duminică, 28 octombrie 2012

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

Despre moarte

Nu mai supăra pe Învăţătorul, fiica ta, a murit! (Luca VIII, 49)

Fraţi creştini,

Nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor. Se risipesc într-o clipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe şi bucuria dragostei lor din tinereţe.
În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă doresc să vorbim astăzi.
Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într-o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea.
Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi pe Dumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.
Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în ţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.
Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-a dat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.
Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzat cea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdut nemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.
Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toate veacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu moartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l în fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pe alţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.
Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea. Ea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşte omul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte peste lumea întreagă.
Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în orice limbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama de nimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnă planurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.
Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şi ce mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într-o zi moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce repede moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.
Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s-a izbit de un stâlp de beton, unde s-a zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, să economisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit să înşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă acea maşină.
Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.
Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.
Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!
La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.
De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de vii între dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet, iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.
Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort. Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Una este să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri, schimbând dintr-o dată petrecerea într-o predică înfricoşată căci ajung din bătaie la cuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.
Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolo vorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători. Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şi despre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicile morţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râs învăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat moartea rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pe marginea mormântului tău.
Ce predici puternice spune moartea! Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casa lui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura de averi! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune. Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moartea merge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar. Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigă de răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce-şi chinuia soţia şi copiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!
O, ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţări străine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într-o bună zi cad jos şi se termină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu se gândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpul încât nu ne dăm seama!
Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cu ucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani înainte. Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi? Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă slăvite Doamne. Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame? Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele.
Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-i ajute! Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită este moartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui. De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.
Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi au avut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi la moartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explică deosebirea aceasta?
După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune Sfântul Apostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cu canonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta se întâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbători şi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.
Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarte înfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne mai spune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el ne atrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţii noastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nici mâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit.
Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-i nici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi în această nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereu neîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărăm când cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.
Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şi cum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destul de gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare, ai să scapi, iată doctorii fac minuni. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de "sfântul maslu nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculat de pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-a intrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.
Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotul cei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivul de îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este mijlocul de îndreptare.
Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într-un singur cuvânt iubiţilor: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul, a spus Domnul Hristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină, mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem în orice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.
Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.
Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni au focul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericolul din sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi, la voia întâmplării.
Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii? Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşti cu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nu credem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte, nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.
Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-au pierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc să vină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.
Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţi creştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat ele să li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: "Nu vă cunosc!
Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic la spovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căci Mirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.
Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şi milioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când va suna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.
Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cu această pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V-aţi pregătit? Sunteţi gata? V-ar conveni să muriţi în starea sufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!
De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce vă face robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cât mai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi sau grăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.
Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Stăpânul vieţii şi al morţii la Tine este toată nădejdea noastră. Tu eşti bucuria şi scăparea noastră. Când moartea va veni să despartă sufletul nostru de trup, când gura va amuţi, iar sudorile morţii se vor arăta pe fruntea noastră, te rugăm fierbinte Stăpânul nostru, ca atunci să vii lângă căpătâiul nostru ca să linişteşti sufletul tulburat de griji, necazuri şi păcate. Să ne mângâi cu privirile Tale cele dulci, ca să putem bea paharul cel amar cu uşurinţă şi să ne treci şi pe noi în Împărăţia Ta cea veşnică, ca să ne veselim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.

vineri, 26 octombrie 2012

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de mir.


Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.
Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.
Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.
Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"
Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor. 
Acatistul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de mir.
Rugaciunile incepatoare
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie!

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.
 
Condacele si Icoasele
Condacul 1

Invatatorului dreptslavitoarei credinte celei intru Hristos, surpatorului si rusinatorului paganatatii, Izvoratorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostasul cel adevarat al lui Hristos, care s-a aratat Bisericii ca un soare si mare aparator credinciosilor, toti acum cantari de multumire si laude din suflet cu dorire aducandu-i sa-i cantam: bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Icosul 1

Credinta adevarata invatand-o, Mucenice Dimitrie, de la parintii tai, ai vietuit pe pamant prin darul lui Dumnezeu ca un inger, luminat marturisind si invatand pe toti apoi cu milostenie, cu neincetate rugaciuni si cu chinuri. Pentru care noi aducem tie aceste cantari de lauda:

Bucura-te, ca tu ca un inger pe pamant ai vietuit;
Bucura-te, ca luminat pe Hristos ai marturisit;
Bucura-te, ca din parinti binecredinciosi ai rasarit;
Bucura-te, ca dreapta credinta pana la sfarsit o ai pazit;
Bucura-te, ca prin postire si rugaciuni necontenite, ingerilor te-ai asemanat;
Bucura-te, ca prin faceri de bine si lacrimi, pe demoni i-ai infricosat;
Bucura-te, nemuritoare odrasla a cetatii Tesalonicului;
Bucura-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucura-te, saditorule al crestinatatii;
Bucura-te, dezradacinatorule al paganatatii;
Bucura-te, ca intru primejdii lumii esti mare aparator;
Bucura-te, ca celor ce cu credinta nazuiesc la tine le esti gata folositor;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 2

Auzind imparatul Maxminian ca parintele tau, mucenice al lui Hristos, a murit si socotind a te trage pe tine la un gand cu el, ti-a dat dregatoria de proconsul, iar tu de ai si primit, insa cu intelepciunea cea data tie de sus, pricepand maiestriile lui ai ramas cu darul lui Dumnezeu neprins de dansele, cantand: Aliluia!

Icosul 2

Mucenice de trei ori fericite, n-ai voit a te supune poruncii imparatului de a ucide pe toti cei ce cheama numele lui Iisus, cel rastignit, ci mai vartos luminat L-ai marturisit pe El. Si ca alt Pavel pe toti ai invatat sfanta credinta, iar multa inchinare la idoli, cea fara de Dumnezeu, o ai dezradacinat. Pentru aceea vrednic esti a auzi de la noi acestea:

Bucura-te, ca afara de Dumnezeu, n-ai ales mai mult;
Bucura-te, ca vointei imparatului nu te-ai supus;
Bucura-te, ca pe Dumnezeu cel adevarat L-ai marturisit luminat;
Bucura-te, ca trupul tau vitejeste nu l-ai crutat;
Bucura-te, ca tu credinta cea in Iisus Hristos o ai marturisit;
Bucura-te, ca pe vrajmasii Crucii i-ai biruit;
Bucura-te, ca locuitorilor Tesalonicului alt Pavel te-ai aratat;
Bucura-te, ca pe ei credinta cea in Hristos i-ai invatat;
Bucura-te, ca cinstea tiranului imparat o ai batjocorit;
Bucura-te, ca de sfaturile lui te-ai lepadat;
Bucura-te, ca de darurile lui te-ai ingretosat;
Bucura-te, ca plata pentru dreapta credinta de sus ai luat;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 3

Plin fiind de darul lui Dumnezeu, Mucenice Dimitrie, care te lumina si te inteleptea prin fapte bune, ca pe o scara mergand din putere in putere, viteaz ostas te-ai aratat al cerescului Imparat, Iisus. Netemandu-te de neputinciosul imparat pamantesc, Imparatului Hristos cu mare glas ai cantat: Aliluia!

Icosul 3

Ravnind, ai ravnit pentru dreapta credinta a lui Hristos, pe care o aveai pururea in inima ta, rabdatorule de chinuri; mai inainte de a veni Maximian in Tesalonic, ai incredintat averea ta slugii tale Lupu, ca sa o imparta la saraci, iar tu, sfinte, prin rugaciuni si post, te-ai gatit spre nevointa, stand cu indrazneata cugetare; pentru aceea iti zicem:

Bucura-te, ca momirea imparatului intru nimic o ai socotit;
Bucura-te, ca ai marturisit luminat tuturor un Dumnezeu in Sfanta Treime;
Bucura-te, ca de credinta parintilor tai tare te-ai tinut;
Bucura-te, ca n-ai ingaduit a se huli credinta cea dreapta;
Bucura-te, ca buna pilda cetatenilor Tesalonicului te-ai facut;
Bucura-te, ca negutatoria sufletului bine o ai chibzuit;
Bucura-te, ca adevarata credinta o ai inaltat;
Bucura-te, ca nedumnezeirea de tot o ai nimicit;
Bucura-te, ca bogatia ta intru nimic o ai socotit;
Bucura-te, ca toata averea la saraci o ai impartit;
Bucura-te, folositor si ajutator de obste;
Bucura-te, aparatorule cu deosebita trebuinta pentru mine;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 4

Fiind instiintat imparatul de credinta ta, viteazule marturisitor, a venitian Tesalonic, inaintea caruia stand, cu indrazneala ai marturisit pe Hristos, Dumnezeu adevarat, iar multimea de zei cea paganeasea o ai ocarat; de care el foarte maniindu-se, a poruncit sa te inchida in temnita, unde intrand tu, cuvios suflet ai cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

Foc arzator avand in sufletul tau, fericite Mucenice Dimitrie, pentru dragostea Celui dorit al tau, intru nimic socotind chinuriie, intarit de darul Lui, vesel ai intrat in temnita, sezand ca intru o camara luminoasa, rugandu-te si cantand psalmi; pentru care de la noi auzi acestea:

Bucura-te, ca ai fost imputernicit cu darul lui Hristos;
Bucura-te, ca pe vrajmasi, cu rabdare i-ai biruit;
Bucura-te, ca pentru Hristos in temnita ai fost dat;
Bucura-te, ca pe diavolul l-ai infiorat;
Bucura-te, ca temnita tie camara luminoasa s-a aratat;
Bucura-te, ca in ea, cu cantari si doxologii pe Dumnezeu ai laudat;
Bucura-te, ca, ingradindu-te cu semnul crucii, pe scorpie ai calcat;
Bucura-te, ca ea, calcata fiind, nevatamat ai ramas;
Bucura-te, ca ai urat dregatoria pamanteasca de proconsul;
Bucura-te, ca cereasca ostasie ai indragit;
Bucura-te, ca parintilor tai prin rugaciuni ai fost dat;
Bucura-te, ca toata cetatea s-a bucurat de nasterea ta;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 5

Paganul imparat, indeletnicindu-se cu jocuri in arene, multi din crestini erau ucisi de catre un om, puternic luptator, anume Lie, din neamul vandalilor; aceasta faradelege nesuferind-o crestinul Nestor tanarul, aprins de ravna a alergat la tine in temnita, spunandu-ti si cerand binecuvantare si rugaciuni ca sa-l poata birui; iar tu, Sfinte Mucenice, nadejde avand in Cel ce te intarea pe tine, insemnandu-l cu semnul Crucii, i-ai zis: du-te, ca pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi, cantand dimpreuna: Aliluia!

Icosul 5

Tanarul Nestor, nadejde in Dumnezeu avand prin tine, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, indata alergand la acea priveliste, cu mare glas a strigat: o Lie, vino sa ne luptam si amandoi; iar imparatul vazandu-l tinerel si frumos, chemandu-l la sine i-a zis: nu vezi pe cati a omorat Lie?, momindu-l cu fagaduinta de a-l trage la un gand cu dansul. Iar el nevrand a strigat: Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi. Si indata s-a apucat cu Lie la lupta, si aruncandu-l in sulitele cele ascutite, l-a dat la amara moarte, si asa s-a plinit proorocia ta, sfinte; pentru care te intampinam cu aceste laude:

Bucura-te, ca mandria lui Lie ai surpat;
Bucura-te, ca pe Nestor cu Lie a se lupta l-ai indemnat;
Bucura-te, ca prin semnul Crucii ai zis ca-l va birui;
Bucura-te, ca la amara moarte l-ai dat;
Bucura-te, ca tanarul Nestor, reazem tare in Hristos si in ale tale rugaciuni a avut;
Bucura-te, ca de nadejdea sa n-a fost lipsit;
Bucura-te, ca proorocia ta, sfinte, s-a plinit;
Bucura-te, ca si Nestor pe Hristos a marturisit;
Bucura-te, ca el la momirile imparatului nu s-a supus;
Bucura-te, ca si lui cununa frumoasa la ceruri i-ai arvunit;
Bucura-te, ca din porunca imparatului, de Marcian capul i s-a taiat;
Bucura-te, ca sufletul lui la ceruri cu mucenicii s-a numarat;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 6

Fiind instiintat nebunul imparat, cum ca tu, Mucenice Dimitrie, ai fost pricinuitor pierzarii lui Lie, s-a mahnit foarte, mai mult decat ar fi cazut din imparatia sa, si indata a poruncit ostasilor, ca asemenea cu sulitele sa fii strapuns; iar tu, vrednicule de lauda, asteptai cugetand la bunatatile ce aveai a le dobandi si cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Sezand tu in temnita, viteazule mucenice, a cautat spre tine Domnul de sus, cercetandu-te prin ingerul Lui care ti s-a aratat ca o preafrumoasa cununa din rai intru lumina mare, pe care punand-o pe capul tau, ti-a zis: pace tie, patimitorule al lui Hristos, Dimitrie; imbarbateaza-te, intareste-te si biruieste pe vrajmasii tai; iar tu sfinte, ai raspuns; ma bucur intru Domnul si ma veselesc intru Dumnezeu, Mantuitorul meu; aprins de dragostea Lui, doreai a-ti varsa pentru Dansul sangele tau, pentru care noi te laudam asa:

Bucura-te, ca sezand tu in temnita vesel te-ai aratat;
Bucura-te, ca Hristos din ceruri spre tine a cautat;
Bucura-te, ca cercetare de la El prin ingeri ai primit;
Bucura-te, caci cu frumoasa cununa din rai intru lumina mare la tine a venit;
Bucura-te, ca vederea ingerului mult te-a bucurat;
Bucura-te, ca el capul cu cununa ti-a incununat;
Bucura-te, ca primind cununa, din inima ai multumit;
Bucura-te, ca pe vrajmasul foarte mult l-ai scarbit;
Bucura-te, ca pace, imbarbatare si intarire, prin inger ai luat;
Bucura-te, ca prin rabdare intemeietor dreptei credinte te-ai aratat;
Bucura-te, ca intru dansul bucurandu-te te-ai veselit;
Bucura-te, ca pentru Dansul sangele a-ti varsa ai dorit;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie !

Condacul 7

Incepand a se lumina de ziua, au intrat ostasii in temnita la tine, mare mucenice, aflandu-te stand vesel la rugaciune, si indata a inceput a te strapunge cu sulitele; iar tu, nevoitorule, cu suflet viteaz ai ridicat mana dreapta, impungandu-te intaia sulita in coasta, inchipuind astfel patima lui Hristos, Domnul tau, Cel cu sulita impuns; in mainile Lui ti-ai dat sfantul tau suflet, cantand: Aliluia !

Icosul 7

Cumplit si fara crutare, ostasii au strapuns trupul tau, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, mare mucenic, incat pamantul s-a rosit cu sangele tau, facandu-te priveliste ingeriior si oamenilor; iar tu, rugandu-te din adancul inimii, ai ramas pana la sfarsit cu multumire rabdand si neclintit din dreapta credinta; pentru care primeste de la noi acestea:

Bucura-te, ca intrand ostasii in temnita, vesel te-au aflat stand la rugaciune;
Bucura-te, ca indata au inceput cu sulitele a te strapunge;
Bucura-te, caci cu suflet viteaz mana dreapta ai ridicat;
Bucura-te, ca intaia sulita coasta ta a strapuns;
Bucura-te, ca patima lui Hristos, Domnul tau, ai inchipuit;
Bucura-te, ca impungere in coasta ca si El ai primit;
Bucura-te, ca pamantul cu sangele tau s-a rosit;
Bucura-te, ca priveliste ingerilor si oamenilor te-ai facut;
Bucura-te, ca sulitele vesel le-ai rabdat;
Bucura-te, ca prin ele sufletul tau in mainile lui Dumnezeu l-ai dat;
Bucura-te, ca tare ca un diamant te-ai aratat;
Bucura-te, ca pana la sfarsit, multumind din adancul inimii, te-ai rugat;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 8

Mucenice de trei ori fericite, dandu-ti sfantul suflet in mainile Domnului tau, Caruia cu credinta ai slujit, s-a dus sa petreaca in locasurile cele ceresti impreuna cu cetele mucenicilor; trupul tau aruncat fara de cinste zacea la pamant, iar oarecare din credinciosi noaptea mergand l-au luat si l-au ingropat, cantand toti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Dupa ingroparea ta, credincioasa sluga ta Lupu, spre semnul dragostei luand haina si inelul muiate in sangele tau, sfinte, multe feluri de boli prin ele se tamaduiau si duhurile cele necurate se goneau; de care minune instiintandu-se tot Tesalonicul, necredinciosul imparat Maximian a poruncit ca si pe fericitul Lupu sa-l prinda si sa-i taie capul; si asa sluga cea buna dupa stapanul sau, adica dupa tine, Sfinte Dimitrie, s-a dus la Domnul; pentru care noi iti cantam asa:

Bucura-te, ca trupul tau strapuns fiind a ramas jos;
Bucura-te, ca Iisus crestetul tau l-a incununat frumos;
Bucura-te, ca nevointa ta cea muceniceasca acum ai savarsit;
Bucura-te, caci cu mucenicii in locasurile ceresti esti preamarit;
Bucura-te, ca de la pamint la cele ceresti te-ai ridicat;
Bucura-te, caci cu mucenicii dimpreuna te-ai numarat;
Bucura-te, ca lui Lupu, credincioasa sluga ta, haina si inelul tau i-ai dat;
Bucura-te, ca prin ele feluri de boli ai vindecat;
Bucura-te, ca si lui din porunca lui Maximian i s-a taiat capul;
Bucura-te, ca el, dupa tine, stapanului sau, a urmat;
Bucura-te, cel ce credincioailor esti izvor de minuni nedesertat;
Bucura-te, ca demoniior esti rana anevoie de vindecat;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 9

Deasupra mormantului tau, sfinte, fiind zidita o biserica mica, in care se savarseau multe minuni si feluri de vindecari bolnavilor se da, un boier credincios, anume Leontie, din partile Iliricului de boala grea fiind cuprins, adus si pus fiind unde sfintele tale moaste erau in pamant ascunse, indata a dobandit tamaduire, sculandu-se sanatos; pentru care, multumind lui Dumnezeu si pe tine, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, preamarindu-te, a cantat: Aliluia!

Icosul 9

Vrand vindecatul boier Leontie a zidi o biserica mare si frumoasa, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, spre semn de multumire, daramand pe cea mai mica, a inceput a sapa santurile spre temelie. Dar, o minune ! A aflat sfintele tale moaste intregi si nestricate, curgand din ele mir binemirositor, unde, adunandu-se poporul, cu bucurie scotandu-le din pamant, multime nenumarata de bolnavi se tamaduia; iar Leontie, plin de veselie, ridicand degrab la acel loc biserica frumoasa si minunata, intr-ansa a pus cinstitele tale moaste, in racla de mult pret; deci bucurandu-ne si noi de aceasta, graim catre tine asa:

Bucura-te, ca pe Leontie de boala grea l-ai vindecat;
Bucura-te, ca el spre multumire biserica in numele tau a ridicat;
Bucura-te, ca tu har de a face minuni de la Dumnezeu ai luat;
Bucura-te, ca trupul tau iarasi noua l-ai dat;
Bucura-te, ca indata ce din pamant s-a ivit, mir de buna mireasma la toti a tins;
Bucura-te, ca pe multi de felurite boli i-ai izbavit;
Bucura-te, ca inauntrul bisericii cu cinste de preoti s-a asezat;
Bucura-te, caci credinciosii de aceasta s-au bucurat;
Bucura-te, ca intregi sfintele tale moaste se pazesc;
Bucura-te, ca cei ce patimesc si cu credinta nazuiesc la ele, se tamaduiesc;
Bucura-te, vas de mir neimputinat si de feluri de boli vindecator;
Bucura-te, ca pentru toti esti de daruri impartitor;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 10

Binecredinciosul Leontie, voind a se intoarce la Iliric, a vrut sa ia o parte din sfintele tale moaste, ca si acolo in patria sa sa zideasca o biserica in numele tau, sfinte; iar tu, aratandu-te, l-ai certat, ca sa nu indrazneasca a lua ceva, iar el luand numai giulgiul muiat in sangele tau si o parte din aurarii, in racla de aur le-a pus si ducandu-se, a cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

Minuni multe facand tu, sfinte, prin giulgiul tau, lui Leontie aratandu-te pe cale, l-ai izbavit de furtuna ce-l ameninta si vrand cu ai sai a trece raul Istrului i-ai spus sa ia racla cu giulgiul in mainile sale si sa nu se teama; asemenea si tuturor celor ce nazuiesc cu credinta la tine le esti de obste folositor si grabnic ajutator; pentru care-ti cantam asa:

Bucura-te, ca pe Leontie, ce din sfintele tale moaste a vrut sa ia, l-ai certat;
Bucura-te, ca giulgiul muiat in sangele tau, spre mangaierea lui l-ai dat;
Bucura-te, ca de furtuna ce-l ameninta, aratandu-te, l-ai izbavit;
Bucura-te, caci cu giulgiul tau fara vatamare l-a trecut;
Bucura-te, ca el, sosind la Sirmion, in biserica ce zidise tie, acest odor a dat;
Bucura-te, ca si acolo multi se indulcira de minuni si tamaduiri;
Bucura-te, ca pe Marian, eparhul Iliricului, de buba grea l-ai tamaduit;
Bucura-te, ca pe unul ce era indracit l-ai izbavit;
Bucura-te, ca pe altul ce ii curgea sange l-ai izbavit;
Bucura-te, ca foametea ce era in cetatea ta o ai potolit;
Bucura-te, ca pe locuitorii ei, din primejdia ce-i ameninta, i-ai izbavit;
Bucura-te, ca celor ce vindeau grau, aratandu-te aievea, le-ai poruncit sa inoate spre Tesalonic;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie !

Condacul 11

Sfesnic cu totul luminos fiind cinstitele tale moaste, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, pus in sfesnicul bisericii lumineaza pe toti cei ce cu credinta alearga la ele; deci de un dar ca acesta sa nu ne lipsesti si pe noi sfinte, cei ce cu dragoste ne aflam stand inaintea sfintei tale icoane; cu multa smerenie inchinandu-ne, cerem a fi scutiti de orice potrivnice intamplari iar mai ales de infricosatoarea groaza a cutremurului si a ne invata sa cantam lui Dumnezeu, dimpreuna cu tine: Aliluia!

Icosul 11

Evlaviosul imparat Justinian a trimis in Tesalonic barbati cinstiti sa ia o parte din sfintele moaste, spre sfintirea bisericii pe care din nou o zidise; ajungand ei la Tesalonic si de racla ta apropiindu-se, o, minune! deodata a iesit foc si scantei de vapaie spre toti slobozind si un glas din foc infricosator zicand: stati si nu indrazniti; iar ei spaimantati de frica au cazut si intorcandu-se inapoi au spus imparatului cele ce s-au facut, aducand intru mirare pe toti; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, ca foc si scantei de vapaie s-au vazut din racla sfintelor tale moaste;
Bucura-te, ca minunea aceasta pe multi i-a ingrozit;
Bucura-te, ca in vis lui Onisifor, aprinzatorului de lumini, te-ai aratat;
Bucura-te, ca fapta sa, cu iubire de oameni, o ai mustrat;
Bucura-te, ca ai poruncit lui sa o paraseasca si sa se pocaiasca;
Bucura-te, ca pe el, l-ai facut a se rusina, trezindu-se din sonm;
Bucura-te, ca a doua oara iarasi aievea l-ai mustrat;
Bucura-te, ca de glasul tau ca de un tunet la pamant zacea ca un mort;
Bucura-te, ca venindu-si el intru sinesi singur a marturisit fapta sa;
Bucura-te, ca spaimantandu-l, singur a spus tuturor mustrarea ta;
Bucura-te, caci cu minunile tale pe popor ai veselit;
Bucura-te, ca vrei ca toti sa se mantuiasca de la Dumnezeu;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 12

Stand inaintea lui Hristos, Cel ce te-a intarit spre patimire, prealaudate Mare Mucenice Dimitrie, de la Dansul dar ai luat a vindeca pe toti de patimile sufletesti si trupesti; rugamu-ne deci tie, sfinte, ca cel ce ai indrazneala multa, nu inceta mijlocindu-ne sufleteasca mantuire noua, celor ce cinstim a ta pomenire si cantam neincetat: Aliluia!

Icosul 12

Cu cantari cinstim pomenirea ta, fericim chinurile tale si indelunga-rabdarea ta, marim si laudam minunile tale, vitejia si barbatia ta cea nebiruita; bine te cuvantam ca pe un mare ajutator si pazitor lumi, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie, si din inima graim tie acestea:

Bucura-te, ca pe episcopul cel prins de barbari l-ai slobozit;
Bucura-te, ca pe el la cetatea ta Tesalonic l-ai povatuit;
Bucura-te, ca pe cele doua fecioare, ce au cusut chipul tau, le-ai izbavit;
Bucura-te, ca pe rapitorul lor l-ai lasat batjocorit;
Bucura-te, ca degraba le-ai adus pe ele, dimpreuna cu chipul, la biserica din Tesalonic;
Bucura-te, ca acel chip inaintea altarului spre lauda ta s-a pus;
Bucura-te, ca vazindu-se ele desteptate langa mormantul tau s-au bucurat;
Bucura-te, ca cei adunati acolo, pentru minune au saltat;
Bucura-te, ca de multe ori cetatea ta de navalirea barbariior o ai izbavit;
Bucura-te, ca pe multi din robia barbarilor i-ai slobozit;
Bucura-te, ca dimpreuna cu ingerii esti vorbitor;
Bucura-te, ca tuturor de obste catre Stapanul ne esti mijlocitor;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condacul 13

O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui: Aliluia!

O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui: Aliluia!

O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui: Aliluia!

Apoi se zice iarasi Icosul intai

Credinta adevarata invatand-o, Mucenice Dimitrie, de la parintii tai, ai vietuit pe pamant prin darul lui Dumnezeu ca un inger, luminat marturisind si invatand pe toti apoi cu milostenie, cu neincetate rugaciuni si cu chinuri. Pentru care noi aducem tie aceste cantari de lauda :

Bucura-te, ca tu ca un inger pe pamant ai vietuit;
Bucura-te, ca luminat pe Hristos ai marturisit;
Bucura-te, ca din parinti binecredinciosi ai rasarit;
Bucura-te, ca dreapta credinta pana la sfarsit o ai pazit;
Bucura-te, ca prin postire si rugaciuni necontenite, ingerilor te-ai asemanat;
Bucura-te, ca prin faceri de bine si lacrimi, pe demoni i-ai infricosat;
Bucura-te, nemuritoare odrasla a cetatii Tesalonicului;
Bucura-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucura-te, saditorule al crestinatatii;
Bucura-te, dezradacinatorule al paganatatii;
Bucura-te, ca intru primejdii lumii esti mare aparator;
Bucura-te, ca celor ce cu credinta nazuiesc la tine le esti gata folositor;
Bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

si Condacul intai

Invatatorului dreptslavitoarei credinte celei intru Hristos, surpatorului si rusinatorului paganatatii, Izvoratorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostasul cel adevarat al lui Hristos, care s-a aratat Bisericii ca un soare si mare aparator credinciosilor, toti acum cantari de multumire si laude din suflet cu dorire aducandu-i sa-i cantam: bucura-te, Izvoratorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!
 

marți, 16 octombrie 2012


PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Iad

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

                                                                                                 Fraţi creştini,

       Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.
       Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!
       Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?
       În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.
       În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
       Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
       Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
       Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
       Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
       Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.
       Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
       Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
       Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
       Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.
       În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
       Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
       Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
       Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge.
       În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
       Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
       Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.
       Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.
       Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.
       Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.
       Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
       Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
       Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
       Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.
       Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.
       Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.
       Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: "Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea! A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
       Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.
       Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.
       Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
       Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.
       Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
       După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
       De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
       Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
       Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.
       Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
       Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.
       Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.
       Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.
       Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.
       Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
       Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
       Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.
       Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
       - Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.
       Rugăciune
       Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
       Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor
 
Amin.

marți, 9 octombrie 2012

Predica la Sfanta Cuvioasa Parascheva

Predica la Sfanta Cuvioasa Parascheva
Am inceput cand inca era zi si am terminat cand inca e noapte. M-am gandit in timpul privegherii - si de aceea am facut semn ca fetele sa spuna "Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii..." - ca femeia nu este superioara barbatului, nici inferioara lui si, cu atat mai putin, egala lui. Dovada, Sfanta Cuvioasa Parascheva de astazi, cea pe care nu am insotit-o nici laolalta cu sfintii barbati (fiindca e o femeie ce se pustnicea asemenea lor), nici n-o putem socoti inferioara nici unui barbat (pentru ca se afla superioara multora dintre ei) si nici superioara vreunui sfant (pentru ca intre sfinti nu exista piticisme si micisme, mariri si supra-venerari). Vedeti fratiile voastre, taina Cuvioasei Parascheva de astazi este taina tuturor femeilor lumii, care atunci cand nu pot naste si nu pot da in pantecele lor rod pentru slava lui Dumnezeu, care este Biserica, si de acolo, din pustie, nasc fii duhovnicesti. Cu ingaduinta lui Dumnezeu, iata, ne-am strans laolalta astazi sa fim fii duhovnicesti ai Cuvioasei Parascheva.
In fond si la urma urmei, cati dintre noi stim mare lucru despre ea? Cati dintre noi stim, de exemplu, cati ani a avut cand a murit? Sau cum s-a nevoit? Sau ce gust avea apa aia pe care o bea ea in pustia Iordanului? Sau cum se imbraca? Sau ce haine avea? Sau cate metanii facea pe zi? Nu stim nimic din toate acestea. Ce stim in schimb? Stim ca Dumnezeu si prin ea ne iubeste.

Mi-aduc aminte ca eram elev in clasa a VII-a cand primisem "Meritul pioneresc" si credeam - mare comandant de unitate! - ca, vai de mine, ce important eram! Si a randuit Dumnezeu sa merg la Catedrala Metropolitana din Iasi, la un forum national al pionierilor, si la un moment dat, profesoara care era organizatoare, conducatoarea grupului nostru, ne-a dus sa vedem racla cu Moastele Sfintei Parascheva. A fost prima data in viata mea cand am inteles ca mai importanta decat toate premiile mele de la scoala si decat toate medaliile mele de pana atunci, si decat toate medaliile pe care as fi putut sa le mai iau in viata, a fost aceasta intalnire cu medalia lui Dumnezeu - Parascheva. E minunata intalnirea cu Moastele Sfintei si cu duhul de acolo, pentru ca este intalnirea cu smerenia lui Dumnezeu.
Multi speculeaza, spun ca Vasile Lupu a cumparat cu bani grei aceste moaste, iar Dimitrie Cantemir, in Descriptio Moldaviae, povesteste cum acesta a dat multe pungi cu aur si cum patriarhul din vremea aceea, Partenie, ar fi aruncat peste zidurile Constantinopolului, cum odinioara Pavel - tineti minte - un scranciob. E important sau nu e important ca Sfintele Moaste au fost cumparate cu bani grei si ca, de fapt, cu banii aceia Patriarhia Ecumenica a mai supravietuit zeci de ani dupa aceea. E important sau nu e important ca a trecut prin toate capitalele Europei, cu exceptia Moscovei, prin toate capitalele Ortodoxiei.
Ziua de astazi este importanta insa prin modul in care am reusit sa ne strangem laolalta, ucenicii Sfintei Cuvioase Parascheva. Nu suntem noi postitori din cale-afara, n-om fi noi purtatori de vesminte pe care sa le dam de fiecare data celor mai saraci decat noi - poate nici n-am indrazni sa ranim saracia parintilor -, n-am facut minuni si poate nu vom face minuni niciodata. Dar o iubim pe Parascheva si prin ea il iubim pe Dumnezeu. Si iata, inca o minune a Sfintei Parascheva este seara de astazi, in care noi ne-am pus sufletele inaintea lui Dumnezeu, am ingenuncheat in rugaciune si ne-am bucurat intreolalta de harul cel mare al Cuvioasei Maicii noastre Parascheva.
De ce este important pentru noi sa sarbatorim de fiecare data cu inima deschisa pe Cuvioasa? Pentru ca ea a fost model multora dintre cuvioasele neamului romanesc si pentru ca, poate si datorita ei - daca nu sigur si datorita ei - mai vorbim inca romaneste si mai cantam inca romaneste in Bisericile noastre, si datorita ei minunatul colier al manastirilor Moldovei n-a fost trecut sub rotile trecutului si nici ras sub senilele buldozerului. Si noi stim cine a pastrat legatura intre sufletul amaratului de monah prigonit prin muntii Moldovei si Dumnezeul Slavei, prigonit si El prin cerurile cosmonautilor si astronautilor. In mod sigur Cuvioasa Parascheva va fi fost dintre cei care au purtat durerea noastra inaintea lui Dumnezeu. Si daca atunci cand ne-a purtat durerea am simtit-o intre noi, de ce n-am simti-o astazi, cand ne poarta bucuria inaintea lui Dumnezeu, cand iata-ne aici, in prag de seara, inaintea lui Dumnezeu, cu dragostea noastra!...
Dumnezeu sa binecuvanteze toate femeile Bisericii si pe toti acei care au luat jugul cel greu al manastirii. Pe noi sa ne invredniceasca sa luam aminte, sa ne cutremuram de fiecare data si sa pricepem ca cea mai mare medalie de merit inaintea lui Dumnezeu este sa ne facem chip si asemanare dupa oamenii lui Dumnezeu, pentru a putea primi asemanarea finala cu Dumnezeu.Eu va multumesc ca astazi ati fost alaturi si in duhul Cuvioasei Parascheva. Poate ca nu ne vom mai aduce aminte de Cuvioasa Parascheva decat la anul, pe vremea acesta. Dar cu siguranta ea isi va aduce aminte mereu de noi. Imi spunea cineva deunazi ca se afla la un milion de ani lumina departare de Dumnezeu. Si i-am raspuns ca El este la o secunda de noi. Important este ca noi sa fim cat mai aproape unul de celalalt.Fiti convinsi ca nu ne va lasa Cuvioasa Parascheva niciodata daca ne vom ruga, ci ne va da puterea ei de mana de om care s-a risipit pentru Dumnezeu, ca noi sa nu ne risipim. 

Amin.

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

Pilda Semănătorului

Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI

                                                                        Fraţi creştini,

       Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.
       În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească  Cuvântul lui Dumnezeu.
       Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.
       Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.
       Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.
       În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului.
       În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
       Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.
       Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.
       Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.
       Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
       O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.
       Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.
       Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.
       Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.
       Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.
       Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.
       Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.
       Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.
       Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.
       Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.
       Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.
       Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.
       O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.
       Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.
       Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.
       Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.
       Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.
       Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.
       Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.
       O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.
       Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.
       Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.
       Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.
       Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.
       Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?
       Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
       Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine! Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.
       De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!
       Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.
       Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.
       Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.
       Rugăciune
       O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.
       Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh
.
 
Amin.