miercuri, 30 martie 2016

PREDICA ZILEI

Prăznuirea Sfântului Pantelimon - Mucenicul şi Tămăduitorul preamilostiv


În fiecare an, la 27 iulie Biserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.

Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.

Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.

Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.

Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XV-A DUPĂ RUSALII

Cea mai mare poruncă din lege


... Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege!? (Matei XXII, 36)

Fraţi creştini,


După cum boala cancerului este cea mai cumplită boală care distruge trupul, tot aşa mândria, slava cea deşartă este păcatul care distruge sufletul. Din cauza mândriei se întunecă mintea şi vin asupra sufletului o mulţime de păcate, de boli sufleteşti, prin care se desparte omul de Dumnezeu. De această boală şi de multe suferea neamul evreiesc în vremea Mântuitorului Hristos. Sfânta Evanghelie de astăzi ne vorbeşte tocmai de această boală a mândriei, a făţărniciei şi a invidiei de care suferea şi acest învăţător de Lege care a venit la Domnul Hristos să-L ispitească.
Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, înţelepciunea cea de sus de care se cutremură şi se sfiiesc îngerii a avut blândeţea şi răbdarea să vorbească chiar şi cu oamenii vicleni şi amăgitori care au venit la El cu vicleşug să-L ispitească. Unii au venit la Domnul ca să-L prindă în cuvânt întrebându-L dacă se cade să plătească dajdie Cezarului sau nu; saducheii, care nu credea în învierea morţilor, L-au ispitit şi ei, iar fariseii au trimis pe unul care li se părea lor mai înţelept, un doctor în ştiinţe şi mai mare cunoscător al Legii, întrebându-l cu vicleşug: "Învăţătorule, care poruncă este mai mare din Lege? Iar Domnul Hristos, văzând vicleşugul lui i-a arătat prima poruncă a lui Dumnezeu: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot cugetul şi cu tot sufletul tău. Această poruncă este cea dintâi şi cea mai mare.
Acum să vedem cum trebuie să împlinim şi noi această poruncă. Omul cu dragoste din inimă este gata în fiecare clipă să moară pentru dreptate, pentru că dreptatea este însuşi Dumnezeu. Omul cu dragoste adevărată de Dumnezeu trebuie să-şi ferească inima de păcate mari, de desfrânare, de ucidere, de furtişaguri, de mânie şi de toate păcatele de moarte. Adevărata iubire de Dumnezeu înseamnă să-L iubim cu voinţa, înţelegerea şi gândul nostru.
Omul este dator să-şi întoarcă mereu voinţa către Dumnezeu şi să-L cunoască cu înţelegere. Să gândească pururea la Dumnezeu. Puterea gândului este mintea. Mintea este şi ochiul sufletului. Dacă Dumnezeu va fi iubit de cineva cu gândul şi cu sufletul, acela totdeauna va căuta către Dânsul cu ochiul sufletului, cu mintea, după cum zice David: "Văzut-am pe Dumnezeu înaintea mea pururea să nu mă aplec spre păcat în veci.
Se cade să iubim pe Dumnezeu nu cu o parte de trup sau de suflet, cum înţeleg care rătăcesc mereu drumul, ci cu tot sufletul şi cu tot trupul. Omul este alcătuit din trup şi suflet, de aceea trebuie să iubească pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi gândul lui. Aici pe pământ avem o mulţime de îndatoriri: de a iubi pe binefăcătorii noştri, de a iubi ţara şi conducătorii, de a iubi învăţătorii, pe părinţii cei duhovniceşti şi trupeşti.
Acum să vedem ce a făcut Dumnezeu pentru noi, ca să ştim de ce trebuie să-L iubim mai mult ca orice şi ca pe oricine din lumea aceasta şi din cer. În primul rând Dumnezeu este Creatorul nostru, Tatăl nostru care ne-a zidit după chipul şi asemănarea lui. A pus în trupul acesta o piatră scumpă din coroana măreţiei Sale, care este sufletul cel nemuritor din noi. El ne-a iubit mai înainte de oricare altul, de aceea ne-a pregătit de la început hrană trebuitoare ca să creştem, ne-a hrănit, ne-a miluit şi ne creşte mereu cu toate bunătăţile de pe faţa pământului.
De la El consumăm apa, lumina şi căldura, de la El ne vin pâinea şi vinul, untdelemnul, de la el vin toate fructele şi dulceţurile pământului, pentru noi face să crească şi să rodească toate răsadurile pământului. În slujba omului a pus Dumnezeu toate vietăţile, animalele şi păsările, pentru noi a înfrumuseţat Dumnezeu pământul şi a dat universul în stăpânirea omului. Cu toate acestea, omul n-a fost recunoscător şi, în loc să-i mulţumească pentru toate binefacerile Sale, s-a îndreptat ca un nemulţumit şi ticălos către diavolul şi a început să-l asculte pe El.
Diavolul l-a învăţat pe om să nu mai recunoască pe Dumnezeu ca Creator al său, ci să-şi facă o mulţime de dumnezei din lemne şi piatră, în care se ascundeau aceste duhuri necurate şi îndemnau să se închine lor în locul lui Dumnezeu. Astfel făcând, oamenii s-au îndobitocit cu totul.
Atât se distrusese chipul omenesc, căci nu mai era cu putinţă o refacere, ci trebuiau nimiciţi. Aşa se încuibaseră boala, cancerul, încât nu mai era chip de vindecare înainte de potop. Aşa că, prin potopul lui Noe au fost înecaţi, pierduţi, nimiciţi. Dar Dumnezeu a păstrat pe cei ce au respecta Legea Lui, salvându-i prin corabia lui Noe. Astfel, bunul Părinte ceresc i-a lăsat să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-a arătat făcându-se cunoscut lui Moise, proorocul căruia i-a dat Tablele Legii, cu această primă poruncă: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine?.
Lumea tot n-a ascultat şi încetul cu încetul s-a întins iar răutatea, necredinţa şi păcatul. S-au îndepărtat de Dumnezeu prin neascultare de poruncile Sale, şi-au făcut din nou idoli şi le slujeau lor.
Tatăl nostru cel ceresc, văzând pierzarea omenească şi vrând să-l salveze pe om, a trimis pe Fiul Său cel Unul născut la noi întrupându-se din Fecioara Maria , ca să ne înveţe mântuirea. După ce şi-a îndeplinit misiunea, a trebuit să plătească pentru păcatele noastre prin jertfa Sa pe Crucea de pe Golgota, vărsându-şi Sângele ca preţ de răscumpărare. Iată de ce trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice din lume.
Această dragoste a lui Dumnezeu este fără margini, căci şi-a dat pe singurul Său Fiu la moarte pe cruce pentru salvarea noastră. În afară de aceste mari binefaceri, pe care ni le-a făcut, Bunul Părinte ceresc ne-a pregătit şi un loc fericit, o viaţă veşnică pentru sufletul nostru. Iată ce a făcut El pentru noi, Împăratul cerului şi al pământului, Creatorul văzutelor şi nevăzutelor!
Spăimântează-te, omule, şi vezi cine este Cel care te-a miluit şi te miluieşte şi recunoaşte, ticălosule, că eşti dator să aduci mulţumiri şi să-L iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima ta şi din tot cugetul tău. Dumnezeu nu are nevoie de noi şi nu cerşeşte dragostea noastră, dar îi este milă de noi şi vrea să ne scoată din toată robia păcatelor şi a demonilor. Dacă El a făcut atâtea binefaceri pentru noi, noi de ce să nu-i răspundem cu aceeaşi dragoste fierbinte? Noi avem nevoie de El şi în viaţa aceasta vremelnică şi în cea veşnică.
Să vedem cum au înţeles primii creştini şi cei dinainte de Domnul Hristos, porunca aceasta a dragostei de Dumnezeu. În Vechiul Testament găsim o seamă de oameni luminaţi, aprinşi de dragoste pentru Dumnezeu care se unesc cu El prin focul rugăciunilor. Moise şi Ilie, care cu post şi rugăciune s-au înălţat mai sus de lumina aceasta, toţi profeţii Vechiului Testament au prezis naşterea Mântuitorului şi au propovăduit cu înflăcărare pe Dumnezeu. Mai mult decât atât, ei şi-au dat viaţa fiind martirizaţi de împăraţii păgâni, căci aşa au înţeles ei că trebuie iubit Dumnezeu, mai presus de orice.
Sfântul Apostol Pavel aminteşte evreilor despre aceşti martiri şi le aduce aminte de David, de Daniil, de Samson, de Samuel, de Ghedeon şi de alţii, zicând: " au suferit batjocuri, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, ucişi cu sabia, au pribegit prin pustietăţi, au fost prigoniţi şi chinuiţi. Aşa au iubit ei pe Dumnezeu cu preţul vieţii lor.
Apoi, cine poate spune, după jertfa Mântuitorului, cum au iubit primii creştini pe Dumnezeu, începând cu apostolii, mucenicii, cuvioşii, pustnicii, ierarhii şi toţi mărturisitorii; cum au renunţat ei la lume, la plăcerile ei, la rangurile lor şi cum au îmbrăcat haina cea săracă a călugăriei, cum s-au jertfit unii părinţi apărând creştinismul, ajutându-i pe oameni să cunoască, să înţeleagă credinţa şi să-L iubească pe Dumnezeu. Aşa au fost: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie, Sfântul Grigore de Nazians, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin, care petreceau în mănăstiri în viaţă călugărească, singuratică.
Aceştia, văzând primejdia în care se aflau sufletele creştinilor, au lăsat pustiul şi mănăstirea şi au venit înarmaţi cu credinţă, să predice Cuvântul lui Dumnezeu în lumea care se zbătea în neştiinţă şi necredinţă. Aşa au înţeles ei să împlinească porunca I, să iubească pe Dumnezeu, şi porunca a II-a, care este asemenea celei dintâi, să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi.
Dar cine poate spune prin cuvinte cu câtă dragoste L-au iubit mucenicii şi muceniţele! Fii şi fiice de împăraţi au lăsat tronurile, s-au lepădat de părinţi, de mărirea lumească, au aruncat coroanele, au lepădat toată cinstea şi averile pământeşti şi, înfierbântaţi de dragoste aprinsă pentru Dumnezeu, au primit moarte de martiri.
Luptele apostolilor, sângele mucenicilor şi sudorile pustnicilor au întărit creştinismul, au slujit la binele aproapelui şi au slăvit pe Dumnezeu cu dragoste adevărată. La ziua judecăţii aceştia pot dovedi cât de mult L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Dar noi, cei de astăzi, să observăm cât de departe e viaţa noastră de adevărata vieţuire cu Dumnezeu! Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este mincinoasă, pentru că noi căutăm mai întâi interese pământeşti şi slavă deşartă. De aici pleacă şi lupta împotriva celor care sunt bine intenţionaţi şi fac ceva mai mult spre slava lui Dumnezeu.
Sunt o mulţime de farisei făţarnici, ca şi legiuitorul din Evanghelia de astăzi, care sunt uniţi în gândurile şi în treburile lor împotriva adevăraţilor credincioşi. Ei îi ispitesc când cu unele, când cu altele, îi poreclesc, îi fac habotnici, mistici, legându-se de rugăciunea şi de postul lor, de biserică şi de preoţi spunându-le în gura mare că prea mult şi prea des se duc la biserică. Sunt unii care ar trebui să înveţe după lege sfânta credinţă, dar tocmai ei se luptă să dărâme hotărârile cele mai bune ale celor mai vrednici şi adevăraţi creştini. Aceştia nu văd pe Dumnezeu aşa cum L-au văzut şi L-au mărturisit apostolii, un Dumnezeu viu şi adevărat care există în cer şi pe pământ, un Dumnezeu care miluieşte şi pedepseşte, un Dumnezeu care există în Biserică, pe masa Sfântului Altar, în Trupul cel mistic şi Sângele Său, care se jertfeşte pentru noi la fiecare Liturghie, un Dumnezeu care vede toate faptele noastre în fiecare clipă, aude toate vorbele noastre şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Cei ce fac toate ale sufletului şi ale credinţei numai de formă, numai de ochii lumii sau pentru unele avantaje pământeşti, ar vrea ca toată lumea să facă aşa, ca omul să nu ia în serios mântuirea, să nu-L iubească pe Dumnezeu.
O, cât de mulţi sunt astfel de ispititori! Şi cât de multă lume au înşelat! Mulţi cred că dacă-şi aduc aminte de-o rugăciune din când în când, merg la vreo liturghie sau aprind vreo lumânare, au făcut prea mult pentru Dumnezeu. E de plâns dragostea noastră, a creştinilor din veacul acesta.
A doua învăţătură, asemenea celei dintâi, este să iubească omul pe aproapele său ca pe sine însuşi. Pentru ce o numeşte Domnul Hristos asemenea? Pentru că cine iubeşte pe aproapele, acela iubeşte şi pe Dumnezeu. "Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu şi urăşte pe aproapele, este mincinos?, afirmă Sfântul Ioan Teologul. De nu iubeşti pe aproapele pe care îl vezi, cum poţi iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi? Dragostea de aproapele trebuie să fie aşa cum s-ar iubi omul pe sine, adică ceea ce ţie nu-ţi place, să nu faci aproapelui tău, să nu râvneşti nici femeia lui, nici agoniseala lui, nici vitele lui, nici copiii lui, să nu-l întristezi cu ceva, să nu-l pârăşti, să nu-i faci vreun rău sau să-l năpăstuieşti cu ceva.
Aceasta este dragostea pentru aproapele tău şi încă nu numai atât, ţi se cade a şi muri pentru dânsul, căci şi Dumnezeu ne-a arătat această dragoste când a murit pe Cruce, când a murit şi pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, şi pentru cei buni şi pentru cei răi. Mai mult decât oricine, creştinul este aproapele nostru, fiindcă avem cu toţii un tată pe Dumnezeu în cer şi ne-a născut aceeaşi maică Sfânta Biserică prin botez şi am crescut într-o casă Sfânta Biserică unde ne-am şi hrănit din aceeaşi pâine şi am băut din acelaşi pahar Trupul şi Sângele lui Hristos.
O masă avem cu toţii, pământul, un acoperiş, cerul, şi o lumină, soarele şi luna. De aceea suntem datori să ne iubim, căci suntem fraţi apropiaţi, copii ai aceluiaşi părinte. Această învăţătură a fost şi în Legea Veche scrisă şi dată de Dumnezeu, iar în Legea Nouă a întărit-o Domnul Hristos zicându-le ucenicilor: "Aceasta vă zic vouă, să vă iubiţi unul pe altul?. Această dragoste de aproapele, i-a mărturisit Domnul Hristos acestui fariseu făţarnic, care cunoştea Legea, dar nu voia să o împlinească, căci, dacă ar fi iubit pe Dumnezeu, ar fi iubit şi pe Fiul Său Iisus Hristos.
Domnul l-a lăsat şi pe acesta ruşinat şi întristat ca şi pe ceilalţi dinaintea lui. Apoi, văzând Iisus că s-au adunat fariseii şi se ceartă între ei, s-a apropiat şi le-a pus o întrebare foarte importantă, din Sfânta Scripturã, care se referea la Sfinţia Sa: "Ce vi se pare vouă, ce credeţi voi de Hristos, al cui fiu este?? Zis-au ei Lui: "Al lui David?. "Da! Dar cum David îl numeşte Domn pe Dânsul, zicând: Zis-a Domnul Domnului Meu, şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale? Deci, dacă David îl numeşte pe Dânsul Domn, cum este, dar, Fiul Lui?? Şi nu puteau să-i mai răspundă cuvânt şi din ziua aceea n-a mai îndrăznit nimeni să-i pună întrebări. Iată ce păcat grozav este păcatul mândriei!
După atâtea minuni, după atâtea semne şi arătări, ei puteau să cunoască că este Fiul lui Dumnezeu şi una cu Tatăl ceresc. Dar mândria, invidia şi răutatea din ei nu i-a lăsat ca să-L cunoască. Mântuitorul le-a arătat şi cu cuvintele şi cu faptele şi cu minunile, că este una cu Dumnezeu Tatăl, de aceea le-a pus această întrebare din Psalmul 109, 1 al lui David, că al cui Fiu este? Şi dacă ei au zis că al lui David, le-a arătat că nu este al fiul lui David, ci este Domn din aceeaşi fire şi din aceeaşi dumnezeire cu Tatăl.
Domnul Hristos nu s-a lepădat să nu fie fiul lui David trupeşte, căci s-a născut din Preacurata Fecioară Maria, care este din neamul lui David după trup. Dar pentru că fariseilor li se părea că Hristos este un om de rând, ca şi ceilalţi oameni născuţi din seminţia lui David cu trupul, de aceea le-a arătat acel loc din psalmi, ca să înţeleagă din prorocia lui David şi să se lămurească că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, una cu Părintele ceresc.
Acestea toate le-a arătat Domnul Hristos fariseilor şi învăţătorilor Legii din vremea aceea, cu puţin înainte de a merge spre moartea cea de bună voie, ca să sufere pentru mântuirea noastră pe Cruce. De aceea le-a zis atunci să-şi deschidă ochii ca să vadă şi să cunoască că vor omorî pe Domnul lui David, pe Împăratul lui David, pe Împăratul cerului şi al pământului, pe Iisus, pe Mesia pe care ei n-au vrut să-L recunoască.
Dar vedeţi, iarăşi mă întorc la păcatul acesta al mândriei, care i-a orbit atât de mult pe farisei şi cărturari, căci nu i-a lăsat să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Mintea lor îngâmfată le spunea: "Cum poate să fie acesta Mesia, un tânăr sărac, fiul dulgherului din Nazareth? Iată-L cum umblă desculţ, cu capul descoperit, înconjurat de câţiva pescari săraci şi neştiutori de carte! N-are nici armată, nici bogăţie, nici slugi, este un sărac care ţine cu săracii. Pe cei bogaţi îi dispreţuieşte şi mai este şi prieten cu păcătoşii! Pe toţi îi iartă şi-i primeşte, şi învăţătura Lui nu se potriveşte cu învăţătura noastră, pentru că dispreţuieşte sâmbăta, vindecând bolnavii. Nu poate să fie acesta de la Dumnezeu! Pe lângă toate acestea, nu ştie nici carte! Pe acesta să-L credem noi Mesia, Fiul lui Dumnezeu, noi care suntem oameni învăţaţi, care avem la bază filozofia, teologia?! Nu se poate!
Aceste gânduri umblau prin capul fariseilor şi cărturarilor făţarnici fiindcă erau mândri şi îngâmfaţi şi de aceea nu au putut să-L cunoască, să-L creadă, ca să se mântuiască şi ei. Vedeţi că mândria nu-i lasă pe oameni să se mântuiască. Grozav este păcatul acesta! În multe chipuri şi în multe feluri se mândreşte omul: cu cartea, cu averea, cu banii, cu neamuri, cu haine, cu câte şi mai câte şi diavolul pune în capul şi în mintea lui că el este cineva, că nu există altul ca el. Să ne ferim şi să ne ferească Dumnezeu, că grozav este păcatul acesta! Dacă lumea de astăzi nu se întoarce la Dumnezeu, se datoreşte acestui păcat împuţit pe care Dumnezeu nu-l poate suferi.
Dumnezeu n-a suferit nici pe îngerii din cer când au făcut acest păcat, dărâmându-i şi făcându-i draci întunecaţi. Aşa sunt şi unii care trăiesc viaţă drăcească, viaţă cu păcate urâte şi împuţite din cauza mândriei! Oamenii alunecă din cauza acestui păcat în desfrânare şi în toate relele, cu toate că au făcut atâtea facultăţi. Şi aici trăiesc ca-n iad şi se vor duce şi dincolo tot în fundul iadului. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de păcatul acesta!
Dar să-i lăsăm pe toţi făţarnicii şi să cercetăm lăuntrul sufletelor noastre. Să vedem dacă noi, care ne numim creştini, îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima şi păzim cu credinţă poruncile Lui. Să ne examinăm, să ne ispitim şi să vedem cum iubim noi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru? E de ajuns să ne aruncăm o privire peste mulţimea creştinilor din veacul nostru şi să vedem cât de departe este dragostea cea adevărată şi cum s-a stins cu totul din cei mai mulţi. Noi, aproape toţi pretindem că iubim pe Dumnezeu, ne mulţumim să-L adorăm fără să-L imităm, îi cinstim Crucea, dar fără s-o purtăm. Unul se roagă, posteşte, merge la biserică, dar în schimb este avar, aspru, fără milă pentru cei săraci.
Altul nu este nici nedrept, nici avar, dar este răzbunător, poartă invidie, este duşmănos, nu iartă, nu caută pacea. Unul pare că este foarte credincios către Dumnezeu, e bun şi drept către aproapele său, dar în schimb este sclavul unei patimi urâte, ori beţiv, ori cine ştie ce patimă murdară are. Altul este curat de astfel de patimi, dar are o limbă de viperă, el sfâşie pe aproapele său prin minciuni şi calomnii. Iată deci că tuturor le lipseşte dragostea adevărată de a iubi pe Dumnezeu mai mult ca orice din lumea aceasta şi din cer.
Dar de unde vom cunoaşte noi că un creştin iubeşte pe Dumnezeu cu acea dragoste de felul celui dintâi, care se cuvine numai Lui? Iată de unde! Din faptele şi din răbdarea creştinului, zice Sfântul Grigorie Dialogul: "Dacă nu lucrăm lucrul cel bun întru răbdare, atunci arde focul dragostei către Dumnezeu în inima noastră ? când păzim poruncile?. De aceea a zis Domnul Hristos lămurit: "Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care mă iubeşte pe Mine?. Iată secretul. De aceea, acela care nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu, măcar că merge la biserică, măcar că face multe rugăciuni, plânge cu şiroaie de lacrimi în timpul rugăciunilor şi al predicilor, dacă nu păzeşte poruncile, tot nu dă semne că iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice.
Atunci putem să arătăm dragoste de Dumnezeu când avem răbdare în necaz, la vreo supărare, o nenorocire, să nu te răzvrăteşti împotriva lui Dumnezeu. Să ştiţi că fără încercări, fără ispite şi supărări nu putem să dovedim îndeajuns adevărata dragoste de Dumnezeu. Sunt unii care se socotesc creştini adevăraţi, cinstiţi, drepţi şi cu mare evlavie. Sunt într-adevăr unii din aceştia, dar când sunt necăjiţi de cineva, nedreptăţiţi, bătuţi, chinuiţi, ocărâţi, atunci se termină cu evlavia şi cu credinţa lor. Ei încep să dea afară din ei atâta răzbunare şi răutate, că parcă niciodată aceşti creştini n-au fost la biserică, n-au auzit nimic de-ale credinţei. Ei hulesc chiar pe Dumnezeu şi îşi pierd toată râvna de a mai merge la biserică sau de a se ruga lui Dumnezeu.
Unii ajung chiar la o mare necredinţă, deschid gura şi zic că, de ce Dumnezeu, dacă există, i-a lăsat să sufere aşa? Aceştia sunt întocmai ca o găleată dogită, crăpată, care stă afundată în fântână. Ea e plină mereu cu apă atâta timp cât este scufundată, dar dacă o tragem puţin în sus din apă, începe să curgă apa din ea până rămâne goală. Aşa se întâmplă şi cu creştinii aceştia care trăiesc în belşug, n-au nici o supărare, toate treburile le merg bine, sunt sănătoşi, au de toate. Astfel de oameni iubesc pe semenii lor la arătare şi cu făţărnicie. Dar cum e scos afară câte unul din mijlocul bunătăţilor în care înoată, atunci poţi vedea ce vas dogit la minte este acela, când începe să curgă tot din el.
În Sfânta Scriptură avem ca pildă de dragoste către Dumnezeu întru răbdare pe sfântul şi dreptul Iov. Acest Iov, care a iubit pe Dumnezeu când era în bogăţie şi nu-i lipsea nimic, L-a iubit şi când a rămas sărac lipit pământului, fără copii, fără avere, fără vite, fără casă, în suferinţă, grav bolnav zăcând pe o grămadă de gunoi, părăsit de toţi şi chiar de soţia lui. Aceasta se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu şi-i zicea lui Iov să hulească pe Dumnezeu, căci i-a făcut nedreptate. Dar el le-a suferit toate cu dragoste şi smerenie şi-i zicea femeii: "Măi femeie, cum am primit noi pe cele bune, de ce să nu primim şi pe cele rele, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!
Şi văzând Dumnezeu dragostea lui adevărată, că nu L-a părăsit în aceste grele încercări şi că tot Lui i-a slujit şi i s-a închinat ? căci îngăduise satanei să-l ispitească - atunci i-a dat Dumnezeu şi pe aici pe pământ alte bogăţii şi bunătăţi şi l-a fericit şi în viaţa cea veşnică împreună cu drepţii. Iată dar şi noi, să nu ne împuţinăm dragostea şi credinţa noastră când vom avea încercări şi ispite, când suntem bolnavi, când vom fi în cine ştie ce suferinţe, fiindcă din ele vom dovedi cât de mult îl iubim noi pe Dumnezeu.
Avem atâtea pilde, atâţia sfinţi şi sfinte care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu, căci de aceea a zis Domnul Hristos: "? cela ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine?. Nu zice să nu iubim, ci să nu iubim pe altcineva mai mult decât pe Dumnezeu. Dacă calci porunca lui Dumnezeu, te aşteaptă ca pe toţi necredincioşii, pe toţi dispreţuitorii şi călcătorii Legii dumnezeieşti, blestemul cel de sus. O hotărâre cumplită venită de sus şi adusă de apostolul Pavel din al treilea cer, zice aşa : "Cel ce nu iubeşte pe Domnul Hristos să fie anatema?.
Biserica nu dă anatema pe cei îndărătnici, răi şi neplecaţi, ci pe cei ce dispreţuiesc pe Dumnezeu, pe cei ce preţuiesc pe Dumnezeu mai puţin decât alte lucruri, care pun în cumpănă pe Dumnezeu cu o mână de ţărână. Dacă i-a luat copilul, nu mai crede în Dumnezeu, dacă s-a îmbolnăvit, nu mai crede în Dumnezeu. Dumnezeu a fost bun numai când i-a dat.
Să ne ferim de greutatea acestei hotărâri, să iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice şi pe aproapele ca pe noi înşine, căci în aceste două porunci se cuprind Legea şi prorociile.


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul iubirii, care Te-ai întrupat pentru noi, luând chip de rob, aprinde Tu inimile noastre cu fructul dragostei Tale cereşti, căci fără Tine nu putem face nimic.
Aprinde-ne, Iisuse, inimile noastre, ca să ardem de dragoste pentru Tine şi arde şi spinii păcatelor noastre. Şi fă-ne curaţi ca să slujim Ţie în toate zilele vieţii noastre şi acolo în veşnicie, în vecii vecilor. Amin.

Esti un sclav

Esti un sclav

Filmele si educatia scolara prefera un portret al sclavilor ca fiinte legate in lanturi si batute cu biciul, creeind astfel o imagine opusa sclaviei, care poate fi indicata prin comentariul:"Tu nu esti asa, deaceea tu nu esti un sclav".

Dar istoria ne arata ca sclavii au fost tratati in toate felurile, unii mai cu cruzime decat altii, dar chiar si cu cel mai amabil tratament, sclavul tot sclav ramane.

Lasand la o parte imaginea stereotipa a sclavului, ca persoana nefericita legata in lanturi, sclavii sunt deseori greu de recunoscut in istorie. In cateva cazuri, de ex. in epoca medievala, erau tinuti sclavi de catre stapani prin credinta religioasa, desi ei nu se considerati sclavi, totusi asa erau tratati.

Sclavii privilegiati ai monarhilor din Asia purtau bijuterii pt. a fi stele de cinema, dar in ciuda ornamentelor si a confortului lor, erau tot sclavi.

Deci, ce este un sclav? Cum definim un sclav? Ce test sa folosim pentru a spune ca cineva e sclav? Ce ii deosebeste de oamenii liberi?

Oamenii liberi pot spune "nu", pot refuza cererile de bani, timp si copii. Sclavii nu pot. Nu exista libertate fara libertatea de a spune "NU". Daca cineva iti cere sa faci ceva si tu poti sa spui "nu" si sa refuzi, atunci esti o fiinta libera. Daca poti fi fortat sa faci ceva sau sa renunti la ceva la care nu vrei, atunci esti un sclav.

Nu trebuie folosit nici un alt test.

Cand esti fortat sa cedezi jumatate din munca ta catre guvern prin taxe care cresc mereu, atunci esti un sclav.

In istorie sclavii trebuiau sa presteze munca pentru propria subzistenta, apoi sa presteze in plus munca pentru stapani. Pentru sclavii romani, raportul dintre munca-pentru-sine si munca-pentru-stapani era de 50-50.

Cand aduni toate taxele vazute si nevazute, impozitele plus pretul crescut pe care-l platesti pentru produse, pentru ca firmele care le produc sa-si plateasca impozitele, vei descoperi ca americanii sunt in acelasi raport: jumatate-pentru-sine versus jumatate-pentru-stapani! Poti sa le impui stapanilor sa reduca taxele? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Stapanii au decis ca ei vor razboaie cu oricine traieste pe un pamant cu petrol. Ideea este ca e mai bine pentru corporatiile americane sa fure petrolul de care au nevoie, decat sa-l plateasca. Milioane de americani (si milioane in toata lumea) nu vor razboi, dar stapanii l-au inceput oricum, mintind lumea. Poti sa refuzi razboiul? Poti sa refuzi sa fii mintit? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Stapanii vor copiii tai pentru viitoarele razboaie. Deja este in congress legea de recrutare in serviciu militar a tinerilor. Poti refuza confiscarea copiilor? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Frauda voturilor nu poate fi stopata in tara, caci impunerea unui sistem de vot electronic inseamna ca alegerile vor fi decise nu de cei care voteaza, ci de cei care numara voturile. Poti refuza un proces necinstit de votare? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Daca nu vezi lanturile sclaviei, asta nu inseamna ca ele nu exista. Lanturile din fier sunt evidente, dar lanturile facute din opinii (atitudini mentale de a accepta si a consimti ceva fara a avea garantia ca e adevarat -n.t.) nu sunt recunoscute intotdeauna asa cum trebuie. Hitler a facut din poporul german sclavi si i-a fortat sa intre in razboi cu opinia (motivarea) ca Polonia era pe cale sa-i invadeze. LBJ a subjugat poporul american fortandu-i sa intre in razboi cu pretextul ca Vietnam atacase USS Madox in golful Tonkin.

Polonia n-a invadat pe nimeni. Nu au existat avioane torpedo in golful Tonkin, dar sclavii, tinuti de lanturi invizibile de opinii, au mers la razboi. Milioane au murit.

In 2003, lanturile au inceput sa fie vizibile. Dreptul constitutional la libera exprimare a fost limitat la zone "libere-de-comunicare" Un sclav poate avea o opinie atata timp cat ea nu este exprimata acolo unde deranjeaza pe alti sclavi.(...)Alte drepturi si protectii constitutionale au fost inlaturate din constitutie. Guvernul poate sa scotoceasca in dosarele personale fara motiv si fara a avea permisiune, chiar poate sa-ti sparga casa fara sa-ti dea socoteala. Simplu, declarand un cetatean ca inamic public, guvernul poate sa trimita la inchisoare cetateni americani, fara mandat de arestare si fara avocat. Ti se poate interzice sa calatoresti, doar pentru ca ai un nume neagreat.

Daca cumperi prea mult aur, sau scoti prea mult cash, sau acumulezi hrana, guvernul te va lua in evidenta.

Discutia despre constitutie este acum considerata motiv pentru a suspecta legaturi teroriste.

Tortura este sustinuta acum ca fiind "necesara" pentru "a face fata crizei". Esti in stare sa refuzi aceste modificari ale constitutiei? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Guvernul (la toate nivelele) a imprumutat trilioane de dolari si a condamnat copiii tai la plata lor. Copiii inca nenascuti vor plati datoriile. A declara viata copiilor inca nenascuti, lasati singuri la o varsta la care au drept de vot, in serviciul statului este sclavie evidenta si odioasa. Poti refuza raspunderea de a plati datoriile pe care guvernul le-a facut fara permisiunea ta? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

(...)

Esti un sclav pentru ca clasa conducatoare poate face orice vrea, poate sa ia orice vrea, si tu nu poti refuza. Poti avea libertatea sa decizi la ce canal TV te uiti diseara, sau ce marca de masina sa conduci pana la serviciu, dar ai prea putina putere asupra vietii tale in rest. Chiar si casa pentru care ai muncit ca sa o platesti in ultimii zece ani, poate sa-ti fie confiscata intr-un moment "eminent". Poti refuza? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Cadoul Americii catre lume: MOARTEA DULCE



Substanta aceasta pe care romanii o consuma in nestiinta de cauza, a fost initial sintetizata pe post de agent chimic cu aplicatii militare. Fostul secretar al “apararii” americane Donald Rumsfeld, este personal responsabil pentru faptul ca substanta a primit aprobarea autoritatilor de specialitate pentru a fi folosita ca aditiv alimentar. El ocupa pe-atunci pozitia de CEO al GD Searle, compania producatoare a otravii numite aspartam. Sa aflam ce le facem copiilor cu m ana noastra, atunci cand le dam 5 lei sa-si ia ceva de la chiosc… Ei ce sa-i faci daca la miere nu ne-a dus capul! Numele meu este Aspartam şi sînt dulce, dulce, dulce.Cine sînt eu de fapt? Am o poveste frumoasă, romantică, dar şi plină de suspans şi de succes. Sînt produsul ştiinţei. Dacă nu era ea, eu nu mă năşteam… Ce minunat!Totul a început de la o bacterie periculoasă pentru oameni. Această bacterie frumoasă a fost după aceea modificată genetic. Bacteria, care este mama mea, a fost hrănită apoi cu deşeuri toxice foarte gustoase.De fapt, să vă spun sincer, bacteria nu este chiar mama mea, pentru că eu, ASPARTAM, nu sînt chiar copilul ei, ci… de fapt… (vai, mă ruşinez !), de fapt sînt caca acestei bacterii periculoase modificate genetic, ce se hrăneşte cu deşeuri toxice. Aşa că aş putea spune cu mîndrie că tatăl meu este deşeul toxic, iar eu mă nasc în pîntecuţul călduţ al mămicii mele, bacteria modificată genetic. Cînd m-am născut, ursitoarele mi-au menit să devin o armă biologică împotriva populaţiei, dar apoi am fost folosit în tot felul de alimente gustoase-gustoase. Îmi plac poveştile cu happy end.Vă miraţi că sînt spurcat? Ziceţi că sînt otravă? Doar sînt dulce, dulce, dulce. Sînt folosit în toate gumele de mestecat, bomboanele pentru respiraţie şi în multe dulciuri şi băuturi carbogazoase. Mai am şi alte nume: NutraSweet, Equal, Spoonful, Equal-Measure, Canderel, Benevia, Neotame… Sînt bun mai ales pentru copii şi în curele de slăbire, pentru că acolo unde sînt eu, nesimţitul de zahăr este eliminat! Deviza mea: Sugar free!Sînt extrem de mîndru de mine însumi şi vă iubesc mai ales cînd mestecaţi gumă şi beţi sucuri dietetice. In Statele Unite sint foarte popular. Aproape că nu există dulciuri care să nu beneficieze de dulceaţa mea.Să aveţi încredere în mine şi să profitaţi de deosebitele mele calităţi. Vă rog să aveţi răbdare şi să îmi citiţi succesele cele mai însemnate, extrase din CV-ul meu. Certific faptul că aceste realizări sînt personale, deşi de multe ori sînt confundat, prin performanţe, cu iodul din sare, cu mercurul din vaccinuri, cu fluorul din pasta de dinţi şi din apă si nu numai.CURRICULUM VITAENUME: Aspartam
CELE MAI MARI REALIZĂRI :• tendinte suicidare• schizofrenie• moarte subita• vatamarea iremediabila a creierului• comportament agresiv• cresterea incidentei cancerului, precum si a gradului de malignitate a tumorilor pe creier• defecte la nastere (incluzând retardarea mintala) si avorturi spontane (nu doar în cazul în care mama a consumat aspartam, ci atunci când si tatal a consumat)• dependenta de aspartam si apetitul exagerat si incontrolabil fata de dulciuri• depresii severe• hiperactivitate la copii• ulcer pepticLA NIVEL PSIHOLOGIC /PSIHIATRIC• agresivitate• anxietate• depresii moderate pâna la severe (deoarece scade nivelul de serotonina)• fobii• insomnie, somnolenta, probleme de somn• iritabilitate• modificari de personalitate• oboseala accentuate• schimbari rapide în calitatea si intensitatea dispozitieiLA NIVEL NEUROLOGIC• ameteala, clatinare din picioare, mers instabil, probleme de echilibru• amorteli ale extremitatilor, dureri ale extremitatilor• artrita• atacuri cerebrale partiale sau complexe• atacuri de panica• confuzie• convulsii• crize de apoplexie• crize epileptice• durere locala, slabiciune în member• dureri ale încheieturilor si articulatiilor• dureri de cap, migrene, unele chiar acute (femeile sunt mult mai vulnerabile)• dureri faciale atipice• dureri generalizate• dureri musculare si la nivelul scheletului• febrilitate• halucinatii• hiperactivitate acuta si nevoia de a misca încontinuu din picioare• hiperactivitate la copii sau adultiincapacitate de concentrare, pierderea memoriei, tulburari de gândire• îngreunarea vorbirii, dificultati de vorbire, dictie neclara• lesin, inconstienta si coma• modificarea formei si a texturii sânilor• parestezie si amorteala membrelor• retardare la copii• senzatie de greutate în corp• spasme musculare• tremuraturi ale muschilor• tremuraturi severe• tulburari neurologice• umflarea diferitelor parti ale corpuluiLA NIVEL UROGENITAL• impotenta• reducerea functiei sexuale• tulburari sexuale• dificultati de urinare• modificari ale cantitatii urinei• probleme urogenitale• urinare frecventa si senzatie de arsuraLA NIVELUL OCHILOR• conjuctivita• dilatarea pupilei• sindrom exoftalmic; umflarea ochilor• iritatii, durere si presiune oculara• orbirea treptata a unuia sau a ambilor ochi• probleme la folosirea lentilelor de contact• reducerea lichidului lacrimal• cecitate, scaderea vederii si/sau alte probleme de vedere, cum ar fi: încetosare, fulgerari luminoase,viziunea unui tunel, pete sau linii.LA NIVELUL URECHILOR• intoleranta severa la zgomot• probleme cu auzul, pierderea auzului• tinitus (tiuituri în urechi)LA NIVELUL PIEPTULUI• aritmie• dispnee• dureri în piept• hipertensiune• modificari ale presiunii sanguine• palpitatii, tahicardie• respiratie astmatica• respiratie scurta datorita modificarii pozitieiLA NIVEL GASTROINTESTINAL• balonare• constipatie• crampe• diaree, uneori cu cheaguri de sânge• durere si dificultati la înghitire• dureri abdominale• greata, voma• modificarea apetitului• modificarea sensibilitatii gustative• modificari în greutate• probleme ale sinusurilor• probleme de salivare• sete persistenta si retinerea apei în organism• sialoree• tendinta de a mânca si a bea excesiv• tuse cronica• urme de sânge în voma sau fecale• uscarea gâtului, dureri de gâtLA NIVELUL PIELII• la nivelul pieptului, agravarea alergiilor respiratorii (de exemplu, astmul)• eczema• înrosirea fetei• leziuni dermatologice• reactii alergice în regiunea gurii si a buzelor• senzatii de mâncarime, fara eruptii cutanate• urticarie si alte probleme de pieleLA NIVEL ENDOCRIN ŞI METABOLIC• accelereaza si genereaza aparitia diabetului la persoanele care sunt susceptibile la diabet, dar care nu ar fi dezvoltat niciodata aceasta boala daca nu consumau aspartam• accelereaza procesele clinice ale diabetului• adenopatie• agravarea hipoglicemiei• agraveaza si simuleaza retinopatia si neuropatia diabetica• diverse tulburari metabolice, anemie• caderea parului sau subtierea lui• agravarea complicatiilor diabetice: retinopatie, cataracta, neuropatie si gastropareza• crampe în perioada dintre ciclurile menstruale• creste apetitul pentru carbohidrati• cresterea gradata în greutate• diabet si complicatii ale diabetului• dificultati în timpul sarcinii• dismenoree• hematurie• hiperglicemie sau hipoglicemie• modificarea coloratiei unghiilor si a pielii• modificarea mirosului corporal• modificari ale aspectului parului si unghiilor• modificari ale transpiratiei• noduli• obezitate• pierderea si modificarea gustului• probleme si modificari menstruale• produce un control scazut asupra diabetului la pacientii care iau insulina sau antidiabetice orale• scaderea brusca în greutateALTE TULBURARI• modificarea temperaturii corpului• probleme cu dantura• probleme nespecifice• scaderea imunitatii, sensibilitate crescuta la infectii• sete excesiva, retentia de lichide, umflarea picioarelorBOLI CAUZATE DE ASPARTAM• boala Alzheimer• boala Basedow-Graves• boala Lyme• boala Ménière• boala Parkinson• deficit de atentie• epilepsie (forma „grand mal“ si „petit mal“)• fibromialgie• hipotiroidie datorata mercurului din plombele dentare• limfom malign non-Hodgkin• limfom la nivelul creierului (este o tumoare cu o rata foarte crescuta de mortalitate, fiind asociata cu consumul de aspartam)• lupus eritematos diseminat• retardare mintala• scleroza laterala amiotrofica• scleroza multipla• sensibilitate crescuta la amalgamurile dentare cu mercursindromul cronic de oboseala• sindromul de mialgie eozinofilica ( EMS )• tumori cerebrale, ale glandei tiroide, mamare, pancreatice, testiculare,ovariene, uterine, adenomuri ale glandei pituitare, tumori uterine.
SĂ AVEŢI POFTĂ!

PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

Pescuirea minunată

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

Fraţi creştini,

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.
Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.
Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.
Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.
Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.
Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.
Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!" Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta".
Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.
O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor Biblia unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.
Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.
Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:
Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."
Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.
Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.
Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci... Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.
Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.
Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.
Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".
Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!
Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.
Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi".
Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta".
Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.
Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.
O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.
Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?"
Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.
Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.
Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".
S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.
Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.
Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.
Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.
Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.
Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.
El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.
Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.
Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.
Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.
Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.

Rugăciune
Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre.

Amin.

Predica la Sfintii Trei Ierarhi


Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si priceperea este stiinta Celui Sfint (Pilde 9, 10)
Iubiti credinciosi,


Cu mila si cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel in Treime inchinat si marit, am ajuns si in anul acesta la praznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur. De aceea ne-am adunat astazi la Sfinta Biserica pentru a cinsti dupa cuviinta pe aceasta treime de ierarhi, aparatorii Preasfintei Treimi, pe care ii lauda toata crestinatatea. Cinstim astazi pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocaintei, tilcuitorii cei mai adinci ai Sfintei Scripturi. Laudam astazi pe acesti trei mari ierarhi, invatatori si luminatori ai lumii, vase alese ale Sfintului Duh, parinti ai evlaviei noastre, pastori plini de rivna ai crestinilor, dascali ai dreptei credinte, hranitorii saracilor, aparatorii vaduvelor si povatuitorii calugarilor.

Sfintii Trei Ierarhi sint cele trei virfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au intrecut cu inaltimea vietii si a invataturii lor pe multi si ca niste apostoli dupa Apostoli au stralucit in lume. Toti trei fiind luminati de Duhul Sfint, au avut aceeasi intelegere a Bisericii, au intarit canoanele si invataturile dumnezeiestii Scripturi. Aceste trei vase ale Duhului Sfint, pline de sfintenie si binecuvintate cu darul facerii de minuni si al frumoasei vorbiri, au marturisit in lume dreapta credinta, au explicat dogmele Bisericii, au imbogatit sfintele slujbe si au vindecat si alinat multe boli si suferinte trupesti si sufletesti ale oamenilor. Fiind luminati de Dumnezeu si daruiti cu multa intelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe imparatii raucredinciosi, au smerit pe cei mindrii, au impartit la saraci averile bogatilor, au mustrat cu mare indrazneala pacatul, mai ales necredinta, eresul, mindria, desfriul, lacomia si zgircenia, scriind multe invataturi crestinesti. Ei au lasat Bisericii lui Hristos, pe linga viata lor sfinta, zeci de carti teologice, care apara dogmele ortodoxe si viata morala si care formeaza un mare tezaur al lumii crestine.Si acum sa va amintesc pe scurt viata si faptele fiecaruia din cei trei sfinti ierarhi:Sfintul Vasile cel Mare a vazut lumina zilei in Cezareea Capadociei (Turcia de astazi), dintr-o familie aleasa de crestini. Parintii sai, Vasile si Emilia, au avut zece copii. Indemnati de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilarie la invatatura cartii, crescindu-l de mic in frica lui Dumnezeu.Fire adinc ginditoare, evlavioasa, tacuta, Sfintul Vasile a strabatut cu multa usurinta toata invatatura cea ritoriceasca si filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai inalta scoala a faimoasei Atene. Aici s-a imprietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascalii sai; aici a deprins "firea filosofiei, care este - dupa cum singur spunea - gindul mortii".Indemnat de Duhul Sfint, a plecat apoi sa viziteze toate minastirile si pustietatile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim sa se inchine la Mormintul Domnului. Dupa ce a primit botezul in riul Iordanului, s-a dus in Cezareea Capadochiei - patria sa - unde a fost facut preot. Dar el, iubind mult linistea si rugaciunea, s-a retras in partile Pontului, unde a intemeiat o aleasa minastire, cu viata de obste. Venind aici si Sfintul Grigorie, au trait impreuna cele mai alese clipe de bucurii duhovnicesti, pe care apoi adesea si le aminteau unul altuia. Aici au scris impreuna neintrecute cuvinte ascetice despre rugaciune, post, viata de obste, preotie, dragoste etc.Nevoia in care se afla Biserica din Cezareea, strimtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile sa lase pustia si sa vina in ajutorul Bisericii lui Hristos. In scurta vreme, fiind ales episcop, cu multa putere si osirdie, biruieste pe incepatorii eresurilor, impaca pe ortodocsi, uneste Biserica dezbinata, mingiie inimile pastoritilor, hraneste pe cei saraci din hambarele bogatilor, adapa pe cei insetati din izvoarele bunei credinte.

Sfintul Vasile era mare, nu atit ca statura, cit mai ales cu darul ce era intr-insul, cu viata sa aspra, cu mintea sa adinc ginditoare. Avea si darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viata lui era mai mult ingereasca decit omeneasca. Neincetat se ruga, invata mereu, mingiia pe toti. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hranitor flaminzilor, pastor adevarat al oilor celor risipite.Aur pentru sine nu stringea, dar cu aurul invataturilor sale pe toti ii imbogatea. Haine bune nu purta, dar pe toti saracii Capadociei ii imbraca. Piine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se intorcea de la el flamind si nemiluit.Cine altul ca Sfintul Vasile a purtat atita grija de cei saraci, cine a facut ca el din Cezareea o adevarata casa de oaspeti pentru straini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru batrini si locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi ii infrunta pe imparati, ii rusina pe eretici, ii smerea pe filosofi, uimea pe ritori, pe calugari ii povatuia, pe vaduve le asculta, pe necredinciosi ii aducea la credinta, pe pacatosi ii primea si cu canon de pocainta ii vindeca.Fiind din tinerete bolnavicios, in anul 379, Sfintul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul in virsta de 51 de ani, dupa ce a pastorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.Sfintul Grigorie Teologul s-a nascut in orasul Nazianz, aproape de orasul Cezareea Capadociei. Parintii sai, Grigorie si Nona, fiind binecredinciosi, l-au crescut de mic in buna credinta, dindu-l la invatatura cartii. Iubind mai mult frumusetea vorbirii, a invatat si a deprins mai mult ca oricare mestesugul retoricei, de la cei mai alesi dascali ai Atenei.Intors la Nazianz, a fost facut preot de tatal sau, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o minastire intemeiata de ei in Pont. Fiind chemat de tatal sau si de nevoile Bisericii impresurata de eretici, Sfintul Grigorie s-a reintors in Nazianz. Dupa multa staruinta, fiind facut episcop de insusi prietenul sau, Vasile, nu a primit scaunul cel incredintat lui, ci petrecea linga batrinul sau tata, ajutindu-l sa biruiasca pe inversunatii eretici.Fiind iubitor de liniste, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plina de dar si cu maiestria cuvintului, pe toti ereticii i-a imblinzit si i-a adus la credinta cea adevarata. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a facut aici adevarate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfintul Grigorie? Cine a aparat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai inalte despre Duhul Sfint, despre dragoste, despre credinta cea adevarata? Cine a uimit in Sinodul al II-lea Ecumenic pe toti episcopii? Cine a rusinat pe filosofi si a smerit pe ritori, mai mult ca el, cu adincimea gindirii sale si cu dulceata vorbirii?Dornic de singuratate, dupa doisprezece ani de pastorie, se retrage in satul sau natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Il iubea atit de mult.Cu toate ca Sfintul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibila, adinc ginditoare, insetata dupa liniste, nimeni nu a vorbit vreodata mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a aparat mai cu tarie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decit Sfintul Grigorie.Din aceste pricini s-a si numit "Teolog", adica "Cuvintator de Dumnezeu".Impacat cu sine si cu Dumnezeu, in anul 389, Sfintul Grigorie Teologul trece la Domnul in virsta de 60 de ani, lasind Bisericii un nepretuit tezaur de cuvinte si invataturi dogmatice.Sfintul Ioan Gura de Aur s-a nascut in vestita cetate Antiohia Siriei, din parinti crestini, Secund si Antuza. Fiind singur la parinti, a fost dat la invatatura cartii, la cei mai alesi dascali ai vremii de atunci. Murind tatal sau din tinerete, fericitul Ioan si-a ales viata cea ingereasca, retragindu-se la o minastire si de aici intr-o pestera, unde singur s-a nevoit in post si rugaciune patru ani.Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multa osirdie in Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neincetat cuvinte de invatatura, de pocainta si de mingiiere poporului insetat, incit s-a facut cunoscut in toata cetatea. Pentru buna lui invatatura si frumusetea vorbirii a fost numit de toata crestinatatea "Gura de Aur". Ales patriarh al Constantinopolului, Sfintul Ioan, desi a primit cu sila aceasta mare cinste, a pastorit turma lui Hristos cu mare osirdie, timp de noua ani, ducind-o la vreme la apa si hranind-o cu cuvintele sale cele aurite.Sfintul Ioan Gura de Aur, zis si Hrisostom, a intrecut pe toti dascalii Bisericii noastre, nu atit prin inaltimea cuvintelor, nu prin asprimea invataturilor, cit mai ales prin dulceata vorbirii sale, atit de curgatoare si pe intelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfintul Ioan Hrisostom despre pocainta, despre folosul rugaciunii, despre mergerea cit mai regulat la biserica, despre pacat, despre moarte, despre judecata si rasplata viitoare. Nimeni nu a tilcuit mai bine ca el Sfinta Scriptura. Nimeni nu a hranit turma sa cu mai multe invataturi, nimeni nu a aparat mai bine pe saraci si pe vaduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul si rugaciunea mai mult decit Sfintul Ioan Gura de Aur.El era pastorul cel adevarat, tatal saracilor, aparatorul vaduvelor, mingiietorul sarmanilor, hranitorul flaminzilor, mustratorul boierilor, primitorul izgonitilor si invatator prealuminat a toata lumea. Doctor minunat al sufletelor, el stia sa scoata cu cuvintul spinii patimilor din inimile oamenilor si apoi sa puna alifie pe rani, prin invataturile sale cele aurite.Dar, ca intotdeauna, curajul si indrazneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri si incercari la sfirsitul vietii. Astfel, izgonit din scaun si exilat de imparat si de sotia sa, Eudoxia, marele dascal si pastorul cel bun, Sfintul Ioan Gura de Aur, moare in grea suferinta, departe de oile sale in anul 407, avind pe buze aceste cuvinte: "Slava lui Dumnezeu pentru toate!"
Dupa ce am amintit, pe scurt, viata Sfintilor Trei Ierarhi, sa va spun in putine cuvinte cum a luat nastere praznicul de astazi.Pe vremea imparatului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a nascut o neintelegere intre credinciosii din Constantinopol, privind cinstirea Sfintilor Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfintul Vasile, zicind despre el ca este mai inalt in cuvinte, ca unul ce a incercat si a ispitit firea lucrurilor prin sine, si cum ca era atit de imbunatatit, incit putin lipsea de a-l asemana cu ingerii. Nu facea pogoramint legii, nici nu ierta cu usurinta, ci era aspru, neavind la el nici un lucru pamintesc. Acestia il micsorau pe Sfintul Ioan Gura de Aur, ca si cum ar fi fost oarecum impotriva marelui Vasile, fiindca era ingaduitor si atragator la pocainta. Altii inaltau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum ca ar fi fost in invataturi mai iertator si sfatuia cu usurinta pe toti, chemindu-i la pocainta. Pentru aceasta il cunosteau mai mult ca pe Sfintii Vasile si Grigorie, atit pentru multimea cuvintelor celor curgatoare de miere, cit si pentru iscusinta cugetarilor.Altii cinsteau mai mult pe Sfintul Grigorie, ca cel ce a intrecut prin intelepciune, prin frumusetea vorbirii si prin invatatura elineasca pe toti dascalii cei vestiti. Ziceau, deci, ca inteleptul Grigorie ii intrecea pe toti si de aceea i se cuvenea intiietatea. Din aceasta pricina s-au impartit si credinciosii, incit unii se chemau ioaniteni, altii vasiliteni, iar ultimii grigorieni.Vazind Sfintii Trei Ierarhi ca se dezbina Biserica din cauza lor, s-au aratat in vis si in chip vazut, cite unul deosebit, apoi toti trei impreuna, lui Ioan, mitropolitul cetatii Evhaitelor, un pastor imbunatatit si preaintelept, zicindu-i:"Dupa cum ne vezi, noi sintem una la Dumnezeu si nu este intre noi nici o cearta sau impotrivire, ci fiecare fiind calauziti de dumnezeiescul Duh, am invatat si am scris spre mintuirea cea de obste si folosul oamenilor. Tot ce am invatat noi am dat si altora spre inmultirea talantului nostru si nu este intre noi nici unul intii sau al doilea, ci, daca veti vorbi de unul, cei doi urmeaza. Deci, scoala-te si porunceste acestora ce se cearta si se dezbina din cauza noastra, sa nu se mai certe pentru noi, caci pentru aceasta si noi ne-am sirguit, atit in viata, cit si dupa moartea noastra sa impacam lumea si s-o aducem la unire. Deci rinduieste-ne la toti trei o zi, cind ti se va parea de cuviinta si ne fa praznic cuviincios odata. Apoi spune si celorlalti crestini, care vor fi mai pe urma, ca noi sintem una la Dumnezeu si vom fi mijlocitori in cer inaintea Preasfintei Treimi, pentru mintuirea celor ce vor savirsi praznicul si pomenirea noastra".Zicind acestea i se parea lui Ioan ca Sfintii Trei Ierarhi se urca la cer, stralucind cu lumina nemarginita si chemindu-se unul pe altul pe nume. Deci, sculindu-se arhiereul evhaitenilor, a facut precum i-au poruncit Sfintii Vasile, Grigorie si Ioan, potolind multimea si pe toti care se certau pentru ei. Astfel, Sfintul Episcop Ioan, aflind ca in luna ianuarie se praznuiesc toti acesti sfinti: in ziua intii, Sfintul Vasile, la 25, Sfintul Grigorie si la 27, Sfintul Ioan Gura de Aur, i-a unit pe toti trei, la 30 ianuarie, facindu-le slujba, canoane, tropare si cintari de lauda precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem in Biserica sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi.Sintem datori deci, fratilor, sa tinem cu evlavie aceasta sarbatoare si sa cinstim pe facatorii nostri de bine, multumindu-le dupa putere, caci dupa datorie, nu putem. Sa cinstim cu cuvinte de lauda pe cei trei cuvintatori de Dumnezeu si sa le urmam credinta, rivna pentru Biserica, dragostea lor pentru oameni, viata lor sfinta. Dar cum vom putea lauda indeajuns pe acesti mari sfinti, dascali si ierarhi ai Bisericii? Atit se cuvine sa zicem, ca daca nu s-ar fi ostenit atit de mult acesti sfinti cu viata, cu cuvintul si cu scrisul, nu ar fi scapat crestinatatea de slujirea idoleasca, de eresurile cele cumplite impotriva Preasfintei Treimi si de atitea tulburari si grele pacate care nelinisteau obstea crestinilor. Dar Dumnezeu a rinduit de sus pe acesti mari luminatori sa traiasca tocmai atunci cind Biserica lui Hristos era invaluita si tulburata si inauntru si in afara.Acesti oameni ceresti si ingeri pamintesti, trimbitele adevarului, preaintelepti ritori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sirguit sa smulga trecutul si sa risipeasca pe luptatorii impotriva dreptei credinte, alungind cu prastia cuvintelor lor pe lupii cei rai, care dezbinau Biserica dreptmaritoare. Acesti trei mari ierarhi si pastori, cu intelepciunea si darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrajmasilor si au smerit intelepciunea elineasca ce se ridica impotriva cunostintei de Dumnezeu, schimbind si prefacind totul spre bine, netezind si indreptind pe cele strimbe, risipind toata asuprirea si nedreptatea.Treimea paminteasca a Sfintilor Ierarhi, ne-a invatat a ne inchina Treimii celei mai presus de minte si a marturisi, dupa cum scrie in Crez, un singur Dumnezeu, inchinat in trei persoane: Tatal, Care este nenascut si pricina a toate; Fiul, nascut din Tatal si Duhul Sfint, Care este purces din Tatal si facut cunoscut noua prin Fiul. Nu sint trei Dumnezei, ci un Dumnezeu in trei persoane, care au aceeasi fiinta si prin care s-au facut toate cele vazute si nevazute.Dar sa lasam pe altii sa le spuna intelepciunea, adinca cunostinta, postul, rugaciunea, milostenia si celelalte fapte bune pe care le aveau Sfintii Trei Ierarhi. Noi sa ne minunam de grija lor cea mare care o aveau pentru mintuirea oamenilor, pentru ca de aceasta se ingrijeau mai mult decit toate, cunoscind ca prin fapte bune pastreaza omul asemanarea cu Dumnezeu.In ce fel au miluit Sfintii Trei Ierarhi pe multi oameni, o sa intelegem din cele ce urmeaza: Dumnezeu a facut lumea aceasta pentru oameni, iar acesti sfinti au tilcuit firea tuturor fapturilor si prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumusetea si marimea lor, iar acesti minunati dascali explica cerurile si pamintul, adica lumea cea vazuta si nevazuta, cum este asezata, rinduiala ei si care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi si Nou spre mintuirea noastra, si acesti mari sfinti ne-au explicat mai bine ca toti Sfinta Scriptura si ne-au indemnat sa pazim poruncile Domnului.Mintuitorul S-a intrupat pentru noi, iar sfintii acestia ne tilcuiesc si ne fac cunoscuta taina rascumpararii noastre prin intrupare, prin moarte si inviere. A trimis Hristos pe Sfintii Apostoli sa propovaduiasca in lume cunostinta de Dumnezeu, sa piarda idolatria si sa intoarca lumea la dreapta credinta in Dumnezeu. A trimis pe Sfintii Trei Ierarhi sa propovaduiasca adevarata credinta, sa izgoneasca din oameni intunericul necredintei, sa rusineze pe eretici si sa aduca la Hristos cit mai multe suflete.Vedeti grija Sfintilor Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeti grija lor pentru mintuirea oamenilor? Atit in viata cit si dupa moarte, sfintii se ingrijesc de unitatea Bisericii, de pastrarea cu sfintenie a dreptei credinte, de sporirea noastra in fapte bune si de mintuirea lumii. Vedeti cum a rinduit pronia dumnezeiasca pe acesti mari ierarhi, tocmai in secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri si dezbinari, pentru a apara unitatea credintei in Biserica, pentru a salva crestinatatea de eresuri si de idolatrie, pentru a smeri filosofia pagina si a intari dogmele dreptei credinte in lume?N-au putut suferi Sfintii Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfisera sa mentina corabia Bisericii in pace, sa sporeasca sfinta credinta, sa risipeasca eresurile si sa curete sufletele oamenilor de patimi. De un gind cu ei sint toti sfintii si ingerii din cer, ca si toti pastorii si crestinii ortodocsi. Toti se roaga inaintea Preasfintei Treimi pentru biruinta Evangheliei, pentru pacea in lume si mintuirea sufletelor noastre.Insa la aceasta unitate crestina, in familie, in Biserica si in lume, trebuie sa contribuie fiecare dintre noi. Ginditi-va cit de mare pacat face un crestin - barbat sau femeie - care strica pacea si unitatea familiei. Majoritatea divorturilor de astazi sint tocmai din aceasta cauza. Ei bine, acesti crestini care distrug familia cuiva si lasa copii orfani pe drumuri, sint blestemati de Dumnezeu si nu vor primi mintuirea asa usor.Ginditi-va la acesti crestini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapada Sfinta Cruce, Sfintele icoane, Sfintele Taine si tot ce avem mai scump. Acestia, nu numai ca se duc la adunarile sectelor, dar intra si in casele ortodocsilor, cu scopul de a-i dezbina, de a semana tulburare, indoiala si sa atraga citi mai multi la eresul lor. Nu sint ei oare asemenea lui Arie si celorlati incepatori de eresuri? Toti acestia nu se pot mintui pina nu se reintorc in Biserica, de unde au plecat. Ei sint indemnati la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decit in tulburare, ura si indoiala. De aceea se si numeste vrajmasul nostru, "diavol", care inseamna "impotrivnic". Toti cei ce se impotrivesc adevarului, luminii, Bisericii, pastorilor, sfintilor si explica Evanghelia dupa capul lor, sint fii ai celui rau care a dezbinat pe ingeri in cer si dezbina mereu lumea pe pamint.Sa ne ferim, fratilor, de cei ce dezbina si tulbura casele, sufletele, obstea si Biserica Domnului si sa ne rugam permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiasi mame se cearta, se dezbina intre ei. Aceasta este si mai rau. La fel si in Biserica, se dezbina uneori credinciosii nostri. Unii zic ca tin sarbatorile pe stil vechi; altii zic ca sint in "Oastea Domnului". Altii zic ca s-au pocait si nu sint ca ceilalti fii ai Bisericii. Oare de ce aceasta dezbinare? Numai diavolul, vrajmasul cel de obste se bucura de neunirea noastra!Sa nu ne dezbinam unii impotriva altora, fratilor. Toti sintem ai lui Hristos, toti sintem fiii Bisericii, daca ascultam de ea si de pastorii ei. Toti sintem ostasii lui Hristos, daca ducem lupta cea buna cu rabdare pina la capat. La Dumnezeu se mintuiesc cel mai greu ereticii si cei mindri, daca se intorc cu cainta la Biserica. Iar cel mai usor se mintuiesc cei smeriti, care asculta si iarta pe toti.Sa rugam pe Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, care sint foarte cinstiti in tara noastra si au la Iasi cea mai frumoasa biserica din Europa inchinata lor, sa se roage inaintea Preasfintei Treimi pentru intarirea dreptei credinte, pentru pacea si unitatea Sfintei Biserici si pentru mintuirea sufletelor noastre.

Amin.