al sufletului vorbeşte Domnul Iisus Hristos, cel întrupat şi chinuit pe cruce, vorbeşte mulţimea sfinţilor şi a îngerilor din cer care se roagă pentru sufletele noastre. De preţul acesta mare al sufletului nostru vorbeşte şi diavolul, căci prin atâtea osteneli şi ispite vrea să-l câştige, să-l aibă şi să-l ducă cu el.

Numai noi, purtătorii lui nu vrem să-i recunoaştem nici un preţ. Preţuim mai mult ca orice, ambalajul acesta de trup, cadavrul acesta trecător, temniţa aceasta murdară care se va strica curând.

Cunosc oamenii numele tuturor actorilor şi campionilor, cunosc toate filmele şi localurile de petrecere, ştiu toate parfumurile şi umblă după toate plăcerile, schimbându-se în fel de fel de haine, înşelând şi lăsându-se înşelaţi. Se foiesc ca păunii în saloane de zi şi noapte, căci aceasta este suprema lor fericire în viaţă. Îşi găsesc plăcerea uitând de suflet pentru că nu-i cunosc valoarea. Aşa s-au perindat în istoria omenirii mulţi cuceritori care au pierit cu toată fala şi lăcomia lor.

Astfel se spune de Alexandru Macedon care pornise să cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului. Adunându-i înaintea lui le zise: "Cereţi de la mine orice şi vă voi da?.

- Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte aici pe pământ. Împăratul le răspunse:

- Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!

- Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?

- Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.

- Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?

Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.

Iată de ce zice Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi că este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia cerului.

Dacă bogatul căruia i-a rodit ţarina ar fi socotit în cugetul său ca tot ce-i prisosea să treacă în hambarele săracilor, el ar fi dovedit că are milă de oameni şi conştiinţă faţă de Dumnezeu, iar aceasta i-ar fi adus în miez de noapte pace în suflet şi nu tulburare şi neodihnă. Atunci sfinţii îngeri şi celor săraci şi flămânzi ar fi venit să străjuiască împrejurul patului său veghindu-i somnul, iar el ar fi dormit ca-n paradis.

Ce mare binefacere este averea, dacă se fac binefaceri cu ea pe pământ şi ce blestem cumplit sunt avuţiile unui om fără suflet, fără inimă şi fără Dumnezeu. De aceea zice Domnul Hristos mai departe: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu?.

Veniţi acum toţi bogaţii pământului şi ascultaţi ce trebuie să faceţi ca să vă îmbogăţiţi în Dumnezeu, căci vedem cum astăzi cea mai mare parte a lumii este bogată mai mult în păcate. Totuşi fiecare are posibilitatea să-şi facă comoară în cer, unde furii nu o fură, moliile nu o strică şi nici rugina nu o roade. Nu vei putea să faci singur o biserică, dar poţi să contribui cu câţiva bănuţi la ridicarea ei, sau la repararea alteia. Nu vei putea să faci un spital sau un azil, dar poţi să te duci la căpătâiul unui bolnav şi un ceas, două să-l îngrijeşti şi să-l încurajezi.

Cât de sărac ar fi omul, tot găseşte unul mai sărac decât el. Căutaţi văduve fără pensie şi copii orfani. Căutaţi pe cei lipsiţi ce nu au căldură, încălţăminte şi îmbrăcăminte, mâncare şi cele de trebuinţă. Căutaţi case unde sunt orbi, şchiopi şi neputincioşi care n-au nici un ajutor, dar căutaţi mai ales pe cei rătăciţi pe cărările pierzării şi aduceţi-i la cunoştinţa de Dumnezeu, căci aceştia sunt mai de plâns decât toţi ceilalţi.

Aşa după cum sufletul este mai de preţ decât trupul, tot aşa şi faptele sufleteşti sunt mai de preţ decât cele trupeşti. Cine a reuşit să aducă suflete la lumina Evangheliei lui Hristos şi să le întoarcă de pe drumurile pierzării, mare comoară şi-a făcut în cer, bijuterii din cel mai curat aur, comoară de briliante, pentru că aşa cum am spus, lumea e înşelată de diavolul, foarte mult îmbogăţită în păcate, orbită şi nebună după păcatele cele trupeşti, dar săracă şi lipsită de Dumnezeu.

Dacă omul s-ar gândi mai mult la suflet şi-ar pregăti în cer un loc fericit din fapte bune. Dar pentru suflet el nu vrea să facă nimic. Mare orbire!

Îşi cumpără mobile şi fel de fel de lucruri scumpe. Cât bine nu s-ar fi putut face pentru suflet cu toţi aceşti bani. Nu mai vorbim de cei care-şi clădesc cavouri scumpe prin cimitire de zeci de mii de lei, ca să bage acolo cu cinste trupul acesta putred care a ştiut numai să mănânce şi să bea, să se distreze şi să înjure, să fumeze şi să hulească pe Dumnezeu trăind în păcate şi în desfrânare. Iar bietul suflet sărac şi lipsit va plânge în temniţele iadului de unde nu va mai ieşi niciodată.

Să nu trecem cu vederea îndemnul Sfintei Evanghelii de astăzi şi să ne apucăm serios de faptele cele bune şi mai ales de milostenia sufletească. Să avem milă de sufletele rătăcite şi de cele ce sunt în suferinţe de tot felul, căci mila biruieşte judecata, iar Dumnezeu nu ne va lăsa nici pe noi dacă vom avea milă de aproapele nostru.

Pe la anul 1802 trăia într-un sat din Italia un om cu multe obiceiuri urâte. Era stăpânit mai ales de păcatul desfrânării, însă avea şi obiceiul acesta frumos să facă multe fapte de milostenie. Făcea rugăciuni şi sărindare, se spovedea, dar fiind copleşit de această patimă urâtă, cădea iar în acest păcat. Atunci dintr-o dată s-a îmbolnăvit aşa de greu, căci n-a durat mult şi a murit.

După trei zile, ca de obicei, îl scoaseră preoţii care însoţiţi de mult popor mult îl duceau la groapă. Pe la jumătatea drumului spre cimitir, mortul a înviat. S-a ridicat şi sta privind galben şi sfârşit spre mulţimea care fugea de frica lui. El însă cu o voce stinsă a început să-i cheme să stea fără frică că are să le spună ceva:

- Ştiţi cu toţii viaţa mea cea stricată ştiţi şi aţi auzit de păcatele mele; să ştiţi că pentru acele păcate ale mele eram osândit să ard în chinurile iadului, într-o mare nesfârşită de foc, dar mila lui Dumnezeu mi-a dat răgaz, m-a înviat ca să vă spun şi vouă, să mă spovedesc iarăşi şi să fac pocăinţă aici pe pământ pentru păcatele mele. Această milă am căpătat-o pentru puţinele mele fapte de milostenie pe care le-am făcut eu pe pământ, pentru sărindarele şi rugăciunile preoţilor.

S-au întors cu toţii din drum spre casele lor şi multă lume atunci şi-a schimbat viaţa, lăsându-se de păcate şi apropiindu-se de Dumnezeu. Iar el a devenit un om nou. Făcea mare pocăinţă şi povestea la toţi cu lacrimi în ochi ce a văzut el acolo. Nu mai mânca zile întregi, făcea rugăciuni, umbla desculţ prin spini şi bălării, trăia numai cu pâine şi apă, iar tot ce mai câştiga da pe la săraci.

Când cineva îi zicea să nu se mai chinuiască aşa de rău, el răspundea:

- Am văzut iadul, am văzut cu ochii mei şi am simţit focul iadului. Dacă aţi fi văzut şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic şi aţi face la fel ca mine.

Să ne ferim de păcate, fraţi creştini, că pe noi nu mai înviază Dumnezeu ca să facem pocăinţă aici pe pământ. Vai de sufletul pe care-l va prinde moartea nepregătit. Sfânta Evanghelie de astăzi vrea să ne ferească, să ne trezească, să ne smulgă din somnul morţii, din ghearele demonului şi ale iadului, din somnul păcatelor şi al înşelăciunilor pământeşti. De aceea ne aminteşte că moartea vine pe neaşteptate şi că toate speranţele legate de pământ se vor stinge neputincioase.

Să căutăm acum să ne îmbogăţim sufletul, să-l hrănim şi să-l creştem cât mai frumos pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ca la plecarea de aici, când va fi chemarea glasului lui Dumnezeu, să meargă sufletul nostru curat, sfânt, ispăşit, plin de milă şi lumină şi să fie aşezat de Părintele Luminilor între cei aleşi şi sfinţi ai Săi.


Rugăciune

Părinte ceresc, Tatăl îndurărilor, revarsă peste noi Harul tău, ca să cunoaştem că în lumea aceasta nu suntem decât nişte călători. Fă-ne să înţelegem Doamne, că în curând sau mai târziu, va trebui să ne întoarcem la Tine cu roadele ce am strâns pe pământ, iar atunci ne vei plăti la fiecare după munca şi osteneala făcută.

Ajută-ne acum să facem numai bine, să stăm treji pe calea luminii Tale, ca să fim şi noi ai Tăi, în vecii vecilor. Amin.







PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII


Femeia gârbovă

Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! (Luca XIII, 12)

Fraţi creştini,


Dovezi că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu,găsim în cărţile proorocilor şi apoi în minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pe pământ.O mulţime de profeţi din neamul evreiesc a pregătit omenirea până la Domnul Hristos ca să fie crezută Evanghelia şi să-L cunoască lumea pe Iisus după minunile săvârşite de El.

Timp de 4000 de ani,neîncetat şi fără schimbare,au venit unul după altul,să prezică această persoană dumnezeiască.Un popor întreg L-a anunţat şi L-a mărturisit, chiar cu preţul vieţii.Toţi erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume.Şi iată că o dată cu apariţia Sa,a început să radieze bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci,căci oamenii se obişnuiseră să tremure în faţa cezarilor pământeşti şi a zeilor născociţi de ei.

Dar prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus s-a descoperit adevăratul Dumnezeu, adevărata bunătate şi umanitate, o mare iubire, nu numai faţă de cei perfecţi şi virtuoşi, ci şi faţă de cei păcătoşi. El a iubit şi a ajutat deopotrivă şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi pentru care venise să-i ridice. Prin multele minuni pe care le săvârşea Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci şi smeriţi. Ceilalţi deşi vedeau cu ochii lor toate minunile, deşi cunoşteau prorociile şi viaţa curată a lui Iisus, din pricina invidiei, închideau ochii şi stăteau împotrivă. Invidioşi, mândri şi îngâmfaţi erau orbi la toate minunile lui Iisus, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi.

Domnul Hristos se duce într-o sâmbătă la Sinagogă şi acolo învaţă poporul credinţa cea adevărată şi tainele mântuirii. Pe când vorbea poporului cuvintele vieţii veşnice, a văzut acolo o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă şi gârbovită de spate, de 18 ani. Cine putuse număra lacrimile şi suspinurile ei, nopţile cele nedormite, junghiurile şi toate durerile de zi şi noapte. Dar ea nu a deznădăjduit; mergea întotdeauna la biserică şi se ruga cu credinţă, să-i ajute Dumnezeu să se tămăduiască. Mulţi dintre toţi cei ce o întâlneau, o dispreţuiau şi o ocoleau, dar ea se obişnuise cu dispreţul oamenilor şi cu suferinţa de atâţia ani.

În această zi de sâmbătă o întâlneşte Iisus, o cheamă şi-i zice: "Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi-a întins mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi însănătoşindu-se, slăvea pe Dumnezeu. Domnul Hristos îi cunoscuse sufletul ei răbdător în boală, nădejdea şi aşteptarea ei cu credinţă şi mai ales Mântuitorul a văzut cum satana ţinea legată de 18 ani pe această fiică a lui Avraam. Biata femeie de atâta amar de ani, mergea încovoiată de spate ca şi cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozavă este suferinţa şi în câte feluri macină ea omenirea pe faţa pământului.

Medicina a căutat fel de fel de leacuri ca să curme durerea şi răul, din trupul omului, dar mai ales a căutat şi caută mereu să găsească rădăcina din care ies atâtea suferinţe în lume. S-au găsit desigur leacuri pentru multe boli şi s-a găsit şi izvorul de unde pleacă aceasta, dar şi sfaturile doctorilor sunt tot aşa de dispreţuite ca şi învăţătura Domnului Hristos, pe care o propovăduim noi.

Doctorii au spus, au scos chiar cărţi şi spun mereu cu gură de foc că alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor şi suferinţelor. De aici pleacă multe boli fără leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor şi stricarea sângelui şi de aici distrugerea copiilor, fiindcă din astfel de părinţi se nasc copii bolnavi. Dar cine ascultă pe medici şi cine caută să facă ce spun ei? Abia când se văd neputincioşi, iar boala i-a pus la pat, încep să mai rărească de a se îndopa cu astfel de otrăvuri. Merg la spitale, dar cum se ameliorează boala încep din nou acelaşi fel de viaţă, sau şi mai rău. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferinţei mai pe urmă, după Evanghelia şi învăţătura Mântuitorului Hristos propovăduită de Sfânta Biserică Ortodoxă, care a arătat cât de grozav este păcatul, viciile şi patimile şi cum distrug acestea atât sufletul cât şi trupul.

Păcatul este pricina a tot răul din lume. Toate suferinţele, lacrimile şi tulburările îşi au rădăcina în păcate. Cine nu ştie ce mare rău provoacă într-o familie un beţiv şi câte divorţuri se petrec din cauza acestui păcat al beţiei. De aici omul ajunge cu uşurinţă şi la celelalte: desfrânare, ucidere, despărţire de Dumnezeu. Sunt nenumărate feluri de suferinţe pe pământ din cauza acestor patimi urâte, din cauza cărora oamenii trăiesc într-un mare întuneric sufletesc şi trupesc.

Aşa îmi povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.

- Când m-am dus zice el am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de 12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.

Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.

Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.

- De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.

- Mi-au dat lacrimile de milă părinte răspunse ea mai mult pentru Lenuţa care poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.

- Cred că mai vin vecinele să te ajute?

- Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.

- Rude aveţi?

- Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.

- Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?

- Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!

- Aveţi ce vă trebuie?

- Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.

M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.

Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.

Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului. De la beţie pleacă, aşa cum am mai spus, toate, şi suferinţa se ţine lanţ ca şi la biata femeie care a oftat până şi-a distrus inima şi plămânii. Şi câte necazuri nu aduc în lume aceste patimi urâte pe care le condamnă nu numai religia şi Biserica, dar şi medicina şi doctorii. Din cauza beţiei auzim cum unul a dat foc la casă, sau a spart tot ce a găsit prin casă un altul şi-a bătut soţia şi copiii, sau a ajuns chiar la crimă. Câţi copii nu au fugit de acasă din cauza certurilor din familie şi a tatălui beţiv.

Iată gârbovie periculoasă, căci toţi aceştia sunt stăpâniţi de duhuri necurate şi sunt legaţi de satana ca şi femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi. Ei sunt înfăşuraţi în legături cu lanţuri de vrăjmaşul diavol; stau încovoiaţi de mulţimea patimilor şi nu pot privi în sus, ci privesc numai în jos la noroiul acestei lumi. Ei nu văd cerul şi nici nu vor să-l vadă. Pentru ei cerul este închis. Sunt gârboviţi, nu au simţul dragostei de aproapele şi nici milă de nimeni, caută numai gâlceavă şi să facă rău.

Oricând sunt gata să-şi îndeplinească numai aceste pofte animalice şi nu văd cum acestea le aduc sufletul şi trupul în starea cea mai dezastruoasă. Sunt nepăsători de strigătul neîntrerupt care vine dinspre ţărmul suferinţelor omeneşti. Îşi astupă urechile şi nu vor să audă cuvintele Izbăvitorului Iisus: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!. Dar nu aud şi nu văd albastrul cerului divin.

O, ce cer închis pentru ei şi ce capac de oţel pentru sicriul vieţii lor! De mii de ori mai tristă e viaţa lor, decât a femeii gârbove care credea şi aştepta. Ce înseamnă viaţa lor? Cu ce folos se scurg zilele vieţii acestor oameni? De ce mai răsare soarele pentru ei şi de ce mai rodeşte pământul atâtea bunătăţi?! Se mai pot numi oameni aceştia care-şi chinuie copiii cu beţia lor, care-şi chinuie soţiile cu desfrânările şi patimile lor? Se mai pot numi oameni cei căzuţi prin şanţuri, lângă care nu poţi sta câteva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului şi a murdăriei?! Iată de ce sfintele cărţi îi pun pe aceştia în rândul necuvântătoarelor, a animalelor neştiutoare.

Noi suntem datori să trăim pe pământ dar să avem fruntea sus şi ochii aţintiţi spre cerul albastru. Altfel ne asemănăm cu cârtiţele neputincioase şi cu râmătorii care scormonesc pământul fără de folos. Păcatul este pricina tuturor relelor şi a suferinţelor de pe faţa pământului. De aceea până când nu ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră, cu sinceritate, suntem căzuţi în blestemul dumnezeiesc, căci iată ce zice proorocul Maleahi: "Sunteţi blestemaţi; întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul!

Să luăm în serios cuvintele Domnului, căci ne păgubim pe noi singuri şi nu e pagubă mai mare ca aceasta ca să vezi la sfârşit că ţi-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc şi nu se dezlipesc de rugina păcatelor şi a plăcerilor lumeşti, căci va fi prea târziu când se vor scufunda ca Sodoma şi Gomora, în adâncul pământului cu toate păcatele lor.

Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre. Grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji şi truda cea mai de seamă să fie pentru mântuirea sufletului.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că atunci când a vindecat Domnul Hristos această femeie gârbovă, legată de satana de 18 ani, toată lumea se mira şi se bucura de fapta aceasta minunată a Mântuitorului şi de binele făcut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii şi ceilalţi farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!.

"Făţarnicilor a răspuns Domnul fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Vedeţi viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mântuitorul i-a mustrat pe toţi acei farisei făţarnici şi pe toţi zavistnicii, până la sfârşitul veacurilor, făcându-i să se ruşineze zicându-le, "făţarnicilor.Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire şi război în cer, s-a tulburat pacea fericită pe care o aveau îngerii între ei şi a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui.

Din cauza zavistiei diavoleşti au căzut strămoşii noştri şi au călcat porunca dumnezeiască, pentru care au fost izgoniţi din rai şi osândiţi să mănânce pâine în sudoarea feţei şi să nască copii în dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urât fratele pe frate şi l-a omorât, spurcând pământul cu sânge curat. Din cauza zavistiei diavoleşti s-a pornit prigoană împotriva lui Dumnezeu şi a fost răstignit Iisus pe cruce, fiind omorât în chinurile cele mai grele.

Zavistia este învăţătura neascultării, pricina morţii şi rădăcina tuturor răutăţilor. Demonul zavistiei îl face pe mai marele sinagogii să strige ca ieşit din minţi şi să găsească vină Mântuitorului, pentru că a făcut o minune, o faptă bună de alt fel, în zi de sărbătoare. Diavolul care stăpânea trupul femeii gârbove a intrat în acest fariseu care a început să facă zarvă şi să ţipe găsind vină pentru o faptă bună.

Ce rău făcuse Mântuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea să-şi ridice capul de gârbovită şi abia îşi ţinea sufletul pe buze. Tot poporul lăuda această faptă şi slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuieşte însă minunea şi cleveteşte pe Făcătorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care ţinuse legată pe femeie în gârbovenie timp de 18 ani, îl leagă acum pe mai marele sinagogii cu zavistia şi prin gura lui cleveteşte minunea lui Dumnezeu.

Iată fraţi creştini, ce păcat otrăvitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei făţarnici întâlnim şi astăzi foarte des. Unii sunt pizmaşi pe noi şi caută să ne oprească prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca să nu venim la sfânta biserică şi să ne tămăduim. Alţi farisei făţarnici sunt sectanţii care ca şi cei de demult învaţă lumea să ţină ca sărbătoare sâmbăta şi nu sfânta duminică cum trebuie să o ţinem noi creştinii ortodocşi, pentru că este ziua răscumpărării noastre prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Şi tot aşa o mulţime de farisei făţarnici, stăpâniţi de duhul cel necurat al invidiei, se luptă pe toate căile să împiedice pe drept credincioşii creştini ca să urmeze calea adevărului, a bisericii şi a sfinţeniei. Aşa cum rugina roade fierul, tot aşa şi zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticăloşi. Cea mai puternică otravă se află în gura acestei fiare blestemate care este invidia.

Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot înţelege! Ce casă nefericită este aceea unde nu se mai termină cearta din cauza zavistiei şi a dezbinării dintre fraţi! Ce inimă îndurerată trebuie să aibă o mamă, când copiii ei trăiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl ceresc, faţă de maica noastră Biserica şi de sufletul lor, acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură. Toţi acei creştini care au păcatul acesta al invidiei să ştie că poate să aibă toate faptele bune, tot în iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, împreună cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos, tot din păcatul zavistiei şi al invidiei.

Păcatul acesta al invidiei, să ştiţi, că nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, iertare şi smerenie, pentru că numai de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate şi anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui şi necazul pentru binele aproapelui.

Pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrurile acestea, ascultaţi o istorioară cu mult tâlc.

Un gospodar avea o ţarină foarte întinsă, dar toată era o baltă de apă şi nu rodea mai nimic. I-a venit atunci în gând să o sece. Astfel a început să scoată apa cu găleata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnică, căci în curând apa a venit la loc. Atunci un om priceput şi înţelept l-a sfătuit:

- Ca să scapi de apa de pe locul tău, mai întâi seacă izvoarele. El a făcut aşa, iar după ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură şi a devenit un pământ foarte bun, căci toată sămânţa pe care a semănat-o a rodit însutit.

Aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti. Dacă vrei să seci mlaştina vieţii tale, frate creştine, dacă vrei să dai vieţii tale un duh nou ca să poţi face numai roade bune spre viaţa de veci, trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale, hulele, şi băutura, glumele cele deşarte, tutunul şi defăimările, invidia şi desfrânarea, poftele cele dobitoceşti şi plăcerile cele lumeşti. Acestea sunt izvorul răutăţilor şi acestea trebuie secate cu desăvârşire, dar astăzi nu mâine, căci mâine poate fi prea târziu şi nu vei mai putea face poate nimic cu mâinile, cu picioarele şi cu gura ta, care se vor închide şi se vor lega pe veci.

Să ne gândim mai adânc la acestea, că ne vine rândul şi nouă când se va sparge bâlciul vieţii acesteia trecătoare şi va trebui să ne arunce cineva şi pe noi într-o groapă adâncă. Să răscumpărăm timpul pierdut până nu e prea târziu. Aşa au făcut şi aşa fac şi astăzi adevăraţii creştini, care au temelie sănătoasă. Creştinii înţelepţi se hrănesc în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfânta biserică duminicile şi sărbătorile, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturi şi chiar mai des, fiindcă ştiu că ce fac astăzi e bun făcut, mâine nu se ştie dacă se mai poate face ceva.

Aşa se spune în Pateric, că un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!Ei i-au zis lui: "Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nici o mângâiere şi nici o nădejde de mântuire. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.

Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.

Să alergăm cu mic cu mare, învăţaţi şi neînvăţaţi, tineri şi bătrâni, să-L iubim pe Iisus, să-L ascultăm şi să împlinim sfintele Lui porunci, căci acestea au darul şi puterea să ne facă fericiţi, să ne izbăvească de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti şi să ne asigure în viaţa de veci.

Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu eşti Cel ce ne iubeşti, Tu simţi milă de cei ce suferim; Tu singur ştii ce mare nevoie avem de Tine în această lume. Nici unul dintre nenumăraţii oameni din viaţă sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da nouă nevoiţilor şi căzuţilor în cumplita mizerie a sufletului şi a trupului, binele cel mântuitor.

Iisuse, toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu. Cei ce nu ştiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită.

Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine.


Rugăciune

Deci să ridicăm ochii noştri spre Împăratul Slavei, spre Stăpânul vieţii şi al morţii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul şi Milostivul Iisus şi plini de credinţă să-L rugăm să ne dezlege şi pe noi de gârbovia sufletului nostru, ca şi pe femeia din Evanghelia de astăzi. Să aprindă şi în noi focul dragostei dumnezeieşti, spre a-L iubi mai mult şi a împlini cât mai bine sfintele Sale porunci, ca să fim şi noi ai Lui, în vecii vecilor. Amin.