marți, 6 decembrie 2016

Nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură

Găseşti pacea când nu doreşti nimic altceva decât ceea ce-ţi dă Dumnezeu, când eşti mulţumit permanent cu ceea ce ai şi nu-ţi doreşti nimic altceva decât pe Dumnezeu. Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură. Căsătorit fiind, a murit fecior. La fel şi bătrâna, care, cu cinci ani de zile fiind mai tânără, când a ajuns la vârsta la care a murit bătrânul, şi-a dat duhul şi ea. Exact la aceeaşi oră.
Pentru că a trăit la fel. Era blând, cum zice Domnul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Dacă se certau doi, trei oameni, ziceau „Hai să mergem la badea Mihai!”. Pe atunci nu erau atâţia judecători, oamenii nu aveau atâtea înlesniri ca acum, fel de fel de legi şi oameni ai legii. Şi când ajungeau în faţa bătrânului căpătau pace şi linişte atât de multă, că se uitau: „Pentru ce-am mai venit? Ce aveam noi de gând? Nimica!” şi plecau. Îl ştiu pentru că mi-a fost vecin badea Mihai.
A ştiut cu 20 de ani înainte ceasul morţii. Oamenii toţi aveau scris în calendar ziua când trebuie să moară: Joia Luminată, după Paşti. În acea Joi a fost la biserică, s-a împărtăşit. Şi-a văzut gospodăria pe picioarele lui, s-a dus pe la vecini să-i vadă şi să-i sfătuiască de bine, după aceea a trimis bătrâna: „Du-te şi cheamă vecinii, ca să mă iert cu ei”. Şi i-a chemat şi s-au iertat şi a spus: „Aveţi grijă de babă, că eu plec. Iată, vine!”. S-a dus, a luat lumânarea cu mâna lui, a aprins-o, a pus-o într-o cană de lut, a făcut trei mătănii cu fruntea la pământ – avea 87 de ani şi jumătate – şi şi-a cerut iertare. „Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte. Aveţi grijă de babă!” S-a urcat singur pe pat, a făcut cruce de trei ori, s-a întors cu faţa spre perete, s-a întins şi a fost mort. A murit un creştin.
Puţini sunt cei ce-L caută pe Dumnezeu. Dacă Diogene umbla ziua în amiaza mare cu felinarul aprins să caute un om şi nu găsea, se poate spune că şi acum e la fel. Nu poţi găsi un om adevărat, unit cu Dumnezeu, să-L caute pe Creator, cum copilul cel mic îi caută mereu pe părinţi să-l apere.
Nu vă gândiţi dinainte ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca, că acestea păgânii le caută. Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu avem de toate, suntem îndestulaţi. Să căutăm ce e duhovniceşte: rugăciunea, postul, milostenia şi spovedania şi împărtăşirea deasă, pentru a fi permanent curaţi. Aşa cum trupul are nevoie permanent de hrană ca să poată supravieţui, tot aşa sufletul are nevoie de hrană duhovnicească. Eu am fost bolnav. Treizeci de ani am avut meningită cronică. Dumnezeu m-a vindecat. Părintele Iovan Ioan m-a vindecat, printr-o dezlegare, şi ştiu ce înseamnă puterea lui Dumnezeu. Toate sunt deşertăciune în lumea aceasta, deşertăciunea deşertăciunilor.

luni, 14 noiembrie 2016

"Cum aţi supravieţuit aici timp de 48 de ore?"

Un tânăr deţinut a fost adus în baracă1, condamnat la 20 de ani pe baza art. 58 - un student având abia 23 de ani - şi îl chema Alexie. Cu lipsa de experienţă şi cu voiciunea tinereţii nu a întârziat să ajungă la neînțelegeri cu criminalii. Până acum nu fusese niciodată în închisori sau în lagăre şi nu ştia că dacă nu vrei să mori repede trebuie să taci, să te retragi, să fii de acord...
Hainele lui erau aproape noi. Criminalii au hotărât să-l dezbrace. Obicei vechi, jucau la cărţi hainele noilor veniţi. Cine câştiga lua putere asupra lor. Orice rezistenţă sau împotrivire era egală cu moartea. Învingător a ieşit Ivan Carii. S-a apropiat de tânăr şi i-a zis cu răceală:
- Prietenaşule, scoate hăinuţele tale.
Aşa a început drama. Alexie l-a privit ca pierdut. Vorbise serios? Era posibil să-i smulgă hainele cu ”aşa vreau” şi să-l lase gol? Ba, a glumit... Nu, nu i le va da. Nu! Atunci Carii s-a hotărât să înceapă ”comedia”, ca să-i distreze pe tovarăşii lui. Cu voce blândă şi cuvinte ironice a încercat să-l convingă pe Alexie că este în avantajul lui să cedeze fără împotrivire. Şi deodată, pe neaşteptate, i-a dat prima lovitură. Alexie a încercat să se apere. Deja toţi din baracă ştiau că este şters de pe lista celor vii. Se va face mare spectacol.
Nimeni nu îndrăznea să se bage în mijloc, să spună un cuvânt, să oprească vărsarea de sânge. Nici Saricov. Era lege. Orice socoteli se încheie, taci şi nu te amesteca. Te-ai băgat? Te vor ucide. Carii lovea neîntrerupt şi tânărul slăbi. Şi pe cât îl lovea, pe atât se sălbăticea. Faţa lui Alexie, care în zadar încerca să se apere, era roşie de sânge. În jur se adunaseră mulţi care priveau în tăcere... Criminalii, pentru a se distra, s-au împărţit în două grupe, dintre care una se făcea că îl susţine pe tânărul student.
În timpul când începuse macabrul ”spectacol”, părintele Arsenie aranja lemnele lângă sobe în cealaltă parte a barăcii. Aşa că nu a văzut cum a început omorul. Când a înţeles că se întâmplă ceva şi s-a apropiat, l-a văzut pe Alexie căzut şi plin de sânge, fiind ca o jucărie în mâinile de oţel ale sălbaticului Ivan Carii. Batiuşca nu a pierdut timpul. Fără să şovăie, liniştit dar cu fermitate, a dat la o parte pe spectatorii adunaţi şi a intrat în mijlocul încăierării. În faţa ochilor uimiţi ai tuturor, l-a prins strâns şi hotărât pe Carii de mână, silindu-l să se oprească. Criminalul l-a privit pe părintele Arsenie cu mirare. Cum a îndrăznit părintele? A, i-a venit şi lui ceasul?
Nu şi-a putut abţine un rânjet de sălbatică bucurie. De la început i-a stat în gât acest ”scârbos” bătrânel. L-ar fi aranjat de mult timp, dacă nu i-ar fi fost frică de ceilalţi. Acum, însă, nu se va împotrivi nimeni. El a fost cel care l-a provocat. Şi în acord cu ”legea” trebuie să plătească.
- Ei, aşadar, părinte..., a râs printre dinţi aproape vorbind de unul singur. A venit ceasul tău! Sfârşitul tău! Prima dată îl voi ucide pe tânăr, şi după aceea pe tine...
- Toţi stăteau ca încremeniţi. Cine să intervină? Vor sări asupra lui criminalii şi îl vor face bucăţi, ca pe un călcător al ”legii”. Carii a scos cuţitul şi s-a aruncat asupra lui Alexie. Fulgerător, cu o uimitoare mişcare îndemânatică, mâna părintelui Arsenie, blândului, răbdătorului, slăbitului părinte Arsenie, a căzut grea şi necruţătoare peste încheietura mâinii lui Carii. Lovitura a fost atât de puternică şi îndemânatică încât mâna înarmată a slăbit şi cuţitul a căzut pe podea. Părintele Arsenie a dat cu piciorul cuţitul, aruncându-l departe şi în acelaşi timp l-a îmbrâncit cu putere pe Carii.
Criminalul şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. Căzând, s-a lovit cu capul de colţul unui pat şi a urlat de durere. Atunci unii au râs. Părintele Arsenie, apropiindu-se de Alexie, i-a zis:
- Ridică-te, Alioşa! Spală-te! Nu te va mai supăra nimeni. Şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a dus la treaba lui. Carii s-a ridicat încet. Toţi erau tăcuţi, înţelegând că voinicul a fost umilit şi pierduse orice influenţă asupra tovarăşilor lui. Cineva a împrăştiat cu piciorul sângele ce se afla pe podea şi a ridicat cuţitul.
Faţa lui Alexie era vânătă, urechea dreaptă ruptă, un ochi închis şi celălalt roşu. O frică de moarte plutea acum în baracă. Părintele şi studentul cu siguranţă nu vor mai trăi mult timp. Îi vor ucide prietenii lui Carii. Straniu şi neaşteptat, lucrurile s-au desfăşurat diferit. Cu generozitatea lui, părintele Arsenie a câştigat stima şi admiraţia criminalilor. Pană atunci cunoscuseră bunătatea şi iubirea lui de oameni. Acum i-au cunoscut curajul şi bărbăţia, îndrăzneala şi puterea lui. Toate aceste elemente ale persoanei lui i-au impresionat. În persoana lui vedeau un om neobişnuit, un om cu adevărat mare.
Carii s-a retras la patul lui şi a început să le șoptească ceva tovarăşilor lui. Aceştia însă, o simţea şi el, îl ascultau aproape cu indiferenţă. Dacă nu l-au sprijinit în timpul încăierării, nu-l vor sprijini niciodată. În seara următoare, după ce deţinuţii s-au întors în baracă, cu puţin timp înainte de a se închide uşile, au năvălit înăuntru comandatul cu câţiva supraveghetori.
- Ridicaţi-vă şi aşezaţi-vă în rând! a strigat ieşit din fire.
Au sărit toţi în picioare şi s-au aşezat în rând în faţa paturilor. Inspectându-i, şeful a ajuns la părintele Arsenie. L-a apucat şi a început să-l lovească ca un înnebunit. În acelaşi timp supraveghetorii l-au scos din rând pe Alexie.
- Pentru încălcarea legii, întărâtare la harţă şi tulburarea ordinii, ZEK-18376 şi P-281 vor fi duşi la carcera N-1, unde vor rămâne timp de 48 de ore, fără mâncare şi fără apă.
Pedeapsa anunţată a căzut ca trăsnetul în baracă. Toţi au înţeles. Carii îi vânduse... Aceasta, pentru deţinuţi şi desigur pentru cei condamnaţi penal, era cea mai josnică, cea mai dezgustătoare faptă. Carcera N-1 era o căsuţă aproape de partea centrală a lagărului, având camere foarte mici, încăpând unul sau doi oameni. Pereţii erau acoperiţi cu foi de tablă. La fel şi podeaua şi tavanul. Acolo, de obicei închideau pentru 24 de ore pe cei care cădeau în oarecare greşeală, cu o condiţie: temperatura să nu fie mai joasă de -5°C. Şi în această situaţie reuşeau să trăiască numai cei care săreau pe loc în tot timpul celor 24 de ore. Acum temperatura era de -30°C. Şi îi trimiteau acolo pe părintele Arsenie şi pe Alexie pentru 48 de ore.
Toţi au înţeles. În cel mult două ore vor muri de frig. Avsencov şi Saricov au ieşit în faţă şi au încercat să protesteze:
- Domnule comandant, pe acest timp îi trimiteţi la N-1? Vor îngheţa! Vor muri! Au sărit supraveghetorii pe ei ca tigrii. Cu pumni şi cu lovituri de picioare i-au forţat să tacă. Ivan Carii îşi băgase ruşinat capul între umeri. Se căia pentru fapta lui. Simţea o nedesfăcută strânsoare de moarte în jurul lui. Nu mai avea loc în baracă. Nu mai avea loc în viaţă. Însuşi ai lui îl vor scoate cât de curând din joc.
I-au împins cu putere înăuntru. Au căzut amândoi ca sacii pe podea. Uşa, bara, strigăte, paşi...şi pe urmă tăcere. Părintele Arsenie şi Alexie au rămas singuri în întuneric. Puţină lumină de la lună, care pătrundea înăuntru printr-o mică ferestruică cu gratii, abia le permitea să-şi vadă siluetele. Părintele Arsenie s-a ridicat încet.
- Uite, aşadar, Alexie, cum Domnul ne-a adus aici să rămânem singuri, numai noi doi... Este frig...Frig, Alexie!
- Vom îngheţa, părinte Arsenie! Vom îngheţa! Ne aşteaptă moartea! Trebuie să sărim, să sărim tot timpul. Dar nu am putere... Şi este atât de strâmt aici... Ne aşteptă moartea... Aceştia nu sunt oameni, părinte Arsenie! Oamenii nu fac asemenea lucruri...
Mai bună este moartea prin împuşcare!
Părintele Arsenie tăcea.
- Pentru ce nu vorbiţi? Pentru ce, părinte Arsenie?
Alexie aproape striga. Răspunsul s-a auzit ca şi cum ar fi venit de departe, foarte departe.
- Mă rog, Alexie!
- Pentru care lucru ne rugăm aici, când aproape îngheţăm? Suntem singuri. Pentru 48 de ore nu ne deranjează nimeni. Ne vom ruga aşadar, Alioşa! Vom putea să vorbim Domnului liberi, nestingheriţi, cu voce tare, pentru prima dată şi poate singura dată în acest lagăr. Să nu pierdem ocazia! Să ne rugăm... şi ştie Dumnezeu...
Alexie credea că părintele Arsenie a început să-şi piardă raţiunea, aceasta era singura explicaţie pe care putea să şi-o dea. Îl vedea la lumina slabă a lunii, care se strecură prin ferestruică, cum stătea în picioare, se însemna neîncetat cu semnul Crucii şi şoptea ceva. Singurul lucru care îl preocupa pe Alexie era că a îngheţat. Mâinile şi picioarele îi înţepeniseră, nu le mai simţea. Putere ca să se mişte nu mai avea. A înţeles că va muri încet. Toate îi erau indiferente...
Deodată a auzit limpede cuvintele rugăciunii pe care le spunea cu voce tare părintele Arsenie. Ceva a tresărit în el. La biserică a fost numai o singură dată în viaţa lui, şi atunci din curiozitate. A fost botezat de bunica lui. Familia sa era atee, sau total indiferentă faţă de credinţă. El însuşi era ateu, ce relaţii putea să aibă cu credinţa?
Având dureri, fiind înţepenit şi cuprins de groaza şi frica morţii apropiate, Alexie a auzit...
- Domnul meu şi Dumnezeul meu! Miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! Preabunule şi mult Miloslive Iisuse!Nemărginita Ta dragoste pentru noi Te-a coborât din ceruri. Ai venit pe pământ şi Te-ai întrupat ca să ne mântuieşti. Izbăveşte-ne şi pe noi acum, după mare mila Ta, din această moarte crudă. Ajută-ne nouă, Tu, Care eşti Creatorul şi Binefăcătorul şi Mântuitorul nostru.
Fiecare cuvânt pe care îl scotea părintele Arsenie din gura lui era plin de dragoste, de nădejde şi de neclintită credinţă în Dumnezeu. La început Alexie nu putea să înţeleagă toate câte le auzea. Cuvintele rugăciunii îi erau necunoscute şi, pentru aceasta, le găsea străine, greu de înţeles. Dar cu cât trecea timpul şi trupul îi îngheţa, cu atât mai mult înțelegea însemnătatea cuvintelor şi frazelor. În sufletul lui s-a aşezat o linişte dulce. Frica a dispărut. Inima lui urmărea ca magnetizată cuvintele rugăciunii părintelui Arsenie, chiar şi acelea pe care nu le înţelegea prea bine.
- Doamne Iisuse Hristoase! Tu, cu preacuratele Tale buze ne-ai asigurat: ”Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri, că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).
Alexie a repetat cuvintele:
- ”Se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri, că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Tot trupul lui era aproape îngheţat. Şi deodată, într-o clipă, numai într-o singură clipă, toate s-au schimbat. Întunericul, frigul, amorţeala, durerile, frica, toate au dispărut. Locul l-a umplut vocea părintelui Arsenie: ”Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Cine altul ar fi putut să fie acolo în mijlocul lor? Cine?... Alexie s-a întors spre părintele Arsenie şi nu-şi putea crede ochilor. Ce era ceea ce vedea?
”- Am înnebunit! Am halucinaţii! Mi-a venit sfârşitul! Mor...” s-a gândit în sine. Camera devenise spaţioasă şi luminoasă, foarte luminoasă, ca o biserică. Părintele Arsenie era îmbrăcat cu un strălucitor veşmânt preoţesc şi se ruga cu voce tare, cu mâinile înălţate. Cuvintele lui erau fără întrerupere, clare şi familiare lui Alexie. Pătrundeau în sufletul lui, alungând agonia şi suferinţa. Dar uite, într-adevăr, Cineva era acolo lângă el. Nu Îl vedea, însă simţea acolo prezenţa Lui. Şi alți doi tineri plini de lumină cu veşminte ca fulgerul stăteau de-a dreapta şi de-a stânga părintelui Arsenie. De unde au apărut?
Rugăciunea l-a fascinat pe Alexie, l-a umplut de viaţă. S-a ridicat şi s-a dus lângă părintele Arsenie.
Trupul i se încălzise. Respiraţia a devenit uşoară. O bucurie de nedescris i-a cuprins inima. Se ruga părintele Arsenie, se ruga şi Alexie împreună cu el, simţind prezenţa lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu era acolo, viu, împreună cu ei! Îl vedea cu ochii sufletului său, precum a văzut şi pe cei doi trimişi ai lui, care i-au apărat.
O dată sau de două ori i-a venit în gând că atât el cât şi părintele Arsenie muriseră, că au murit sau se găsesc în delir. Toate însă îi arătau că trăia realitatea. Cât timp a trecut aşa? Nu putea să aprecieze. După câteva clipe părintele Arsenie s-a întors şi i-a zis:
- Du-te, Alioşa! Ai obosit; du-te să te întinzi puţin. Eu mă voi ruga şi tu mă vei asculta. Alexie s-a întins pe podea, a închis ochii şi a continuat să se roage: ”... în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri”.
Ca o preafrumoasă melodie răsunau în inima lui dumnezeieştile cuvinte ”adunaţi în numele Meu...”.
- Da! Da! Nu suntem singuri...
Era liniştit, încălzit, mulţumit. Deodată a apărut de undeva maica lui. A venit lângă el şi l-a mângâiat cu multă căldură, aşa cum făcea întotdeauna, până anul trecut când l-au arestat. Apoi a prins capul lui în mâinile ei şi l-a strâns la piept. A vrut să-i zică:
- Mamă, auzi cum se roagă părintele Arsenie?
L-am cunoscut pe Dumnezeu! Cred...
I-a zis? Nu i-a zis? Însă ea i-a răspuns:
- Alioşa, când te-au luat, L-am găsit şi eu pe Dumnezeu! El mi-a dat curajul să trăiesc...
Acum Alexie nu mai cerea nimic de la Dumnezeu. Numai Îl slăvea şi Îi mulţumea. Cât au ţinut toate acestea? Nu ştia. În mintea lui nu au rămas decât cuvintele rugăciunii, căldura dulce, lumina abundentă, părintele Arsenie îmbrăcat strălucitor, cei doi tineri luminoşi şi frumoşi, simţirea neexprimatei bucurii interioare.
Se auziră voci, apoi lovituri. Au scos bara. Alexie a deschis ochii. Părintele Arsenie se ruga încă. Cei doi tineri l-au binecuvântat şi au dispărut. Lumina încet, încet s-a micşorat şi locul s-a îngustat. Se găseau din nou în întuneric şi în camera îngheţată.
- Ridică-te, Alexie! Au venit! Era comandatul, doctorul, şeful cu ordinea, şeful Secţiei Speciale, maiorul Ambrosimov şi doi-trei supraveghetori. S-a deosebit oarecare voce din spatele uşii:
- Aceasta este inadmisibil! Există pericolul să se afle la Moscova. Cine ştie cum o vor vedea... Timpurile noastre nu permit cadavre îngheţate. Uşa s-a deschis şi a apărut comandantul.
- Trăiţi?...
În tonul lui era uimire şi nedumerire. Vedea în faţa lui, în picioare, pe bătrânul cu barba scurtă şi cu geaca bufantă şi pe tânărul cu hainele sfâşiate şi faţa rănită. Pe buzele lor flutura un zâmbet uşor. Înfăţişarea lor era liniştită. Un strat de brumă acoperea hainele lor.
- Träiţi? Cum aţi supravieţuit aici timp de 48 de ore?
- Suntem vii, a zis simplu părintele Arsenie, fără să dea vreo explicaţie. Ceilalţi se priveau între ei fără glas. Era de necrezut!
- leşiţi în linişte, a ordonat comandantul.
- Afară! a strigat un supraveghetor.
Părintele Arsenie şi Alexie au ieşit afară. Supraveghetorii şi-au scos mănuşile şi au început să caute cu atenţie fiecare bucăţică a camerei. Doctorul a trecut mâna lui peste hainele celor doi dețiuți.
- De neexplicat! Cum au supravieţuit?... Sunt cu adevărat calzi.
A intrat în cameră şi a studiat-o cu atenţie.
- Cu ce v-aţi încălzit? a întrebat când a ieşit.
- Cu credinţa în Dumnezeu şi cu rugăciunea, a răspuns părintele Arsenie.
- Fanaticilor! a ţipat nervos un supraveghetor. Repede la baracă!
Ca înviaţi din morţi i-au primit cei din baracă.
- Cum aţi scăpat? i-au întrebat toţi.
- Dumnezeu ne-a scăpat, au răspuns amândoi într-un glas.
După o săptămână l-au mutat pe Ivan Carii în altă baraca. Şi după altă săptămână, în timp ce lucra, a fost strivit de pietre şi de pământ. A murit în chinuri. S-a zvonit că l-au aranjat tovarăşii lui, dar nu exista nicio dovadă pentru aceasta.
Alexie, după carceră, a devenit alt om. S-a născut din nou. Îl avea pe părintele Arsenie ca pe un părinte şi sfătuitor, ca pe un povăţuitor şi sprijinitor. Şi cu toţi credincioşii barăcii vorbea numai despre Dumnezeu şi despre credinţa ortodoxă, în rest nimic altceva.
(Părintele Arsenie. Acuzatul Zek-18376. Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 62-73)

1. Acțiunea se petrece în Rusia sovietică, într-unul dintre cele mai terifiante lagăre:  Lagărul Special de Deținuți.

miercuri, 5 octombrie 2016

CÂȚI BANI COSTĂ O MINUNE?


O fetiță și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.
În acea clipă farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.
- Ce vrei?, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am văzut de mulți ani?
Atunci fetița i-a spus:
- Vreau să-ți vorbesc despre fratele meu, care este foarte bolnav și pentru care vreau să cumpăr o minune.
- Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni, i-a răspuns farmacistul.
- Știți, a spus fetița, fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani…
Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.
- Nu știu, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.
La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:
- Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.
- Ce coincidență, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.
A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:
- Să mergem împreună la casa ta ca să-l văd pe fratele și pe părinții tăi și să facem minunea…
Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.
Operația a mers foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.
- Operația a fost o adevărată minune, a șoptit mama. Oare cât să fi costat?
Fetița zâmbea. Știa forte bine cât costă o minune: Un dolar și 11 cenți, și credința unui copil mic…

miercuri, 21 septembrie 2016

Puterea simplității


 monah-ortodox-1
În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.
*** Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.
*** Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.
*** Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.
 fragmente din “Patericul atonit”

duminică, 11 septembrie 2016

preot01

O predica mai puțin obișnuită

În Duminica Sfintei Maria Egipteanca, un părinte hirotonit de curând a început un cuvânt despre pocăintă. A dat câteva exemple de sfinti care au părăsit păcatul. În biserică se auzeau susoteli.
Unii credinciosi, în special cei mai în vârstă, nu păreau prea interesati de subiect. Două femei depănau amintiri din tinerete, altele vorbeau desertăciuni, comentând lungimea fustei unei femei care venise prima dată în acea biserică sau mirosul neplăcut al cersetorilor de la poarta bisericii.
Părintele a continuat:
– Dar există si multi păcătosi care nu vor să audă de pocăintă. În parohia noastră, de exemplu: avem un caz, un om căruia îi place să bea mult, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Omul acesta, pe care îl cunoasteti cu totii, este un caz care pare irecuperabil.
Încet-încet, credinciosii care susoteau începură să fie atenti: predica devenea interesantă si pentru ei – se gândeau că poate părintele va da si niste amănunte picante, pentru a le putea discuta la masa de prânz cu cei care nu veniseră să se împărtăsească din frumusetea sfintei slujbe.
– Să vă spun cât de tare a căzut în patima băuturii acest om? întrebă părintele, mirându-se câtă liniste se făcuse în biserică. Nu, nu o să vă spun. Am vrut numai să vă dati singuri seama că, atâta vreme cât vă vorbeam despre îndreptarea vietii, unii susoteau. Cum a venit vorba despre un păcătos care poate fi bârfit, care poate fi arătat cu degetul, s-a făcut liniste. Nu vă voi mai spune altceva astăzi, decât atât: dacă veniti la biserică din orice alt motiv, si nu pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu si a vă ruga împreună cu ceilalti, dacă vă interesează numai subiectele de bârfă sau subiectele care vă ridică în proprii ochi, făcându-vă să vi se pară că sunteti superiori celor care stau la această oră în fata televizoarelor, ar trebui să vă dati seama că gresiti.
Biserica este casa lui Dumnezeu. Vreti să o transformati în sală de spectacol, în salon de bârfe? Să nu fie asa! Luati aminte la cursele vrăjmasului care, dacă nu a reusit să vă împiedice să ajungeti la biserică, se luptă să vă sucească mintile si să vă îndemne să vorbiti în loc să vă rugati sau să ascultati cuvinte de folos. As mai fi avut multe să vă spun, dar o să vi le spun altădată. Vă las să vă gânditi singuri dacă vreti să mergeti pe calea mântuirii. Si, dacă nu vreti, nu stiu ce rost are să mai veniti la biserică. Iar dacă vreti, nu stiu ce rost are să susotiti si să clevetiti, în loc să vă rugati lui Dumnezeu cu zdrobire de inimă……
Extras din Danion Vasile, Patericul Mirenilor, Pilde pentru secolul XXI, Editat de Editura Egumeniţa. Galaţi. 2004


La final vine prăjitura

batrana
Sunt oameni pentru care moartea nu are nimic fioros sau înspăimântător. Pentru că ştiu că ceea ce au primit şi au lucrat bun în viaţă se va prelungi în eternitate şi chiar va fi cu mult mai mult răsplătit acolo.
O bătrână, pe patul de spital, vorbea senină cu preotul care venise s-o viziteze. „Domnul mi-a dat o viaţă foarte frumoasă. Sunt gata de plecare. Dar aş avea o ultimă dorinţă: când va fi înmormântarea mea, vreau să mi se pună în mână o linguriţă.“
„O linguriţă?“, se arătă surprins preotul. „Dar de ce vreţi să fiţi înmormântată cu o linguriţă?“
„Întotdeauna mi-a făcut plăcere, atunci când eram tânără, să iau parte la nunţi, iar acum, mai în vârstă, să particip la agapele organizate la biserică de hram sau alte sărbători. Şi de fiecare dată când ajungeam la locul meu, mă uitam să văd dacă lângă farfurie era aşezată linguriţa. Ştiţi ce însemna aceasta?“
„Nu“, răspunse preotul. „Asta însemna că la final trebuia să vină prăjitura şi îngheţata.
Adică, ceea ce este mai bun vine la sfârşit.
Tocmai aceasta vreau să spun la înmormântarea mea. Când va trece pe lângă sicriul meu, lumea se va întreba: «Pentru ce aici o linguriţă?» Vreau ca dumneavoastră să le răspundeţi că am linguriţa în mână pentru că ceea ce este bun, de-abia de acum urmează.“
După o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007

vineri, 26 august 2016

SECRETELE MURDARE ALE BERII

O anchetă a dezvăluit SECRETELE MURDARE ALE BERII din România. DOVEZI CLARE despre care nu ştim nimic şi care NE PUN VIAŢA ÎN PERICOL. Printre riscuri, TOXICITATEA CHIMICĂ


O ancheta a dezvaluit SECRETELE MURDARE ALE BERII din Romania
Asociaţia Berarii României şi orice producător onest de bere ştiu că această berea are un principiu simplu de fabricare: fermentarea naturală a zaharurilor și extracția cerealelor malțificate cu ajutorul apei fierbinți. O anchetă făcută de RISE Project despre berile din România arată că situaţia este cu totul alta. Multe întrebări fără răspunsuri, ingrediente îndoielnice folosite la reţeta berii, tăcere suspectă la vârful companiilor producătoare… Aceasta este atmosfera descrisă în ancheta care te face să te gândeşti că berea este fabricată altfel în România, poate pentru simplul fapt că este o ţară din estul Europei şi în această zonă poţi livra oamenilor produse slabe calitativ, pentru că oricum, cui să-i pese? Şi dacă i-ar păsa, ce se poate întâmpla cu aceia care strică intenţionat reţeta de fabricare a berii, mânaţi de interese obscure? Şi uite aşa, singurii care au de suferit, chiar şi numai pentru că le rămâne un gust ciudat în gură după ce beau o bere proastă, sunt doar românii.

Dezvăluiri clare din interiorul fabricilor de bere
Reporterii de la RISE Project au obţinut declarații și documente obținute de la persoane care activează în industria berii şi care au demonstrat ce nu fac marile companii producătoare de bere din România. Astfel, cei de la Heineken România, Ursus Breweries, Bergenbier și Tuborg România nu fabrică berea folosind doar ingredientele naturale. Aditivii și enzimele industriale sunt adăugate în cantităţi mari în bere, odată cu apa, hameiul, malțul din orz, mălaiul sau alte cereale. Despre această realitate a vorbit chiar un fost director din cadrul Ursus Breweries, desigur, sub protecția anonimatului. “Se fac mici șmecherii, pe furiș. Când ești presat, când ești la vârful sezonului și tu trebuie să livrezi, iar în container ai niște bere greșită, trebuie să faci ceva… Ce poți face este să adaugi niște aditivi. Ceri permisiunea șefului și asta faci. Eu, ca fabricant de bere, nu sunt complet sigur ce se va întâmpla cu berea respectivă și ce ți se va întâmpla ție dacă o bei. Poate o să ai doar dureri de cap și totul e în regulă. Ei te vor întreba cât ai băut. Îți vor spune că cinci sunt prea multe și că trebuie să bei maxim trei”, a declarat acesta.
De altfel, şi un fost angajat Heineken a confirmat că în bere se adaugă multe substanţe. “Fungamyl (n.r. - accelerează descompunerea amidonului pentru a produce o cantitate mai mare de alcool), Ceremix (n.r. -îmbunătățește calitatea berii și a materiilor prime) 6X MG sau Filtrase sunt doar câteva dintre substanțele folosite,” a relatat cel care a completat că stabilizatori ca PVPP și extracte de hamei modificat, cum este tetrahop, precum aditivi și enzime industriale, sunt băgate în bere. Astfel, dacă fabricarea normală a unei beri durează între două și șase săptămâni, angajaţii Heineken făceau berea în mai puțin de o săptămână şi “chiar într-o zi” cu ajutorul substanţelor menţionate mai sus. Tăcere şi ignoranţă. Aceasta a fost reacţia marilor companii producătoare de bere din România când reprezentanţii acestora au fost întrebaţi despre substanţele neştiute de consumatorii de bere.

sâmbătă, 13 august 2016

CHATBOTS-ii: Inteligenta Artificiala pregatita sa desfiinteze Crestinismul

Cercetatorul in domeniul Inteligentei Artificiale, Alan Metcalfe, a declarat pentru ANS, conform unui articol semnat de Dan Wooding, că el crede că cel mai "clar si alarmant pericol, din prezent, la adresa Creștinismului" este dezvoltarea "Chatbots"-ilor - adica a unor roboți de tip Chat, care sa-i educe, prin raspunsuri, pe oameni.

Iar daca titlul articolul nu a reusit prea mult sa va castige increderea, atunci trebuie sa amintim ca autorul sau, Dan Wooding, ajuns astazi la varsta de 75 de ani, este un autor premiat, radiodifuzor și jurnalist, născut în Nigeria, din părinți misionari britanici. El a lucrat in Misiunea de Interne a Sudanului. In prezent, trăiește în California de Sud, împreună cu soția sa, Norma, cu care este căsătorit de aproximativ 53 de ani. Au doi fii, Andrei și Petru, și șase nepoți care locuiesc în Marea Britanie. Dan este fondatorul și directorul internațional al ASSIST, și este, de asemenea, autor a 45 de cărți. El are, de asemenea, o emisiune de radio săptămânală și două emisiuni TV, toate in California de Sud.

CHATBOTS-ii - Inteligenta Artificiala pregatita sa desfiinteze Crestinismul


Chatbot, sau chatterbot, este un tip de robot care exista si functioneaza si in prezent, peste tot, de tip 'agent de conversație' - adica un program de calculator, conceput pentru a simula o conversație inteligentă cu unul sau mai mulți utilizatori umani, prin metode auditive sau textuale, avand o baza de date extrem de dezvoltata, pentru furnizarea automata de raspunsuri.

Metcalfe spune că Google, Facebook, Microsoft și de alți dezvoltatori ce tin de Inteligenta Artificiala se afla "într-o mișcare agresiva a unei afaceri ce tine de construirea unor Chatbots-i puternici 'alimentati' cu Inteligenta Artificiala, care sa le asigure copiilor noștri cunoștințele de care ei au nevoie, in orice domeniu, chiar și in ceea ce tine de Dumnezeu".

Experții australieni din domeniul Inteligentei Artificiale sustin ca Chatbots-ii vor "inunda" curand Internetul.

CHAT-BOTS-ii - Inteligenta Artificiala fara Hristos


"Zilele lumii, care sa mai fie influențate de Biblie sunt numărate", a avertizat Metcalfe, care este Presedinte al Worlds Safe TV.

"De-a lungul întregii istorii de până în prezent, Biblia și scrierile asociate au fost sursa si piatra de temelie ale cunoașterii umane. Dar, foarte curând, acest lucru nu va mai fi valabil".

"În anii următori, ceea ce oamenii vor mai sti despre Dumnezeu și orice altceva vor vrea sa invete, le va fi dat de catre robotii numiti Chatbots-i, carora le vor lipsi cunoștințele din Biblie".

"Mulți", a mai avertizat el, "se asteapta să fie programati de către oameni care nu cred în Biblie sau in Creștinism; si, de fapt, se vor opune acestora".

CHATBOTS-ii - Inteligenta Artificiala si pasul cel mare inapoi al Crestinismului


Alan Metcalfe spune că acest proces va provoca cel mai mare pas înapoi in Creștinism, de la hotararea instanței americane împotriva predării Creatiei Divine în școlile din SUA.
"Este un alt cui în sicriul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos și al Creștinismului", spune el.

"Ca urmare a deciziei Curții din SUA împotriva Creației Divine, puțini oameni, chiar și din Biserica de astăzi, mai cred că inteligența atotputernica, pe Care noi o numim Dumnezeu, ne-a creat pe noi și tot ceea ce exista în această lume. 

Cei mai multi cred acum, de fapt, în teoria încă nedovedită a lui Charles Darwin. Este greu de găsit cineva care sa creada cu adevărat în Creația Divină - fata de care opoziția mass-mediei a fost si este atât de puternica si in crestere".

CHATBOTS-ii - Inteligenta Artificiala si indepartarea de Duhul Sfant


Metcalfe spune că, în urma eșecului teoriei lui Darwin privind explicarea inteligenței umane, a existat o dezbatere furioasa în știință, privind sursa morală și etică, dar din păcate Creștinismul a absentat de la aceasta argumentatie.
"Din păcate, astăzi, înțelegerea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, Care ne face sa fim cine suntem, este o misiune uitata, care pare sa nu mai aiba absolut nicio relevanță în știință", a continuat el să spună.

"Bisericile din toată lumea Ii cântă cântece Duhului Sfânt și I se închina cu mare afecțiune, dar eu nu sunt sigur cat de mulți mai sunt cu adevărat conștienți de Cine este El".

"Nu sunt sigur că mulți din lumea de astazi mai vad legatura intre spiritul uman neimblanzit, care ne permite să facem tot ceea ce suntem capabili să facem, cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; iar acest lucru este o mare rușine, care limitează drastic înțelegerea umană".

"Acesta este motivul pentru care știința modernă a ajuns la un capăt mort cu căutarea, in Legile a Toate. Acesta este motivul pentru care au renunțat la a vorbi despre teoria Big Bang-ului, pentru că ei nu pot explica Singularitatea care exista la începutul timpului".

CHATBOTS-ii: Inteligenta Artificiala si... ziua intunecata a omenirii


Alan Metcalfe mai spune că este "conștient de faptul că unii oameni își dau seama că, in prezent, se duce un război împotriva Creștinismului". El adaugă că nu este sigur, totuși, că creștinii isi dau seama de amploarea sau de gravitatea acestui război.
"Cei mai mulți oameni", a continuat el, "sunt conștienți de faptul că Crăciunul este în mod sistematic șters din dosarul public.

Cei mai mulți oameni știu că Statul Islamic, cunoscut si sub numele de ISIS, este in mod intentionat si continuu direcționat spre creștini și uciderea și tranșarea lor oriunde s-ar afla, peste tot în lume.

Cu toate acestea, puțini oameni sunt conștienți de războiul tacut, târâtor, care acum este bine pus in functiune, la nivel mondial, care are ca scop stergerea totala a Creștinismului din dosarul public".

Metcalfe a concluzionat, spunând: 

"Dupa modul în care lucrurile merg, pot realiza ca va veni o zi când foarte, foarte puțini oameni vor mai avea vreo amintire a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos, iar aceasta va fi o zi foarte trista pentru lume".

Depinde de fiecare dintre noi, ca aceasta zi intunecata sa nu fie vreodata posibila.

joi, 4 august 2016

Controlul populaţiei prin glutamatul de monosodiu


Glutamatul monosodic sau E 621 este un potenţiator de aromă şi este adăugat în cantitate mare la amestecurile de condimente şi mirodenii cum ar fi produsele de tip Vegeta sau Delikat care conţin până la 15% glutamat monosodic, precum şi supele la plic, condimente pentru peşte, “fix pentru cartofi” etc., adică toate prafurile dubioase care promit mâncare bună făcută din nimic.
Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivi alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii” („The Slow Poisoning of Mankind”), cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor.
Aşadar, cu toate că guvernele au la dispoziţie o largă bibliografie ştiinţifică privind efectul nociv al glutamatului, nu iau nicio măsură măcar de a informa populaţia, dacă nu şi de a interzice această otravă cu efect întârziat. În acelaşi timp, la comandă, din când în când, mai marii şi responsabilii cu sănătatea publică luptă înverşunat pentru a proteja sănătatea publică prin vaccinuri.
  • De ce mâncăm fără să ne mai putem opri, până ajungem obezi?

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% glutamat de monosodiu (MSG) este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce tot mai mult şi mai repede. Se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG.
Aceasta înseamnă că, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu: o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (conform J E C F A : Toxicology Study, F A O Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).
De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate, datorită aplicării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere experimentală a apetitului, încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG.
Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami şi apetitul” („Umami and Appetite”) realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atuncicând un om consumă o masă în care este adăugat MSG, acestuia i se face curând foame din nou şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât cea fără acest ingredient.

  • Distruge sistemul nervos şi creşte riscul de epilepsie
Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (conform Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).
Dereglări hormonale – insulina şi hormonul de creştere MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, într-un studiu documentat de A. Niijima şi T. Togiyama, în 1990: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”.
Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (conform Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).
Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară.
Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (conform Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).
“Poate produce dureri de cap, slabiciune, greata, astm, modificari de ritm cardiac. Poate declansa maladiile Huntington (dementa, pierderea abilitatilor mentale, tulburari de personalitate si de comportament), Alzheimer sau Parkinson”, explică profesorul Gheorghe Mencinicopschi.
  • Afectează pruncul încă din pântecele mamei sale

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG poate să depăşească bariera pusă de placentă şi să pună astfel în pericol copilul aflat în pântecele mamei sale.
Efectele negative au fost amplu analizate pe şoarecii folosiţi în experimente, dar „aceste observaţii dovedesc posibilitatea unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987). „S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei.
În urma acestor observaţii experimentale a efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi aminoacizi recomandate în timpul sarcinii”.

  • Potenţează comportamentul agresiv şi antisocial, scăzând totodată nivelul de atenţie şi concentrare
Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial generat asupra rozătoarelor.  Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa Excitotoxinele.
Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în chips-uri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?
Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale, cât şi la oameni, chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat –, de ce ne-am mai mira de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri sau de faptul că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?

Magazinele sunt pline de produse care contin glutamat monosodic, un aditiv periculos.
Iată în ce alimente se găseşte E 621 :
– Chipsuri
– Floricele
– Supe-instant
– Condimente
– Pate de ficat
– Pate vegetal
– Salam
– Parizer
– Cremvurşti
Nu cumpăraţi pate, floricele sau salam pe etichetele cărora apare aditivul glutamat monosodic !!

joi, 9 iunie 2016

Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi…

Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi…



De când mămica lui murise, copilul îşi dorea din ce în ce mai mult să se facă doctor. Mama avusese o boală ciudată şi murise în câteva zile, fără ca nimeni să se fi aşteptat la aşa ceva. Doctorul din satul lor fusese plecat pentru o vreme, şi nimeni nu îşi dăduse seama că starea mamei era atât de gravă încât avea neapărată nevoie de medic. De fapt toţi aşteptau întoarcerea doctorului, în care aveau mare încredere, pentru că era vestit în tot ţinutul. Dar doctorul a ajuns prea târziu, cu câteva minute înainte ca femeia să moară. Murise însă liniştită, pentru că fusese spovedită şi împărtăşită.
Ani de zile copilul se gândise să devină doctor. Până când, într-o noapte, a avut un vis…

***

Străbătuse alături de un bărbat un drum lung prin deşert. La un moment dat au intrat într-un sat. Mergând prin sat, vedeau tot felul de bolnavi, de şchiopi, de ciungi, de orbi, de surzi… Erau prea obosiţi ca să plece mai departe, aşa că s-au hotărât să rămână peste noapte în sat. Când au intrat într-o casă de oaspeţi, gazda le-a spus: „Satul nostru îl aşteaptă pe Marele Doctor. Aţi auzit ceva, se apropie de noi?”
Musafirii nu dăduseră niciun răspuns. Copilul tăcu, gândindu-se că dacă ar spune că nu ştie nimic de vreun mare doctor ar fi putut să îl întristeze pe cel care îi primise cu atâta bunăvoinţă la el în gazdă.
Dimineaţa, când să îşi ia rămas bun, călătorii îi văzură pe cei patru copii ai gazdei. Cele trei fete se jucau pe iarbă, dar copilul cel mai mare, un băiat frumos, stătea pe un scaun.
– E orb, le explică gazda, nu vede nimic…
– Îmi pare rău, tare rău, spuse copilul.
Îi era tare milă de băiatul orb, aşa că spuse:
– Of, dacă aş putea, i-aş da eu unul din ochii mei.
Străinul care îl însoţea îl întrebă în şoaptă:
– Eşti sigur?
Copilul întrebă:
– Da, sunt sigur, dar…
– Fie cum vrei tu, spuse Străinul. Îl atinse uşor pe faţă şi copilul îşi dădu seama că nu mai vede bine. După câteva clipe, copilul vru să deschidă ochii, dar îşi dădu seama că ochiul stâng avea pleoapele lipite. Privind cu dreptul, îl vedea pe copilul care înainte fusese orb sărind de bucurie.
– Văd, văd, văd…, striga acesta.
– Eşti sigur că vrei ca ochiul tău să rămână la el? – îl întrebă Străinul.
– Ce să zic… Da, vreau, spuse copilul cu hotărâre.
– Să mergem atunci, spuse Străinul. Şi porniră la drum.
La ieşirea din sat, văzură o casă dărăpănată. În faţa ei era un copil care se străduia să bea apă din găleata aflată pe marginea fântânii, dar îi era foarte greu, pentru că nu avea mâini. Copilul îl privi în ochi pe Străin, şi spuse cu voce tare:
– Dacă aş putea, i-aş da una din mâinile mele.
– Dă-i-o pe care vrei, îi spuse Străinul. Copilul întinse mâna stângă. Străinul îl trase de ea, şi mâna se desprinse din umăr, fără mare greutate.
– Eu o iau înainte, spuse copilul, nu vreau să ştie că e de la mine.
Copilul făcu câţiva paşi, apoi se ascunse după un copac. Îl văzu pe Străin cum apropie mâna de copil, şi mâna se lipi imediat. Copilul o mişca, nevenindu-i să creadă ochilor.
Străinul îşi continuă drumul. Copilul veni lângă el şi spuse:
– Dacă aş putea, mi-aş da şi viaţa pentru ceilalţi.
– Când te-am întâlnit, mi-ai spus că îţi doreşti să devii doctor. De asta am venit prin acest sat… Altfel… Uite, pentru că ai spus asta, ne vom schimba drumul. Plecăm în altă parte. Dar va fi mult mai greu decât până acum. Nu avem decât puţină hrană la noi şi avem de mers vreme de patruzeci de zile.
– Mergem, mergem… Cu tine îmi este bine oriunde aş fi.
Şi au plecat… Şi au mers departe, departe. Au urcat stânci, au mers prin ploaie, le-a fost foame, le-a fost sete, dar mergeau înainte. Când copilul simţea că nu mai poate, îl privea pe Străin şi sufletul său se umplea de putere.
Au mers până când au ajuns într-un sat cu case mari, bine îngrijite. Au bătut la prima poartă:
– Ziua bună, oameni buni, ne daţi şi nouă ceva de mâncare? – întrebă Străinul.
Nimeni nu îi răspunse, însă.
– Ce e cu ei, nu aud? întrebă copilul.
– Ba da, aud… Dar nu sunt primitori de străini.
– De ce? Până acum ne-au primit toţi, chiar şi cei săraci. Iar aceştia, care cred că au de toate…
– Aceştia au inima bolnavă, spuse Străinul. Nu iubesc, nu ştiu să iubească.
– Îi pot ajuta? Ce să fac pentru ei?… Dacă le-aş da inima mea, aş muri, nu-i aşa? – întrebă copilul. Şi nu aş putea ajuta decât un singur om. Eu aş vrea să-i ajut pe mulţi, zise copilul, privindu-l pe Străin.
– Dă-i fiecăruia o bucăţică din inima ta.
– Cât de mare?
– Vei simţi tu, unii vor avea nevoie de o bucată mai mare, alţii de alta mai mică.
– Bine, zise copilul. Aşa am să fac.
Copilul intră în curte, timid. Primul veni spre el un bărbat cu o faţă aspră care ducea o scară în spate. Înainte să îi spună ceva copilului, acesta îi aruncă în piept o bucăţică din inima lui. Bărbatul se schimbă, brusc, la faţă. Privirea îi deveni senină.
– Avem oaspeţi, oaspeţi de seamă, strigă către cei din casă. Bine aţi venit la noi, le spuse musafirilor.
Copilul se întoarse spre Străin şi îi zâmbi.
– Bine v-am găsit, spuse Străinul.
– Nu ştiu ce s-a întâmplat, v-am văzut la poartă de când aţi venit, dar eram prins cu treburile, zise gazda.
Soţia îi privea pe fereastră, mirată. Copilul se apropie de ea şi îi aruncă o bucăţică din inima lui. Femeia văzu cum copilul aruncă ceva înspre ea, dar nu îşi dădu bine seama ce s-a întâmplat. Simţea doar o căldură în piept. Şi ieşi să îi primească pe oaspeţi.
Copilul îl întrebă pe Străin:
– Mai sunt mulţi pe care i-aş putea ajuta? Simt o dorinţă din ce în ce mai mare de a da o parte din inima mea şi altora…
– Nu vrei să mănânci mai întâi? Ţi-e foame, doar…
– Mâncăm după aceea, spuse copilul.
– Du-te singur, îi spuse Străinul. Ştii ce ai de făcut. În satul acesta aproape toţi suferă de aceeaşi boală. Puţini au inima sănătoasă. Tu îi poţi ajuta şi pe ceilalţi să iubească…
Copilul plecă. Merse din casă în casă. Peste tot era întâmpinat cu răceală. Dar, când pleca, oamenii nu voiau să se mai despartă de el. Ceva însă se întâmpla. Pe măsură ce ajuta mai mulţi oameni, el îmbătrânea. Spre seară, arăta deja ca un bătrân de şaptezeci de ani. Mergea din ce în ce mai greu. Ajunse la prima casă din sat, la casa la care îl lăsase pe Străin. Intră, văzu mulţi oameni la masă, dar Străinul plecase. Încercă să intre în vorbă cu gazdele, dar acestea nu îl recunoscură. I-a întrebat:
– Ştiţi cumva, a trecut pe-aici un om străin de aceste locuri?
– Da, a trecut de dimineaţă. A plecat apoi repede, s-o fi dus să îl caute pe copilul cu care venise. A lăsat însă o scrisoare, a spus să o dăm celui care va întreba de el, zise bărbatul, întinzând scrisoarea bătrânului. Acesta luă scrisoarea, privindu-l pe bărbat în ochi. Bărbatul tresări, i se păru că a mai văzut acei ochi, dar nu îşi dădu seama când anume.
Bătrânul începu să citească:
„Copile, ai vrut să ajuţi bolnavii şi te-am ajutat. Ai dat mâna ta, ochiul tău altora. Acum le-ai primit înapoi”. Bătrânul îşi dădu seama că începuse să vadă şi cu al doilea ochi şi mâna stângă i se mişca de parcă nu i-ar fi lipsit niciodată. „Ai vrut însă mai mult, aşa că te-am adus la oamenii care au cele mai mari suferinţe. La cei sănătoşi la trup, dar cu inima bolnavă. Şi i-ai ajutat. Dăruind, ai dobândit… Priveşte spre pieptul tău. Inima e la locul ei, dar e mai mare. Cu cât ai dat mai mult, cu atât a crescut mai mult. Pentru că pe Mine M-ai primit în ea. Puterea Mea este puterea iubirii, puterea care biruie orice boală şi orice neputinţă. Puterea iubirii biruie moartea, pentru că Eu am biruit moartea. Alege, deci, ce fel de bolnavi vrei să ajuţi, pe cei bolnavi la trup sau pe cei bolnavi la suflet. Orice ai alege, Eu voi fi cu tine. Şi îţi vei da seama că nu am plecat de lângă tine, pentru că Mă vei simţi în inima ta…”
Bătrânul plângea, şi abia mai putea citi din cauza lacrimilor. Plângea, şi simţea cum inima îi arde în piept…

***

Copilul se sculă din somn brusc. În cameră era foarte frig, focul din sobă se stinsese. Dar inima îi bătea în piept cu putere. Şi îşi aminti visul… Privi apoi spre icoană şi recunoscu chipul Străinului…
Ani de zile l-a tot frământat visul acela. L-a frământat până ce a ajuns preot. L-a frământat şi după aceea, până când a ajuns la bătrâneţe. Şi, în toată viaţa lui, a simţit că inima i-a rămas plină de iubire pentru ceilalţi. Pentru că Îl primise în ea pe Cel ce este Iubire…

duminică, 5 iunie 2016

Nimeni nu e vas netrebnic

Nimeni nu e vas netrebnic



O bătrână nevoiaşă dintr-un sat uitat, de munte,
Care vieţuia în pace în căsuţa de sub punte,
Îşi căra, cu trudă, apa, ce-i era de trebuinţă,
De departe, dintr-o vale, cu o biată cobiliţă.

Ea avea pe bătătură două vase bătrâioare,
Şi cu ele, bunicuţa, atârnându-le-n spinare,
Aducea, pe potecuţă, apă, zilnic, fericită,
Şi nu se plângea vreodată că e tare ostenită.
Dintre cele două vase, unul nu era perfect,
Căci avea o crăpătură, un vădit şi clar defect.

Şi, umplut fiind cu apă, când venea pe potecuţă,
Jumătate din aceasta, se scurgea prin poieniţă.
Pentru-a sa meteahnă, dânsul, se simţea neînsemnat
Şi era întotdeauna trist şi decepţionat,
Fiindcă treaba-ncredinţată, când era cărat în spate,
De bătrâna lui stăpână, o-mplinea pe jumătate.

Celălalt vas al bătrânei, nu era deloc defect,
Nu avea nicio fisură, şi avea un bun aspect.
Pentru asta vasul nostru era tare îngâmfat,
Socotindu-se destoinic şi râdea de cel crăpat.

Ani şi ani a dus bătrâna apă de izvor, în spate,
Către casa ei din munte…, doar un vas şi jumătate.
Într-o zi, fiind pe cale, vasul şubred şi crăpat,
Obsedat de-a lui meteahnă, zise tare ruşinat:
Să mă ierţi, te rog, stăpână că-ţi produc atât necaz,
Iar tu maică, fiind bună, nu îmi baţi al meu obraz,
Căci de ani, întotdeauna, apa ce-o aduci din vale,
Eu am risipit-o, zilnic, prin al meu defect, pe cale.
Dumneata, stăpână bună, nu mi-ai zis că sunt netrebnic,
Ci-mi acorzi aceeaşi cinste ca şi fratelui meu vrednic.
M-aşteptam demult stăpână să m-arunci peste vâlcele,
Să ajung hârb în gunoaie, să fiu oale şi ulcele.

Zâmbitoare, bătrânica, zise vasului crăpat:
Ia priveşte partea-n care, eu, pe tine te-am purtat!
Nu observi că este plină de flori vii şi colorate?
Ceea ce nu vezi pe cale, de priveşti cealaltă parte.
Eu, ştiind a ta meteahnă, că eşti şubred şi crăpat,
O grămadă de seminţe de garoafe-am semănat;
Şi zambile, şi lalele, şi crini albi şi micşunele…
Şi-mi împodobesc căsuţa cu aceste floricele!
Ba mai mult, o altă parte din flori, eu, o vând la piaţă
Şi cu preţul de pe ele mă hrănesc şi sunt în viaţă.
Asta pentru că, pe cale, când ne-ntoarcem de la apă,
Zilnic, tu le uzi pe ele, ca o mamă filantroapă.
De n-aveai această hibă, dacă nu erai aşa,
Nu ar mai fi fost atâta frumuseţe-n casa mea.

Nimeni nu e vas netrebnic, asta este o ispită!
Totul e să-ţi faci lucrarea care-ţi este rânduită.
Cine ştie, frăţioare, ce flori uzi tu pe cărare?
Mai ales când crezi, dar sincer, că nu eşti vas de onoare.

miercuri, 1 iunie 2016

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa…

O frumoasă pildă din care multe se pot învăţa…



Într-o biserică se întâmpla să vină cu regularitate un bătrânel în haine ponosite. Lumea, evident, se îmbrăca frumos la biserică, îşi lua – vorba ceea – hainele de duminică. Bătrânelului în schimb părea să nu-i pese. Haina murdară, prăfuită, pantaloni pătaţi… Aşa că oamenii au început să fie deranjaţi de treaba asta şi i-au spus preotului. Preotul a promis să se ocupe de problemă. Aşa că l-a luat pe bătrânel deoparte şi i-a zis:
“Tu ştii cum ar trebui să vină îmbrăcaţi oamenii la noi la biserică?”
 “Nu ştiu părinte.”
“Păi uite, deseară, când îţi faci rugăciunea, întreabă-l pe Dumnezeu cum ar trebui să fie îmbrăcaţi oamenii care intră în biserica asta”
“Bine părinte”
A doua zi, bătrânelul apare la biserică în aceleaşi haine. Preotul îl întreabă:
“L-ai întrebat pe Dumnezeu cum să te îmbraci?”
“L-am întrebat, părinte.”
“Şi ce-a zis Dumnezeu.”
“A zis că habar n-are. El n-a fost niciodată în biserica asta.

sâmbătă, 21 mai 2016

Cum ajung puii din supermarket-uri în 28 de zile, adevărați FEŢI FRUMOȘI. Puii țăranilor cresc aşa în abia 90 de zile

Deşi internetul este plin de mesaje alarmante despre pericolele la care te expui mâncând nesănătos, e greu de crezut cât te mult îți riști sănătatea prin alegeri neinspirate.





În cel puţin 28 de zile cresc puii care ajung în magazine, a doua dintre cele mai consumate cărnuri de către români. Miracolul creşterii ultra-rapide este dat de rasă, obţinută genetic, în laborator, furajele vitaminizate şi lumina intensivă. Aceiaşi pui de carne cresc în 90 de zile în gospodăriile ţăranilor.

Un reportaj realizat de Gândul.ro vă prezintă în premieră cum cresc puii de carne în România şi cine este faimosul hibrid Ross 308. Ceea ce trebuie să ştie consumatorii e că în România puii invectaţi cu apă sau cu hormoni de creştere sunt interzişi. Producătorii şi comercianţii care recurg la asemenea practici comit o ilegalitate.
Reporterii Gandul au pornit de la un mit, care – ca orice mit – era socotit adevărat de fiecare dintre noi: puii din supermarketuri sunt umflaţi cu apă şi hormoni, puii de ţară sunt mai sănătoşi, pentru că se hrănesc natural.
Pentru verificarea/demontarea mitului, acestia au vizitat ferme de păsări în care carnea se procesează industrial, dar şi gospodării ţărăneşti, în care gâinile cresc tradiţional. Au urmărit procesul de sacrificarea în abatoare, au mers în supermarketuri, au stat de vorbă cu specialişti în domeniu.
O primă concluzie: puii din sistemul industrializat din România, sunt, la fel ca fraţii lor din Europa, nişte campioni ai creşterii. De regulă, puii industriali ajung din stadiul de ou la cel de friptură în 38-40 de zile, dar sunt şi pui sacrificaţi la 28 de zile, care ajung în rotiserii. La 38 de zile au circa 2,2 -2,5 kilograme. Sunt sacrificaţi, ajung în galantare şi de acolo în farfuriile românilor. Puii din fermele româneşti se înalţă precum „Făt-Frumos” în comparaţie cu cei din bătătura gospodarilor, care ajung să fie tăiaţi cam la 90 de zile.

https://www.youtube.com/watch?v=YOlghmlJ1bw
Specialiştii spun însă că acest lucru este normal şi că întreg procesul de creştere al păsărilor în sistem industrial a fost îndelung timp studiat şi îmbunătăţit pentru a ajunge la acest nivel de productivitate.
Dacă puii care ies din ou în gospodăriile ţărăneşti sunt hrăniţi cu porumb, grâu sau orz, cei din ferme consumă aşa numitele „nutreţuri combinate”, gândite pentru a asigura aportul potrivit de proteine, energie sau de vitamine în alimentaţia lor. Acestea le asigură, totodată, creşterea accelerată, spun cei care lucrează în domeniu. Legislaţia europeană interzice folosirea hormonilor sau a făinurilor animale, iar antibioticele sunt utilizate doar la nevoie, cu acceptul medicului veterinar. De unde vine şi a doua concluzie: dacă producătorii injectează puii cu apă sau cu hormoni, ei se plasează în afara legii din România.

A treia concluzie vă invităm să o trageţi dumneavoastră: este mai „sănătoasă” carnea puilor din gospodăria ţăranilor decât cea a puilor industriali descendenţi din hibridul Ross 308? Dar ce este hibridul Ross 308? Hibridul Ross 308 a fost creat pentru producţia de piept şi pulpe, fiind destul de bine proporţionat. Necesită un furaj mai scump pentru a obţine performanţe dar, prezintă o rezistenţă mai bună la condiţiile de microclimat.
Ouăle pentru incubaţie de la ei se folosesc doar când aceştia au vârsta de 26 de săptămâni”, afirmă unul dintre medicii veterinari ai Avicola Buzău, una dintre cele mai mari ferme de pui din tara.


Cum au ajuns puii Feţi – Frumoşi De-a lungul anilor, vârsta la care erau sacrificaţii puii pentru carne în ferme a scăzut, dar greutatea la care aceştia intră în abator a crescut. Explicaţia este, potrivit specialiştilor din domeniu, încrucişarea raselor, şi crearea unor hibrizi performanţi, precum şi îmbunătăţirea furajelor.
„Puiul de carne care se găseşte în comerţ este un hibrid provenit din încrucişarea de diferite linii din mai multe rase. Ritmul de creştere al acestui pui specializat pentru producţia de carne s-a îmbunătăţit continuu prin utilizarea metodei de selecţie tradiţională”, a declarat pentru gândul Ilie Van, preşedintele Uniunii Crescătorilor de Păsări din România (UCPR).   Practic, an de an sunt selectate păsările care au crescut cel mai bine şi au oferit cel mai bun randament furaj/carne.
„Această metodă este practicată de mii de ani nu doar pentru păsări, ci pentru toate animalele domestice”, a ţinut să sublinieze Van. Potrivit acestuia, cu 50 de ani în urmă, la apariţia aviculturii industriale în România, puii se livrau la trei luni şi la +greutatea de un kilogram.
„În ultimul timp, vârsta de sacrificare s-a redus la şase săptămâni şi la greutatea de 2,2 – 2,4 kilograme”,  adaugă Ilie Van. În cazul puilor pentru tranşare, a căror greutate trebuie să fie mai mare decât a celor destinaţi livrării în carcasă, sacrificarea se face la mai bine de şase săptămâni de la intrarea în fermă.
„Puii mai tineri sunt mai dietetici, iar cei mai vârstinici mai savuroşi, conţinând mai multă grăsime. Nu există contradicţii de consum. Firma care scoate pe piaţă hibrizii le-a stabilit şi vârsta economică şi fiziologică normală de sacrificare”, explică preşedintele UCPR.   Acest fapt este confirmat şi de către unii dintre jucătorii importanţi de pe piaţa cărnii de pasăre, estimată anual la circa un miliard de euro. „Puii stau în fermă în jur de 40 de zile. Aşa se întâmplă în toată lumea”, a declarat pentru GANDUL Grigore Horoi, preşedinte Agricola Bacău, fermă cu un efectiv mediu de 2,6 – 2,7 milioane de păsări. „Puii cresc în 35 – 42 de zile.
La 35 de zile se face o rărire. Nu poţi să tai totul într-o zi. Puiul începe să fie tăiat de la 2,1 kilograme la 2,5 kilograme”, a declarat pentru gândul şi Ghiorghi Safir, fondator Safir Vaslui, fermă cu un efectiv de 420.000 de păsări. În afară de  Ross 308, pe mesele românilor ajung şi pui din rasele Rock şi Cornish. În România există şi un centru de producere a unor pui cu o creştere înceată, ce au caracteristici mai apropiate de pasărea ţărănească. Acesta se află în judeţul Braşov, la Stupini.

De ce creşte puiul de curte mai greu

Hrana este dată de către experţii în domeniu drept argumentul care susţine creşterea accelerată a puiului de fermă faţă de cei ţărăneşti. Ei spun, totodată, că dezvoltarea mai înceată a acestora din urmă este o dovadă a carenţelor din nutriţia păsărilor de curte.
„Puiul crescut în gospodăriile ţărăneşti este hrănit în principal cu cereale, hrană care nu este completă din punct de vedere al nivelului de proteine, energie, vitamine şi minerale. Din această cauză păsările îşi completează nivelul de proteină din natură, cu musculiţe, gândăcei, râme, viermişori. Sigur că în aceste condiţii creşterea puiului este lentă, consumul de cereale este mare, iar costurile pentru realizarea unui kilogram de carne sunt foarte mari”, explică Ilie Van.
El susţine, totodată, că puiul de curte nu este nici protejat împotriva bolilor şi a contaminărilor microbiologice, având în vedere că porumbul sau grâul pe care acesta îl mănâncă nu este controlat. De asemenea, puiul poate intra în contact cu diferite rozătoare sau cu păsări sălbatice.   Puiul injectat cu hormoni În rândul gospodinelor pe care le întâlneşti în faţa galantarului sau în faţa vitrinei frigorifice din hipermarket circulă şi mitul puiului crescut rapid cu hormoni şi injectat cu apă pentru a „trage mai greu la cântar”. Unele persoane sunt înclinate, de asemenea, să aleagă caserolele cu etichete pe care găsesc menţiuni precum „fără hormoni de creştere”, „fără făinuri animale” sau „fără procese de injectare”.
Motivul pentru care românii ajung să fie induşi în eroare de „puiul fără hormoni” este unul simplu. Nu mulţi cunosc prevederile legislaţiei europene pe care România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să le respecte. Acestea au fost transpuse în legislaţia naţională, iar din anul 2007, reprezentanţii Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) le-au implementat. Astfel, hormonii de creştere, făinurile de origine animală şi aditivii alimentari au fost interzişi în cazul cărnii de pasăre aproape de un deceniu.

miercuri, 11 mai 2016

Tot ce faci, primești înapoi…

Tot ce faci, primești înapoi…
Într-o zi un bărbat a văzut o femeie bătrână care stătea pe marginea drumului, dar chiar și în puțina lumină a zilei, ce mai rămăsese, putea să-și dea seama că avea nevoie de ajutor. Astfel, a parcat vechea lui mașină în fața Mercedesului ei și a ieșit din mașină. Trecuseră câteva ore de când nimeni nu oprea ca să o ajute. Dar se gândea că poate ea nu va voi să o ajute, căci el arăta ca un cerșetor. El și-a dat seama că era înfricoșată, de vreme ce stătea acolo afară în frig.
A înțeles perfect cum se simțea femeia. „Sunt aici ca să te ajut, i-a spus el. De ce nu stai în mașină să aștepți, căci afară este frig? Mă numesc Kostas al lui Ioan”. Singura problemă pe care o avea femeia, era o pană de cauciuc, dar fiindcă ea era în vârstă, aceasta era o mare problemă pentru ea. Kostas s-a băgat sub mașină și a pus crickul, rănindu-și coatele. Roata a schimbat-o repede, dar se murdărise și se rănise.
În timp ce el strângea prezoanele, femeia a deschis fereastra și a început să-i vorbească. I-a spus că era din satul Sfântul Ștefan și că trecea prin zonă. Acum însă nu știa cum să-i mulțumească pentru ajutorul ce îi dăduse. Kostas doar i-a zâmbit, în timp ce închidea portbagajul. „Dați-mi ce vreți dumneavoastră”. Femeia se gândea la ce i s-ar fi putut întâmpla, dacă nu ar fi ajutat-o el. Kostas s-a gândit din nou dacă trebuia să-i ceară să-l plătească. Era un ajutor dat cuiva aflat în nevoie. Și-a amintit cât de mult îl ajutaseră alții în trecut. De aceea acum i se părea ciudat să facă altfel. De aceea i-a spus că, dacă voia să-l răsplătească, data viitoare când și ea avea să vadă pe cineva aflat în nevoie, să-i ofere ajutorul de care acela avea nevoie. „Să vă amintiți de mine!” i-a spus el.
A așteptat până a pornit motorul și a plecat. Era o zi înnorată și friguroasă, dar el se simțea foarte bine, în timp ce conducea spre casă.
Câțiva kilometri mai departe, femeia a văzut un mic restaurant. A oprit ca să ia o gustare, dar și ca să-și dezmorțească picioarele. Era un popas foarte primitor. Afară erau două pompe de benzină. Toată priveliștea era diferită. Chelnerița s-a apropiat de ea cu un prosop curat, ca să-i șteargă părul ud. Avea un zâmbet foarte dulce, în ciuda oboselii de peste zi. Femeia a depistat că acea chelneriță era însărcinată în luna a opta, dar nu trebuia să se vadă greutățile prin care trecea. Bătrâna se întreba cum de un om care are atât de puține, dă atât de mult la un necunoscut. Atunci și-a adus aminte de Kostas.
De îndată ce și-a terminat masa, a plătit cu 100 de euro. Chelnerița a mers să aducă restul, dar bătrâna deja ieșise pe ușă. Se depărtase destul de mult. Atunci a văzut scris pe un șervețel: „Nu-mi datorezi nimic. M-am aflat și eu în această situație. Cineva, cândva, m-a ajutat în felul în care te ajut eu acum. Dacă într-adevăr vrei să-mi înapoiezi restul, iată ce trebuie să faci: să nu îngădui acestui lanț al dragostei să se întrerupă”. Sub acel șervețel a găsit încă 500 de euro… Lacrimile curgeau liniștit pe obrajii ei.
Mai erau și alte mese, ce trebuiau curățate, clienți ce trebuiau serviți, dar până la sfârșitul zilei le-a făcut pe toate satisfăcător. Seara, când a mers să se odihească, se gândea la banii ce îi primise de la acea bătrână, dar și la cuvintele ce i le scrisese. Cum de știa bătrâna că ea și soțul ei aveau atât de mare nevoie de bani? Cu pruncul care avea să vină pe lume luna următoare, lucrurile nu erau atât de ușoare… Știa cât de problematizat era soțul ei. Atunci s-a plecat la urechea soțului care dormea și i-a șoptit: „Toate vor merge bine…Kostas…al lui Ioan…”.
O veche zicală spune: „Tot ce faci, primești înapoi”.

sâmbătă, 23 aprilie 2016




Necaz sau bucurie?



Trăia odată într-un sat, împreună cu fiul său, un bătrân foarte sărac, dar cu frică de Dumnezeu. Şi la bucurie, şi la necaz, totdeauna spunea: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie". Nici la necaz nu se întrista, nici la bucurie nu juca, ci pe toate le considera fireşti şi le primea ca din mâna lui Dumnezeu. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât domnitorul ţării voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: "Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aş putea să îmi vând prietenul?"
Dar, într-una din zile, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toţi sătenii i-au zis: "Ţi-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lui vodă. Vezi dacă nu ai ascultat! E clar că oamenii lui ţi l-au l-a furat! Ce mare ghinion!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", zise bătrânul.
Toţi au râs de el. După două săptămâni însă calul s-a întors acasă. Şi nu era singur, avea în spate o mulţime de cai. Acesta, după ce scăpase din grajd, a întâlnit pe câmp o turmă de cai sălbatici, iar când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniţi. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului şi-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
"Ce ghinion!" îi ziseră prietenii bătrânului. "Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu eşti deja în pragul sărăciei!"
"Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie", le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la accidentul băiatului, soldaţii lui vodă trecură prin sat şi îi obligară pe toţi flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
"Ce bucurie pe capul tău!" strigară vecinii. "Toţi copiii noştri au fost duşi la război, doar tu ai avut şansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noştri ar putea fi ucişi."
Bătrânul le răspunse: "Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o ştie".
Şi aşa şi-a petrecut bătrânul toată viaţa, liniştit în ispite, smerit în reuşite şi netulburat de gura lumii.

duminică, 17 aprilie 2016

Povestea ţânţarului

Povestea ţânţarului


Știți și voi, că fiecărei vietăți de pe această lume Bunul Dumnezeu i-a dat rostul cu multă înțelepciune. Așa se face că atunci când Dumnezeu a chemat la EL toate făpturile, ca să-i rânduiască fiecăreia hrana, după felul său, nu știu cum s-a făcut că țânțarul a întârziat.
La sfârșit, vede Bunul Creator că apare și țânțarul așteptând cuminte hotărârea Celui Atotputernic. Se gândește DUMNEZEU ce să-i rânduiască țânțarului drept hrană, fiindcă le cam împărțise pe toate, și îi spune: Ție îți dau darul acesta: să te hrănești prin ierburi și buruieni,căutân du-le sucul și seva.
Deși cam nemulțumit, țânț arul i-a respectat întocmai voia lui Dumnezeu. Dar, țânțăroaica nu-i dădea pace nici o clipă. Mereu îl bătea la cap, nemulțumită nevoie mare și reproșându-i întruna: Nu vezi, bărbate, în ce hal ai ajuns, că ești slab și amărât ca vai de tine? Du-te și cere-i lui Dumnezeu altceva că asta nu-i viață de noi!
Și azi așa, mâine așa, ajunsese țânțăroaica să-i scoată sufletul țânțarului cu nemulțumirea ei. Într-o zi, n-a mai putut răbda țânțarul și i-a spus: – Dacă nu-ți place ce mâncăm și mai ești și așa încrezută, du-te singură și nu-mi mai bate capul! Atât i-a trebuit nevestei, care nechibzuită și cu gura mare, s-a dus val-vârtej la Dumnezeu cerându-i să-i schimbe mâncarea rânduită.
După ce a ascultat-o cu răbdare, Dumnezeu i-a spus:
– De azi înainte te vei hrăni cu sânge de om sau de vită, iar de nu vei găsi, să mori de foame. Iar de te vor prinde, omul te va pocni cu palma, sau vita cu coada și-ți vei găsi sfârșitul. Bărbatul tău, însă are voie să mănânce din toate felurile de iarbă și verdeață.
Și uite-așa a rămas și până în ziua de azi, că țânțarul niciodată nu-l înțeapă pe om, dar țânțăroaica l-ar face ciur, dacă ar putea, să-i sugă tot sângele și nu se oprește până când nu-i pocnește omul o palmă zdravănă, de o face una cu peretele.
Dar, vezi cum e lumea asta, că bietul țânțar, fără vină, trage și el ponoasele de pe urma nevestei, că omul de teama țânțăroacei care înțeapă, nu stă să aleagă și pocnește orice țânțar îi iese în cale, fără a ști dacă e țânțar sau țânțăroaică.
-De….! Ce să-i faci, dacă nu s-au mulțumit cu ce le rânduise Domnul?!

Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

miercuri, 6 aprilie 2016

O minune recentă a icoanei Maicii Domnului sângerânde din Log

O minune recentă a icoanei Maicii Domnului sângerânde din Log


Portalul grecesc Romfea relatează despre o minune recentă care a avut loc prin intermediul icoanei Maicii Domnului Kazanskaia din loc. Log, regiunea Volgograd.
Icoana Maicii Domnului Kazanskaia din Log a început să sângereze în anul 2003. De atunci au venit să se închine în această biserică mii de pelerini, cu speranța de a fi vindecați, și de multe ori cererile li s-a îndeplinit, dar ultimul caz este deosebit.
O femeie, pe nume Natalia, în vârstă de 46 de ani, din Volgograd, a fost externată din spital pentru a muri. Ea avea cancer la stomac în fază terminală. După intervenția înfăptuită, boala doar a avansat, iar Natalia era chinuită de dureri puternice. Deoarece medicii nu o mai puteau ajuta cu nimic, au externat-o acasă pentru a muri.
Într-o zi, fiica ei a intrat într-o biserică să se roage, pentru ca Dumnezeu să-i ușureze suferința mamei sale. La biserică au sfătuit-o să meragă la icoanei Maicii Domnului din Log. Și fiica lui Natalia a plecat la biserica din această localitate. Iar mamei sale i-a adus o mică iconiță de hârtie.
Natalia a pus această icionță lângă locul cusăturilor. Dar deoarece bandajele erau îmbibate de verde de briliant, în curând și această mică iconiță s-a colorat în totalitate în verde, astfel încât nici chipul Maicii Domnului nu mai putea fi deslușit.
„Mi se părea că am făcut un păcat groaznic, murdărind iconița. Am încercat să curăț macar un mic colțișor, dar deja era imposibil, – a povestit Natalia. – Doar am deteriorat imaginea. Noaptea am pus-o pe masa de lângă patul său. În dimineața următoare am fost șocată, de pe această iconiță mă privea din nou chipul Maicii Domnului… La început am crezut că cineva a schimbat icoana, dar colțișorul pe care am încercat să-l spăl, a rămas puțin deteriorat, astfel am înțeles că s-a întâmplat o minune. Am crezut că este un semn bun și că mă voi vindeca. Iar după câteva zile, ginerele a adus un ziar vechi, în care se relata despre un izvor tămăduitor. Sunt sigură că Maica Domnului mi-a arătat calea către vindecare”.
Două luni femeia bolnavă a petrecut lângă acest izvor. În acest timp a avut multe de depășit, dar o scânteie de speranță îi dădea putere să continuie lupta. Apoi a început vindecarea treptată. Atunci când șase luni mai târziu, Natalia a fost examinată la clinica, medicii nu au crezut că acest lucru este posibil. Dar toate cercetările și investigațiile înfăptuite confirmă că s-a întâmplau un adevărat miracol.
sursa pravoslavie.ru
traducere și adaptare Lozan Natalia

Stăpâna noastră! (O minune a Maicii Domnului)

Stăpâna noastră! (O minune a Maicii Domnului)


În părțile Lombardiei trăiau doi soți foarte credincioși care aveau multă evlavie la Maica Domnului. Pentru aceasta, cuprinși de dor dumnezeiesc, au pictat pe un perete al casei lor icoana ei, cheltuind mulți bani pentru ca ea sa devină cât mai frumoasă și mai măreață.
De fiecare dată când treceau prin fața icoanei, se închinau cu respect și rosteau cântarea îngeresca: “Bucură-te, Ceea ce ești plină de har, Marie…” Pentru acest obicei bun la lor, Maica Domnului le-a trimis toate bunătățile cerești și pământești. Viața lor era plină de fapte bune, trăind în pace cu toată lumea. Din acestă pricină oamenii i-au numit “ pașnicii”. Acești creștini binecuvântați aveau un copil de trei ani care, văzând pe tatăl și pe mama lui că de fiecare dată se opreau înaintea icoanei Maicii Domnului și se închinau cu evlavie, a încept să facă și el la fel.
Încet-încet a învățat și cântarea îngerescă, pentru că o auzea în fiecare zi de la părinții lui. Copilul însă nu se ruga din evlavie, ci dintr-o obișnuință bună, deoarece credea că Maica Domnului, așa cum era zugrăvită stând pe tron, era Stăpâna casei. Într-o zi , în timp ce se juca cu alți copii pe malul râului, din lucrarea diavolului a căzut în adâncul apei. Copiii au vestit-o pe mama copilului care, împreună cu vecinii, au alergat la râu. Doi bărbați au sărit în apă, dar în ciuda nenumăratelor lor încercări, nu l-au putut afla pe copil. Atunci mama copilului a alergat ca o nebună în josul râului nădăjduind că îl va găsi acolo. Deodată îl vede pe copil în mijlocul râului stând pe apă ca pe un scaun. Văzându-l, mama lui a strigat cu nespusă bucurie :
– Copilul meu, ce faci acolo ? Ești bine ? – Sunt bine, mamă ! Stăpâna mă ține și de aceea nu mă tem ! Din pricina bucuriei mama copilului nu a înâeles despre care Stăpână îi spunea el. Doi bărbați au înotat până la mijlocul râului și au luat copilul, pe care l-au dat înapoi mamei lui. Ajungând acasă și întrebându-l cum s-a izbăvit de înec, copilul a răspuns: – Când am căzut în apă, Stăpâna casei noastre (și copilul a artătat cu degetul spre icoana Maicii Domnului) m-a scos din apă și m-a ținut până au venit vecinii și m-au luat. Atunci toți cei care se adunaseră să audă cele povestite de copil s-au închinat Maicii Domnului și s-au minunat de iubirea de oameni și de milostivirea ei.
Toată noaptea au cântat tropare și cântări de laudă în cinstea Maicii Domnului. Desigur cântarea cea mai iubită de toți a fost : “ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…”