PREDICĂ LA DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII Pilda vierilor        Pe cei răi, cu rău îi va pierde? (Matei XXI, 41)        Fraţi creştini,        Pe pământ se află o instituţie duhovnicească, o societate a sufletelor care dăinuieşte de aproape două mii de ani. Iar întemeietorul ei este Împăratul Iisus Hristos. Această asociaţie a sufletelor, care are preoţia sa şi altarele sale, învăţătorii săi, fiii şi ucenicii săi, se numeşte Sfânta Biserică.        Prin credinţă trăieşte această Biserică, prin nădejde şi dragoste. Patria acestei asociaţii este cerul; pământul nu e pentru ea decât locul de trecere către ceruri, în adevărata viaţă care este veşnică. Aceste fiinţe scumpe înaintea Domnului, îşi au ca părinte pe Împăratul cerului, care este Iisus Hristos. Această Biserică luptătoare şi călătoare pe acest pământ cântă numai tainice cântări care o întăresc şi o mângâie. Ea e în lumea aceasta pentru mântuirea tuturor, ea face siguranţa popoarelor şi ziua şi noaptea se roagă lui Dumnezeu. Are obârşie divină şi se sprijină numai pe Sfânta Cruce.        Necontenit întâmpină străini indiferenţi şi chiar duşmani neîmblânziţi. Această Biserică a întâmpinat în calea sa de-a lungul veacurilor fel de fel de împăraţi şi călăi care au dus un război crâncen sau diplomatic împotriva ei, voind să înăbuşe în inimile oamenilor iubirea de Dumnezeu, de dreptate si de pace. Să răstoarne legile divine şi să sape temeliile creştine, s-o distrugă, dacă le-ar fi cu putinţă. Toţi acei răufăcători sunt urmaşii fariseilor şi cărturarilor care au calomniat şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, răstignindu-l pe Cruce între doi tâlhari. Aceşti răstignitori ai lui Iisus, care sunt răspândiţi prin toate colţurile pământului, sunt adevăratele şi supusele slugi ale lui Anticrist.        Pilda Evangheliei de astăzi ne arată destul de lămurit ce în stare să facă mândria, invidia şi răutatea laolaltă cu nerecunoştinţa oamenilor robiţi păcatului.        Domnul Hristos ştia că vrăjmaşii Săi se hotărâseră să-l omoare. Mai ştia că o să-i pună o mulţime de întrebări cu vicleşug, ca să-l poată prindă în cuvânt şi din cel mai mic motiv să-l omoare, fiindcă se apropiase ziua şi ceasul. Iar înainte de moartea Sa a spus această minunată pildă pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi. Şi a zis Domnul: "Era un om, un gospodar care a sădit o vie, a împrejmuit-o cu un gard, a săpat teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară.        Cine era omul gospodar care a sădit via? Omul gospodar era Dumnezeu Tatăl care a scos din pământul Egiptului pe poporul evreu şi l-a dus în ţara Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă. Aici a împrejmuit via cu un gard care este legea pe care le-a dat-o să fie îngrădiţi de ea, să nu greşească, să nu poată nici un duşman să le facă rău, să fie apăraţi de duhurile necurate şi de păgânii care se închinau la idoli. Teascul era învăţătura ce curgea din gura profeţilor care vorbeau cu Dumnezeu şi îi învăţau din învăţătura Sa, curgând ca vinul dintr-un teasc al adevărului.        Iar turnul cel zidit în vie era Biserica lor unde se adăposteau păzitorii care trebuie să apere şi să îngrijească via. Via era lumea, ca şi astăzi în Biserica lui Hristos. Via este lumea, turnul este Biserica. Şi Biserica mai este şi Sionul de care se spune în psalmii lui David: "Cei ce urăsc Sionul să se ruşineze şi să se facă ca iarba mai înainte de a se smulge.        Vierii, cărora le-a dat via în pază, sunt preoţii, cărturarii şi bătrânii Vechiului Testament care trebuiau să lucreze via şi să dea roadele la vremea lor. Dar când a venit vremea roadelor, stăpânul a trimis pe unul din slujitorii lui ca să ia rodul viei. Dar ei l-au bătut şi l-au trimis cu mâinile goale. A trimis iarăşi altă slugă, dar şi pe aceasta au bătut-o cu pietre, i-au spart capul plecând ocărâtă ca şi cea dintâi. Şi iarăşi a trimis a treia oară pe altul, pe care scoţându-l afară din vie l-au omorât. Şi aşa au făcut la mulţi: pe unii bătându-i şi pe alţii omorându-i.        Aici vedem cât de clar arată Domnul Hristos purtarea necredincioasă a acestui popor înrăit. Căci Dumnezeu a trimis proorocii, unul câte unul, pe rând iar aceştia au fost prigoniţi, bătuţi cu pietre, necinstiţi şi omorâţi. Dar stăpânul viei, continuă Domnul, avea un fiu unic şi iubit al său şi a zis întru sine: "Ce voi face? Trimite-voi pe fiul meu cel iubit, fiindcă văzându-l pe acesta se vor ruşina de el!        Aici, iubiţi creştini, poate să înţeleagă oricine că cel din urmă trimis, de care vorbea Domnul Hristos, era însăşi Sfinţia Sa. De aceea a şi spus pilda aceasta, ca să audă toţi duşmanii Săi, că El este Fiul lui Dumnezeu şi să ştie că este trimis de Părintele Ceresc poporului pe care vrea să-l mântuiască. Şi Tatăl a voit să se ţină de făgăduinţa dată patriarhilor Vechiului Testament şi să aibă milă de sufletele necredincioase care aşteptau împlinirea acestor făgăduinţe.        Iar lucrătorii, zice Domnul Hristos, văzând că vine fiul, au zis între ei: "Iată moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să stăpânim noi moştenirea lui! Şi scoţându-l afară din vie, l-au omorât. Adică Domnul Hristos a fost scos afară din oraşul Ierusalim, din mijlocul lumii şi dus în vârful Golgotei să fie răstignit pe cruce.        În momentul când Domnul Hristos le spune pilda aceasta, aceşti nelegiuiţi de farisei, cărturari şi saduchei se pregăteau să-L dea afară cu răutate din via Sa, din cetatea cea sfântă ca să-L omoare pe Golgota, căci ziceau ei toţi: "Dacă îl mai lăsăm mult pe Iisus să continue opera Sa, minunile Sale, tot poporul se va duce după El şi noi în zadar mai stăm aici. Domnul însă vorbea de sfârşitul Său cu atâta sânge rece şi-i arăta cu degetul pe ucigaşii Săi, care tăceau şi scrâşneau din dinţi.        O tăcere se făcu. Deodată Iisus luă iarăşi cuvântul şi le zise: "Ei bine, ce credeţi că va face lucrătorilor acelora stăpânul viei? Dar poporul a răspuns: "Va pierde pe lucrătorii aceia, va lua via şi o va da altor lucrători care vor da rodul ei la timp?. Răspunsul acesta era înţelept, venit de sus.        Dar din mulţime se auzi în acelaşi timp un glas zicând: "Să nu fie!? ca şi cum ar fi zis: arhiereii nu vor fi capabili să săvârşească o crimă ca aceasta. Iisus, aruncând o privire asupra mulţimii de unde se auzise acel glas, zise: "Nu va fi! Au n-aţi citit în Scriptură ce însemnează aceste cuvinte? Piatra care n-au socotit-o ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta şi este minunată în ochii noştri?.        Aceste cuvinte din Psalmii lui David le dovedeau iarăşi că El este Mesia, piatra aruncată la început de ziditori, de farisei şi de cărturari. El, Iisus este Mesia în persoană şi în lucrurile Sale. Evreii pot să respingă pe Hristos şi Biserica Sa, dar totuşi va rămâne piatra cea din capul unghiului. Şi cel ce va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, zice Iisus; şi peste care va cădea ea, îl va spulbera, după cuvintele proorocului Isaia, care a comparat pe Mesia cu o stâncă de care se vor izbi şi sfărâma toţi necredincioşii pământului.        Va veni vremea când se vor împlini cuvintele proorocului Daniil: "Piatra se va dezlipi din munte, va cădea peste vrăjmaşii lui Dumnezeu şi-i va zdrobi. Apoi Iisus încheie cu aceste cuvinte: "Amin, zic vouă, se va lua de la voi Împărăţia lui Dumnezeu şi se va dea neamurilor, păgânilor care vor da roadele la vremea lor".        În cele zise până aici am văzut cum Fiul lui Dumnezeu se descoperă pe Sine, cum El este Acela care trebuia să vină să-i mântuiască, să-i salveze din robia diavolului, pe ei şi întreg neamul omenesc.        Dar ei, măcar că vedeau în toate zilele minunile lui Dumnezeu, cele mai presus de fire, pe care nimeni altul nu le mai făcuse, precum şi marea înţelepciune de a le descoperi tainele Sfintei Scripturi şi locurile cele greu de înţeles, pe care nimeni nu le putea descoperi atât de lămurit, ei se uitau unii la alţii, se întrebau şi ziceau: "De unde ştie Acesta carte, căci n-a învăţat nicăieri, nu este Acesta feciorul Mariei şi al lui Iosif?        Fariseii au trimis odată nişte iscoade ca să-L prindă pe Domnul Hristos, dar aceştia s-au întors spunând că n-au putut să facă nimic deoarece n-au auzit niciodată pe cineva vorbind aşa de frumos şi înţelept şi n-au avut motiv.        Dar de ce erau ei atât de orbiţi, ce i-a făcut pe ei atât de nesimţitori, ca să nu-L recunoască pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu? Iată ce: păcatul mândriei, cel dintâi păcat făcut de Lucifer diavolul. Mândria, slava cea deşartă a veacului acestuia de pe pământ, veninul răutăţii diavolului i-au orbit şi n-au putut să-L cunoască şi n-au cunoscut nici timpul când i-a cercetat Dumnezeu prin Fiul Său, Răsăritul cel de sus, deşi Mântuitorul le făcuse înainte şi această mustrare, zicându-le: "Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o deosebiţi, pentru ce nu judecaţi singur ce este drept!        Deci, la prima venire a Domnului în lume, oamenii legii, oameni învăţaţi, nu L-au cunoscut, nu L-au primit. Cu cartea în mână L-au judecat pe Iisus Hristos, scoţându-L afară din vie, din cetate şi L-au răstignit pe Cruce, pe Golgota. Au părăsit pe Domnul şi au mâniat pe Sfântul lui Israel. Popor îndărătnic şi încărcat de păcate! Până acolo au fost înşelaţi şi orbiţi, încât au strigat cu gura lor: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!? Şi astfel au fost pedepsiţi de Dumnezeu. Le-a ridicat harurile de care abuzaseră ei şi sunt rătăcitori şi astăzi în toată lumea. Au fost izgoniţi din ţara lor. Li s-au dărâmat turnul, biserica, li s-a surpat gardul, căzând la pământ, adică Legea şi aşa fără de ţară, fără de biserică, fără jertfe şi fără Dumnezeu au rămas pe pământ.        Cât de aspră este pedeapsa mâniei lui Dumnezeu ce ne face să tremurăm! Iar via lor a fost luată şi dată altor lucrători. Aceşti lucrători cărora li s-au încredinţat via de către Dumnezeu sunt: arhiereii, preoţii şi diaconii, clerul conducător al credinţei ortodoxe, Biserica Creştină Ortodoxă, care în chip tainic este condusă de Duhul Sfânt. Aceasta a avut întotdeauna de luptat cu toate răutăţile venite din toate părţile, fiindcă diavolul nu s-a mulţumit cu relele pe care le făcuse prin ei Fiului lui Dumnezeu. A urmărit mai departe pe ucenicii şi creştini Săi şi va urmări mereu până la a doua venire a lui Hristos, care va judeca toate seminţiile pământului.        Diavolul, care niciodată nu doarme, a reuşit să ridice împotriva Bisericii lui Hristos o mulţime de vrăjmaşi care o sapă la temelie şi vor să o dărâme. Şi care sunt aceştia? Întâi de toate sectele, care s-au depărtat de Sfintele Taine şi învaţă poporul minciuni şi rătăciri. Aceştia luptă din afară şi aruncă în Biserica lui Hristos cu ce nimeresc. Dar mai periculoşi sunt vrăjmaşii care sunt înăuntrul Bisericii, adică cei care zic că ţin cu Biserica. Aceştia sunt creştinii care înjură Biserica şi chiar, cu durere trebuie să spunem, că sunt preoţi, călugări sau maici care nu-şi fac datoria şi fac fel de fel de sminteli şi care îngăduie păcatul. Aceştia sunt ca vierii din Evanghelia de astăzi care au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, de aceea să nu vă smintiţi când vedeţi, când auziţi, ci rugaţi-vă să le dea Dumnezeu lumină şi să-i întoarcă la El mai înainte de a veni ziua cea mare a răzbunării dumnezeieşti.        Alţi vrăjmaşi ai Bisericii sunt toţi cei ce sub forma aceasta de creştini care merg la biserică atrag în rătăcire suflete, printr-un fel de misticism bolnăvicios. Ei zic că au vedenii, cad pe jos, înţepenesc; diavolul îi înţepeneşte şi spun că e păcat să tai pâinea cu cuţitul, să nu se lucreze vinerea şi nici lunea, ei spun că e bine să posteşti sâmbăta şi duminica. Învaţă să stea lumea în biserică numai în genunchi şi o mulţime de învăţături greşite contra sfintelor canoane. Iar cine face ca ei cade sub afurisenie şi anatema Sfinţilor Părinţi. De aceea vă îndemnăm să nu vă luaţi după oricine, învăţaţi dreapta credinţă.        Alţi vrăjmaşi sunt şi cei ce înjură Sfânta Biserică, pe Dumnezeu şi lucrurile sfinte, cei ce sparg bisericile şi le fură tot atât de păcătoşi şi blestemaţi sunt cei ce nu vor să vină duminica la Sfânta Biserică. Aceştia nu vor avea parte de raiul lui Dumnezeu şi vor fi alungaţi când vor sfârşi cu viaţa aceasta trecătoare.        Unii cred că, dacă merge unul din casă la Sfânta Biserică îi iartă Dumnezeu şi pe ceilalţi care n-au putut să meargă, dar se înşeală amarnic. Aşa era într-un sat o creştină care nu lipsea duminica de la biserică, dar soţul ei nu vrea să meargă, deşi era un om cu frică de Dumnezeu, se ferea să nu facă rău la nimeni, se ruga şi el acasă. Când îl ruga soţia să meargă la biserică, îi răspundea: "Nu te duci tu şi pentru mine, la ce să mai merg şi eu! Dar ea se ruga cu lacrimi şi cu metanii ca să meargă şi soţul ei la biserică. Şi iată că Dumnezeu i-a auzit rugăciunea dându-i un vis cu tâlc soţului ei:        Parcă muriseră amândoi şi mergeau pe o pajişte verde. Mergând aşa mereu şi tot urcând prin locuri necunoscute, au ajuns la porţile unei cetăţi frumoase care deodată se deschid şi apare un înger luminat. Îngerul pofteşte pe soţie înăuntru, dar când a vrut să păşească şi el, l-a oprit zicând: "Nu e nevoie să mai intri şi tu, că intră soţia şi pentru tine aici! Tu pleacă! Şi a închis porţile. Când s-a văzut singur, a început să plângă căindu-se că a pierdut raiul. În acest zbucium s-a trezit, s-a închinat şi a zis: "Bine că a fost un vis!        A sculat-o pe soţie, i-a povestit visul şi de acum nu mai zicea să se ducă ea şi pentru el. De multe ori pleca chiar înaintea ei la biserică. Şi iată cum Bunul Dumnezeu l-a ajutat întorcându-l printr-un vis aşa de simplu. Şi când ne gândim că sunt multe femei creştine care au această durere că nu vin şi soţii lor la biserică!        Fraţi creştini, în biserică ne rugăm lui Dumnezeu, cântăm laude Lui, aici ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Mântuitorul Iisus este de faţă în biserică. Intrând în biserică, noi ieşim din lumea aceasta de toate zilele pentru a intra într-o lume nouă. Câtă linişte şi pace găsim aici, lumina tainică din ea ne înalţă gândul sus. Rugăciunile din biserică ne fac să uităm necazurile şi durerile din lumea aceasta, auzim parcă şoapte îngereşti; aceasta este Casa lui Dumnezeu şi poarta cerului. Şi într-adevăr ce este în cer şi nu este în biserică? În cer Dumnezeu, aşezat pe tronul măririi, aici Iisus Hristos Dumnezeu şi Om şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşezat pe masa Sfântului Altar.        În cer îngerii cu arhanghelii înconjoară măreţia dumnezeiască, iar aici pe pământ chipurile sfinţilor pictaţi pe pereţii bisericii. Îngerii şi sfinţii în chip nevăzut iau parte cu noi la Sfânta Liturghie. Îngerii noştri păzitori, care ni s-au dat la Sfântul Botez, vin cu noi şi ne rugăm împreună. O, câtă putere binefăcătoare ar avea asupra noastră frecventarea permanentă a Sfintei Biserici! Câte învăţături sfinte n-am învăţa, câte lucruri plăcute n-am auzi, aici ne-am cunoaşte pe noi înşine, ne-am vedea toate slăbiciunile noastre şi am lua hotărâri de bine pentru viitor.        Aici, în Sfânta Biserică, am învăţa că toţi oamenii sunt fraţii noştri, că acelaşi sânge dumnezeiesc a curs pentru toţi, mici şi mari, învăţaţi şi neînvăţaţi. Iar dacă venim aici, să deschidem inimile şi gurile noastre pentru slava Domnului, pentru a-i jertfi laudele noastre cu inimă smerită. Aici, preoţii sunt datori să spună datoriile pe care legea creştină le pune pe umerii celor ce vor să se mântuiască, iar credincioşii, care sunt interesaţi, primesc cu dragoste aceste învăţături şi le pun în practică.        Omul, care duminica aceasta sau cealaltă n-a înţeles nimic din Sfânta Evanghelie, din Apostol, de la cazanie, pierde firul învăţăturilor sfinte şi după o vreme ajunge într-o stare de nepăsare, cu cât vine mai rar, cu atât n-ar mai veni deloc. Diavolului atât îi este greu, până îl scoate pe om din biserică, căci ştie el atunci unde să-l ducă: la cârciumi, la jocuri de tot felul, îi învaţă multe răutăţi şi păcate mari. Un mare rău fac creştinii care lipsesc de la Sfânta Biserică. În înşelăciunea diavolului sunt şi cei ce vin târziu şi cei ce pleacă devreme.        Cei ce vin târziu se înşeală cu cuvintele acestea, zicând: nu zice Domnul că e primit şi cel din ceasul al unsprezecelea? Dar aici e vorba de altceva, nu e vorba de venirea la biserică, e vorba că noi toţi suntem, nu în ceasul al unsprezecelea, ci în ceasul al doisprezecelea. Puţin mai este şi trebuie să vină Judecătorul, ca să judece vii şi morţii, cum zicem în Crezul. Bătrânii noştri nu aveau atâtea cărţi să citească ca noi. Cel mai mult era răspândită o cărticică mică, Epistolia Domnului Hristos şi Visul Maicii Domnului şi acolo, cu multă frică citeau locul unde se spune că nu este îngăduit nimănui de a nu veni la biserică.        Creştinul care vine la Sfânta Biserică trebuie să fie smerit pentru ca să se poată milostivi Dumnezeu spre sufletul lui şi să-i dăruiască milă şi iertarea păcatelor. În Sfânta Evanghelie citim că Domnul Hristos era atât de blând, de iertător, bun, că pe toţi păcătoşii i-a iertat, dar când a fost vorba de cei ce făceau neorânduială în biserică, de cei ce profanau biserica, n-a putut răbda şi cu multă mânie i-a scos afară bătându-i cu un bici de ştreanguri. De aceea să ne temem şi noi de dreapta mânie a lui Dumnezeu când venim în Casa Lui, ca nu cumva, în loc de milă şi iertarea păcatelor, să primim bice şi blesteme dumnezeieşti, ca evreii care L-au răstignit. "Pe cei răi, cu rău îi va pierde?, zice Sfânta Carte. Şi aşa li s-a întâmplat şi vremelnic şi veşnic unora. După ce i-a aşteptat Domnul Hristos pe evrei 40 de ani de la Înălţarea Sa la cer şi tot nu s-au întors, n-au recunoscut că au făcut păcat răstignind pe Dumnezeu, atunci şi Dumnezeu a trimis mânie peste ei, mari pedepse, căci romanii i-au trecut prin foc şi sabie şi i-au împrăştiat pe tot pământul ca sclavi. Mari au fost suferinţele lor prin toate ţările până în ziua de astăzi şi se vor chinui şi în focul iadului cei care nu vor recunoaşte pe Domnul Hristos, care este piatra din capul unghiului, care leagă Biserica Vechiului Testament de cea a Noului Testament, piatra din Sion, care este Biserica de astăzi. Aşa va pierde Dumnezeu şi pe creştinii care nu vor lua aminte să se îndrepte mai înainte de moarte, de ziua sfârşitului.        Să se lase fiecare de păcatele sale, să se întoarcă la pocăinţă, că Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită nici o faptă rea, nici chiar în lumea aceasta. O tânără foarte necredincioasă şi hulitoare de cele sfinte a fost sfătuită de fetele cele credincioase, zicându-i: "Julieta, tu n-ai să sfârşeşti bine cu necredinţa ta, Dumnezeu te va pedepsi. "Ba!, răspunse ea cu obrăznicie. "Cine a venit din lumea de dincolo să-mi spună ce se petrece?! După opt zile a fost găsită moartă cum nimeni nu s-a îndoit de moartea ei, o aşezară în sicriu şi o îngropară.        A doua zi, groparul, făcând o altă groapă lângă mormântul ei, auzi zgomot şi o voce sufocată ce striga: "Ajutor, ajutor! Au fost chemate autorităţile şi au deschis mormântul, constatând că Julieta a fost îngropată de vie. Cu părul în neorânduială şi faţa plină de sânge scoase un suspin adânc şi, deschizând ochii, a zis: "Dumnezeule îţi mulţumesc! După ce se linişti puţin, povesti cum s-a trezit abia atunci când a fost îngropată, a început să strige, să lovească cu capul în sicriu, "iar când am văzut că totul e zadarnic şi vine moartea cu toate grozăviile ei, nu vă pot explica ce frică groaznică am avut! Abia acum am început să mă gândesc la pedeapsa dumnezeiască pe care o voi lua pe dreptate şi că mă voi duce direct în iad. O, bunătate dumnezeiască!, zise ea plângând, Ţi-am dispreţuit adevărurile credinţei, dar m-ai adus iar la viaţă să mă pocăiesc şi să mă îndrept, de acum vreau să trăiesc numai pentru Tine Dumnezeule, lumea-i moartă pentru mine, iar eu moartă sunt pentru ea, în inimă Doamne Sfinte numai Tu vei avea loc.        Aşa se vor trezi în iad, în iad nu în groapă, mulţi necredincioşi, mulţi desfrânaţi şi ticăloşi care nu vor să se întoarcă, dar va fi prea târziu atunci acolo, vor plăti fără iertare toate relele dimpreună cu necredincioşii şi cu toţi vrăjmaşii Bisericii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.        Rugăciune        Doamne al milei şi Împărate al Slavei, care pentru noi Ţi-ai vărsat scump sângele Tău ca să ne răscumperi din robia păcatelor, iar noi, nemulţumitorii n-am priceput dragostea Ta cea mare.        Iartă-ne de tot ce ţi-am greşit, căci numai prin Tine vom putea fi salvaţi. Fără de Tine nu suntem nimic şi nu putem face nimic. Fii ajutorul nostru mai departe şi învaţă-ne voile Tale!    Amin.

Tocana cu ciolan - ingrediente clasa politica

Tocana cu ciolan à la Romania
Ingrediente:
- Un popor mare, necopt, fara miez;
- Mult ciolan;
- Trei patru partide mari si cateva mai mici de diverse culori;
- O blonda de Plescoi;
- Un varf de boc;
- O legatura mare de servicii secrete cu urechi fine;
- O curte constitutionala moale si bine fragezita;
- Cateva cozi de procurori;
- Doua trei sindicate stafidite.


Condimente:

- Apa de ploaie;
- Praf in ochi;
- Gargara macinata;
- Zeama de baliverne;
- Tupeu varsat.


Mod de preparare:

Se taie poporul in doua parti, una buna si una rea.
Apoi fiecare bucata se taie in doua, una buna, una rea,
si tot asa pana se formeaza bucatele mici ce pot fi mancate
dintr-o inghititura.
Se separa apoi bugetarii de nebugetari, medicii de pacienti,
profesorii de studenti, copii de parinti, grasii de slabi, si se lasa la decantat pana se ridica la suprafata uscaturile. Acestea se culeg
cu atentie si se pun deoparte intr-un recipient caldut.
Din restul se taie 25%, se scoate vlaga si se pune la foc mic,
cu zeama de baliverne si cu praf in ochi, sa nu se prinda.
Se acopera cu un capac mare ca sa nu rasufle si din cand in
cand se stinge cu putine apa de ploaie.

Separat se ia un partid portocaliu si se intoarce de pe stanga pe dreapta. Apoi se impaneaza pe toate partile cu bucatele taiate din celelalte partide. Se presara deasupra uscaturi, iar peste se pune varful de boc si blonda de Plescoi cu ciolanul in gura, si se lasa la dospit.

Celelalte partide se toaca marunt impreuna cu sindicatele si se invelesc
cu servicii secrete. Apoi se freaca bine cu cozile de procurori, se trag in
teapa si se pastreaza la racoare. Din cand in cand se gusta si se
reevalueaza.

Se aseaza partidele intr-un parlament din teflon cu manere.
Cel portocaliu se pune cu grija in mijloc. Pe langa el se mai presara doua trei partide mici si bine fragezite. Restul de partide se presara dupa gust. Se da totul prin curtea constitutionala si se inveleste cu gargara macinata.

Se aseaza totul peste poporul deja bine instruit si se da la copt.
Din cand in cand se strange caimacul de deasupra, cu care se unge bine blonda si uscaturile de deasupra, iar peste restul se toarna
zeama de baliverne cu tupeul varsat.

Se serveste rece, pe stomacul gol, in piata.
In caz de probleme digestive sunati la 112.

PREDICĂ LA TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL Ioan a zis: "eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul!        Fraţi creştini,         Din cele mai vechi timpuri oamenii cei buni şi vestiţi aveau obiceiul ca înainte de moarte să dea învăţături copiilor, rudeniilor, prietenilor şi să rânduiască din cele agonisite pentru fapte bune. Îi învăţa cum să păzească obiceiurile bune, cum să împartă săracilor milostenia pentru sufletele lor şi numeau chiar cui să le dea pe ele. Toate acestea pricinuiau multă jale şi durere mai ales copiilor şi celor mai de aproape pentru că vedeau că se despart de viaţă şi de lumea aceasta şi pleacă într-o lume necunoscută de unde nu se vor mai întoarce niciodată.         Aşa a făcut Patriarhul Avraam, Isaac, Iacov, aşa a făcut David, învăţând pe fiul său Solomon să aibă frică de Dumnezeu şi să păzească legea Lui. Aşa a făcut Tobie şi toţi drepţii şi plăcuţii lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut şi Sfântul Ioan Botezătorul, marele prooroc, a cărui prăznuire o pomenim astăzi. Sfântul Ioan, după ce a fost prins de Irod împăratul, a fost dus în temniţă, unde a stat un an de zile. Când a simţit Ioan că i se apropie sfârşitul lui şi că Irod vrea să-i taie capul, a învăţat pe ucenicii săi de cine să asculte după plecarea sa. Şi a trimis doi din ucenicii săi la Domnul Hristos şi i-a zis: "Tu eşti Cela ce trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?         Iar Iisus răspunzând le-a zis lor: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi; orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte! Şi chiar în timpul acela a făcut Domnul Hristos multe minuni înaintea ucenicilor lui Ioan.        Sfântul Ioan ştia sigur că Iisus era Acela care trebuia să vină, că doar el Îl botezase, el văzuse Duhul Sfânt în chip de porumbel şi auzise glasul Tatălui Ceresc care L-a mărturisit ca pe Fiul Său cel iubit.        Dar întrebarea aceasta a fost pusă pentru ucenicii lui ca ei să audă mai clar şi să vadă minunile lui Iisus. Şi a mai vrut Sfântul Ioan să trimită pe ucenicii săi la Domnul Hristos, fiindcă se apropiase timpul să se despartă de lume şi să se ducă cu sufletul în iad, să propovăduiască şi acolo venirea lui Hristos care izbăveşte sufletele celor care vor crede în propovăduirea Lui, căci Domnul Hristos va veni şi se va pogorî în temniţele iadului, ca să-i scoată şi pe cei de acolo la fericire, la învierea Sa.        Să vedem acum în ce chip a fost dus Sfântul Ioan în temniţă şi pentru ce a fost capul lui tăiat de Irod. Împăratul Irod cel mare, acela care împărăţea în vremea naşterii lui Iisus Hristos şi care a tăiat 14.000 de prunci, nădăjduind că va ucide şi pe Iisus, acest Irod zic, avea patru copii. Pe unul îl chema Filip, pe altul Isanie, altul Avilenie şi pe cel din Evanghelia de astăzi îl chema Irod, după numele tatălui său. Aceşti patru fraţi, după moartea tatălui lor, au împărţit ţara în patru părţi şi domnea fiecare pe partea sa.        Acest Irod era mai răutăcios şi s-a ridicat cu război asupra fratelui său, Filip, luându-i partea de avere şi soţia, pe care o chema Irodiada. Dacă a luat-o pe Irodiada, femeia fratelui său, o ţinea în loc de nevastă, iar pe soţia lui adevărată a izgonit-o. Aceasta s-a dus la tatăl ei, Areta împăratul, căci era fată de împărat, şi i-a spus toate câte i-a făcut Irod, bărbatul ei. Areta împăratul s-a răsculat cu oaste asupra lui Irod, i-a prădat ţara şi i-a omorât mulţi oameni, răzbunându-se asupra lui Irod pentru fiica sa. Dar Irod, cel fără de ruşine, trăia înainte cu soţia fratelui său, Filip.        Sfântul Ioan Botezătorul, care era trimis de Dumnezeu în lume ca să pregătească inimile oamenilor cu învăţătura Sa, îl mustra pe Irod pentru fărădelegea aceasta mare şi-i zicea: "Nu ţi se cade ţie, o Iroade, să ţii femeia fratelui tău, Filip! Pentru aceste cuvinte s-a mâniat Irodiada şi vrea ca să-l omoare, dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan şi-l cinstea ca pe un om mare şi vestit. Îl ştia că este un sfânt, un drept mare, iar pe sine se ştia vinovat de călcarea legii pe care o învăţa Sfântul Ioan.        După ce Sfântul Ioan a botezat mulţime de oameni, Irod a trimis pe unul din boierii lui să-l cheme pe Ioan la el, să-i spună să se oprească şi să nu mai vorbească despre păcatul lui în public, că altfel va fi rău de el. Dar Ioan a răspuns către solul lui Irod: "Du-te de spune împăratului tău că nu am vreme acum să vin, pentru că mai întâi trebuie să fac voia lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Mai întâi trebuie să arăt lumina celor cu ochi, nu celor orbi. Va veni însă o vreme când voi veni nechemat înaintea împăratului tău care face fărădelege şi-i voi da pe faţă toată ticăloşia lui.        Aceste cuvinte ale lui Ioan au fost duse de boierul acela şi spuse lui Irod. Iar Irod le-a înghiţit pe toate ca pe nişte pilule amare, fiindcă nu era voia lui Dumnezeu ca să moară atunci Ioan.        După ce a propovăduit Ioan Botezătorul pe Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi după ce a împlinit toată taina mântuirii noastre s-a dus singur înaintea împăratului Irod şi i-a zis: "Ce amestec are întunericul cu lumina, sau pentru ce ai trimis tu, care calci legea, la mine învăţătorul legii? La aceste cuvinte, Irod s-a ruşinat şi i-a zis: "Te rog să încetezi, Ioane, de a mă mai batjocori! Ioan a răspuns: "Eu am venit pe lume să mărturisesc Adevărul, să condamn făţărnicia, să dau pe faţă păcatele lumii, ca să se lase fiecare de fărădelegea sa.        Atunci, Irod s-a mâniat şi a poruncit ostaşilor să-l ia pe Ioan şi să-l închidă în temniţă. Ostaşii l-au legat de mâini şi astfel Sfântul Ioan Botezătorul s-a văzut în temniţa cea rece, temniţa palatului lui Irod, unde a stat un an de zile.        În acea vreme, împăraţii aveau obiceiul ca de ziua naşterii lor, să facă mari petreceri. De aceea şi Irod, când s-a împlinit ziua naşterii lui, a pregătit o mare petrecere boierilor cu băuturi şi mâncăruri alese, jocuri şi muzică, ca să-şi veselească fiecare trupul, aşa cum pofteşte. Cu acest prilej, diavolul a pus îndemn în mintea şi inima Irodiadei, să-şi trimită fata, pe care o avea cu Filip, fratele lui Irod, să joace la masă înaintea împăratului şi a tot poporul adunat acolo pentru ca să îndulcească şi să veselească inima lui Irod. Să-l facă să aibă multă dragoste către dânsa.        Ştiind Irodiada şi cu diavolul că nici o patimă nu este mai rea ca să-l orbească pe om şi să-l pornească spre crimă ca beţia, a aşteptat ticăloasa, mai întâi să mănânce şi să bea bine, apoi a trimis pe Salomeea să joace în faţa împăratului. A împodobit-o cu veşminte scumpe, transparente, i-a pus cercei în urechi, inele, brăţări şi mărgele, parfumuri şi unsori vrăjite. A pornit apoi în sala cu ospăţul şi în ritmul muzicii a început să joace în faţa lui Irod şi a boierilor adunaţi. În jocul acesta au înfierbântat-o duhurile necurate încât n-a mai ţinut seama de nici o ruşine şi a început să arunce după ea veşmintele în timpul jocului, rămânând aproape goală în faţa mesenilor. Irod împăratul, aprins de duhul curviei, aşa cum se înfierbântă mulţi ticăloşi în zilele noastre, care asistă la astfel de jocuri, a făgăduit atunci cu jurământ că-i va da jucătoarei aceleia orice îi va cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.        Atunci vicleana fată, care era stăpânită de diavolul, s-a dus repede la mama sa s-o întrebe ce să-i ceară. Iar mama sa i-a zis: "Lasă jumătate din împărăţie ce ţi-a făgăduit, cere capul lui Ioan Botezătorul, că dacă va pieri el, toată împărăţia lui Irod este a noastră, nu doar jumătate, atunci tot binele îl vom avea, vieţuind fără nici o supărare. Iar dacă va trăi Ioan, vom fi lipsiţi de toate şi vom ajunge de râsul lumii. Deci du-te repede, grăbeşte-te, până nu se trezeşte Irod şi să nu se căiască că a făcut jurământ.        Auzind aceasta, Salomeea, fiica Irodiadei, s-a dus şi a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Când a auzit Irod ce a fost în stare să ceară, s-a mâhnit foarte tare, fiindcă nu vrea să-l omoare, pentru că-l ştia om drept. Acum sta nemişcat şi foarte îngândurat, bietul Irod, ca o corabie bătută de vânturi, neştiind ce să facă. Ceea ce-l strângea de grumaz mai mult era jurământul pe care-l făcuse şi nu putea să şi-l retragă, fiind mai ales cuprins de patima curviei, căci bine zice înţeleptul Solomon: "vinul şi femeia iau minţile omului. Aşa şi Irod, cu aceste patimi şi-a pierdut capul.        A poruncit apoi Irod ca imediat să fie adus capul Sfântului Ioan Botezătorul pe o tavă la masa lui, înaintea tuturor boierilor. Jucătoarea, care abia aştepta aceasta, a cerut să i se dea imediat capul sfântului ca să-l ducă mamei sale, Irodiada, să-l vadă cu ochii ei, fiindcă ea se temea de două lucruri: una, ştiind că Ioan, ca mare sfânt, după tăiere, s-ar putea să învieze şi le va pierde cu puterea sa, iar alta, ca nu cumva să taie pe altul în locul lui, iar pe Ioan să-l slobozească.        După o veche tradiţie, se spune că Irodiada, după ce a primit capul sfântului, a luat un ac şi a străpuns limba Sfântului Ioan, hulindu-l zicând: "Aceasta este limba care nu mă lăsa în pace şi mă batjocorea pe mine în faţa poporului. Pe când ticăloasa făcea aceasta, tot tradiţia spune că sfântul a deschis gura şi încă o dată i-a strigat cuvinte aspre: "Să ştii că tot nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu fratele soţului tău!        Văzând aceasta, Irodiada a poruncit ostaşilor să fie străjuit capul sfântului, iar trupul să fie îngropat fără cap. Irodiada, Salomeea şi ceilalţi făcători de rău, s-au bucurat de moartea Sfântului Ioan dar o altă parte din oaspeţi s-au întristat în urma acestui mare păcat al crimei făcut fără de dreptate.        Dumnezeu însă a răsplătit cu pedeapsă aspră pe aceşti nelegiuiţi şi în viaţa aceasta şi în cealaltă veşnică, căci şi-a luat fiecare plata după cum a făcut. Pe Salomeea, jucătoarea cea desfrânată, a înghiţit-o pământul de vie; Irod şi Irodiada au fost prinşi şi legaţi de împăratul Romei de atunci şi duşi în surghiun, unde au murit în chinuri grele. Averea lor, aurul şi bogăţiile lor au fost luate şi împărţite.        Iată deci, să nu ne jucăm cu jurământul, căci mare rău ne facem sufletului nostru. Prin jurământ, omul se poate lepăda de credinţă, de Dumnezeu şi vine pedeapsă mare peste cei care se jură şi peste cei care jură, aşa cum au mulţi obiceiul să se jure pe icoane, pe Sfânta Evanghelie, pe Sfânta Cruce, pe numele lui Dumnezeu.        Iată ce grăieşte proorocul Zaharia: "Am văzut o seceră lungă de 20 de coţi şi lată de 10 coţi şi Dumnezeu mi-a zis: Aceasta iese de la faţa lui Dumnezeu şi intră în casa celor ce se jură pe numele lui Dumnezeu, de-i pierde şi-i sfârşeşte!        Să fugim şi noi de jurământ pentru că cel ce jură sau pune pe altul să jure este ucigaşul sufletului său. Păcatul acesta a adus pieirea lui Irod pentru că s-a jurat fetei aceleia jucătoare şi de ruşinea lumii, Irod s-a ţinut de jurământ.        Cine jură ca să scape de ruşinea lumii, de necazurile acestei vieţi trecătoare nu va scăpa de osânda cea veşnică. Toate aceste nelegiuiri din casa lui Irod au izvorât din patimile păcătoase ale acestui rege. Ioan şi Irod stau faţă în faţă şi astăzi înaintea noastră. Ioan Botezătorul întruchipează pe omul lui Dumnezeu, pe trimisul şi apărătorul legii Domnului. Irod este călcătorul legii lui Dumnezeu. Ioan se poartă ca un sfânt smerit şi ascultător de Dumnezeu, dar aspru cu sine însuşi şi cu păcătoşii. Irod se poartă ca un pătimaş nelegiuit, sângeros, beţiv, desfrânat şi ucigaş, unul este curat ca un înger, reprezentând virtutea cumpătării în toată frumuseţea ei, celălalt este murdar ca un demon, înfăţişând lipsa de cumpătare cu toate urmările ei rele.        Toate virtuţile îşi au valoarea şi frumuseţea lor morală şi socială. Se pare însă că, nici una nu are rol familial şi social mai însemnat decât cumpătarea. Prin cumpătare înţelegem virtutea de a ne mulţumi cu ceea ce este strict necesar pentru viaţa noastră şi de a ne înfrâna de la toate poftele şi lucrurile păgubitoare. Omul cumpătat îşi pune frâu plăcerilor şi poftelor vinovate. Nu se lasă biruit şi robit de ispitele cărnii sau de amăgirile patimii înşelătoare. Creştinul adevărat ştie că cine luptă se înfrânează şi numai cine se înfrânează biruieşte şi se încoronează. Cumpătarea este virtutea morală obligatorie pentru toţi creştinii, poruncită de Mântuitorul şi urmată de El şi de toţi sfinţii.        "Luaţi aminte de voi înşivă, grăieşte Domnul Hristos, să nu se îngreuieze inimile voastre cu mâncare şi băutură peste măsură. Creştinul adevărat trebuie să fie măsurat în toate, să nu lase poftele fără frâu şi toate dorinţele să le stăpânească.        Să fim stăpâni pe noi şi nu robi, să nu ne stăpânească nici o patimă, pe toate să le avem legate şi distruse. Să fim totdeauna treji, căci repede pot încolţi astfel de buruieni care pot otrăvi sufletul şi trupul nostru.        Cumpătarea este cea mai bună doctorie pentru sănătatea sufletului şi a trupului. Ea constă mai întâi în înfrânarea poftelor, în oprirea excesului, în stăpânirea patimilor de mâncare, de băutură, îmbrăcăminte, chiar mânie, înjurături, drăcuieli, vorbire multă fără rost, glume proaste şi multe altele. Omul cumpătat dă ordin dorinţelor lui. El dictează, ordonă, stăpâneşte cu asprime plăcerile şi astfel se înalţă la adevărata personalitate a omului creştin, adevăratul model după credinţa şi învăţătura lui Hristos.        Lipsa de cumpătare îi aruncă pe cei mai mulţi oameni în cele mai grele mizerii materiale şi morale. Îi aruncă în destrăbălare, lux, curvii şi preacurvii, jocuri de noroc, beţie şi vrăjitorie. Din cauza acestora foarte uşor ajung în spitale şi în case de nebuni, în temniţe şi în ruinarea trupului şi a sufletului. Dacă privim cu atenţie trupurile beţivilor, desfrânaţilor, risipitorilor şi bolnavilor din cauza acestor patimi, ne putem convinge câtă mizerie este în lume.        Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, printre celelalte virtuţi de căpetenie, ne porunceşte, dacă vrem să ne mântuim, să avem această virtute a cumpătării.        Fără cumpătare nu există bunăstare, nici progres, nici viaţă morală. Chiar şi în păgânism cumpătarea este socotită fundamentul virtuţilor morale şi mijlocul cel mai bun pentru a gusta plăcerea cea mai mare. Din cumpătare se nasc şi alte virtuţi morale: cinstea, modestia, bunătatea, fecioria, blândeţea, seriozitatea. Unele mai lăudabile decât altele.        Acolo unde nu este cumpătare îşi găsesc culcuş toate patimile şi toate relele mai mari: beţia, desfrâul şi omorul. Beţia este mama desfrâului şi băutura morţii. Cine trăieşte necununat cu mai multe femei sau femei cu mai mulţi bărbaţi, la moarte bea atâtea pahare amare cu câţi a desfrânat.        În stare de beţie, oamenii fac fapte urâte, zic vorbe murdare iar când se trezesc, se ruşinează, regretă, plâng, dar e prea târziu. Câţi părinţi nu zic vorbe grele şi ruşinoase în faţa copiilor când sunt beţi! Câţi nu fac păcate urâte şi grele în faţa lumii, iar când se trezesc nu le mai vine să dea ochii cu lumea! Religia creştină opreşte şi osândeşte amarnic beţia. Împreună cu necumpătarea, o numără printre faptele rele ale trupului, în timp ce cumpătarea o numără printre faptele duhului.        Creştinii sunt îndemnaţi şi obligaţi să se ferească de societatea beţivilor şi de idealurile lor; beţia duce pe oameni la sărăcie, batjocură, ceartă, zăpăceală, nebunie, necredinţă şi gâlceavă. Tot beţia îi duce la plângere, la moarte şi la pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu. În casele beţivilor intră vaiul şi oftatul, ca după muşcăturile înveninate ale şerpilor. În casele beţivilor intră sărăcia, tânguirea şi blestemul. Acolo e jale şi sânge vărsat ca şi în casele ucigaşilor.        Beţia nu stinge totuşi setea, aşa după cum îmbuibarea nu satură poftele, ci le face mai nesăţioase. Beţia ca şi îmbuibarea naşte mizeria şi sporeşte nefericirea în lume. În fiecare pahar dus la gură beţivul bea lacrimile, sângele şi viaţa soţiei şi a copiilor lui şi, în loc să facă din trupul lui o biserică a lui Dumnezeu, îşi batjocoreşte trupul şi-l ruinează.        În Vechiul Testament beţivii erau omorâţi cu pietre, iar în Noul Testament se spune limpede că beţivii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă nu se trezesc la pocăinţă, dacă nu se leapădă de această patimă înainte de moarte, chinurile iadului îi aşteaptă.        Profetul Ioil strigă şi el cu tărie: "Deşteptaţi-vă, beţivilor, şi plângeţi, lepădaţi-vă de faptele cele fără de roadă ale întunericului şi urmaţi legea Domnului!        Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt peste veacuri împotriva destrăbălării, împotriva luxului, a îmbuibării, a desfrâului, a beţiei, a omorului şi a tuturor păcatelor care izvorăsc din lipsa de cumpătare. E un strigăt de alarmă împotriva femeilor nelegiuite care se îmbracă pentru a deveni cele mai primejdioase curse ale bărbaţilor în ispita desfrânării. Femeile care se vopsesc făcându-se ca nişte măşti, ca şi Salomeea, care a dansat în faţa lui Irod, atrăgându-l în păcatul curviei, au mare păcat, mai ales dacă pătrund şi în Sfânta Biserică.        Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt împotriva bărbaţilor necinstiţi şi a preacurvarilor care-şi lasă soţiile cu care sunt cununaţi la biserică şi preacurvesc amăgind şi veselind, forţând şi ameninţând pe multe femei cinstite în serviciile lor. Aşa procedează mulţi şefi, bătându-şi joc de neamul creştinesc. Este vai de ei, de casa lor, de sufletul şi de copii lor, dacă îi au. Această sărbătoare este un strigăt împotriva celor ce se căsătoresc rudenii.        O creştină şi-a adus de la ţară sora sa, a ajutat-o să-şi facă liceul, să-şi ia serviciu şi după puţin timp aceasta i-a luat bărbatul. Biata femeie, cu lacrimi în ochi, a trebuit să plece din casă şi să se duc aiurea. A făcut un bine şi s-a ales cu un rău. O mamă a trebuit să plece de acasă ca să-i rămână fata cu tatăl ei. Aceasta, ca şi Irodiada, a crescut-o fără ruşine şi aceasta a fost urmarea.        Mari şi grele păcate sunt în lume! Se căsătoresc veri cu verişoare, rudenii apropiate care nu mai ţin seama de nimic, nu vor să mai ştie de ruşine şi trec peste toate, amăgesc, înşeală şi pe preoţi, trăind în păcatul curviei, târziu, după ce fac copii handicapaţi, îşi dau seama de păcatul în care au trăit atâta vreme. Sărbătoarea de astăzi este împotriva beţivilor, a criminalilor, este un strigăt de chemare la cumpătare, la simplitatea creştină, la virtuţile şi morala creştină. Să ne ferim cu toţii de duhul casei lui Irod, de petrecerile, jocurile şi beţiile lumii, să ne ferim de izvorul acesta al fărădelegilor care se revarsă cu multă furie peste sufletele creştinilor din veacul nostru.        În acest izvor de fărădelegi s-a înecat aproape tot tineretul nostru creştin. Părinţi, aveţi grijă de copii, staţi împrejurul lor, căutaţi şi vedeţi pe unde umblă, cu cine sunt în legătură şi ce păcate fac! Veţi da seamă de ei înaintea lui Dumnezeu! Nu e de-ajuns că i-aţi adus pe lume, trebuie să-i învăţaţi sfânta credinţă, să-i aduceţi în Împărăţia cerului prin învăţăturile sănătoase ale Bisericii. Vai de cei ce nu înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!        Există mulţi oameni care strigă în gura mare că nu este păcat a juca, a petrece în chefuri, a face petreceri cu beţii şi muzică, că nu este păcat a se împodobi cu fel de fel de podoabe lumeşti, că nu este păcat a se îmbrăca după moda lumii destrăbălate, că nu e păcat a privi filme şi reviste pornografice, a privi la televizor programe imorale. Iată, luaţi aminte, să nu ziceţi că nu vi s-a spus. Sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan ne aminteşte de toate acestea. Din cauza acestor urgii, omenirea a suferit mult. Nimeni să nu spună că nu sunt păcate aceste distracţii, aceste rele. Fiecare să cerceteze mai bine şi să vadă câte victime cad şi astăzi din cauza acestor nelegiuiri. Diavolul a reuşit să-i ducă pe mulţi pe aceste căi greşite ca să-i prindă în ghearele lui.        În războaiele trecute, inamicul punea pe la răspântii de drumuri, indicatoare cu înţeles mincinos. Scria pe table că drumul acela duce undeva, şi de fapt, ducea în tabăra lor, a vrăjmaşilor. Cei care urmau acelor indicatoare ajungeau la moarte sigură. Aşa face şi vrăjmaşul diavol cu noi. El a împănat toate răspântiile vieţii noastre cu înşelăciuni, cu păreri mincinoase despre lume, despre viaţă. Mulţi spun "să ne trăim viaţa; un beţiv, luând o sticlă cu băutură striga: "aceasta e viaţa. Pentru el sticla cu băutură era viaţa.        La moarte, toţi vor vedea că au fost înşelaţi de diavolul luându-se după indicatoarele lui. Viaţa noastră sufletească are două căi adevărate: calea vieţii şi calea morţii. Calea vieţii este cea cu Iisus, cu Dumnezeu, căci El este izvorul vieţii, a luminii şi al fericirii. Calea morţii este calea întunericului, a păcatului, a demonilor, căci ei sunt izvorul răului şi al pieirii sufleteşti şi trupeşti.        Diavolul îi atrage pe oameni cu fel de fel de minciuni pe căile rătăcirii. El pândeşte pas cu pas calea vieţii noastre şi încearcă să ne abată din calea Domnului. În lume sunt trei categorii de oameni: oamenii lui Dumnezeu, ai necuratului şi oameni care stau la răspântii, nehotărâţii. Aceştia din urmă, care se iau după tăbliţele mincinoase, ajung la el, la întunecatul, făcându-se ca el.        Cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, care se hotărăsc să trăiască viaţă curată şi se leapădă de păcate, intră în tabăra luminii, a credinţei, a lui Dumnezeu, a mântuirii.        Când Patriarhia noastră a editat Noul Testament, un credincios a luat două, cu gândul ca unul să-l vândă altcuiva. Din întâmplare a dat peste un beţiv, dispus să-l cumpere. În clipa când să-i dea cartea, a sosit un argat, un propovăduitor al necuratului strigând în gura mare: "Mă, ce faci, aceasta este o carte pocăită, fugi de ea! Omul a lăsat în grabă Noul Testament, şi-a luat banii înapoi şi cu ei a fugit în cârciumă, mulţumit şi liniştit că scăpase de "rătăcire, săracul.        Aşa lucrează vrăjmaşul sufletelor noastre în fel de fel de chipuri. Dacă te laşi de unele păcate, imediat eşti numit pocăit, sectant. Să nu ne speriem de aceste guri murdare pentru că aceştia sunt argaţii necuratului. Să suferim orice pentru numele Domnului, căci pentru suferinţă au câştigat sfinţii Împărăţia cerului. Cine nu vrea să sufere nimic, nici bătăi, nici hule, nici închisoare, nici boală, acela nu se mântuieşte.        Aici, în această viaţă este luptă, de aceea ne chemăm biserica luptătoare. Suntem în luptă, iar cei care biruiesc se mântuiesc. Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit ca să ne arate că suferinţa este drumul care duce la fericirea veşnică. Prin suferinţă dovedim că-L iubim pe Dumnezeu. Te-a bătut cineva pentru numele Său? Ai luat măcar o palmă pentru credinţa în El? Sau pentru că mergi la Biserică? El şi-a dat tot sângele pentru noi!        Ai vărsat sânge pentru păcate, ai vărsat sânge pentru pofte, ai primit bătăi pentru bărbat că ţi-a plăcut, pentru copii, pentru câte şi câte în lumea aceasta. Dar pentru Hristos că ne-a iubit, ai primit vreo palmă? Când va veni timpul lepădării, ce-ai să faci? Va fi greu atunci.        Rugăciune        Să ne rugăm şi noi la Dumnezeu, să ne întărească El Milostivul în toate zilele noastre, în viaţa aceasta şi în toate necazurile noastre.        Să rugăm pe Sfântul Ioan Botezătorul care a murit ca un mare mucenic, să fie fierbinte rugător şi pentru sufletele noastre, ca şi noi să ajungem la limanul mântuirii şi al fericirii veşnice.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII Bogatul nemilostiv   Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)        Fraţi creştini,        Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul, lacom şi zgârcit, petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece, băuturi şi mâncăruri alese, în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.        Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei. Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni; vindecă tot felul de dureri, tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum. Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.        Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală, precum şi mulţi săraci, amărâţi şi necăjiţi, Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac, tabloul bogăţiei, al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei, al necazurilor şi suferinţelor. Iată deci, două vieţi, două trăiri deosebite foarte mult între ele. Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:        - Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.        Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr. Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.        Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci. Aceasta s-ar părea la prima vedere, dar lucrurile nu stau aşa.        Dacă sunt bogaţi în iad, fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer, negreşit că sunt şi bogaţi. Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi. Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit, flămând şi gol, cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam, care a fost un om bogat, că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.        Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac. Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi, iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor. Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului. Însuşi Mântuitorul zice: "Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii! Mai uşor se mântuieşte cel sărac, cel lipsit, fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului, pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui, se apropie de grădina fericirii veşnice. De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.        Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit, căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu, au făcut spitale, şcoli şi orfelinate, pentru binele aproapelui. Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului. Toţi aceşti oameni bogaţi, care au făcut o mulţime de fapte bune, Dumnezeu i-a numărat cu Avraam, Isaac şi Iacov, în Împărăţia cerească.        Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice. Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.        Prin urmare, nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate. De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.        Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor, a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare. Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa, să-i căutăm noi, căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.        Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui, pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol, nemâncat şi bolnav, de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie, din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe el. Sfânta Evanghelie ne spune mai departe, că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.        Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a răspuns: "Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.        Aşadar, la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri, în beţii şi lăcomii? La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii, dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut, dar acum e prea târziu.        Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi, care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet, te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare, care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai, iar de nu le ai, eşti în iad. Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.        Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti, dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare: "Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci raiul meu iată-l, acesta este! şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.        Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă, eu merg până în oraş, ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse: "Un ştreang să-mi aduci, un ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot.        Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic, pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor. Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate, şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme, dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.        Aşa este fericirea aceasta scurtă, ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic, nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.        Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui. Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai. Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat, distrat, îmbrăcat şi împodobit, tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit să-l vadă el, bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.        Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari: nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor. Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor. Este suflet în trup şi viaţă după moarte?        La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt: Nu! Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund: O fi, n-o fi! Îndoielnicii, bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei: Poate da, poate nu! Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.        Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început. În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu. Când moare, trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scânteie din dumnezeire, nemuritor, care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi. Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.        Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi. Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică. Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi, ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică, fericită pentru cei drepţi. În ce priveşte pe cei răi, nici sufletele lor nu mor, ci trăiesc veşnic, dar se chinuiesc în iad. Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul, căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.        Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale. El are raţiune, voinţă şi sentiment. Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac. După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume, în altă patrie veşnică. Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel călător ars de sete.        Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: "Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru, până ce se va odihni în Tine. Aşadar există suflet şi este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinţa din cer după care suspinăm. Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte. Dar prin suflet simţim, cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.        Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi, îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său, că mai are cinci fraţi, să le spună şi lor chinul lui, să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns: "Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei! Dar bogatul a zis: "Nu, părinte Avraam, ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.        Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui, îi e milă de ei, dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazăr să învieze, ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.        Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile. În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce. În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult, căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor, spunându-le ce au văzut pe dincolo. Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi, dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei. Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau şi nu simţeau nimic.        Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu, devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de formă la biserică, nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfânta Scriptură, că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici, atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu, iar noi să fi rămas tot în păcat, tot în necredinţă până la moarte.        Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică, fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi. Unora poţi să le spui orice le-ai spune; poate să se răstoarne pământul, pot să învieze morţii, ei nu vor alt rai, nu vor altă viaţă veşnică, ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.        Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai, dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi, distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte, căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.        În legătură cu raiul acesta pământesc, mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile, dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt, iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii, văzu o spărtură în gard, dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face, voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă. Zis şi făcut. După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină, apoi începu să mănânce cu lăcomie.        După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase. Ce-i de făcut? N-am cum să scap de aici, zise vulpea, decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc. Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară. Când se văzu scăpată, privind spre grădină zise: "Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cât am mâncat, atât am răbdat şi cum am intrat, aşa am ieşit!        Ce istorioară plină de înţeles sufletesc, fraţi creştini! Aşa se întâmplă şi cu noi, căci cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale, dar ce folos ne rămâne nouă din ele?! De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras, frumos, voinic şi tare, iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită, uscată şi de nerecunoscut.        Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale, căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat, de trup. Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.        Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube, slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului. Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup, iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.        Să ne fie milă de Lazăr  de sufletul nostru  şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim, să-l adăpăm, să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim. Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el. Hrana, băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunile, cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe. Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti, ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.        Să fim gata şi noi, spălaţi şi curăţaţi de toate bubele, de toate păcatele noastre, că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam, în grădina fericirii.        Rugăciune        Doamne Dumnezeul nostru, Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta, ca să ne întoarcem la Tine, mai înainte de a veni sfârşitul nostru, ca atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit, în sânul părintelui Avraam, cu toţi sfinţii Tăi.    Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII Robul nemilostiv ...Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o... Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei XVIII, 32-33)        Fraţi creştini,        O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanţi, o sumă enormă în banii noştri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii şi tot ce avea, ca să-şi plătească datoria.        Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său şi acesta, plin de milă şi de bunătate, să ierte toată datoria şi să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniştit spre casa sa, şi încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlneşte pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.        Se repede la el, îi pune mâna în gât şi îl sugrumă zicându-i: "Plăteşte-mi tot ce-mi eşti dator". La strigătul acesta neomenos şi brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarăşul lui era fără milă şi surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.        Vai, ce privelişte revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic şi l-a aruncat în temniţă să se chinuiască fără încetare. Uitucul şi nerecunoscătorul acesta îşi merită pedeapsa.        Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv şi să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înşine. Şi noi suntem ca şi el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuşi Dumnezeu.        În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea şi sufletul semenilor noştri, care ne-au greşit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie şi de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoşată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.        Unul din sfinţii părinţi din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:        1. Oamenii care au ajuns la înălţimea aceasta, de a ierta pe vrăjmaşi şi de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmaşii săi.        2. Oamenii care ţin minte răul se numesc fiii lui Adam.        3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip şi stau învârtoşaţi şi înţepeniţi de mândrie şi îngâmfare se numesc fiii celui viclean.        Aşa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: "Rob viclean". Toţi aceştia îşi pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleşug, vrăjmăşie şi duşmănie.        Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului şi al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toţi, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogăţii, daruri şi avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.        Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna şi stelele, norii cu ploile, lumina şi căldura, aerul şi apele; ne-a dat pământul cu toate bogăţiile de pe el, bunătăţile şi toate florile, animalele şi păsările. Peştii apelor şi tot ceea ce există pe pământ, în ape şi în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogăţit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze şi minte cu care să gândească şi să judece. Mare lucru este mintea la om.        Toate aceste bogăţii pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au aşa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viaţa sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit şi goi plecăm! Plângând am venit şi, poate, plângând plecăm.        Cu toate acestea, omul netrebnic şi nerecunoscător vine şi el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune şi i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deşi a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic şi să cârtească împotriva Lui. S-au învăţat mulţi să se vaiete că sunt săraci, că au trebuinţă de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.        Dar, toţi nemulţumiţii aceştia au uitat de marea bogăţie primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumuseţile lumii şi ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătăţile, la ce ţi-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poţi apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale şi să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi şi să te serveşti cum îţi place?! Iată, deci, ce bogăţie mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmaşului diavol.        Cu toate acestea, omul tot îndărătnic şi nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici şi sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulţumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta "Duminică" e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele şi, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă şi prinos de recunoştinţă pentru toate cele primite.        Dar unii nu vor să audă, iar alţii, dacă vin, vin tot cu interese pământeşti, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. Dar, unde este mulţumirea pentru tot ce s-a dat? Câţi recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu maşina, cu avionul, ba şi prin ţări străine, ca să câştige vânt, praf şi cenuşă. Unii se întorc, alţii nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiţi, pentru nimicuri pământeşti. În acest timp, Dumnezeu ne aşteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.         Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv şi care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noştri, fraţii noştri, greşiţii noştri.         Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să ştiţi că săvârşim un păcat strigător la cer şi, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică şi nouă: "Slugă vicleană, toată datoria ţi-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de tovarăşul tău precum şi Eu am avut milă de tine?".        Va fi atunci vai şi amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm şi nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da şi pe noi la sfârşit pe mâna chinuitorilor şi vom merge la temniţa iadului pentru totdeauna.        Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Aceşti prieteni sunt îngerii noştri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Aceşti prieteni mai închipuie şi pe sfinţii a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceştia toţi spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraţilor noştri, aproapelui nostru.        Auzind Împăratul ? spune Sf. Carte ? a chemat la el pe robul cel nemilostiv şi i-a zis: "Rob viclean, eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?"        Vedeţi, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: "... ţi-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat...". Fără rugăciune, deci, fără recunoaşterea greşalelor făcute şi fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană şi a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniţă până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: " Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe drum cu el", adică cât suntem încă în viaţa aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcaţi cu cei ce ne-au greşit, sau le-am greşit cu ceva, căci la moarte s-a sfârşit drumul şi mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi daţi pe mâna temnicerilor iadului şi vom fi chinuiţi până vom plăti tot.        Domnul Hristos ne spune mai departe că aşa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greşit. Auziţi, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem şi noi aşa cum zic unii: "L-am iertat, dar nu-l pot uita!"        Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viaţa Sa. El a iertat pe toţi păcătoşii şi chiar pe vrăjmaşii lui Dumnezeu când a fost scuipat în faţă, hulit şi batjocorit, bătut cu bice şi condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit şi pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc şi-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu ştiu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.        Cine a fost mai hulit şi batjocorit ca Domnul Hristos? Şi, totuşi, El a iertat, căci ştia că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Iisus nişte unelte ale lor, şi nu mai ştiau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătaţi de răutatea demonilor şi strigau cu toţii: "Răstigneşte-L!" De aceea, ne porunceşte şi nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri.        Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Aceşti vrăjmaşi ai noştri, făcându-ne rău, ne fac totuşi un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu şi primii creştini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit faţă de mine şi eu faţă de lume". Un creştin adevărat trebuie să fie mort faţă de lume, faţă de ispitele ei, faţă de amăgirile ei.        Aşa se spune despre un creştin care nu înţelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit faţă de lume, şi s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înţeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morţii. S-a dus omul acolo şi, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: "Păcătoşilor, putreziţilor, ce de păcate aţi mai făcut şi voi în viaţă, ce răi şi lacomi aţi mai fost, vai vouă nenorociţilor, aţi ajuns acum mâncare viermilor!"        După ce a zis el multe şi de toate s-a întors înapoi la pustnic.        Ai făcut cum ţi-am spus? a întrebat pustnicul.        Am făcut, părinte ? i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât şi le-am zis destule cuvinte grele.        Şi ce ţi-au răspuns morţii?  mai întrebă pustnicul.        Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit! ? răspunse creştinul.       Acum du-te din nou la cimitir ? îl îndemnă pustnicul şi vorbeşte-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.        S-a dus omul din nou şi a început să laude morţii, zicând: "Ferice de voi, morţilor! Ce viaţă frumoasă aţi avut voi! Ce frumos cântaţi voi la biserică şi ce frumos vorbeaţi la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii aţi făcut şi ce credincioşi aţi fost, ferice de voi!"        După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic şi i-a spus că a făcut întocmai.        Ei, zise pustnicul, şi ce ţi-au grăit morţii când îl slăveai cu vorbe frumoase?       Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune şi numai eu vorbeam.        Ei, vezi dragul meu, dacă vrei şi tu ca să te mântuieşti fă tot aşa: fă-te mort faţă de lume, adică să nu primeşti hulele, ocările, defăimările şi vorbele rele şi urâte şi să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase şi ispititoare şi, aşa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării şi iubirii de aproapele.        Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului şi acolo vor plăti cu vârf şi îndesat toată vrajba şi răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească ? Tatăl nostru ? Mântuitorul ne-a legat şi mai strâns, aşa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greşit.        Vedeţi dar, că vrăjmaşii ne fac un bine! Credeţi că sfinţii mucenici, care sunt acum încununaţi în cer cu aşa mare strălucire şi fericire, ar mai fi fost atât de cinstiţi de îngeri, de sfinţi şi de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmaşii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău şi să-i muncească?! Dar câţi înţeleg lucrul acesta? Câţi dintre noi înţelegem că vrăjmaşii ne fac un mare bine pentru suflet?        Foarte mişcătoare şi frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morţii sale, ca să ia pildă şi ceilalţi ai casei lui. El avea un vecin care toată viaţa sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă şi-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalţi ai casei au rămas miraţi de faptul lui şi l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: "Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat şi am câştigat un frumos loc de fericire în Împărăţia Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puţin mai înainte". Avusese o vedenie mai înainte şi-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câştigat prin răbdarea dovedită în faţa acestui vrăjmaş.        Frumoasă faptă! Iată cum putem şi noi câştiga fericirea cea veşnică prin răbdare şi iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici şi să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viaţă. Foarte mult contează şi ce urmăreşte persoana vrăjmaşă. Poate că doreşte să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Aşa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar şi după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaştele sfântului din exil şi a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum şi de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie şi multe alte persoane care au umblat cu nedreptăţi mari.        Sunt unii vrăjmaşi care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alţii care n-au nici o credinţă şi le place să-ţi facă numai rău. Pentru aceştia este de-ajuns dacă-i saluţi cu respect. Dacă nu vor să vorbească şi nu te iartă, păcatul rămâne al lor.        Dacă între noi creştinii, care mergem la biserică, ne spovedim şi ne împărtăşim, ţinem posturile, facem rugăciuni şi ne străduim să facem bine, se iveşte o neînţelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat nişte sfaturi zicând: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l, între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi vameş".        Vameşul şi păgânul erau socotiţi la fel din cauza răutăţii şi nedreptăţilor pe care le făceau. "Spune-l Bisericii" înseamnă să-l spui preoţilor sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni şi metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.        Dar sunt şi cazuri că nu poţi să ierţi, căci îţi vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ţi le-a zis sau fapta rea a vrăjmaşului. Poate fiecare dintre noi am avut în viaţa noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situaţie, creştine?        Lasă toate şi te împacă dacă vrei să primeşti iertare. Tu te duci să-ţi ceri iertare de la Dumnezeu şi tu nu ierţi pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierţi care ţi-a făcut ceva, ţi-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ţia-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.        Am fost şi eu într-o situaţie asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, şi a făcut Dumnezeu în aşa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv şi mi-am zis: "Rob viclean, iartă dacă vrei să primeşti iertare!" Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat şi am rămas în pace şi Dumnezeu m-a iertat şi pe mine.        Dar am avut altădată nişte duşmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite şi grele, neputând să ierţi pe cel care ţi-a făcut rău. Ce să faci? Ştiind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am aşezat pe metanii şi rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: "Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmaşii mei!? Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheaţa, răutatea şi lanţul care o ţinea legată de cel rău şi am putut să iert, şi pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.        Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină şi din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoşătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creştin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.        Nu există păcat mai greu ca acesta şi să ne cutremurăm când ne gândim câţi propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se ţin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până şi creştinii noştri, în loc să se unească cu toţii împotriva vrăjmaşului diavol, a păcatelor, viciilor şi smintelilor, se duşmănesc între ei, latră şi se muşcă spre paguba şi pierzania lor sufletească.        O istorioară mult grăitoare şi foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultaţi acum cu atenţie: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmaşii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini şi să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunşi şi cât sunt de uniţi. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aştepta cu atenţia încordată şi gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb şi a început să le grăiască astfel:        Fraţilor, am umblat cu bine pe unde m-aţi trimis, aveţi cuvântul meu şi m-ascultaţi! Să nu vă temeţi, vrăjmaşii noştri, câinii, nu sunt aşa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulţime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoşi sunt numai câinii cei legaţi. Cei mai mulţi însă sunt nelegaţi şi umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini şi mulţi dintre aceştia sunt cei care latră, dar nu muşcă. Şi vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se muşcau unii pe alţii şi nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se muşcă cumplit între ei şi îşi ascut dinţii unii contra altora şi nu împotriva noastră, a lupilor. Aşa că, fiţi tari şi nu vă temeţi!        Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulţumiţi că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să ştiţi că este sfatul diavolilor, iar vrăjmaşii câini suntem noi creştinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creştinii nu stăm legaţi de poruncile Evangheliei, nu stăm legaţi de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legaţi de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele şi plăcerile noastre.        Unii mai mult latră decât muşcă latră împotriva altora minciuni şi calomnii. Alţii se muşcă între ei, în loc să-l muşte pe diavol prin rugăciuni, cântări şi fapte bune. Bieţii noştri creştini, aşa sunt. Îşi ascut dinţii unii contra altora, se dărâmă unii pe alţii prin fel de fel de sminteli, rătăciri şi păcate. În acest timp lupii ? diavolii ? fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii şi părinţi, între soţi şi soţii, şi pretutindeni.        Să ne trezim cu toţii, până nu e prea târziu, şi să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înţelepciune şi să nu ne mai sfâşiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm şi să ne unim, ca să biruim pe duşmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie şi nouă.        Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri şi să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieţii noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte şi de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: "Căutaţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nu este mântuire".        Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creştini ce caută pacea, sfinţenia şi dragostea şi care trăiesc în plină armonie cu tovarăşii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmaşii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:        Întâi: cel care iubeşte pe vrăjmaşii săi împlineşte porunca Mântuitorului care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!".        Al doilea: dacă ai iertat, primeşte şi el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.        Al treilea: cel care împlineşte această virtute aduce multă pace şi linişte între oameni.        Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziţi de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru şi îngâmfat nu iartă.        Al cincilea: Dumnezeu se bucură şi se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creştin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toţi hulitorii şi răstignitorii Săi, atunci când a zis: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!"        Al şaselea: rugăciunile lui sunt ascultate şi împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.        Al şaptelea: unui astfel de creştin îi sunt primite toate jertfele şi darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poţi să aduci orice, dacă ţii duşmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care eşti certat şi pe urmă să vii să-ţi aduci darul.        Al optulea: creştinul care şi-a cerut iertare de la vrăjmaşii săi, înainte de a merge la spovedanie, primeşte şi el, când se spovedeşte, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică şi oriunde, rugăciunea lui este primită şi are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.        Aţi auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmaşii lor. Cât de mult se îmbogăţesc, şi ce mari avantaje sufleteşti şi trupeşti au! Să facem şi noi tot aşa. Nu există om, nu există creştin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greşit, sau să nu aibă câte un vrăjmaş care i-a făcut vreun rău.        Să ţinem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiţi şi să nu avem prea mulţi vrăjmaşi trebuie să fim înţelepţi şi să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia şi, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim şi noi înţelepţi, şi orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înţeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:        Întâi: să ai o deplină siguranţă că acele vorbe sunt adevărate şi nu auzite de la unii şi de la alţii.        A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îţi fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îţi aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.        A treia sită: este absolut necesar să cunoşti cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie şi, dacă nu le crezi, poţi să pierzi.        Aşa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit şi-i spuse:        Socrate, vreau să-ţi spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:        Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?        Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele şi-i zise zâmbind:        Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu eşti sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alţii, nu eşti sigur că sunt atât de bune şi nici de neapărată trebuinţă pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa şi lopata şi îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.        Aşa să facem şi noi cu cei ce vin cu linguşiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai aşa vom reuşi să nu ne facem mulţi duşmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem duşmani din prietenii cei mai apropiaţi, căci aceasta urmăreşte diavolul. Pe creştinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, aşa cum am auzit mai înainte.        Fraţi creştini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat şi a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele şi păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoşate şi toate stau triste şi cu frică mare, pentru că simţeau mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământeşti.        Să luăm aminte şi noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toţi sfinţii ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: "Creştini, unde-i credinţa voastră? Creştini, împăcaţi-vă unul cu altul! Nu simţiţi voi mânia lui Dumnezeu, nu simţiţi voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creştini, treziţi-vă!"        Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoşate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoşăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă şi valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate şi să stăm cu frică! Să luăm aminte şi să alergăm înaintea lui Dumnezeu şi în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!        Să ne aducem aminte de aceste animale şi noi creştinii şi să lăsăm toată răutatea şi duşmănia la o parte, căci nu ştim ziua de mâine, când vom fi despărţiţi de toate şi vom fi şi noi chemaţi să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viaţa noastră.        Rugăciune        O, Prea Bun şi nemărginit Părinte şi Stăpân a toate, cădem cu umilinţă la picioarele Tale şi îţi cerem iertare de toate relele şi de toate păcatele pe care le-am făcut.        Îngăduieşte-ne puţin ca să plătim toţi toată datoria către Tine, căci ştim bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduţi.        Fie-Ţi milă de noi după mare mila Ta. Îţi oferim inima noastră înfrântă şi smerită şi îţi mărturisim că vom face pace cu toţi vrăjmaşii noştri. Îţi oferim voinţa de a ierta sincer pe toţi acei care ne-au supărat.        Iartă-ne şi dă-ne putere să iertăm şi să fim cu toţii în pace şi bună înţelegere, iar sufletul şi viaţa noastră să fie ale Tale în veci de veci.    Amin.