luni, 27 august 2012


PREDICĂ LA TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

Ioan a zis: "eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul!

       Fraţi creştini,


        Din cele mai vechi timpuri oamenii cei buni şi vestiţi aveau obiceiul ca înainte de moarte să dea învăţături copiilor, rudeniilor, prietenilor şi să rânduiască din cele agonisite pentru fapte bune. Îi învăţa cum să păzească obiceiurile bune, cum să împartă săracilor milostenia pentru sufletele lor şi numeau chiar cui să le dea pe ele. Toate acestea pricinuiau multă jale şi durere mai ales copiilor şi celor mai de aproape pentru că vedeau că se despart de viaţă şi de lumea aceasta şi pleacă într-o lume necunoscută de unde nu se vor mai întoarce niciodată.
        Aşa a făcut Patriarhul Avraam, Isaac, Iacov, aşa a făcut David, învăţând pe fiul său Solomon să aibă frică de Dumnezeu şi să păzească legea Lui. Aşa a făcut Tobie şi toţi drepţii şi plăcuţii lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut şi Sfântul Ioan Botezătorul, marele prooroc, a cărui prăznuire o pomenim astăzi. Sfântul Ioan, după ce a fost prins de Irod împăratul, a fost dus în temniţă, unde a stat un an de zile. Când a simţit Ioan că i se apropie sfârşitul lui şi că Irod vrea să-i taie capul, a învăţat pe ucenicii săi de cine să asculte după plecarea sa. Şi a trimis doi din ucenicii săi la Domnul Hristos şi i-a zis: "Tu eşti Cela ce trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?
        Iar Iisus răspunzând le-a zis lor: "Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi; orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se propovăduieşte! Şi chiar în timpul acela a făcut Domnul Hristos multe minuni înaintea ucenicilor lui Ioan.
       Sfântul Ioan ştia sigur că Iisus era Acela care trebuia să vină, că doar el Îl botezase, el văzuse Duhul Sfânt în chip de porumbel şi auzise glasul Tatălui Ceresc care L-a mărturisit ca pe Fiul Său cel iubit.
       Dar întrebarea aceasta a fost pusă pentru ucenicii lui ca ei să audă mai clar şi să vadă minunile lui Iisus. Şi a mai vrut Sfântul Ioan să trimită pe ucenicii săi la Domnul Hristos, fiindcă se apropiase timpul să se despartă de lume şi să se ducă cu sufletul în iad, să propovăduiască şi acolo venirea lui Hristos care izbăveşte sufletele celor care vor crede în propovăduirea Lui, căci Domnul Hristos va veni şi se va pogorî în temniţele iadului, ca să-i scoată şi pe cei de acolo la fericire, la învierea Sa.
       Să vedem acum în ce chip a fost dus Sfântul Ioan în temniţă şi pentru ce a fost capul lui tăiat de Irod. Împăratul Irod cel mare, acela care împărăţea în vremea naşterii lui Iisus Hristos şi care a tăiat 14.000 de prunci, nădăjduind că va ucide şi pe Iisus, acest Irod zic, avea patru copii. Pe unul îl chema Filip, pe altul Isanie, altul Avilenie şi pe cel din Evanghelia de astăzi îl chema Irod, după numele tatălui său. Aceşti patru fraţi, după moartea tatălui lor, au împărţit ţara în patru părţi şi domnea fiecare pe partea sa.
       Acest Irod era mai răutăcios şi s-a ridicat cu război asupra fratelui său, Filip, luându-i partea de avere şi soţia, pe care o chema Irodiada. Dacă a luat-o pe Irodiada, femeia fratelui său, o ţinea în loc de nevastă, iar pe soţia lui adevărată a izgonit-o. Aceasta s-a dus la tatăl ei, Areta împăratul, căci era fată de împărat, şi i-a spus toate câte i-a făcut Irod, bărbatul ei. Areta împăratul s-a răsculat cu oaste asupra lui Irod, i-a prădat ţara şi i-a omorât mulţi oameni, răzbunându-se asupra lui Irod pentru fiica sa. Dar Irod, cel fără de ruşine, trăia înainte cu soţia fratelui său, Filip.
       Sfântul Ioan Botezătorul, care era trimis de Dumnezeu în lume ca să pregătească inimile oamenilor cu învăţătura Sa, îl mustra pe Irod pentru fărădelegea aceasta mare şi-i zicea: "Nu ţi se cade ţie, o Iroade, să ţii femeia fratelui tău, Filip! Pentru aceste cuvinte s-a mâniat Irodiada şi vrea ca să-l omoare, dar nu putea, căci Irod se temea de Ioan şi-l cinstea ca pe un om mare şi vestit. Îl ştia că este un sfânt, un drept mare, iar pe sine se ştia vinovat de călcarea legii pe care o învăţa Sfântul Ioan.
       După ce Sfântul Ioan a botezat mulţime de oameni, Irod a trimis pe unul din boierii lui să-l cheme pe Ioan la el, să-i spună să se oprească şi să nu mai vorbească despre păcatul lui în public, că altfel va fi rău de el. Dar Ioan a răspuns către solul lui Irod: "Du-te de spune împăratului tău că nu am vreme acum să vin, pentru că mai întâi trebuie să fac voia lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Mai întâi trebuie să arăt lumina celor cu ochi, nu celor orbi. Va veni însă o vreme când voi veni nechemat înaintea împăratului tău care face fărădelege şi-i voi da pe faţă toată ticăloşia lui.
       Aceste cuvinte ale lui Ioan au fost duse de boierul acela şi spuse lui Irod. Iar Irod le-a înghiţit pe toate ca pe nişte pilule amare, fiindcă nu era voia lui Dumnezeu ca să moară atunci Ioan.
       După ce a propovăduit Ioan Botezătorul pe Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi după ce a împlinit toată taina mântuirii noastre s-a dus singur înaintea împăratului Irod şi i-a zis: "Ce amestec are întunericul cu lumina, sau pentru ce ai trimis tu, care calci legea, la mine învăţătorul legii? La aceste cuvinte, Irod s-a ruşinat şi i-a zis: "Te rog să încetezi, Ioane, de a mă mai batjocori! Ioan a răspuns: "Eu am venit pe lume să mărturisesc Adevărul, să condamn făţărnicia, să dau pe faţă păcatele lumii, ca să se lase fiecare de fărădelegea sa.
       Atunci, Irod s-a mâniat şi a poruncit ostaşilor să-l ia pe Ioan şi să-l închidă în temniţă. Ostaşii l-au legat de mâini şi astfel Sfântul Ioan Botezătorul s-a văzut în temniţa cea rece, temniţa palatului lui Irod, unde a stat un an de zile.
       În acea vreme, împăraţii aveau obiceiul ca de ziua naşterii lor, să facă mari petreceri. De aceea şi Irod, când s-a împlinit ziua naşterii lui, a pregătit o mare petrecere boierilor cu băuturi şi mâncăruri alese, jocuri şi muzică, ca să-şi veselească fiecare trupul, aşa cum pofteşte. Cu acest prilej, diavolul a pus îndemn în mintea şi inima Irodiadei, să-şi trimită fata, pe care o avea cu Filip, fratele lui Irod, să joace la masă înaintea împăratului şi a tot poporul adunat acolo pentru ca să îndulcească şi să veselească inima lui Irod. Să-l facă să aibă multă dragoste către dânsa.
       Ştiind Irodiada şi cu diavolul că nici o patimă nu este mai rea ca să-l orbească pe om şi să-l pornească spre crimă ca beţia, a aşteptat ticăloasa, mai întâi să mănânce şi să bea bine, apoi a trimis pe Salomeea să joace în faţa împăratului. A împodobit-o cu veşminte scumpe, transparente, i-a pus cercei în urechi, inele, brăţări şi mărgele, parfumuri şi unsori vrăjite. A pornit apoi în sala cu ospăţul şi în ritmul muzicii a început să joace în faţa lui Irod şi a boierilor adunaţi. În jocul acesta au înfierbântat-o duhurile necurate încât n-a mai ţinut seama de nici o ruşine şi a început să arunce după ea veşmintele în timpul jocului, rămânând aproape goală în faţa mesenilor. Irod împăratul, aprins de duhul curviei, aşa cum se înfierbântă mulţi ticăloşi în zilele noastre, care asistă la astfel de jocuri, a făgăduit atunci cu jurământ că-i va da jucătoarei aceleia orice îi va cere, chiar şi jumătate din împărăţia lui.
       Atunci vicleana fată, care era stăpânită de diavolul, s-a dus repede la mama sa s-o întrebe ce să-i ceară. Iar mama sa i-a zis: "Lasă jumătate din împărăţie ce ţi-a făgăduit, cere capul lui Ioan Botezătorul, că dacă va pieri el, toată împărăţia lui Irod este a noastră, nu doar jumătate, atunci tot binele îl vom avea, vieţuind fără nici o supărare. Iar dacă va trăi Ioan, vom fi lipsiţi de toate şi vom ajunge de râsul lumii. Deci du-te repede, grăbeşte-te, până nu se trezeşte Irod şi să nu se căiască că a făcut jurământ.
       Auzind aceasta, Salomeea, fiica Irodiadei, s-a dus şi a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Când a auzit Irod ce a fost în stare să ceară, s-a mâhnit foarte tare, fiindcă nu vrea să-l omoare, pentru că-l ştia om drept. Acum sta nemişcat şi foarte îngândurat, bietul Irod, ca o corabie bătută de vânturi, neştiind ce să facă. Ceea ce-l strângea de grumaz mai mult era jurământul pe care-l făcuse şi nu putea să şi-l retragă, fiind mai ales cuprins de patima curviei, căci bine zice înţeleptul Solomon: "vinul şi femeia iau minţile omului. Aşa şi Irod, cu aceste patimi şi-a pierdut capul.
       A poruncit apoi Irod ca imediat să fie adus capul Sfântului Ioan Botezătorul pe o tavă la masa lui, înaintea tuturor boierilor. Jucătoarea, care abia aştepta aceasta, a cerut să i se dea imediat capul sfântului ca să-l ducă mamei sale, Irodiada, să-l vadă cu ochii ei, fiindcă ea se temea de două lucruri: una, ştiind că Ioan, ca mare sfânt, după tăiere, s-ar putea să învieze şi le va pierde cu puterea sa, iar alta, ca nu cumva să taie pe altul în locul lui, iar pe Ioan să-l slobozească.
       După o veche tradiţie, se spune că Irodiada, după ce a primit capul sfântului, a luat un ac şi a străpuns limba Sfântului Ioan, hulindu-l zicând: "Aceasta este limba care nu mă lăsa în pace şi mă batjocorea pe mine în faţa poporului. Pe când ticăloasa făcea aceasta, tot tradiţia spune că sfântul a deschis gura şi încă o dată i-a strigat cuvinte aspre: "Să ştii că tot nu-ţi este îngăduit să trăieşti cu fratele soţului tău!
       Văzând aceasta, Irodiada a poruncit ostaşilor să fie străjuit capul sfântului, iar trupul să fie îngropat fără cap. Irodiada, Salomeea şi ceilalţi făcători de rău, s-au bucurat de moartea Sfântului Ioan dar o altă parte din oaspeţi s-au întristat în urma acestui mare păcat al crimei făcut fără de dreptate.
       Dumnezeu însă a răsplătit cu pedeapsă aspră pe aceşti nelegiuiţi şi în viaţa aceasta şi în cealaltă veşnică, căci şi-a luat fiecare plata după cum a făcut. Pe Salomeea, jucătoarea cea desfrânată, a înghiţit-o pământul de vie; Irod şi Irodiada au fost prinşi şi legaţi de împăratul Romei de atunci şi duşi în surghiun, unde au murit în chinuri grele. Averea lor, aurul şi bogăţiile lor au fost luate şi împărţite.
       Iată deci, să nu ne jucăm cu jurământul, căci mare rău ne facem sufletului nostru. Prin jurământ, omul se poate lepăda de credinţă, de Dumnezeu şi vine pedeapsă mare peste cei care se jură şi peste cei care jură, aşa cum au mulţi obiceiul să se jure pe icoane, pe Sfânta Evanghelie, pe Sfânta Cruce, pe numele lui Dumnezeu.
       Iată ce grăieşte proorocul Zaharia: "Am văzut o seceră lungă de 20 de coţi şi lată de 10 coţi şi Dumnezeu mi-a zis: Aceasta iese de la faţa lui Dumnezeu şi intră în casa celor ce se jură pe numele lui Dumnezeu, de-i pierde şi-i sfârşeşte!
       Să fugim şi noi de jurământ pentru că cel ce jură sau pune pe altul să jure este ucigaşul sufletului său. Păcatul acesta a adus pieirea lui Irod pentru că s-a jurat fetei aceleia jucătoare şi de ruşinea lumii, Irod s-a ţinut de jurământ.
       Cine jură ca să scape de ruşinea lumii, de necazurile acestei vieţi trecătoare nu va scăpa de osânda cea veşnică. Toate aceste nelegiuiri din casa lui Irod au izvorât din patimile păcătoase ale acestui rege. Ioan şi Irod stau faţă în faţă şi astăzi înaintea noastră. Ioan Botezătorul întruchipează pe omul lui Dumnezeu, pe trimisul şi apărătorul legii Domnului. Irod este călcătorul legii lui Dumnezeu. Ioan se poartă ca un sfânt smerit şi ascultător de Dumnezeu, dar aspru cu sine însuşi şi cu păcătoşii. Irod se poartă ca un pătimaş nelegiuit, sângeros, beţiv, desfrânat şi ucigaş, unul este curat ca un înger, reprezentând virtutea cumpătării în toată frumuseţea ei, celălalt este murdar ca un demon, înfăţişând lipsa de cumpătare cu toate urmările ei rele.
       Toate virtuţile îşi au valoarea şi frumuseţea lor morală şi socială. Se pare însă că, nici una nu are rol familial şi social mai însemnat decât cumpătarea. Prin cumpătare înţelegem virtutea de a ne mulţumi cu ceea ce este strict necesar pentru viaţa noastră şi de a ne înfrâna de la toate poftele şi lucrurile păgubitoare. Omul cumpătat îşi pune frâu plăcerilor şi poftelor vinovate. Nu se lasă biruit şi robit de ispitele cărnii sau de amăgirile patimii înşelătoare. Creştinul adevărat ştie că cine luptă se înfrânează şi numai cine se înfrânează biruieşte şi se încoronează. Cumpătarea este virtutea morală obligatorie pentru toţi creştinii, poruncită de Mântuitorul şi urmată de El şi de toţi sfinţii.
       "Luaţi aminte de voi înşivă, grăieşte Domnul Hristos, să nu se îngreuieze inimile voastre cu mâncare şi băutură peste măsură. Creştinul adevărat trebuie să fie măsurat în toate, să nu lase poftele fără frâu şi toate dorinţele să le stăpânească.
       Să fim stăpâni pe noi şi nu robi, să nu ne stăpânească nici o patimă, pe toate să le avem legate şi distruse. Să fim totdeauna treji, căci repede pot încolţi astfel de buruieni care pot otrăvi sufletul şi trupul nostru.
       Cumpătarea este cea mai bună doctorie pentru sănătatea sufletului şi a trupului. Ea constă mai întâi în înfrânarea poftelor, în oprirea excesului, în stăpânirea patimilor de mâncare, de băutură, îmbrăcăminte, chiar mânie, înjurături, drăcuieli, vorbire multă fără rost, glume proaste şi multe altele. Omul cumpătat dă ordin dorinţelor lui. El dictează, ordonă, stăpâneşte cu asprime plăcerile şi astfel se înalţă la adevărata personalitate a omului creştin, adevăratul model după credinţa şi învăţătura lui Hristos.
       Lipsa de cumpătare îi aruncă pe cei mai mulţi oameni în cele mai grele mizerii materiale şi morale. Îi aruncă în destrăbălare, lux, curvii şi preacurvii, jocuri de noroc, beţie şi vrăjitorie. Din cauza acestora foarte uşor ajung în spitale şi în case de nebuni, în temniţe şi în ruinarea trupului şi a sufletului. Dacă privim cu atenţie trupurile beţivilor, desfrânaţilor, risipitorilor şi bolnavilor din cauza acestor patimi, ne putem convinge câtă mizerie este în lume.
       Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, printre celelalte virtuţi de căpetenie, ne porunceşte, dacă vrem să ne mântuim, să avem această virtute a cumpătării.
       Fără cumpătare nu există bunăstare, nici progres, nici viaţă morală. Chiar şi în păgânism cumpătarea este socotită fundamentul virtuţilor morale şi mijlocul cel mai bun pentru a gusta plăcerea cea mai mare. Din cumpătare se nasc şi alte virtuţi morale: cinstea, modestia, bunătatea, fecioria, blândeţea, seriozitatea. Unele mai lăudabile decât altele.
       Acolo unde nu este cumpătare îşi găsesc culcuş toate patimile şi toate relele mai mari: beţia, desfrâul şi omorul. Beţia este mama desfrâului şi băutura morţii. Cine trăieşte necununat cu mai multe femei sau femei cu mai mulţi bărbaţi, la moarte bea atâtea pahare amare cu câţi a desfrânat.
       În stare de beţie, oamenii fac fapte urâte, zic vorbe murdare iar când se trezesc, se ruşinează, regretă, plâng, dar e prea târziu. Câţi părinţi nu zic vorbe grele şi ruşinoase în faţa copiilor când sunt beţi! Câţi nu fac păcate urâte şi grele în faţa lumii, iar când se trezesc nu le mai vine să dea ochii cu lumea! Religia creştină opreşte şi osândeşte amarnic beţia. Împreună cu necumpătarea, o numără printre faptele rele ale trupului, în timp ce cumpătarea o numără printre faptele duhului.
       Creştinii sunt îndemnaţi şi obligaţi să se ferească de societatea beţivilor şi de idealurile lor; beţia duce pe oameni la sărăcie, batjocură, ceartă, zăpăceală, nebunie, necredinţă şi gâlceavă. Tot beţia îi duce la plângere, la moarte şi la pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu. În casele beţivilor intră vaiul şi oftatul, ca după muşcăturile înveninate ale şerpilor. În casele beţivilor intră sărăcia, tânguirea şi blestemul. Acolo e jale şi sânge vărsat ca şi în casele ucigaşilor.
       Beţia nu stinge totuşi setea, aşa după cum îmbuibarea nu satură poftele, ci le face mai nesăţioase. Beţia ca şi îmbuibarea naşte mizeria şi sporeşte nefericirea în lume. În fiecare pahar dus la gură beţivul bea lacrimile, sângele şi viaţa soţiei şi a copiilor lui şi, în loc să facă din trupul lui o biserică a lui Dumnezeu, îşi batjocoreşte trupul şi-l ruinează.
       În Vechiul Testament beţivii erau omorâţi cu pietre, iar în Noul Testament se spune limpede că beţivii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă nu se trezesc la pocăinţă, dacă nu se leapădă de această patimă înainte de moarte, chinurile iadului îi aşteaptă.
       Profetul Ioil strigă şi el cu tărie: "Deşteptaţi-vă, beţivilor, şi plângeţi, lepădaţi-vă de faptele cele fără de roadă ale întunericului şi urmaţi legea Domnului!
       Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt peste veacuri împotriva destrăbălării, împotriva luxului, a îmbuibării, a desfrâului, a beţiei, a omorului şi a tuturor păcatelor care izvorăsc din lipsa de cumpătare. E un strigăt de alarmă împotriva femeilor nelegiuite care se îmbracă pentru a deveni cele mai primejdioase curse ale bărbaţilor în ispita desfrânării. Femeile care se vopsesc făcându-se ca nişte măşti, ca şi Salomeea, care a dansat în faţa lui Irod, atrăgându-l în păcatul curviei, au mare păcat, mai ales dacă pătrund şi în Sfânta Biserică.
       Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt împotriva bărbaţilor necinstiţi şi a preacurvarilor care-şi lasă soţiile cu care sunt cununaţi la biserică şi preacurvesc amăgind şi veselind, forţând şi ameninţând pe multe femei cinstite în serviciile lor. Aşa procedează mulţi şefi, bătându-şi joc de neamul creştinesc. Este vai de ei, de casa lor, de sufletul şi de copii lor, dacă îi au. Această sărbătoare este un strigăt împotriva celor ce se căsătoresc rudenii.
       O creştină şi-a adus de la ţară sora sa, a ajutat-o să-şi facă liceul, să-şi ia serviciu şi după puţin timp aceasta i-a luat bărbatul. Biata femeie, cu lacrimi în ochi, a trebuit să plece din casă şi să se duc aiurea. A făcut un bine şi s-a ales cu un rău. O mamă a trebuit să plece de acasă ca să-i rămână fata cu tatăl ei. Aceasta, ca şi Irodiada, a crescut-o fără ruşine şi aceasta a fost urmarea.
       Mari şi grele păcate sunt în lume! Se căsătoresc veri cu verişoare, rudenii apropiate care nu mai ţin seama de nimic, nu vor să mai ştie de ruşine şi trec peste toate, amăgesc, înşeală şi pe preoţi, trăind în păcatul curviei, târziu, după ce fac copii handicapaţi, îşi dau seama de păcatul în care au trăit atâta vreme. Sărbătoarea de astăzi este împotriva beţivilor, a criminalilor, este un strigăt de chemare la cumpătare, la simplitatea creştină, la virtuţile şi morala creştină. Să ne ferim cu toţii de duhul casei lui Irod, de petrecerile, jocurile şi beţiile lumii, să ne ferim de izvorul acesta al fărădelegilor care se revarsă cu multă furie peste sufletele creştinilor din veacul nostru.
       În acest izvor de fărădelegi s-a înecat aproape tot tineretul nostru creştin. Părinţi, aveţi grijă de copii, staţi împrejurul lor, căutaţi şi vedeţi pe unde umblă, cu cine sunt în legătură şi ce păcate fac! Veţi da seamă de ei înaintea lui Dumnezeu! Nu e de-ajuns că i-aţi adus pe lume, trebuie să-i învăţaţi sfânta credinţă, să-i aduceţi în Împărăţia cerului prin învăţăturile sănătoase ale Bisericii. Vai de cei ce nu înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!
       Există mulţi oameni care strigă în gura mare că nu este păcat a juca, a petrece în chefuri, a face petreceri cu beţii şi muzică, că nu este păcat a se împodobi cu fel de fel de podoabe lumeşti, că nu este păcat a se îmbrăca după moda lumii destrăbălate, că nu e păcat a privi filme şi reviste pornografice, a privi la televizor programe imorale. Iată, luaţi aminte, să nu ziceţi că nu vi s-a spus. Sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan ne aminteşte de toate acestea. Din cauza acestor urgii, omenirea a suferit mult. Nimeni să nu spună că nu sunt păcate aceste distracţii, aceste rele. Fiecare să cerceteze mai bine şi să vadă câte victime cad şi astăzi din cauza acestor nelegiuiri. Diavolul a reuşit să-i ducă pe mulţi pe aceste căi greşite ca să-i prindă în ghearele lui.
       În războaiele trecute, inamicul punea pe la răspântii de drumuri, indicatoare cu înţeles mincinos. Scria pe table că drumul acela duce undeva, şi de fapt, ducea în tabăra lor, a vrăjmaşilor. Cei care urmau acelor indicatoare ajungeau la moarte sigură. Aşa face şi vrăjmaşul diavol cu noi. El a împănat toate răspântiile vieţii noastre cu înşelăciuni, cu păreri mincinoase despre lume, despre viaţă. Mulţi spun "să ne trăim viaţa; un beţiv, luând o sticlă cu băutură striga: "aceasta e viaţa. Pentru el sticla cu băutură era viaţa.
       La moarte, toţi vor vedea că au fost înşelaţi de diavolul luându-se după indicatoarele lui. Viaţa noastră sufletească are două căi adevărate: calea vieţii şi calea morţii. Calea vieţii este cea cu Iisus, cu Dumnezeu, căci El este izvorul vieţii, a luminii şi al fericirii. Calea morţii este calea întunericului, a păcatului, a demonilor, căci ei sunt izvorul răului şi al pieirii sufleteşti şi trupeşti.
       Diavolul îi atrage pe oameni cu fel de fel de minciuni pe căile rătăcirii. El pândeşte pas cu pas calea vieţii noastre şi încearcă să ne abată din calea Domnului. În lume sunt trei categorii de oameni: oamenii lui Dumnezeu, ai necuratului şi oameni care stau la răspântii, nehotărâţii. Aceştia din urmă, care se iau după tăbliţele mincinoase, ajung la el, la întunecatul, făcându-se ca el.
       Cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, care se hotărăsc să trăiască viaţă curată şi se leapădă de păcate, intră în tabăra luminii, a credinţei, a lui Dumnezeu, a mântuirii.
       Când Patriarhia noastră a editat Noul Testament, un credincios a luat două, cu gândul ca unul să-l vândă altcuiva. Din întâmplare a dat peste un beţiv, dispus să-l cumpere. În clipa când să-i dea cartea, a sosit un argat, un propovăduitor al necuratului strigând în gura mare: "Mă, ce faci, aceasta este o carte pocăită, fugi de ea! Omul a lăsat în grabă Noul Testament, şi-a luat banii înapoi şi cu ei a fugit în cârciumă, mulţumit şi liniştit că scăpase de "rătăcire, săracul.
       Aşa lucrează vrăjmaşul sufletelor noastre în fel de fel de chipuri. Dacă te laşi de unele păcate, imediat eşti numit pocăit, sectant. Să nu ne speriem de aceste guri murdare pentru că aceştia sunt argaţii necuratului. Să suferim orice pentru numele Domnului, căci pentru suferinţă au câştigat sfinţii Împărăţia cerului. Cine nu vrea să sufere nimic, nici bătăi, nici hule, nici închisoare, nici boală, acela nu se mântuieşte.
       Aici, în această viaţă este luptă, de aceea ne chemăm biserica luptătoare. Suntem în luptă, iar cei care biruiesc se mântuiesc. Însuşi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit ca să ne arate că suferinţa este drumul care duce la fericirea veşnică. Prin suferinţă dovedim că-L iubim pe Dumnezeu. Te-a bătut cineva pentru numele Său? Ai luat măcar o palmă pentru credinţa în El? Sau pentru că mergi la Biserică? El şi-a dat tot sângele pentru noi!
       Ai vărsat sânge pentru păcate, ai vărsat sânge pentru pofte, ai primit bătăi pentru bărbat că ţi-a plăcut, pentru copii, pentru câte şi câte în lumea aceasta. Dar pentru Hristos că ne-a iubit, ai primit vreo palmă? Când va veni timpul lepădării, ce-ai să faci? Va fi greu atunci.

       Rugăciune
       Să ne rugăm şi noi la Dumnezeu, să ne întărească El Milostivul în toate zilele noastre, în viaţa aceasta şi în toate necazurile noastre.
       Să rugăm pe Sfântul Ioan Botezătorul care a murit ca un mare mucenic, să fie fierbinte rugător şi pentru sufletele noastre, ca şi noi să ajungem la limanul mântuirii şi al fericirii veşnice
 
Amin.

Niciun comentariu: