Tăierea împrejur a Domnului Nostru Iisus Hristos

Sfântul Vasile cel Mare

Anul nou

Întrucât timpul nu ne permite să cuprindem în meditaţia noastră toate cele trei aspecte ale sărbătorii de azi, ne vom limita reflecţiile doar asupra Tăierii împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi asupra începutului Anului nou civil, urmând ca despre Sfântul Vasile cel Mare – întemeietorul marelui ordin monahal răsăritean care îi poartă numele – să se vorbească la 30 ianuarie, când va fi sărbătorit din nou, împreună cu ceilalţi doi mari Sfinţi Părinţi răsăriteni: Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.

I. În Cartea Facerii, XVII 12 şi 14, Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam: “În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească să fie tăiat împrejur a opta zi (…). Iar cel de parte bărbătească, netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela, se va stârpi din poporul Meu, căci a călcat legământul Meu.”

În virtutea acestui legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acesta şi poporul evreu ce se va naşte din el trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu, păzindu-I poruncile; în schimb, Dumnezeu îi va asigura, lui şi poporului, asistenţa şi ocrotirea Sa deosebită, precum şi stăpânirea asupra Canaanului. Ca semn al acestei alianţe, Dumnezeu a instituit Tăierea împrejur, care cum ştim este prototipul, prefigurarea Sfântului Botez, din Legea Nouă, Taina prin care noul născut intră în rândul poporului ales, în Biserica lui Hristos.

Iisus Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu, consubstanţial, de o fiinţă cu Tatăl, nu avea nevoie să Se taie împrejur, dar ca om, născut în sânul poporului ales, S-a conformat legii, primind acest ceremonial sacru. Şi a făcut-o cu un întreit scop: să arate coreligionarilor Săi, încă din primele zile ale vieţii Sale pământeşti, că nu a venit să strice legea, ci ca s-o împlinească; să inaugureze, prin această primă vărsare de sânge, în mod anticipat, jertfa mântuirii noastre din păcat, şi să ni Se ofere pildă de smerenie prin supunerea la lege, evitând astfel sminteala pe care ar fi pricinuit-o prin nesupunere.

Odată cu ceremonialul Tăierii împrejur, Fiul lui Dumnezeu îşi primeşte numele de Isus, comunicat de îngerul Gavriil Mariei, la Buna-Vestire, nume care, cum ştim, înseamnă Eliberator, Mântuitor, prin harul şi puterea căruia trăim, credem, sperăm, iubim şi ne mântuim.

Iată un prim motiv pentru care ne bucurăm în această zi.

II. Dar, azi, ne mai bucurăm şi pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit să păşim într-un nou an, har deosebit, care însă comportă pentru fiecare o mare răspundere: aceea de a întrebuinţa timpul ce ne stă în faţă în scopul de a repara trecutul cu greşelile şi păcatele lui, prin trăirea în spirit de penitenţă şi rugăciune, înnoindu-ne astfel sufleteşte prin eliminarea păcatului şi însuşirea virtuţilor copilului Isus, pentru a creşte mereu spiritualiceşte în El şi prin El, urmându-L în viaţa de fiecare zi.

Dar, oare, bilanţul spiritual cu care am încheiat examenul de conştiinţă, pe care presupun că fiecare l-am făcut la cumpăna dintre anul ce a trecut şi cel în care am intrat, îmi dă dreptul să sper că , după atâtea infidelităţi, Dumnezeu mă va mai răbda încă un an?

La Sfântul evanghelist Luca, Iisus Se adresează evreilor cu următoarea parabolă: “Cineva avea un smochin în via sa şi a venit să caute rod şi nu a aflat. Şi a zis către îngrijitorul viei: «Iată, trei ani sunt de când vin căutând rod în smochinul acesta şi nu aflu. Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?» Iar acesta, răspunzându-i i-a zis: «Doamne, lasă-l şi în acest an, până îl voi săpa şi voi pune gunoi, doar va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine»” (Luca XIII,6-9).

Stăpânul viei din această parabolă este Dumnezeu, via este neamul omenesc, smochinul este poporul evreu ales de Dumnezeu ca să se împărtăşească primul din roadele mântuirii de pe Cruce, iar îngrijitorul viei este Iisus Hristos, Care S-a ostenit mai mult de trei ani, vestind Evanghelia mântuirii în mijlocul lui, fără ca acesta să-I aducă lui Dumnezeu roadele aşteptate, adică fără să primească şi urmeze Cuvântul lui Iisus.

În această pildă, nu ne regăsim, oare, şi noi, unul fiecare? Nu trei ani de-a rândul, ci, poate, o viaţă, Dumnezeu ne-a răbdat, aşteptând an de an să-i aducem roadele cuvenite potrivit îngrijirii deosebite ce ne-a acordat-o Îngrijitorul Divin al viei, Isus Domnul. Şi, de atâtea ori, văzând neordinea noastră, nepăsarea şi neconlucrarea cu harurile Sale, oferite prin Fiul Său, era hotărât să ne taie firul vieţii: “Taie-l, pentru ce mai şi cuprinde pământul?” Isus însă, arătându-I Tatălui rănile suferite pentru noi, L-a rugat: “Doamne, mai lasă-l şi în acest an, doar va aduce rod, iar de nu, îl vei tăia în anul care vine.” Şi Tatăl, în mila Sa, ne-a acordat mereu câte un an, mereu noi termene.

Şi, acum, după atâtea infidelităţi, nu ne simţim constrânşi să ne întrebăm: Oare îmi va acorda Dumnezeu încă un an de probă, ori ca mâine voi fi tăiat, ca un smochin sterp, şi aruncat în foc? Şi în ce foc? Ce voi face dacă în clipa când nu gândesc voi fi chemat din lumea timpului în lumea Veşniciei prin cuvinte ce îngheaţă bătăile inimii: “Mergi de la Mine, blestematule (…)!” Atunci zadarnic voi implora păsuire ori milă: “Doamne, mai lasă-mă numai o clipă, să repar ce am stricat.” Sentinţa va fi definitivă, inapelabilă şi pentru o veşnicie.

O, iubiţilor, cât de puţin ne gândim că într-o clipă ne putem pierde veşnicia şi cât de preţios este timpul! Nu greşesc dacă afirm că timpul valorează cât veşnicia. Într-o clipă de căinţă desăvârşită, Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Iisus a primit cerul din mâna lui Iisus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”, îi spune Isus. Ba putem zice, chiar, că timpul, sub aspectul mântuirii, valorează cât Dumnezeu, deoarece, într-o clipă bine folosită, îl putem dobândi pe Dumnezeu. Fiecare clipă poartă pe aripile ei un har, o lumină divină care, după cum conlucrăm cu ea, ne sfinţeşte sau ne pierde. Acel har divin va fi la judecata particulară ori avocatul nostru, ori acuzatorul nostru. În acea zi, vom fi traşi la răspundere pentru atâtea ocazii cu posibilităţi de sfinţire zădărnicite de nepăsarea sau neglijenţa de o clipă. Un gând bun respins poate avea drept consecinţă un iad, precum unul primit şi fructificat poate aduce cerul.

Iată de ce trebuie să trăim fiecare moment în aşa fel încât să fim gata pentru marea întâlnire cu Dumnezeu, Părintele, Mântuitorul, dar şi Judecătorul nostru şi împlinirea fericirii noastre. “Am totdeauna valiza pregătită. Sunt gata de plecare”, spunea în jurnalul său spiritual “il papa buono” (papa cel bun), cum era supranumit Ioan al XXIII-lea, de pie amintire.

În acest scop, vom răscumpăra timpul pierdut în păcat – în neglijenţă, omisiuni, căderi mai mici sau mai mari -, ne vom dezbrăca, prin penitenţă şi spovedanie, de omul cel vechi şi ne vom îmbrăca în virtuţile omului nou, în Hristos, spre a trăi în permanentă comuniune cu Tatăl ceresc. “Să lepădaţi chipul vieţuirii de mai înainte al omului vechi care se strică prin poftele cele ademenitoare”, ne îndeamnă Apostolul neamurilor, “şi vă înnoiţi cu spiritul cugetului vostru, îmbrăcându-vă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi sfinţenia adevărului” (Efeseni IV,22). Acest adevărat om nou – nu acel fals om nou comunist – să-l zidim unul fiecare în noi înşine, în iubire de adevăr, de dreptate, de bunătate, de dăruire de sine. Numai astfel va dispare minciuna, fariseismul, ura, corupţia, din această societate bolnavă de necredinţă, dezorientată şi lipsită de speranţă. Numai înnoindu-ne astfel noi înşine vom putea deveni factori de reînnoire sufletească şi pentru alţii: părinţii pentru copii, dascălii pentru elevi, conducătorii de instituţii şi uzine pentru subalterni, şefii de stat pentru popor, căci reînvierea morală a omenirii pleacă de la fiecare din noi.

De Anul nou, toată lumea îşi face urări de fericire; toţi îşi doresc sieşi, precum şi prietenilor şi cunoscuţilor, un an mai bun, mai prosper, cu mai multe împliniri decât anul încheiat. Dar fericirea nu este în afara noastră, ci în noi. “Împărăţia cerurilor este în voi”, ne-o spune Iisus. În pacea cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu noi înşine. Dacă noi înşine nu ne pregătim fericirea, aşa cum spuneam mai sus, atunci, chiar dacă milioane de oameni ne-ar face urări de fericire, toate acestea nu ne vor ajuta la nimic şi vor rămâne doar vorbe goale.

Iată de ce, din pragul acestui nou an, vă doresc şi vă doreşte Biserica, fiecăruia dintre dumneavoastră, cât şi celor dragi, să realizaţi în fiinţa dumneavoastră, prin trăirea de fiecare zi, omul cu adevărat nou, născut prin har din Hristos; El să vă conducă gândurile, preocupările, conversaţiile, faptele, întreg comportamentul, ca să devenim adevăraţi lampadofori, purtători ai luminii lui Hristos în lume, spre a pregăti ziua în care să domnească “pacea lui Hristos în Împărăţia lui Hristos”. Doamne, eu sunt smochinul neroditor. Anul ce-mi stă în faţă este, poate, pentru mine, anul de probă, ultimul pe care mila Ta nemărginită mi-l mai acordă, ca în el să-Ţi aduc roadele pe care atâţia ani de-a rândul le-ai căutat zadarnic în viaţa mea. Te rog, nu îngădui să-Ţi resping şi de data aceasta harurile, ci fă-mă să conlucrez cu ele, cu fidelitate, folosind bine fiecare clipă, ca măcar în acest an să nu Te dezamăgesc, ci să devin smochin roditor, ca Tu, numai Tu, să fii slăvit în viaţa mea, spre mântuirea şi fericirea mea. 

Amin.