marți, 31 iulie 2012

PREDICĂ LA DUMINICA A IX-A DUPĂ RUSALII
Corabia pe valuri

Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Matei XIV, 27)
       Fraţi creştini,

       Sf. Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai preţios înţeles.
       Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus rămăsese în munte să se roage. Târziu în noapte, iată c ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat şi de frică au strigat; când au văzut că e însuşi Învăţătorul lor şi se apropie de dânşii, păşind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pa apă." Iisus i-a zis: Vino!" Iată-l, deci, pe Petru păşind şi el pe deasupra apei.
       Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă şi bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus şi în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Iisus mai era încă distanţă, îl cuprinsese frica şi, pierzându-şi încrederea, începuse să se scufunde.
       Doamne, scapă-mă!" - strigă el îngrozit. Iisus se apropie de el şi-i întinse mâna, îl ridică în sus şi-i zise: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" Au intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat şi marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înţelesuri.
       Mai întâi, înţelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea Galileii şi salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înţeles tainic care nu-şi pierde valoarea niciodată. Sfânta învăţătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte ori cineva îşi pierde credinţa în puterea izbăvitoare a lui Iisus şi se reazemă pe puterile lui se păgubeşte, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.
       Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creştinii, căci o mare mulţime de popor călătoreşte pe o mare bântuită de furtună şi, întocmai ca şi Petru, se scufundă în valuri şi e gata să piară înghiţită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credinţa în Iisus Hristos, fiindcă toţi vor să-şi aranjeze viaţa numai cu puterilor lor proprii, fără puterea credinţei, fără Dumnezeu.
       Aşa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn şi să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reuşit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile şi s-au împrăştiat toţi ruşinaţi. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor să-şi clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără Dumnezeu.
       Iată, omul a făcut multe şi uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieţii materiale; A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat ştiinţa şi tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru şi toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru isteţimea lui, pentru râvna prin care împlineşte porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său şi să-şi pună talentul pentru binele aproapelui său.
       Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propăşirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înţelepciunea, strălucirea, sănătatea şi puterea. S-a încrezut orbeşte numai în sine şi bătându-şi pieptul cu mândrie, şi-a zis:
       Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuinţă de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viaţa veşnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani şi de toate; să mănânc şi să beau, căci după moarte nu mă mai aşteaptă nimic."
       Acesta este omul mândru, ticălos şi fără Dumnezeu. Aşa şi-au zis cei mai mulţi oameni şi, cum au zis, aşa au şi făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au dispreţuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învăţătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos şi au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele şi idolii veacului de pe urmă.
       Să vedem acum dacă toţi aceşti oameni care sau depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiţi! Să vedem dacă au ei pace aşi liniştea care alcătuiesc o viaţă tihnită, senină, toţi acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de aşa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinşi de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi leacul.
       Vedem cum s-au umplut puşcăriile cu mulţi tineri; vedem cum s-au înmulţit criminalii, hoţii, desfrânaţii şi huliganii. Ziarele au scris şi scriu mereu cum copiii omoară pe părinţi şi părinţii pe copii; cum soţia îşi otrăveşte bărbatul; iar unii bărbaţi îşi taie soţiile cu cuţitul sau toporul şi, aşa, fele de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credinţa în Dumnezeu, căci vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.
       Şi, totuşi, cea mai mare parte a lumii vorbeşte şi doreşte pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Împăratul păcii, El - Domnul slavei, numai El poate linişti marea înfuriată şi tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri şi nemulţumiri, că viaţa e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deşarte.
       Avem şcoli, avem oameni luminaţi, învăţaţi, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce mai răi şi mai de temut. Sunt foarte mulţi oameni luminaţi, cu facultăţi, care ajung în puşcării pentru păcate urâte şi murdare. Dacă n-au învăţat, mai întâi, ceea ce trebuia învăţat, adică credinţa şi legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem aşezăminte de creştere, de educaţie, însă observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea şi desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.
       Avem telegraf, telefon şi căi ferate, radiou şi televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe oameni şi să-i facă mai buni, dar vedem că aceştia niciodată nu s-au învrăjbit şi nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomaţie şi în conferinţe de pace şi, iată, că lumea se măcelăreşte cu o cruzime şi o sălbăticie nemaipomenită. Mulţi şi-au pus nădejdea în ştiinţă şi, în loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai uşor, le-a adus pierderea sufletească şi trupească.
       Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la oraşele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii şi femeile ucise de tancurile şi avioanele omului civilizat şi învăţat. Acestea sunt roadele învăţăturii fără Dumnezeu şi pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaşte de ce domneşte starea aceasta în lume şi se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipseşte omenirii?
       Se găsesc fel de fel de păreri şi răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiţi că ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Iisus din viaţa noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate. Îndepărtaţi soarele de pe cer şi lumea se va prăpădi. Stoarceţi sângele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmaţi temelia unei clădiri şi întreaga clădire se va nărui.
       Ei bine, fraţi creştini, soarele vieţii noastre, puterea şi reazemul ei este credinţa în Dumnezeu. Fără Mine nu puteţi face nimic!" - a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: Dacă Dumnezeu nu zideşte casa, în zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă şi fără lumina Evangheliei nu putem şti care este rostul vieţii noastre, neputând deosebi binele de rău.
       Trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să avem mereu în mintea noastră că vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia şi Biserica Lui, de dragostea şi mila Lui, de bunătatea şi blândeţea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu şi nu le trebuie Biserică şi rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizaţia, cultura şi progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care este credinţa în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viaţa aceasta fără furtuni şi necazuri.
       Vremea vieţii noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar şi la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în linişte trăieşte omul puţinele zile de aici, anii aceştia puţini.
       Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieţii noastre: o parte cu necazurile şi întristările şi altă parte cu, ispitele şi păcatele. Furtuna necazurilor şi a suferinţelor au cunoscut-o şi o cunosc mulţi oameni; se tem de ea şi se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor şi patimilor lumeşti care-i duce tot acolo, la aceste suferinţe poate şi mai grele. Puţini se înspăimântă şi puţini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinţei în Dumnezeu sau a puţinei credinţe, a îndoielii de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice.
       Mulţi, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei şi gând le merg treburile bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredinţa, nu le mai trebuie Biserică şi nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji şi ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, şi aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăţi în lume, atâta suferinţă şi lacrimi.
       Una din marile suferinţe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie, unde părinţii să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi şi obraznici, făcându-le mari greutăţi. În altă parte lipseşte pacea dintre soţi: certuri, bătăi, despărţiri. În altă parte, furtuna morţii s-a abătut şi a smuls pe unul dintre soţi, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri şi ispite din toate părţile de viforul necazurilor.
       Pricina tuturor relelor să ştiţi că este, aşa cum am mai spus, păcatul şi depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredinţă. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieţi să se înfurie şi să lovească greu corabia vieţii noastre, pentru ca noi, îngroziţi de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc şi cu credinţă arzătoare şi să strigăm ca şi Sf. Apostol Petru: Doamne, scapă-ne, că pierim!"
       Aşa, deci, iubiţi creştini, să strigăm în durerile şi necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli şi descântece. Numai Iisus Împăratul Slavei şi Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile şi poate linişti marea cea tulburată a vieţii noastre. La El trebuie să strige soţia când vede că soţul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeaşi dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu şi nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieţii lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.
       În această situaţie, soţul sau soţia să strige din adâncul sufletului: Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine şi sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriaţi asupra vieţii noastre şi a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!" În toate necazurile, în toate supărările şi greutăţile să strigăm plini de credinţă în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude şi ştie totul, cunoaşte tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaştem vina, necredinţa şi depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila şi bunătatea Lui.
       Să rupem legătura păcatului prin spovedanie şi să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, aşa sunt faptele noastre de Dumnezeu.
       Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce aceştia vâsleau, Iisus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt aşa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deşteptat pe Domnul zicând: Învăţătorule, scoală, că pierim!" Iisus S-a sculat şi a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut linişte, a zis ucenicilor Săi: Unde vă este credinţa?!" Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei şi tot nu-L cunoşteau.
       Aşa şi noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu şi nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credinţa, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi şi ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere şi să simţim prezenţa dumnezeirii Lui lângă noi şi printre noi păcătoşii şi să avem răbdare, aşteptând, că ne mai pune câteodată credinţa la încercare. apoi să ne mai gândim şi altfel: de câte ori a strigat şi el la noi ca să ne întoarcem şi n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El şi nu vrem să auzim.
       Viaţa noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viaţă cu Domnul, dacă suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin trăirea noastră faţă de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieţii acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră şi se face lumină în întunericul nopţii. Când vine vreme rea în viaţa ta, creştine, şi toţi te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se iveşte Mântuitorul tău şi-ţi spune şi ţie ca lui Petru:  Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine şi te scap."
       Aşa a zis ucenicilor şi aşa face şi cu noi până la sfârşitul vieţii. Când tu creştine vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce uşoară va fi viaţa ta atunci, căci El este calea spre ţărmul mântuirii. El ştie când vine furtuna şi El singur ştie s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieţii tale s-o conducă El şi îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile şi primejdiile.
       Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi de spaimă pentru că vasul era ameninţat să se scufunde. Numai un copil stătea liniştit şi zicea: E tata la cârmă şi nu mă tem." Era copilul căpitanului de vapor. Toţi călătorii au rămas mişcaţi de încrederea ce avea copilaşul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.
       Aşa şi noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieţii noastre. Să fim, dar, şi noi adevăraţii Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El şi cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele şi plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viaţa aceasta: când moare unul dintre soţi, când mor copiii, toţi strigă că sunt pierduţi, că fac din aceste lucruri pământeşti, în general, un fel de idoli. Mare greşeală fac că nu-şi pun nădejdea şi încrederea în cârmuitorul vieţii noastre, care este Dumnezeu.
       Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă şi corabia este învăluită în valuri, adică ameninţată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înţeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că aşa va trece Biserica şi credincioşii ei pe valurile vieţii acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură şi necredinţă, aşa că ucenicii Domnului nu vor şti ce să mai facă de spaimă.
       Aşa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toţi s-au risipit pe la treburile lor, neştiind ce să mai creadă. Aşa era să se întâmple în timpul persecuţiilor celor mai cruzi împăraţi păgâni care au omorât mii şi mii de creştini. Aşa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece învăţătura dreaptă a lui Iisus. Mai ales, aşa cum se va întâmpla - după cum spune Sf. Scriptură - în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca şi Stăpânul ei, Hristos, şi să fie împresurată din toate părţile de păgâni, de eretici şi de o mulţime de vrăjmaşi, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.
       Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei şi să nu credem că doarme şi nu ne aude, ci doar pune la încercare credinţa noastră. Să fim, deci, tari şi să îndrăznim, şi atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieţii noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc şi nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari păcate fac aceşti părinţi şi, negreşit, vor culege roade amare mai târziu.
       Aşa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete şi mamă văduvă. I-a crescut în văduvie şi sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învăţătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă şi deşartă şi se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserică, a înţeles şi mai bine credinţa. În acest timp, mama ei şi celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o dispreţuiască, rupându-i ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericeşti şi multe altele. Plângea bietul copil şi striga la ajutorul lui Dumnezeu.
       Au crescut mari şi, după o vreme, au început să meargă şi cele trei surori la biserică, dar n-au înţeles mare lucru şi nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înşelate de desfrânaţii care abia aşteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici şi va suferi şi în iad.
       S se trezească, deci, fiecare şi să nu se înşele, făcând ca soţul acela care a început să-şi persecute soţia şi copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prosteşte. Auziţi, unde a ajuns necredinţa şi răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învaţă biserica lui Dumnezeu şi cum prosteşte ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiţi acei care se îmbată, fac violuri şi alte rele?
       Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulţi, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească aşa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinţi răi şi necredincioşi, căci aceştia sunt criminali. Să ne apropiem smeriţi de Dumnezeu şi să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite şi numărate.
       Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest timp este cu adevărat câştigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărţilor sfinte şi în fapte bune este de preţ înaintea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuinţele noastre pământeşti rămâne aici. Ştim că toate le vom îngropa aici, odată, cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.
       Un învăţat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulţi oameni care scăpaseră din ghearele morţii. Optzeci la sută din cei întrebaţi au răspuns că în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morţii s-au gândit cât de rău şi-au cheltuit viaţa şi cât de puţin au lucrat pentru sufletul lor.
       În faţa mea - spune unul - nu vedeam decât faptele mele cele rele şi simţeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet."
       Să ne aducem aminte că şi noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morţii şi fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea şi nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste şi i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări şi cu sufletele încărcate de rele. Toţi aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârşitul multora dintre noi va fi tot aşa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, aşa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poţi atunci să te duci să scoţi banii de la C.E.C. şi să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauţi preot să te spovedeşti, să te pocăieşti, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.
       Să ne trezim şi să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeieşti din Sf. Biserică, că ne trebuie multă hrană. Aţi văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli şi cade jos. Aşa şi cu creştinul nehrănit, care nu vine la biserică şi nu citeşte cărţi sfinte; nu este bun de nimic şi orice vântişor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creştinii putere să se lase de păcate, de patimi rele, de desfrânare, fumat şi beţie, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia sfinţenie. Cei ce se hrănesc puţin, le ţine puţin şi aşa se face că, ieşind din biserică, îi amestecă iarăşi diavolul cu mocirla şi păcatul.
       Dacă nu ne curăţăm sufletul şi nu-l spălăm cu lacrimi de pocăinţă prin spovedanie sinceră, împărtăşanie şi fapte bune nu ne putem mântuit. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferinţe, necazuri şi greutăţi. Dar, ce puţini sunt acei care înţeleg să se întoarcă la Dumnezeu!
       Apropiaţi-vă, deci, de lumină. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu - învăţătura Lui, care este izvorul fericirii şi a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină şi merge la întuneric şi la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-şi aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate aşa! Poţi să aduci toţi preoţii bisericilor să-ţi facă orice fel de slujbă dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viaţa noastră, prin pocăinţă, şi atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.
       Să-l rugăm pe Dumnezeu şi noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieţii tulburată cu fel de fel de ispite şi necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoştinţă, să-I aducem o viaţă trăită, după poruncile Lui şi să credem cu tot sufletul că El este puternic şi ne va duce şi pe noi în portul cel minunat, unde El - Iisus Hristos - este Împărat.
       Rugăciune

       Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre şi fă-ne să înţelegem şi să cunoaştem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toţi, şi casele şi sufletelor noastre, din furtună, din valuri, din necazuri şi din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor.
Amin.                                                   

 

Niciun comentariu: