miercuri, 21 septembrie 2016

Puterea simplității


 monah-ortodox-1
În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.
*** Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.
*** Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.
*** Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.
 fragmente din “Patericul atonit”

duminică, 11 septembrie 2016

preot01

O predica mai puțin obișnuită

În Duminica Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăintă. A dat câteva exemple de sfinti care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau susoteli.
Unii credinciosi, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesati de subiect. Două femei depănau amintiri din tinerete, altele vorbeau desertăciuni, comentând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în acea biserică sau mirosul neplăcut al cersetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
– Dar există si multi păcătosi care nu vor să audă de pocăintă. În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoasteti cu totii, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credinciosii care susoteau începură să fie atenti: predica devenea interesantă si pentru ei – se gândeau că poate părintele va da si niste amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtăsească din frumusetea sfintei slujbe.
– Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? întrebă părintele, mirându-se câtă liniste se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dati singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vietii, unii susoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniste. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniti la biserică din orice alt motiv, si nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu si a vă ruga împreună cu ceilalti, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteti superiori celor care stau la această oră în fata televizoarelor, ar trebui să vă dati seama că gresiti.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreti să o transformati în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie asa! Luati aminte la cursele vrăjmasului care, dacă nu a reusit să vă împiedice să ajungeti la biserică, se luptă să vă sucească mintile si să vă îndemne să vorbiti în loc să vă rugati sau să ascultati cuvinte de folos. As mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gânditi singuri dacă vreti să mergeti pe calea mântuirii. Si, dacă nu vreti, nu stiu ce rost are să mai veniti la biserică. Iar dacă vreti, nu stiu ce rost are să susotiti si să clevetiti, în loc să vă rugati lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă……
Extras din Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004


La final vine prăjitura

batrana
Sunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“
„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“
„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.
Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
După o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007