miercuri, 30 martie 2016

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

Cea mai mare poruncă din lege


... Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege!? (Matei XXII, 36)

Fraţi creştini,


După cum boala cancerului este cea mai cumplită boală care distruge trupul, tot aşa mândria, slava cea deşartă este păcatul care distruge sufletul. Din cauza mândriei se întunecă mintea şi vin asupra sufletului o mulţime de păcate, de boli sufleteşti, prin care se desparte omul de Dumnezeu. De această boală şi de multe suferea neamul evreiesc în vremea Mântuitorului Hristos. Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte tocmai de această boală a mândriei, a făţărniciei şi a invidiei de care suferea şi acest învăţător de Lege care a venit la Domnul Hristos să-L ispitească.
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea cea de sus de care se cutremură şi se sfiiesc îngerii a avut blândeţea şi răbdarea să vorbească chiar şi cu oamenii vicleni şi amăgitori care au venit la El cu vicleşug să-L ispitească. Unii au venit la Domnul ca să-L prindă în cuvânt întrebându-L dacă se cade să plătească dajdie Cezarului sau nu; saducheii, care nu credea în învierea morţilor, L-au ispitit şi ei, iar fariseii au trimis pe unul care li se părea lor mai înţelept, un doctor în ştiinţe şi mai mare cunoscător al Legii, întrebându-l cu vicleşug: "Învăţătorule, care poruncă este mai mare din Lege? Iar Domnul Hristos, văzând vicleşugul lui i-a arătat prima poruncă a lui Dumnezeu: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul şi cu tot sufletul tău. Această poruncă este cea dintâi şi cea mai mare.
Acum să vedem cum trebuie să împlinim şi noi această poruncă. Omul cu dragoste din inimă este gata în fiecare clipă să moară pentru dreptate, pentru că dreptatea este însuşi Dumnezeu. Omul cu dragoste adevărată de Dumnezeu trebuie să-şi ferească inima de păcate mari, de desfrânare, de ucidere, de furtişaguri, de mânie şi de toate păcatele de moarte. Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă să-L iubim cu voinţa, înţelegerea şi gândul nostru.
Omul este dator să-şi întoarcă mereu voinţa către Dumnezeu şi să-L cunoască cu înţelegere. Să gândească pururea la Dumnezeu. Puterea gândului este mintea. Mintea este şi ochiul sufletului. Dacă Dumnezeu va fi iubit de cineva cu gândul şi cu sufletul, acela totdeauna va căuta către Dânsul cu ochiul sufletului, cu mintea, după cum zice David: "Văzut-am pe Dumnezeu înaintea mea pururea să nu mă aplec spre păcat în veci.
Se cade să iubim pe Dumnezeu nu cu o parte de trup sau de suflet, cum înţeleg care rătăcesc mereu drumul, ci cu tot sufletul şi cu tot trupul. Omul este alcătuit din trup şi suflet, de aceea trebuie să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi gândul lui. Aici pe pământ avem o mulţime de îndatoriri: de a iubi pe binefăcătorii noştri, de a iubi ţara şi conducătorii, de a iubi învăţătorii, pe părinţii cei duhovniceşti şi trupeşti.
Acum să vedem ce a făcut Dumnezeu pentru noi, ca să ştim de ce trebuie să-L iubim mai mult ca orice şi ca pe oricine din lumea aceasta şi din cer. În primul rând Dumnezeu este Creatorul nostru, Tatăl nostru care ne-a zidit după chipul şi asemănarea lui. A pus în trupul acesta o piatră scumpă din coroana măreţiei Sale, care este sufletul cel nemuritor din noi. El ne-a iubit mai înainte de oricare altul, de aceea ne-a pregătit de la început hrană trebuitoare ca să creştem, ne-a hrănit, ne-a miluit şi ne creşte mereu cu toate bunătăţile de pe faţa pământului.
De la El consumăm apa, lumina şi căldura, de la El ne vin pâinea şi vinul, untdelemnul, de la el vin toate fructele şi dulceţurile pământului, pentru noi face să crească şi să rodească toate răsadurile pământului. În slujba omului a pus Dumnezeu toate vietăţile, animalele şi păsările, pentru noi a înfrumuseţat Dumnezeu pământul şi a dat universul în stăpânirea omului. Cu toate acestea, omul n-a fost recunoscător şi, în loc să-i mulţumească pentru toate binefacerile Sale, s-a îndreptat ca un nemulţumit şi ticălos către diavolul şi a început să-l asculte pe El.
Diavolul l-a învăţat pe om să nu mai recunoască pe Dumnezeu ca Creator al său, ci să-şi facă o mulţime de dumnezei din lemne şi piatră, în care se ascundeau aceste duhuri necurate şi îndemnau să se închine lor în locul lui Dumnezeu. Astfel făcând, oamenii s-au îndobitocit cu totul.
Atât se distrusese chipul omenesc, căci nu mai era cu putinţă o refacere, ci trebuiau nimiciţi. Aşa se încuibaseră boala, cancerul, încât nu mai era chip de vindecare înainte de potop. Aşa că, prin potopul lui Noe au fost înecaţi, pierduţi, nimiciţi. Dar Dumnezeu a păstrat pe cei ce au respecta Legea Lui, salvându-i prin corabia lui Noe. Astfel, bunul Părinte ceresc i-a lăsat să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-a arătat făcându-se cunoscut lui Moise, proorocul căruia i-a dat Tablele Legii, cu această primă poruncă: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine?.
Lumea tot n-a ascultat şi încetul cu încetul s-a întins iar răutatea, necredinţa şi păcatul. S-au îndepărtat de Dumnezeu prin neascultare de poruncile Sale, şi-au făcut din nou idoli şi le slujeau lor.
Tatăl nostru cel ceresc, văzând pierzarea omenească şi vrând să-l salveze pe om, a trimis pe Fiul Său cel Unul născut la noi întrupându-se din Fecioara Maria , ca să ne înveţe mântuirea. După ce şi-a îndeplinit misiunea, a trebuit să plătească pentru păcatele noastre prin jertfa Sa pe Crucea de pe Golgota, vărsându-şi Sângele ca preţ de răscumpărare. Iată de ce trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice din lume.
Această dragoste a lui Dumnezeu este fără margini, căci şi-a dat pe singurul Său Fiu la moarte pe cruce pentru salvarea noastră. În afară de aceste mari binefaceri, pe care ni le-a făcut, Bunul Părinte ceresc ne-a pregătit şi un loc fericit, o viaţă veşnică pentru sufletul nostru. Iată ce a făcut El pentru noi, Împăratul cerului şi al pământului, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor!
Spăimântează-te, omule, şi vezi cine este Cel care te-a miluit şi te miluieşte şi recunoaşte, ticălosule, că eşti dator să aduci mulţumiri şi să-L iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima ta şi din tot cugetul tău. Dumnezeu nu are nevoie de noi şi nu cerşeşte dragostea noastră, dar îi este milă de noi şi vrea să ne scoată din toată robia păcatelor şi a demonilor. Dacă El a făcut atâtea binefaceri pentru noi, noi de ce să nu-i răspundem cu aceeaşi dragoste fierbinte? Noi avem nevoie de El şi în viaţa aceasta vremelnică şi în cea veşnică.
Să vedem cum au înţeles primii creştini şi cei dinainte de Domnul Hristos, porunca aceasta a dragostei de Dumnezeu. În Vechiul Testament găsim o seamă de oameni luminaţi, aprinşi de dragoste pentru Dumnezeu care se unesc cu El prin focul rugăciunilor. Moise şi Ilie, care cu post şi rugăciune s-au înălţat mai sus de lumina aceasta, toţi profeţii Vechiului Testament au prezis naşterea Mântuitorului şi au propovăduit cu înflăcărare pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, ei şi-au dat viaţa fiind martirizaţi de împăraţii păgâni, căci aşa au înţeles ei că trebuie iubit Dumnezeu, mai presus de orice.
Sfântul Apostol Pavel aminteşte evreilor despre aceşti martiri şi le aduce aminte de David, de Daniil, de Samson, de Samuel, de Ghedeon şi de alţii, zicând: " au suferit batjocuri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, ucişi cu sabia, au pribegit prin pustietăţi, au fost prigoniţi şi chinuiţi. Aşa au iubit ei pe Dumnezeu cu preţul vieţii lor.
Apoi, cine poate spune, după jertfa Mântuitorului, cum au iubit primii creştini pe Dumnezeu, începând cu apostolii, mucenicii, cuvioşii, pustnicii, ierarhii şi toţi mărturisitorii; cum au renunţat ei la lume, la plăcerile ei, la rangurile lor şi cum au îmbrăcat haina cea săracă a călugăriei, cum s-au jertfit unii părinţi apărând creştinismul, ajutându-i pe oameni să cunoască, să înţeleagă credinţa şi să-L iubească pe Dumnezeu. Aşa au fost: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie, Sfântul Grigore de Nazians, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, care petreceau în mănăstiri în viaţă călugărească, singuratică.
Aceştia, văzând primejdia în care se aflau sufletele creştinilor, au lăsat pustiul şi mănăstirea şi au venit înarmaţi cu credinţă, să predice Cuvântul lui Dumnezeu în lumea care se zbătea în neştiinţă şi necredinţă. Aşa au înţeles ei să împlinească porunca I, să iubească pe Dumnezeu, şi porunca a II-a, care este asemenea celei dintâi, să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi.
Dar cine poate spune prin cuvinte cu câtă dragoste L-au iubit mucenicii şi muceniţele! Fii şi fiice de împăraţi au lăsat tronurile, s-au lepădat de părinţi, de mărirea lumească, au aruncat coroanele, au lepădat toată cinstea şi averile pământeşti şi, înfierbântaţi de dragoste aprinsă pentru Dumnezeu, au primit moarte de martiri.
Luptele apostolilor, sângele mucenicilor şi sudorile pustnicilor au întărit creştinismul, au slujit la binele aproapelui şi au slăvit pe Dumnezeu cu dragoste adevărată. La ziua judecăţii aceştia pot dovedi cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Dar noi, cei de astăzi, să observăm cât de departe e viaţa noastră de adevărata vieţuire cu Dumnezeu! Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este mincinoasă, pentru că noi căutăm mai întâi interese pământeşti şi slavă deşartă. De aici pleacă şi lupta împotriva celor care sunt bine intenţionaţi şi fac ceva mai mult spre slava lui Dumnezeu.
Sunt o mulţime de farisei făţarnici, ca şi legiuitorul din Evanghelia de astăzi, care sunt uniţi în gândurile şi în treburile lor împotriva adevăraţilor credincioşi. Ei îi ispitesc când cu unele, când cu altele, îi poreclesc, îi fac habotnici, mistici, legându-se de rugăciunea şi de postul lor, de biserică şi de preoţi spunându-le în gura mare că prea mult şi prea des se duc la biserică. Sunt unii care ar trebui să înveţe după lege sfânta credinţă, dar tocmai ei se luptă să dărâme hotărârile cele mai bune ale celor mai vrednici şi adevăraţi creştini. Aceştia nu văd pe Dumnezeu aşa cum L-au văzut şi L-au mărturisit apostolii, un Dumnezeu viu şi adevărat care există în cer şi pe pământ, un Dumnezeu care miluieşte şi pedepseşte, un Dumnezeu care există în Biserică, pe masa Sfântului Altar, în Trupul cel mistic şi Sângele Său, care se jertfeşte pentru noi la fiecare Liturghie, un Dumnezeu care vede toate faptele noastre în fiecare clipă, aude toate vorbele noastre şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Cei ce fac toate ale sufletului şi ale credinţei numai de formă, numai de ochii lumii sau pentru unele avantaje pământeşti, ar vrea ca toată lumea să facă aşa, ca omul să nu ia în serios mântuirea, să nu-L iubească pe Dumnezeu.
O, cât de mulţi sunt astfel de ispititori! Şi cât de multă lume au înşelat! Mulţi cred că dacă-şi aduc aminte de-o rugăciune din când în când, merg la vreo liturghie sau aprind vreo lumânare, au făcut prea mult pentru Dumnezeu. E de plâns dragostea noastră, a creştinilor din veacul acesta.
A doua învăţătură, asemenea celei dintâi, este să iubească omul pe aproapele său ca pe sine însuşi. Pentru ce o numeşte Domnul Hristos asemenea? Pentru că cine iubeşte pe aproapele, acela iubeşte şi pe Dumnezeu. "Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe aproapele, este mincinos?, afirmă Sfântul Ioan Teologul. De nu iubeşti pe aproapele pe care îl vezi, cum poţi iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Dragostea de aproapele trebuie să fie aşa cum s-ar iubi omul pe sine, adică ceea ce ţie nu-ţi place, să nu faci aproapelui tău, să nu râvneşti nici femeia lui, nici agoniseala lui, nici vitele lui, nici copiii lui, să nu-l întristezi cu ceva, să nu-l pârăşti, să nu-i faci vreun rău sau să-l năpăstuieşti cu ceva.
Aceasta este dragostea pentru aproapele tău şi încă nu numai atât, ţi se cade a şi muri pentru dânsul, căci şi Dumnezeu ne-a arătat această dragoste când a murit pe Cruce, când a murit şi pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, şi pentru cei buni şi pentru cei răi. Mai mult decât oricine, creştinul este aproapele nostru, fiindcă avem cu toţii un tată pe Dumnezeu în cer şi ne-a născut aceeaşi maică Sfânta Biserică prin botez şi am crescut într-o casă Sfânta Biserică unde ne-am şi hrănit din aceeaşi pâine şi am băut din acelaşi pahar Trupul şi Sângele lui Hristos.
O masă avem cu toţii, pământul, un acoperiş, cerul, şi o lumină, soarele şi luna. De aceea suntem datori să ne iubim, căci suntem fraţi apropiaţi, copii ai aceluiaşi părinte. Această învăţătură a fost şi în Legea Veche scrisă şi dată de Dumnezeu, iar în Legea Nouă a întărit-o Domnul Hristos zicându-le ucenicilor: "Aceasta vă zic vouă, să vă iubiţi unul pe altul?. Această dragoste de aproapele, i-a mărturisit Domnul Hristos acestui fariseu făţarnic, care cunoştea Legea, dar nu voia să o împlinească, căci, dacă ar fi iubit pe Dumnezeu, ar fi iubit şi pe Fiul Său Iisus Hristos.
Domnul l-a lăsat şi pe acesta ruşinat şi întristat ca şi pe ceilalţi dinaintea lui. Apoi, văzând Iisus că s-au adunat fariseii şi se ceartă între ei, s-a apropiat şi le-a pus o întrebare foarte importantă, din Sfânta Scripturã, care se referea la Sfinţia Sa: "Ce vi se pare vouă, ce credeţi voi de Hristos, al cui fiu este?? Zis-au ei Lui: "Al lui David?. "Da! Dar cum David îl numeşte Domn pe Dânsul, zicând: Zis-a Domnul Domnului Meu, şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale? Deci, dacă David îl numeşte pe Dânsul Domn, cum este, dar, Fiul Lui?? Şi nu puteau să-i mai răspundă cuvânt şi din ziua aceea n-a mai îndrăznit nimeni să-i pună întrebări. Iată ce păcat grozav este păcatul mândriei!
După atâtea minuni, după atâtea semne şi arătări, ei puteau să cunoască că este Fiul lui Dumnezeu şi una cu Tatăl ceresc. Dar mândria, invidia şi răutatea din ei nu i-a lăsat ca să-L cunoască. Mântuitorul le-a arătat şi cu cuvintele şi cu faptele şi cu minunile, că este una cu Dumnezeu Tatăl, de aceea le-a pus această întrebare din Psalmul 109, 1 al lui David, că al cui Fiu este? Şi dacă ei au zis că al lui David, le-a arătat că nu este al fiul lui David, ci este Domn din aceeaşi fire şi din aceeaşi dumnezeire cu Tatăl.
Domnul Hristos nu s-a lepădat să nu fie fiul lui David trupeşte, căci s-a născut din Preacurata Fecioară Maria, care este din neamul lui David după trup. Dar pentru că fariseilor li se părea că Hristos este un om de rând, ca şi ceilalţi oameni născuţi din seminţia lui David cu trupul, de aceea le-a arătat acel loc din psalmi, ca să înţeleagă din prorocia lui David şi să se lămurească că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, una cu Părintele ceresc.
Acestea toate le-a arătat Domnul Hristos fariseilor şi învăţătorilor Legii din vremea aceea, cu puţin înainte de a merge spre moartea cea de bună voie, ca să sufere pentru mântuirea noastră pe Cruce. De aceea le-a zis atunci să-şi deschidă ochii ca să vadă şi să cunoască că vor omorî pe Domnul lui David, pe Împăratul lui David, pe Împăratul cerului şi al pământului, pe Iisus, pe Mesia pe care ei n-au vrut să-L recunoască.
Dar vedeţi, iarăşi mă întorc la păcatul acesta al mândriei, care i-a orbit atât de mult pe farisei şi cărturari, căci nu i-a lăsat să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Mintea lor îngâmfată le spunea: "Cum poate să fie acesta Mesia, un tânăr sărac, fiul dulgherului din Nazareth? Iată-L cum umblă desculţ, cu capul descoperit, înconjurat de câţiva pescari săraci şi neştiutori de carte! N-are nici armată, nici bogăţie, nici slugi, este un sărac care ţine cu săracii. Pe cei bogaţi îi dispreţuieşte şi mai este şi prieten cu păcătoşii! Pe toţi îi iartă şi-i primeşte, şi învăţătura Lui nu se potriveşte cu învăţătura noastră, pentru că dispreţuieşte sâmbăta, vindecând bolnavii. Nu poate să fie acesta de la Dumnezeu! Pe lângă toate acestea, nu ştie nici carte! Pe acesta să-L credem noi Mesia, Fiul lui Dumnezeu, noi care suntem oameni învăţaţi, care avem la bază filozofia, teologia?! Nu se poate!
Aceste gânduri umblau prin capul fariseilor şi cărturarilor făţarnici fiindcă erau mândri şi îngâmfaţi şi de aceea nu au putut să-L cunoască, să-L creadă, ca să se mântuiască şi ei. Vedeţi că mândria nu-i lasă pe oameni să se mântuiască. Grozav este păcatul acesta! În multe chipuri şi în multe feluri se mândreşte omul: cu cartea, cu averea, cu banii, cu neamuri, cu haine, cu câte şi mai câte şi diavolul pune în capul şi în mintea lui că el este cineva, că nu există altul ca el. Să ne ferim şi să ne ferească Dumnezeu, că grozav este păcatul acesta! Dacă lumea de astăzi nu se întoarce la Dumnezeu, se datoreşte acestui păcat împuţit pe care Dumnezeu nu-l poate suferi.
Dumnezeu n-a suferit nici pe îngerii din cer când au făcut acest păcat, dărâmându-i şi făcându-i draci întunecaţi. Aşa sunt şi unii care trăiesc viaţă drăcească, viaţă cu păcate urâte şi împuţite din cauza mândriei! Oamenii alunecă din cauza acestui păcat în desfrânare şi în toate relele, cu toate că au făcut atâtea facultăţi. Şi aici trăiesc ca-n iad şi se vor duce şi dincolo tot în fundul iadului. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de păcatul acesta!
Dar să-i lăsăm pe toţi făţarnicii şi să cercetăm lăuntrul sufletelor noastre. Să vedem dacă noi, care ne numim creştini, îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima şi păzim cu credinţă poruncile Lui. Să ne examinăm, să ne ispitim şi să vedem cum iubim noi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru? E de ajuns să ne aruncăm o privire peste mulţimea creştinilor din veacul nostru şi să vedem cât de departe este dragostea cea adevărată şi cum s-a stins cu totul din cei mai mulţi. Noi, aproape toţi pretindem că iubim pe Dumnezeu, ne mulţumim să-L adorăm fără să-L imităm, îi cinstim Crucea, dar fără s-o purtăm. Unul se roagă, posteşte, merge la biserică, dar în schimb este avar, aspru, fără milă pentru cei săraci.
Altul nu este nici nedrept, nici avar, dar este răzbunător, poartă invidie, este duşmănos, nu iartă, nu caută pacea. Unul pare că este foarte credincios către Dumnezeu, e bun şi drept către aproapele său, dar în schimb este sclavul unei patimi urâte, ori beţiv, ori cine ştie ce patimă murdară are. Altul este curat de astfel de patimi, dar are o limbă de viperă, el sfâşie pe aproapele său prin minciuni şi calomnii. Iată deci că tuturor le lipseşte dragostea adevărată de a iubi pe Dumnezeu mai mult ca orice din lumea aceasta şi din cer.
Dar de unde vom cunoaşte noi că un creştin iubeşte pe Dumnezeu cu acea dragoste de felul celui dintâi, care se cuvine numai Lui? Iată de unde! Din faptele şi din răbdarea creştinului, zice Sfântul Grigorie Dialogul: "Dacă nu lucrăm lucrul cel bun întru răbdare, atunci arde focul dragostei către Dumnezeu în inima noastră ? când păzim poruncile?. De aceea a zis Domnul Hristos lămurit: "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care mă iubeşte pe Mine?. Iată secretul. De aceea, acela care nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu, măcar că merge la biserică, măcar că face multe rugăciuni, plânge cu şiroaie de lacrimi în timpul rugăciunilor şi al predicilor, dacă nu păzeşte poruncile, tot nu dă semne că iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice.
Atunci putem să arătăm dragoste de Dumnezeu când avem răbdare în necaz, la vreo supărare, o nenorocire, să nu te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu. Să ştiţi că fără încercări, fără ispite şi supărări nu putem să dovedim îndeajuns adevărata dragoste de Dumnezeu. Sunt unii care se socotesc creştini adevăraţi, cinstiţi, drepţi şi cu mare evlavie. Sunt într-adevăr unii din aceştia, dar când sunt necăjiţi de cineva, nedreptăţiţi, bătuţi, chinuiţi, ocărâţi, atunci se termină cu evlavia şi cu credinţa lor. Ei încep să dea afară din ei atâta răzbunare şi răutate, că parcă niciodată aceşti creştini n-au fost la biserică, n-au auzit nimic de-ale credinţei. Ei hulesc chiar pe Dumnezeu şi îşi pierd toată râvna de a mai merge la biserică sau de a se ruga lui Dumnezeu.
Unii ajung chiar la o mare necredinţă, deschid gura şi zic că, de ce Dumnezeu, dacă există, i-a lăsat să sufere aşa? Aceştia sunt întocmai ca o găleată dogită, crăpată, care stă afundată în fântână. Ea e plină mereu cu apă atâta timp cât este scufundată, dar dacă o tragem puţin în sus din apă, începe să curgă apa din ea până rămâne goală. Aşa se întâmplă şi cu creştinii aceştia care trăiesc în belşug, n-au nici o supărare, toate treburile le merg bine, sunt sănătoşi, au de toate. Astfel de oameni iubesc pe semenii lor la arătare şi cu făţărnicie. Dar cum e scos afară câte unul din mijlocul bunătăţilor în care înoată, atunci poţi vedea ce vas dogit la minte este acela, când începe să curgă tot din el.
În Sfânta Scriptură avem ca pildă de dragoste către Dumnezeu întru răbdare pe sfântul şi dreptul Iov. Acest Iov, care a iubit pe Dumnezeu când era în bogăţie şi nu-i lipsea nimic, L-a iubit şi când a rămas sărac lipit pământului, fără copii, fără avere, fără vite, fără casă, în suferinţă, grav bolnav zăcând pe o grămadă de gunoi, părăsit de toţi şi chiar de soţia lui. Aceasta se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu şi-i zicea lui Iov să hulească pe Dumnezeu, căci i-a făcut nedreptate. Dar el le-a suferit toate cu dragoste şi smerenie şi-i zicea femeii: "Măi femeie, cum am primit noi pe cele bune, de ce să nu primim şi pe cele rele, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!
Şi văzând Dumnezeu dragostea lui adevărată, că nu L-a părăsit în aceste grele încercări şi că tot Lui i-a slujit şi i s-a închinat ? căci îngăduise satanei să-l ispitească - atunci i-a dat Dumnezeu şi pe aici pe pământ alte bogăţii şi bunătăţi şi l-a fericit şi în viaţa cea veşnică împreună cu drepţii. Iată dar şi noi, să nu ne împuţinăm dragostea şi credinţa noastră când vom avea încercări şi ispite, când suntem bolnavi, când vom fi în cine ştie ce suferinţe, fiindcă din ele vom dovedi cât de mult îl iubim noi pe Dumnezeu.
Avem atâtea pilde, atâţia sfinţi şi sfinte care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, căci de aceea a zis Domnul Hristos: "? cela ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine?. Nu zice să nu iubim, ci să nu iubim pe altcineva mai mult decât pe Dumnezeu. Dacă calci porunca lui Dumnezeu, te aşteaptă ca pe toţi necredincioşii, pe toţi dispreţuitorii şi călcătorii Legii dumnezeieşti, blestemul cel de sus. O hotărâre cumplită venită de sus şi adusă de apostolul Pavel din al treilea cer, zice aşa : "Cel ce nu iubeşte pe Domnul Hristos să fie anatema?.
Biserica nu dă anatema pe cei îndărătnici, răi şi neplecaţi, ci pe cei ce dispreţuiesc pe Dumnezeu, pe cei ce preţuiesc pe Dumnezeu mai puţin decât alte lucruri, care pun în cumpănă pe Dumnezeu cu o mână de ţărână. Dacă i-a luat copilul, nu mai crede în Dumnezeu, dacă s-a îmbolnăvit, nu mai crede în Dumnezeu. Dumnezeu a fost bun numai când i-a dat.
Să ne ferim de greutatea acestei hotărâri, să iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice şi pe aproapele ca pe noi înşine, căci în aceste două porunci se cuprind Legea şi prorociile.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul iubirii, care Te-ai întrupat pentru noi, luând chip de rob, aprinde Tu inimile noastre cu fructul dragostei Tale cereşti, căci fără Tine nu putem face nimic.
Aprinde-ne, Iisuse, inimile noastre, ca să ardem de dragoste pentru Tine şi arde şi spinii păcatelor noastre. Şi fă-ne curaţi ca să slujim Ţie în toate zilele vieţii noastre şi acolo în veşnicie, în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: