PREDICĂ LA POGORÂREA DUHULUI SFÂNT
Duminica Rusaliilor
Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi
alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie. cu voi în veac, Duhul
Adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că
nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi îl cunoaşteţi, că rămâne
la voi şi în voi fi! (Ioan XIV, 16-17)
Fraţi creştini,
În
Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste
apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar
un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate.
Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii
întristaţi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii.
Iată că această minune s-a împlinit în această zi.
În timpul când Domnul Hristos
umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii
de oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau
să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat
în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte
limite. De altfel, Iisus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii:
„Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu le fac,
ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu
mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV, 12) - „Oricine va bea
din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care
va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).
Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor,
Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt
casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului
Sfânt, de aceea spune un sfânt părinte că fără Duhul Sfânt
nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă,
nici taine. De aceea ca să pufem intra în Impărăţia, divină,
trebuie să primim darurile şi binecuvântările Împăratului
nostru Hristos.
Pentru a primi moştenirea minunată
pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să facă
primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să
aşeze Impărăţia lui Hristos în inimile credincioşilor.
Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică,
iar Iisus ar fî fost un rege fără supuşi, un domn fără
credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni
nu L-ar fi cunoscut şi mărturisit.
Tocmai aici intervine lucrarea Duhului
Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor
de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte
pe Iisus cel pământesc şi prin El, Iisus împreună cu Tatăl
îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj
istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent
lângă noi şi în noi în tot locul şi-n tot timpul. Putem fi foarte
impresionaţi şi cuceriţi de acest Iisus al istoriei şi să-L
considerăm cel mai perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la
ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi unde
duce această admiraţie pentru Iisus, cât timp nu răsună
vocea care spune că Hristos îti aparţine ţie la propriu —
şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.
Pentru a combate necredinţa noastră,
Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său supraveghetor,
Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul
de iertare, de har şi viaţă adevărată, întorcându-ne
la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El, Mângâietorul,
ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce
la păşunile verzi ale Cuvântului biblic, dându-ne de băut apele
păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne
fortificăm şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.
Nimeni nu posedă Duhul Sfânt
în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de
luminat, din cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea
purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să ne întrebăm cu nelinişte
şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă
rămânem adeseori aşa de reci, aşa de puţin credincioşi
şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini
arzătoare ale Duhului Sfânt?! Motivul este acela, că omul vechi
n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele lumeşti
şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie
cste într-un confîict permanent cu Domnul cerurilor şi al pământului.
Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele. Nu numai
poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi
trezesc în el un fel de pizmă surdă şi împotrivire îndărătnică,
dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate acestea
ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II,
v. 17: „Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi:Cum îl obosim? — Când ziceţi: Cel ce face rău este bun înaintea
Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere! — sau: Unde
este Dumnezeul dreptăţii? Şi mai departe: Ce am spus împotriva
ta? şi mai ziceţi: Este trudă zadarnică să slujim
de Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi
că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot? Dar iată că
acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc
fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei
scapă!”
Iată deci răutatea oamenilor
împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de condamnare
al lui Iisus, fîindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor
chinuri de neînchipuit, după ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti
judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată,
părăsesc calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască
Paştele în familie, să mulţumească lui Dumnezeu că
I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de
un astfel de duşman, adică de Iisus. Nu ştiau nenorociţii
că Iisus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de
a treia zile să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.
Dumnezeu a nimicit hotărârea
oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe pământ
şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit
la lumină clar, că Iisus a fost martor al adevărului printre
oameni. Răstignitorii Iui Iisus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii
adevărului, de aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi
care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine în toată
învăţătura adusă de Mântuitorul.
„Voi aţi omorât bucuria
de a trăi" — zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba
din biserică. Şi omul nostru continuă: „De când a venit
Iisus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a terminat
cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele
şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit petrecerile fără
frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul
dulce de nepăsare. Voi a-ţi înălţat un mort şi testamentul
Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să
ne lepădăm de noi şi să purtăm crucea. Să urâm
tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.
În acest mic tablou găsim doar
o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea
acestui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi
mai rău decât este, de aceea prin propovăduirea voastră şi
arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit
de toată mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi
în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi
în atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea
voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi alungat
din lume bucuria de a trăi."
Aşa a zis acest necredincios
şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând
pe adevăraţii creştini care susţin adevărul propovăduit
de Mântuitorul Iisus şi în continuare de Duhul Sfânt prin apostolii Săi.
Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă,
din răutate. Noi le răspundem clar şi lămurit că Dumnezeul
nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El
creează mereu, vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte
şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub
influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci
a uitat că este un călător pe acest pământ şi umbra
morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă tărână.
Toate minunile lui Iisus Hristos dovedesc
puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din Iisus.
Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul
Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea.
Când Iisus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de
viaţă. La cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului
Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii erau alungaţi, orbii
căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi
desflgurate îşi regăseau sănătatea şi frumuseţea.
O revărsare mângâietoare a Duhului
vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în
Iisus pe Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste
şi de viaţă, organizând în aşa fel viaţa omului încât
s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare
pe care umbra mortii le făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă
cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a
făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită
în orice moment.
Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi
de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa necredincioşii
şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un
idol sau târâtă ca o greutate. Viaţa poate fl irosită ca ceva
inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată
cu mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.
Oare aşa trăieşte fiul
liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul
celei mai imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm
pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la
glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până
la Înviere. Duhul Sfânt condamnă toate aceste măsuri de prevederi
omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei
lui Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează
viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi punând în inimile noastre
pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un războinic
cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească
şi să stea împotrivă când va năvăli vrăjmaşul.
Omul intră prin puterea Duhului
Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul
Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte,
mai înainte i-a şi hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte
pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia
i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi
mărit". (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este conştient în adâncul
lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia
un dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică
flecare în felul lor.
Aşa că, frate creştine,
nu sta buimac privind cerul şi zicând: „Ah, dacă din întâmplare
aş zări pe Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată
viaţa!" Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că lumea este
plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale
îl găseşti pe Hristos în chipul săracului, bolnavului, necăjitului,
năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi
să ne zbatem pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă
de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.
Pentru aceasta trebuie să ne
lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om;
să spunem, nu, cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l
alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un potrivnic
al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm
cu hotărâre neclintită de partea omului nou. Să spunem, da, îndemnurilor
lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să
le traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiincă
Duhul Sfânt este aliatul puternic şi comandantul nostru. El păzeşte
locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi Biserica
care este trupul lui Hristos.
Duhul Sfânt critică viguros pe
omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi
în apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul
Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în diferite feluri în Biserică
peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor
bolnavi, prin taina Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului
în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfânt
face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta
aghieasmă.
Duhul Sfânt sfinţeşte toate,
întăreşte în credintă, aprinde ininiile credincioşilor,
stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile
turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile
pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm
cât de mult iubeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi
o întâmplare din Pateric.
E vorba de un călugăr, care
trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă,
fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru
ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Acesta
însă i-a răspuns: „Nu pot să ţi-o dau până nu întreb
pe dumnezeul meu". Mergând tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia
în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: „Iată, un călugăr
a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?" Şi a răspuns
diavolul: „intreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul
lui, de botez şi de cinul călugăresc".
Întorcându-se popa către călugăr
i-a zis: „Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc?"
El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a
văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a zburat la cer.
S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: „Iată, s-a făgăduit!"
Dracul însă i-a zis: „Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul
lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută." Venind
iarăşi spurcatul de popă a zis călugărului: „Nu
pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi
încă îţi ajută". Călugărul auzind unele ca
acestea s-a umilit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine,
câte bunătăti am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat
de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută
şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot
la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la bunătatea Lui?" Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic
bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră,
spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se
ruga şi bătrânul duhovnic cu postire. După o săptămână
l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns:
„Da, am văzut porumbelul sus la înăltirnea cerului în dreptul
capului meu". Duhovnicul i-a spus: „Ia aminte şi te roagă fiule!"
La a doua săptămână
a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui,
iar după a treia săptămână de post şi rugăciune,
l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă,
porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţunit lui
Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.
Iată cât de milostiv este Dumnezeu
cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem
însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor
daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când adevărul ia locul minciunii, când
împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul trândăviei,
când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile,
atunci în pomul credinţei şi în ogorul vieţii noastre se ivesc
şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea,
îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea,
înfrânarea poftelor.
Atunci Duhul Sfânt lucrează şi
sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate,
la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul
Ioan mai departe zicând: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl,
încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem." Cine-i dădea
lui siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfîere, Duhul de sfinţenie,
cum zice însuşi Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, că Eu sunt
sfânt."
Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi
un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt caraghios
şi învechit în lumea noastră creştină de asţăzi.
De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă?
De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci
sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat
— Sfinţenia.
Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde
cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul
Duh. Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută
să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu este
opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau
idealului pe care noi ni l-am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Iisus ne face să
înţelegem că aşa este. „Despărţiţi de Mine
— zice El — nu puteţi face nimic!"
A fi sfânt înseamnă a fi prins
de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte
între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi
de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte Scriptura este ceva
care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să
se coacă fructele în ramura altoită.
Când omul a regăsit pe Dumnezeu
se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste izbucneşte
zicând: „Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate
suporta flăcările, dar mă avânt şi eu înainte, cântăndu-Ţi."
De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer,
după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe
pământ şi acest trup este Biserica însufleţită de Duhul
Sfănt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi
în ziua botezului, curăţind şi sfinţind temeliile sutleteşti
ale vieţii noastre.
De atunci creştinul nu trebuie
să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti,
al proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului
suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă
limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi
scapă de orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să
vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de Nyssa, adică
să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească
pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă,
apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.
Dar noi facem o greşeală,
căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem
că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea
nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în
voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l
implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în
Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică.
N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora
care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu?
Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea,
cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea
sfinţeniilor de la ea?!
Iată de ce Sfântul Apostol Pavel
zice mai departe: „Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică
şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi."
Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează programul sfinţirii noastre de
fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă
de la noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii.
Atunci dragostea ne face să înţelegem orice suferinţă, să
fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi,
să lucrăm ca nişte dregători de spărturi.
Să ne facem ochi pentru cel orb,
picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd,
gură pentru cel mut. Să înlăturăin spinii şi mărăcinii
din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu
îl aşteaptă de la noi ş atunci merităm titlul de fii ai
Tatălui ceresc, ai acelui Tată care face să răsară
soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom
putea să locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite
din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice barieră va fi ridicată,
orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va
fi distrusă dimpreună cu agenţii ei: suferinţa, răul
şi păcatul nostru.
Atunci Duhul Sfânt ne va umple
pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga
noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Iisus
Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să treacă înainte Hristos să
judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici
tot răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un
singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi
un imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit
sfânt, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căci noi am fost
readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în
toţi şi noi vom cântaslavă, cinste şi închinăciune
în veci de veci.
Rugăciune
O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi
Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste
sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile
noastre, nu te depărta de la noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi
cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti
în vecii vecilor.
Amin.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu