PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ RUSALII
Luminătorul trupului
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă! (Matei VI, 33)
Fraţi creştini,
Învăţăturile minunate pe
care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un
balsam vindecător pentru o cumplită boală.
Cuvintele Domnului
nostru Iisus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele
bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării
pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de
Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Iisus Hristos: Căci păgânii sunt
îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti".
Dar,
trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne
îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde
un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul
Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu
lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească
şi să-l îmbrace Dumnezeu.
Oricine ar înţelege aşa, înţelege
greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă
ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă
însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani,
la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne
îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu
lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.
Dar,
mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra
la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate
nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: Cine nu
lucrează, nici să nu mănânce!"
Dar, atunci, cum rămâne cu
cuvintele Mântuitorului care zic: Nu vă îngrijoraţi!" Ce vor să spună
aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face
să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele
ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru
existenţa vieţii de toate zilele.
Mântuitorul vrea să ne
sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările
cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai
întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni
se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie.
Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după
cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu.
Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de
Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau
să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.
Ne
jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea
veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc
pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în
Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi
l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi
să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au
uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a
poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai
gândească la jertfe şi rugăciuni.
La un astfel de rezultat
ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se
împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei
de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde
sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în
mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se
înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem
la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă.
Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă,
atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne
îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.
Iată deci că din
această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: Nu vă
îngrjoraţi!" Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim
materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de
veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima
întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta,
atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l
dăm sufletului, lui Dumnezeu.
Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul.
Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare.
Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi
fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi
uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul
lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare
pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate
atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi
mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.
Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care
le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim
la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem
laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune
biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de
necazuri şi suferinţe grele.
Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se
roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un
străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi
tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se
sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi
plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească.
Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura,
războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din
alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.
Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism,
oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii,
fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile
din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai
rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde;
după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar,
omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci
după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost
urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei
însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de
toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile
lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei,
având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.
De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face
cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri
care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem
foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din
iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne
asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.
Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte
toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele
noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care
zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi
împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă
pentru noi oamenii? Noi care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea
Sa! El care hrăneşte toate vietăţile!
Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru
fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a
pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă
ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu
această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure
existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru
cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele
maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât
mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de
ispite!
Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul
Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm
să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii
sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi
suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea
El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne mai spune în Evanghelia de
astăzi că luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat,
tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul
este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.
Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este
ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă
chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta
înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar
nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: aşa-mi dictează
mie conştiinţa" sau aşa îmi spune mie cugetul". Pentru că face
deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este
permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.
Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric;
cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin
învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de
Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn
neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului
este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.
Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a
săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă,
sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul
săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e
săvârşită, conştiinţa devine judecător.
Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se
numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine
permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire
adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi
săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav.
Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească,
căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.
Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe
Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă
curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau
sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele
mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu
şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau
prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa
lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar
cu dragoste.
Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi,
care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate
grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi
de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească
să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme
neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime,
nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite
chipuri.
E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul
sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost
împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod,
care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Iisus
Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi
Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt
pomeniţi cu groază.
Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea
răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare
nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne
poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau,
cum se zice în popor, mustrarea cugetului.
Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât
fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său
Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc,
văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea
peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf.
Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul
Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a
putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului
evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat
banii pe care-i primise cei 30 de arginţi strigând în gura mare: Am
vândut sânge nevinovat!" S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea
conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.
Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din
zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie
descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la
Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat,
mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei
şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor
scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel
atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori
încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.
Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să
împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să
ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură
şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi
l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu
moară nepregătit. Dragii mei le zise preotul această taină nu se ia
aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Iisus aşteaptă să-I
deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare
şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu".
Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi
neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările
conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e
prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în
aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi
se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul
demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: Nu puteţi bea paharul Domnului şi
paharul dracilor" şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia
de astăzi: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona".
Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri
cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul
Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să
se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei,
zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi
întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!
Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat
sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în
toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile
citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra
formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi
fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există
mai multe feluri de conştiinţă.
O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui
la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un
mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia
fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa
păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului
adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a
negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele
citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.
O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care
socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce
într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi
rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele
grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă
slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea
că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite
obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă
dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează
aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd
pe loc care faptă este bună şi care este rea.
Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau
seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care
îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri
peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel,
ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor
supus al materiei.
Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni,
lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi
românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a
fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale
sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea
nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate.
Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să
se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.
Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul,
mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama
să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de
vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor,
care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este
întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este
întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric,
prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu
drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate
copiii.
Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în
Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi
sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii
săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie
treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a
Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să
trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar
părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i
crească într-o conştiinţă dreaptă.
La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând
Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la
biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau
citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii
credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte
mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de
prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate,
beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.
Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi
curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii
părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari
necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea
chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă
împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi
fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă
de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.
Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre
şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să
facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne
vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice.
Amin.
|