miercuri, 30 noiembrie 2011

Sfântul Apostol Andrei


Sfântul Apostol Andrei


Fiul al Galileei si frate al lui Petru, dintre pescari in soborul Apostolilor intii ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit.
-- Condacul Sfintului

Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul "Sfintul Apostol Andrei".Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis - Constanta de azi - Sfantul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu - bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.Apoi sunteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei.

Amin.

joi, 24 noiembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXX-A DUPĂ RUSALII

Păzirea poruncilor


Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? (Luca XVIII, 18)

Fraţi creştini,

Întrebarea aceasta a fost pusă Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de un tânăr bogat, pe care-l interesa viaţa veşnică. Întrebarea aceasta trebuie să şi-o pună fiecare om pământean care aleargă după paradisul pierdut, după fericirea pentru care a fost zidit şi după care sufletul doreşte.
Vedem ce mare frământare sufletească avea tânărul bogat din Sfânta Evanghelie de astăzi. Cu toată tinereţea şi bogăţia lui, el se grăbeşte să afle calea care duce la viaţa veşnică. Îl interesa lucrul acesta, căci vede cum toată bogăţia lui este trecătoare şi va trebui s-o lase şi să plece pe un drum necunoscut în veşnicie. El vede nesiguranţa şi deşertăciunea acestei vieţi vremelnice, pentru că aşa cum spunea Fericitul Augustin pe bună dreptate viaţa aceasta vremelnică în care trăim, nici nu merită să se numească viaţă, fiindcă este plină de necazuri şi supărări, de dureri şi suferinţe de tot felul.
În fiecare zi bogaţi şi săraci ne confruntăm cu necazuri şi suferinţe într-un fel sau altul. Prin urmare în viaţa aceasta nu ne putem numi moştenitori, ci mai degrabă nişte călători. Sfânta Scriptură aseamănă viaţa aceasta trecătoare a omului cu umbra şi visul, suflarea şi aburul, sunetul şi cuvântul, iarba şi floarea câmpului, cu corabia pe valuri şi cu vulturul în zbor, căci toate sunt trecătoare.
Să vedem acum care este viaţa veşnică, în ce ţară se va putea trăi ea şi ce condiţii ni se pun ca să ajungem acolo. Noi creştinii ortodocşi mărturisim, credem şi nădăjduim, că după judecata de apoi, urmează viaţa veşnică, de aceea şi zicem în "Simbolul Credinţei?: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie?.
Viaţa veşnică constă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iisus Hristos. Această viaţă veşnică începe însă de pe pământ, pentru toţi cei care cred cu adevărat şi urmează învăţăturile Lui, care constă în lepădarea de lume cu păcatele şi fărădelegile ei. Viaţa veşnică este făgăduită tuturor creştinilor adevăraţi şi e dată de Dumnezeu prin Fiul Său, de aceea ea se numeşte moştenire.
Împăratul nostru, Iisus Hristos, guvernează Împărăţia cerurilor în care vor intra şi vor trăi sufletele drepţilor în viaţa viitoare. Acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, este "sânul lui Avraam? unde se mângâie cei ce au fost chinuiţi şi asupriţi pe lumea aceasta, cei ce au suferit boală, sărăcie şi n-au cârtit.
Pentru a fi cetăţeni ai acestei împărăţi şi să vieţuim fericiţi acolo, nu ni se cere ca să fim de viţă împărătească, nici să avem putere, ranguri şi bogăţii, ci o prefacere sufletească. Dacă Dumnezeu nu ne cere nici bani, nici avere ca să putem intra în viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor, ne cere totuşi altceva şi anume păzirea poruncilor ? aşa cum vedem că i-a spus tânărului din Sfânta Evanghelie de astăzi: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!?. Prin păzirea poruncilor dovedim că-L iubim pe Dumnezeu. Domnul Hristos zice: "Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte?.
Din sfintele porunci învăţăm cum trebuie să trăim pe pământ, ca nişte copii ai lui Dumnezeu, căci Împărăţia Lui începe aşa cum am spus din lumea aceasta. De aceea fiii Lui trebuie să se roage, zicând: "Vie Împărăţia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ?. Cele zece porunci de care ne spune Sfânta Scriptură ca să le păzim se găsesc în cartea "Exod? (Ieşire) la capitolul XX. Să ne oprim deci asupra lor şi să vedem cum stăm noi cu păzirea acestor porunci înaintea lui Dumnezeu. Am călcat noi vreuna din aceste porunci?
Iată prima poruncă: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!?. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Cel nespus de mare şi Atotputernic este Dumnezeul tău şi vrea să aibă o legătură aşa de strânsă cu tine, întocmai ca o mamă care-şi duce copilul de mână. Mama zice despre copil că este al ei, iar copilul zice despre mamă că este a lui. Tot aşa vrea şi Dumnezeu să fie legătura dintre El şi noi, ca să putem zice aşa cum scrie în psalmi: "Tu eşti Dumnezeul meu!?. Eşti tu în legătură cu Dumnezeu frate creştine, sau gândeşti aşa precum auzim pe mulţi spunând: "Cred în Dumnezeu, dar nu vreau să am de-a face cu El?. Sau poate tăgăduieşti pe faţă existenţa lui Dumnezeu. Dacă este aşa te înşeli amarnic.
În această privinţă a tăgăduirii lui Dumnezeu, mulţi au ajuns aşa de departe încât le este ruşine să mai rostească numele lui Dumnezeu. Aşa se face că de multe ori auzim expresii ca acestea: "Natura l-a făcut aşa!? "Soarta nemiloasă l-a răpit din mijlocul nostru!? "Norocul l-a ajutat!? Iată nesocotirea numelui lui Dumnezeu. Astfel de oameni dovedesc prin aceasta că au alţi dumnezei în inima lor cărora li se închină şi pe care îi ascultă.
Ce legătură este între tine şi Dumnezeu, iubite frate? El este Dumnezeul tău? Ocupă El primul loc în gândirea, inima şi viaţa ta? Te temi tu de El? Îi eşti recunoscător, îl asculţi şi te supui Lui întru totul? El care ştie toate poate să privească cu plăcere la trecutul tău, înăuntrul inimii tale, şi în viaţa ta de acum? Privirea Lui nu descoperă ceva vrednic de osândit? Gândeşte-te bine, vezi unde-ţi este greşeala şi repară cât mai repede cerând iertare pentru toate greşelile.
A doua poruncă: "Să nu faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt în ceruri sus şi pe pământ jos, în ape şi sub pământ! Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti!? Idol este orice lucru care ocupă locul lui Dumnezeu Cel viu şi nevăzut în inima, mintea şi ochiul omului. Idol poate fi banul şi averea când ţii la acestea mai mult ca la orice. Sfântul Apostol Pavel scrie Efesenilor: "Căci ştiţi bine că nici curvarii, nici stricaţii, nici lacomii de avere care sunt închinători la idoli, n-au parte de moştenire în Împărăţia lui Dumnezeu?. Dumnezeul lor ? scrie acelaşi apostol Filipenilor ? este pântecele.
Idol poate să-ţi fie bărbatul, femeia sau copilul la care ţii mai mult ca la Dumnezeu. Domnul Hristos zice: "Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine?. Că omul iubeşte pe ai săi mai mult decât pe Dumnezeu se vede din felul cum se poartă atunci când, de pildă, îi moare copilul. În durerea lui începe să se certe cu Dumnezeu şi aceasta dovedeşte că fiul i-a fost un idol.
O mulţime de idoli moderni s-au ivit acum pe pământ şi chiar în casele creştinilor: filme pornografice pe casete video, reviste cu imagini imorale pe care tinerii le afişează pe pereţii camerelor unde locuiesc în locul icoanelor, spurcându-şi mintea, inima şi ochii. Dar cel mai rău idol dintre toţi este eu-l tău, adică tu însuţi, când nu urmăreşti decât folosul tău, plăcerea ta şi nu trăieşti decât pentru tine. Atunci tu singur eşti dumnezeul tău, idolul tău. Cercetează-te bine iubite frate şi vezi încotro se îndreaptă cu deosebire gândurile tale, plăcerile tale, inima ta şi vei afla de îndată idolul sau idolii tăi.
Urmează porunca a treia: "Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui?. Cine cinsteşte pe un om, cinsteşte şi numele lui şi cine îşi bate joc de numele cuiva îşi bate joc şi de cel ce poartă acel nume. Tot aşa este şi cu Dumnezeu. Numele şi fiinţa Lui sunt una. Oamenii ar trebui să-I rostească numele cu frică şi respect, cu recunoştinţă şi iubire, ştiind că El, Dumnezeu, este nemărginit de mare, de faţă în tot locul, că El a făcut toate şi le poartă de grijă, că El vede şi judecă totul, că este sfânt şi înfricoşat.
Dacă judecăm în lumina celor spuse cum întrebuinţează oamenii de astăzi numele lui Dumnezeu, ne vom încredinţa cât de mult îl necinstesc.
- Ce mai faci? Întreabă cineva pe un cunoscut.
- Slavă Domnului, bine! Răspunde celălalt, deşi nici prin minte nu-i trecea să slăvească pe Dumnezeu. El răspunde astfel, pentru că aşa merge vorba. Aşa se necinsteşte numele lui Dumnezeu. Tu ce ai face omule, dacă cineva ţi-ar striga fără rost numele într-una? Desigur că te-ai supăra socotind că acela îşi bate joc de tine.
Dar iată cum auzim adesea pe unii zicând: "Of, Doamne Dumnezeule!? "Of, Doamne, Doamne!? "Pentru numele lui Dumnezeu!? acestea le zice omul la supărare, fără nici un gând la Dumnezeu şi ajutorul Lui. Şi atunci stăm şi ne întrebăm: Ce caută numele sfânt al lui Dumnezeu în toate supărările şi păcatele omului? Ba mai mult, pe alţii îi auzi zicând: "Pe Dumnezeul meu!? sau "Zău!? Cuvântul "zău? este un vechi cuvânt românesc şi s-ar putea traduce în expresia "martor îmi este Dumnezeu?. Pe alţii îi auzim cu jurăminte de felul acesta: "Să mă bată Dumnezeu!? sau "Să mă trăsnească Dumnezeu din cer!? astfel Îl iau pe Dumnezeu ca martor la nimicurile, minciunile şi înşelăciunile lor.
Mulţi au jurat şi jură strâmb pentru un câştig păcătos şi multe blesteme de tot soiul umblă din gură în gură fără ca oamenii să gândească cât de greu păcătuiesc prin aceasta. Ce să mai spunem de înjurăturile murdare pe care le auzim la tot pasul nu numai nu numai din gura celor mari dar şi din gura celor mici, batjocorind cu toţii numele lui Dumnezeu. De foarte multe ori numele lui Dumnezeu este rostit şi chemat în acele locuri drăceşti, aşa cum sunt descântecele, vrăjitoriile, ghicitul, spiritismul şi altele.
Iubite frate, cugetă adânc la toate acestea şi vezi dacă nu cumva eşti prins în mreaja vreuneia din aceste ispite şi nu mai poţi scăpa de ea. Gândeşte-te bine ca să nu fie prea târziu atunci când te vei întâlni cu Dumnezeu în faţă la judecată.
Să vedem acum ce spune porunca a patra: "Adu-ţi aminte de ziua odihnei ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine".
Până la Domnul Hristos ziua de odihnă era sâmbăta şi o ţineau numai evreii în cinstea lui Dumnezeu, care-i scăpase din robia egiptenilor. Era mai mult o sărbătoare naţională evreiască, dar şi simbolică. Venind însă Domnul Iisus Hristos pentru noi a fost răstignit şi îngropat, a înviat în dimineaţa zilei de duminică şi ne-a eliberat din robia iadului, nu a Egiptului, din ghearele satanei, nu ale lui Faraon. Ne-a lăsat această zi la toţi creştinii din toate popoarele ca să o ţinem şi să o cinstim, căci duminica este ziua Domnului.
Cum trebuie să cinstim noi ziua Domnului? Să mergem la biserică, să-I aducem închinăciuni, laude şi mulţumiri, daruri, prinoase şi jertfă de laudă să citim Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor şi alte cărţi religioase, să facem rugăciuni, să înălţăm cântări religioase, să spunem şi altora despre Dumnezeu; să cercetăm bolnavii de prin azile şi spitale şi orice altă faptă bună. Dar cine se mai gândeşte astăzi la astfel de lucruri?
Ce au făcut oamenii din ziua duminicii, ştim cu toţii. Dintr-o zi care ar fi trebuit să fie închinată Domnului, ei au făcut o zi pentru diavol şi păcate, ca şi cum Dumnezeu ar fi zis ca şase zile să lucrezi, iar a şaptea să-ţi faci de cap. Într-adevăr pentru cei mai mulţi, duminica înseamnă a trândăvi, a petrece, a chefui în beţii, a se distra în dansuri, serate, baluri, dezmăţ şi multe altele.
Unii muncesc din greu o săptămână întreagă şi abia aşteaptă să-şi ia plata pentru ca apoi duminica să intre în cârciumă şi să nu mai iasă de acolo până nu-şi beau minţile şi banii. A doua zi nu mai au nici un chef de muncă, pentru că mintea este tulburată, capul greu şi trupul otrăvit de băutură. Casa le este ca vai de ea şi aşa o duc în certuri şi neînţelegeri, înjurături şi bătăi, lipsă şi amar. Copiii văd la părinţii lor pilde rele şi astfel li se pregăteşte un viitor nenorocit. Proorocul Isaia spune la cap. I, 13: "zilele de odihnă unite cu nelegiuirea nu le mai pot suferi?.
Iată de ce, nu greşim când spunem că această zi în loc să fie o zi de odihnă trupească şi de binecuvântare sufletească, este pentru cei mai mulţi o zi de păcat, de ruşine şi de pierzare. Păcatul se lăfăieşte în această zi mai mult ca în oricare altă zi din săptămână. Să ne gândim deci fraţi creştini serios la aceste lucruri şi să ne întrebăm dacă am sfinţit cu adevărat această zi şi dacă ne-am sfinţit noi mai mult în această zi, decât în celelalte?!
Iată acum porunca a cincia: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta?.
A cinsti pe părinţi înseamnă a-i respecta şi asculta, a te supune lor, a-i ajuta, a-i preţui şi a-i iubi. Ai ascultat tu frate creştine totdeauna pe părinţii tăi? Nu i-ai supărat niciodată? Adu-ţi aminte de câte ori le-ai întors vorba, i-ai supărat cu încăpăţânarea şi îndărătnicia ta, de câte ori i-ai făcut să suspine şi să verse lacrimi din pricina ta?! De câte ori i-ai dispreţuit în inima ta, socotindu-i învechiţi, rămaşi în urmă, fără pricepere?! Poate că le-ai dorit şi moartea ca să intri mai repede în moştenire. Poate că ai ridicat mâna asupra lor şi poate chiar i-ai lovit, sau poate că i-ai blestemat în faţă ori după moarte. Poate că i-ai lăsat să ducă lipsă şi nu i-ai ajutat şi poate că i-ai amărât aşa de mult că le-ai coborât viaţa în mormânt.
În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament se spune că cine va blestema sau va vorbi de rău pe tatăl său, pe mama sa, ori i-a lovit, să fie pedepsit cu moartea. Tot acolo se spune că fiului care-şi bate joc de tatăl său şi dispreţuieşte ascultarea de mamă, să-i scoată corbii ochii şi să-i mănânce puii de vultur (Proverbe XXX, 17).
Din nenorocire mulţi părinţi se fac nerespectaţi de copiii lor mai ales când tatăl este beţiv, hoţ, uşuratic şi stricat, ori iute la mânie şi fără frică de Dumnezeu. Ce se va alege de cinstea de care are drept din partea copiilor? Ce fel de cinste pot aduce copiii părinţilor care sunt mereu în certuri şi neînţelegeri şi care învaţă pe copii chiar să înjure, să mintă şi să fure? Ce respect să mai aibă copiii faţă de astfel de părinţi? Vai de copiii care au astfel de părinţi şi vai de părinţii care dau astfel de pilde rele copiilor lor.
Se pune însă întrebarea: sunt oare datori copiii să cinstească pe astfel de părinţi? Răspunsul este: DA! Sfânta Scriptură nu scoate pe copii de sub ascultarea părinţilor, decât atunci când părinţii lor le-ar cere ceva împotriva lui Dumnezeu. Iată ce scrie proorocul Iezechiel la cap. XX, 18-19: "Nu vă purtaţi după rânduielile părinţilor voştri şi obiceiurile lor să nu le păziţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; purtaţi-vă după poruncile Mele şi hotărârile Mele păziţi-le şi le împliniţi!? Iar în Noul Testament porunca sună aşa: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!? această poruncă este însoţită de făgăduinţa că vei fi fericit şi vei trăi ani mulţi pe pământ.
Deci, iubiţi creştini să ne gândim cu toţii la această poruncă şi să vedem dacă am împlinit-o întocmai. Am ascultat noi de părinţii noştri când ne învăţau la bine şi când ne arătau calea cea bună? Nu cumva ne mustră conştiinţa când ne aducem aminte de purtările noastre faţă de ei şi când nu-i ascultam? Să căutăm deci şi să facem pocăinţă cerând iertare de la Dumnezeu pentru păcatul acesta, căci rău am făcut înaintea Domnului, neascultând de părinţii noştri.
Am ajuns la porunca a şasea: "Să nu ucizi!?
Pe mulţi îi auzi în vremea noastră zicând: n-am omorât pe nimeni, de asta nu mă tem. Dar să cercetăm mai cu de-amănuntul şi să vedem în Sfânta Scriptură în câte feluri se poate face păcatul acesta. Mai întâi trebuie să recunoaştem cu durere că omorurile se înmulţesc şi pe zi ce trece o viaţă de om înseamnă tot mai puţin. Omoară hoţul care intră în casă să fure şi e surprins. Omoară furiosul în nebunia lui şi se omoară oamenii între ei atunci când au gânduri de răzbunare. Omoară beţivul pe tovarăşul lui de băutură, când se iau la ceartă din lucruri de nimic. Omoară tatăl pe fecior şi feciorul pe tatăl său. Omoară soţul pe soţie sau soţia pe soţ din gelozie, din trai rău sau pentru ca să se desfacă legătura cununiei şi să trăiască în desfrânare. Omoară cei care se ocupă cu avorturi, precum şi femeia însărcinată care avortează.
Dar omor nu este ceea ce se înţelege de obicei prin acest cuvânt, ci tot ce poate să ducă la omor, sau numai să scurteze viaţa cuiva. Aşa se întâmplă când cel bolnav de boală molipsitoare nu fereşte pe cei din jur care se îmbolnăvesc la rândul lor şi mor. Omorul se poate săvârşi şi cu vorba, aşa cum vedem în Vechiul Testament că s-au sfătuit între ei vrăjmaşii proorocului Ieremia şi au zis: "Haide să-l omorâm cu vorba!? Tot Sfânta Scriptură spune că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii.
Cuvintele grele sunt ca nişte cuţite ascuţite care intră în inimă până la prăsele. Cine ponegreşte numele bun al cuiva prin vorbiri de rău, adesea îi sapă groapa. Cine sminteşte suflete şi duce pe oameni la pierzare, tot omor săvârşeşte. Nu este nevoie să fi ajuns la faptă ca să fi socotit ucigaş, ci este destul ca să urăşti pe cineva pentru ca înaintea lui Dumnezeu să fi vinovat de ucidere.
Iată ce scrie Sfântul Evanghelist Ioan: "Oricine urăşte pe fratele său, este ucigaş?. Ura este, deci, sămânţa uciderii, iar uciderea este de cele mai multe ori înfăptuirea unui gând de ură. Dumnezeu se uită la inimă şi vede acolo ura, acea rădăcină otrăvită de unde vine uciderea.
Iată iubiţi creştini câte răutăţi şi câte păcate şi să ne întrebăm acum dacă n-am călcat şi noi în vreun chip oarecare această poruncă?! Eu atât aş vrea să vă întreb: este oare cineva care să nu fi urât niciodată pe nimeni? Oare nu ţi-a părut bine de răul sau moartea vrăjmaşului tău? Priviţi în lumina dumnezeieştii Scripturi această poruncă şi vedeţi că foarte mult o călcăm. Să fim atenţi căci dacă ura are putere să ne mânjească mâinile de sângele aproapelui nostru, apoi rugăciunile nu ne sunt primite. Să luăm în serios toate aceste lucruri şi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu mai greşim.
Acum porunca a şaptea: "Să nu fii desfrânat!"
Cine nu observă oare că în zilele noastre a pierit cu totul ruşinea, iar cine nu are ruşine de oameni, nu are nici frică de Dumnezeu?! După ce că omul este pornit spre păcat din firea lui păcătoasă, mai vin şi din afară tot felul de aţâţări din cărţi, reviste şi tablouri în care păcatul desfrânării este zugrăvit foarte atrăgător. Am văzut astfel de tablouri în case de oameni care se cred serioşi şi chiar morali. Apoi cum să mai stea mintea la locul ei, inima şi nervii, dacă femeile se îndoapă la rând cu bărbaţii de alcool şi tutun şi aduc pe lume copii bolnavi cu mintea, epileptici şi îndrăciţi?!
Majoritatea femeilor au întrecut orice bun simţ şi s-au pus în slujba satanei prin îmbrăcăminte şi lux arătându-şi în multe feluri goliciunea trupului. Păcatul acesta este grozav de molipsitor şi se răspândeşte cu o mare iuţeală. Aşa se explică faptul că cei tineri fac păcate murdare prin internate şi cămine mai ales acolo unde sunt mai mulţi la un loc. Din această cauză a păcatului desfrânării, soţii se despart şi copiii rămân pe drumuri plângând. A ajuns lumea cu păcatul acesta ca şi cei din Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu i-a ars cu foc şi pucioasă.
Cine vrea să ajungă în viaţa veşnică să se ferească de aceste blestemăţii. Să ne abatem ochii de la aceste deşertăciuni şi să nu lăsăm ca să ne spurce mintea şi inima nici o imagine atrăgătoare despre desfrâu. Părinţii să fie atenţi şi să cerceteze ce vizionează copiii lor la televizor, pentru că şi aici sunt multe imagini nepermise. Să fugim ca de otravă, de tutun şi de băuturile alcoolice, căci cine nu se fereşte de acestea nu se va putea lăsa nici de păcatul desfrâului şi nu va ajunge în viaţa veşnică.
În porunca a opta Dumnezeu zice: "Să nu furi!?
Se ştie că a fura înseamnă a lua lucrul altuia, fie el mare, fie el mic. A fura un leu, sau o mie, înaintea lui Dumnezeu tot furt se numeşte. Pornirea spre acest păcat se arată la om încă de când este copil. Copiii îşi fură jucăriile unii altora, îşi fură creioane, stilouri sau caiete şi fură chiar din banii părinţilor din casă. Cineva ar putea zice că acestea sunt nimicuri, dar de la cele mici se ajunge la cele mari. Nu valoarea lucrului furat, ci furtul însuşi acesta este păcat.
Să dăm însă unele pilde de furturi peste care oamenii trec de obicei. Când din greşeală ţi s-a dat un rest mai mare, iar tu ai băgat de seamă şi nu l-ai dat înapoi, ai furat. Când vezi că vânzătorul s-a înşelat, iar tu ai tăcut ca să plăteşti mai puţin, ai furat. Când ai călătorit în tren sau în tramvai fără bilet, ai furat. Când cumperi ceva pentru altcineva şi spui că ai dat mai mult, ai furat. Cine înşeală la cântar fură. Cine vinde marfă proastă şi pretind preţ ca pentru una bună, fură. Cine cumpără lucru de furat, fură. Lăptarul care pune apă în lapte, ca şi croitorul care opreşte din stofă, fură şi ei. Meseriaşul care ia materiale de unde lucrează, fură.
Omul plătit cu ziua, nesupravegheat care nu lucrează, fură ca şi şcolarul care copiază la lucrare. Cine se împrumută şi nu dă înapoi, fură. Şi tot furt se cheamă când dai bani cu camătă. Cine ia din grădina altuia, fură. Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, spune proorocul Avacum.
Ce ziceţi iubiţi creştini despre toate acestea? Ne judecăm noi singuri ca să vedem dacă averea pe care am strâns-o are ceva necurat în ea? Nu cumva ai ceva în casa ta de furat? Nu cumva banii de la CEC sunt tot de furat? Să ştiţi că şi banii pe care îi câştigi duminica sunt tot de furat, pentru că se fură ziua Domnului. Să fim cu luare aminte şi să ne cercetăm bine, spovedindu-ne, căci greu vom răspunde la urmă pentru aceste păcate.
Să mergem mai departe şi să vedem ce zice porunca a noua: "Să nu fii mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!?
Domnul Hristos spune că diavolul este tatăl minciunii. El, diavolul, a venit cu minciuni la Adam şi Eva când i-a înşelat şi i-a făcut să păcătuiască. Sfânta Scriptură spune că toţi oamenii sunt nişte mincinoşi, iar cine ar îndrăzni să spună că el n-a minţit niciodată, tocmai atunci spune o mare minciună. Se spun minciuni prin cărţi şi ziare, în prăvălii şi în tribunale. Dar unde nu se minte? Părinţii îi mint pe copii cu fel de fel de basme ca să nu plângă. Copiii îi mint pe părinţi la tot pasul, ca şi pe profesori când merg la şcoală cu lecţiile nefăcute.
Omul ticluieşte minciuna şi apoi zice: ce era să fac, n-am avut încotro şi a trebuit să mint?! Mint bogaţii care vor să pară săraci şi mint şi săracii care vor să pară bogaţi, lăudându-se. Mint linguşitorii pe acei de la care aşteaptă ceva şi exagerează lucrurile. Mint cei ce nu spun întocmai cum s-au petrecut lucrurile, ca şi cei ce răspândesc zvonuri neîntemeiate. Mint adeseori cei ce vorbesc pe alţii în spate, precum şi cei ce umblă cu intrigi şi clevetiri. Unii mint că se tem de oameni, iar alţii mint ca să facă unora pe plac.
În Vechiul Testament în cartea Proverbe cap. VI scrie că şapte lucruri urăşte Domnul şi anume: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rele, martorul mincinos şi pe cel ce stârneşte certuri între fraţi. La Apocalipsă vedem cum Dumnezeu pune păcatul minciunii în rând cu vrăjitorii, desfrânaţii, închinătorii la idoli şi ucigaşii. Să ne îngrozim şi noi de păcatul acesta fraţi creştini şi de câte forme are, cutremurându-ne până în adâncul fiinţei noastre şi hotărându-ne să nu-l mai facem.
Iată-ne ajunşi la a zecea poruncă care zice: "Să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!?
Porunca aceasta ne vorbeşte de pofta dinlăuntru, de pofta păcătoasă, care dacă nu este ucisă, omul ajunge să facă păcatul cu fapta. Spre lămurire să punem câteva întrebări: nu ai văzut la cineva un lucru şi nu ţi s-a părut că acela îl are, iar tu nu? N-ai zis niciodată despre nimeni, de ce lui îi merge bine şi mie îmi merge rău? N-a fost nimeni de care să-ţi fi părut bine că i s-a întâmplat un rău, sau să-ţi fi părut rău că i s-a întâmplat bine?
Ajunşi aici trebuie să subliniem pizma şi invidia dintre şcolari, precum şi dintre fraţi şi surori. Nici nu s-a răcit bine mormântul părinţilor, că şi încep certurile pentru moştenire, fiecare pizmuind pe celălalt că a luat mai mult. Mulţi bolnavi invidiază pe cei sănătoşi şi tot aşa o mulţime de răutăţi şi păcate care-l împiedică pe om de la mântuire.
Iubite frate şi soră, gândeşte-te bine dacă în viaţa ta n-ai poftit ceva din cele ale aproapelui tău şi să nu spui aşa cum zic unii că dacă n-au omorât şi n-au pus foc, n-au păcate. Să recunoaştem iubiţilor că fiecare ne regăsim în călcători a unei porunci a lui Dumnezeu şi să luăm în serios mântuirea sufletului. Dacă am ajuns la cunoştinţa aceasta şi ne dăm seama că suntem plini de păcate, că am călcat poruncile şi suntem greşiţi înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, apoi să ştiţi că un singur lucru mai avem de făcut: pocăinţă cu lacrimi amare.
Să avem grijă să ne spălăm hainele trupului şi ale sufletului de întinăciuni cu lacrimi amare, cu pocăinţă şi fapte bune, căci e singura posibilitate pe care o putem avea. La Apocalipsă Domnul zice: "Ferice de cei ce-şi spală hainele, ca să aibă dreptul la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!? În altă parte se spune: "Nimic întinat nu va intra în cetate şi nimeni care trăieşte în spurcăciuni şi în minciună?.
Gândul care trebuie să ne cutremure pe noi muritorii este veşnicia, nemurirea şi nu moartea. Când se desparte sufletul de trup el va fi repartizat de Dumnezeu ori în viaţa veşnică în Împărăţia Sa, ori în chinurile iadului în împărăţia satanei. Depinde cum ne va afla Domnul la moarte, cât de curaţi, cât de spălaţi prin pocăinţă şi sfinţiţi. Plata se face la sfârşit, nu la început şi să luăm aminte că mulţi zic că au făcut fapte bune, dar dacă moartea îi află în cine ştie ce păcate grele, va fi vai de ei!
Vezi acum frate creştine, stai, gândeşte bine şi judecă cu mintea ta pe ce cale să apuci: sus la Tatăl între sfinţi, sau jos la diavolul între scrâşniri de dinţi!

Rugăciune
Doamne, Dumnezeul nostru Mântuitorule prea Milostive, fă-ne parte de Împărăţia Ta cea cerească. Iartă-ne păcatele, ajută-ne Doamne să ne spălăm cu lacrimile pocăinţei şi dă-ne şi nouă viaţa cea veşnică ca să fim cu Tine şi să Te slăvim în vecii vecilor.

Amin
.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

PREDICĂ LA PRAZNICUL INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ


PREDICĂ LA PRAZNICUL INTRĂRII MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ

Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău (Ps. XLIV, 12-13).

Fraţi creştini,

Toate faptele sfintei Fecioare Maria sunt vrednice de mirat şi pline de învăţături pentru noi. Pentru aceasta Sfânta Biserică, n-a lăsat nici una din aceste fapte strălucite fără să nu le pună înainte ca o pildă, după care să ne cârmuim viaţa şi să ştim pentru ce ne închinăm ei şi pentru o cinstim cu atâta evlavie.
Dintre toate jertfele aduse lui Dumnezeu, în afară de jertfa ce i-a fost adusă de Fiul Său Iisus Hristos pe crucea de pe Golgota, cea mai plăcută a fost aceasta a Preacurate Fecioare Maria, pe care o sărbătorim astăzi, adică aducerea ei ca jertfă la etatea de trei ani, în biserica lui Solomon din Ierusalim. Ea vine condusă de părinţii săi ca să se afierosească în chip solemn lui Dumnezeu.
Erau doi soţi bătrâni Ioachim şi Ana. Aceştia nu aveau copii, însă făceau multe milostenii, post şi rugăciuni cu lacrimi, ca să le dăruiască şi lor Dumnezeu un copil, făgăduind ei că pe acel copil îl vor dărui lui Dumnezeu. După ani de stăruinţă şi rugăciuni, Milostivul Dumnezeu le-a dat o copilă cu totul sfântă şi aleasă, pe care o numiră Maria. Mare bucurie a cuprins inimile acestor bătrâni, când s-a născut Fecioara Maria.
Trecând trei ani de la naşterea ei, părinţii Ioachim şi Ana s-au ţinut de făgăduinţă şi au venit să aducă în biserică ca un dar sfânt, pe Fecioara Maria, închinată lui Dumnezeu. Făcând ei multă pregătire, au adunat în Nazareth toate rudeniile lor, căci Sfântul Ioachim era de neam împărătesc, iar Sfânta Ana, de neam arhieresc. Au îmbrăcat atunci pe Fecioara copilă cu podoabe împărăteşti şi au chemat şi pe alte fecioare tinere pe care le-au împodobit şi le-au rânduit să meargă înainte cu făclii aprinse în mână cântând din gură psalmii lui David. În mijlocul acestui alai se găseau Ioachim şi Ana cu Sfânta Fecioară.
Ajungând la Ierusalim, i-au înconjurat mulţime de popor, care privea mirată de această adunare neobişnuită de copii împodobiţi. Aşa cu toţii au mers la Templul lui Solomon, sau la Biserica cea Mare din Ierusalim. S-au împlinit atunci cuvintele scrise de David proorocul care zice: "Ascultă fiică şi vezi şi plecă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău. Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce Ţie.
Când au ajuns sfinţii părinţi cu copila Maria în faţa bisericii unde îi aşteptau preoţii, s-au oprit înaintea celor 15 trepte. Atunci prunca Fecioară a început să urce singură treptele, până la treapta cea mai de sus, fără a se opri pe fiecare treaptă după cum era rânduiala. Deci primind-o Zaharia preotul, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, pentru că dânsul era preotul cel mare de rând atunci, a luat-o de mână şi a dus-o direct în sfânta sfintelor, acolo unde niciodată nu intra parte femeiască şi nici preoţii, ci numai arhiereul o dată pe an, atunci când aducea jertfă de sânge pentru neştiinţele poporului. Acolo i-au dat ei loc de rugăciune.
După ce au încredinţat-o sfinţii părinţi pe Fecioara Maria în mâinile preoţilor şi după ce au dat-o în grija celorlalte fecioare, lăsând darurile aduse de ei ca ardere de tot, au zis aceste cuvinte din Psalmul XLIV, 12 pe care le-aţi ascultat în timpul slujbei de la utrenie: "Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită pe poporul tău şi casa părinţilor tăi.
Ascultă, adică, glasul Domnului, pleacă-ţi urechea ta înaintea sfinţilor preoţi, uită casa în care te-ai născut, uită pe părinţii tăi, căci iată a poftit Împăratul frumuseţea ta. Tu nu te-ai născut pe lume ca să te veseleşti de cele pământeşti, nici să guşti din bucuriile cele copilăreşti şi omeneşti, ci te-ai născut din rugăciune ca să trăieşti în rugăciune. Te-ai născut ca să trăieşti spre bucuria lumii întregi; deci tu multe dureri vei purta în inima ta copilă!
Tu casă şi averi pe pământ nu vei avea, dar prin curăţia ta te vei face biserică veşnicului Dumnezeu. Străină va fi viaţa ta de bucurii, de râsete şi veselie, dar prin lacrimile tale vei şterge toată lacrima de pe faţa pământului. Pe pământ vei trăi ca cea mai săracă roabă a Domnului, dar după plecarea ta de aici, te vor ferici toate neamurile pământului! Intră copilă în Sfânta Sfintelor şi roagă-te acolo pentru toate neamurile pământului! Roagă-te pentru templu! Roagă-te pentru Galileia şi pentru Nazareth! Roagă-te pentru noi părinţii tăi cei îmbătrâniţi de zile! Noi ne vom întoarce acasă şi poate nu ne vei mai vedea în trup, dar tu rămâi în casa Domnului Dumnezeului nostru. Să nu te întristezi că te părăsim pe tine, căci Domnul te va lua, fiindcă a poftit Împăratul frumuseţea ta. Nu te întrista Marie, ci bucură-te fiica noastră şi a Sionului ceresc! Veseleşte-te copilă sfântă, căci tu eşti aşteptarea tuturor neamurilor şi împăcarea lui Adam cu Dumnezeu.
După aceste cuvinte, mulţumind sfinţii părinţi, Ioachim şi Ana, lui Dumnezeu că şi-au putut împlini făgăduinţa lor, s-au întors cu pace la Nazareth. Mai veneau din când în când ca să-şi vadă fiica şi s-o îndemne spre trăire îngerească, dar nu după mult timp, fiind bătrâni, au adormit trecând din viaţa aceasta.
Sfânta Fecioară Maria a rămas în casa Domnului, fiind umbrită în toate zilele vieţii ei de Prea Sfântul Duh. Din zi în zi şi-a înfrumuseţat sufletul, sfinţindu-se, şi aşa a devenit Mireasa în care s-a coborât Dumnezeu, întrupându-se în chip tainic într-însa.
Este bine să se ştie, că împrejurul bisericii aceleia, erau mai multe case în care locuiau cei ce slujeau Domnului. Chiar lângă zidul bisericii se afla o clădire cu trei rânduri, fiecare rând având câte 30 de încăperi. În aceste camere locuiau un fel de călugări ai Legii Vechi, trei feluri de oameni care erau dăruiţi să slujească Domnului în biserică.
În primul rând erau fecioarele cele cu totul curate care-şi păzeau fecioria până la sfârşitul vieţii. În al doilea rând erau văduvele care se hotărau să-şi păzească văduvia până la moarte.
În al treilea rând era aşa numita ceată a nazareilor, care de asemenea erau închinaţi Domnului pentru toată viaţa lor.
Fecioara Maria, încredinţându-se unor fecioare mai în vârstă, petrecea cea mai mare parte din viaţa ei în rugăciune şi vorbire cu Dumnezeu, prin citirea Sfintelor Scripturi. Ducea o viaţă îngerească. Dimineaţa se ruga în Sfânta Sfintelor, până la ora nouă. Apoi până la ora trei, lucra cu celelalte fecioare lucru de mână torcea lână şi in, ţesea mătase pentru veşmintele preoţeşti şi altele.
Se spune că, însăşi cămaşa de in cea necusută de mână, pe care a purtat-o Domnul Hristos, Fiul ei cel scump, a fost ţesută şi împletită chiar de Maica Domnului. În timpul mesei Fecioara Maria nu mânca cu celelalte fecioare, ci se ducea înăuntrul bisericii, unde se ruga până târziu. Acolo venea Sfântul Arhanghel Gavriil şi îi aducea pâine îngerească.
Această mâncare fiind îngerească tot trupul şi sufletul ei se îndumnezeise, iar rugăciunile ei erau ca focul. Ea vorbea acum cu îngerii, iar bucuriile ei erau negrăite, supunerea desăvârşită şi smerenia dumnezeiască. Acolo în Sfânta Sfintelor, uitase cu totul de casa părintească din Nazareth şi acolo a învăţat să trăiască ca un înger, căci acolo a gustat din hrana cerească, hrana îngerilor şi din bucuriile Duhului Sfânt.
Acolo a auzit şi suspinele Evei şi plânsul lui Adam în iad. Acolo asculta durerile tuturor popoarelor cele robite de păcate. Acolo a înţeles Fecioara din scrierile sfinţilor prooroci ce taină negrăită face Dumnezeu prin ea.
De aceea, iubiţi creştini, mare şi minunat este praznicul de astăzi, cum o fecioară mică de trei ani părăseşte casa părinţilor ei şi se duce, în casa lui Dumnezeu, în biserică, unde petrece numai în rugăciuni 12 ani. Se deprinde acolo să vieţuiască din pruncie cu îngerii.
Veniţi dar astăzi, iubiţilor creştini, de pretutindeni, să lăudăm intrarea celei pline de Dar în biserica Domnului. Veniţi tineri şi tinere, bătrâni şi copii, mame şi fecioare! Veniţi astăzi la sfintele biserici, să cinstim cu dragostea noastră, cu rugăciunile şi cântările noastre, cu făcliile şi cu inimile noastre, pe Maica lui Dumnezeu care a intrat să se roage pentru noi în Sfântul Altar. Veniţi să cinstim pe Fecioara cea neprihănită, care a născut pe Mântuitorul lumii! Veniţi să cinstim pe Maica Mântuirii noastre, pe Maica vieţii, pe Biserica Dumnezeului celui viu!
Bucură-te Nazarethul Galileii! Bucuraţi-vă creştinilor că zi de mare bucurie este astăzi! Astăzi este începutul mântuirii noastre.
Fraţi creştini, nu este nici un nume mai scump pe lume, nici în cer nici pe pământ, decât numele Domnului nostru Iisus Hristos. La rostirea acestui nume se înfioară cerurile, se umplu de bucurie şi nădejde sfântă sufletele pământenilor creştini şi se cutremură de spaimă şi de frică adâncurile iadului şi demonii. Prin puterea acestui nume cad biruiţi vrăjmaşii, se sfărâmă încheieturile iadului şi se dezleagă păcatele. Prin puterea acestui nume se vindecă rănile şi durerile sufleteşti şi trupeşti, deschizându-se porţile raiului pentru cei ce cred în acest nume sfânt şi scump, Iisus Hristos.
Afară de acest nume dumnezeiesc, mai este încă un nume a unei fiinţe omeneşti scumpe, care s-a preamărit cu sfinţenia în cer şi pe pământ. Acest nume s-a îmbrăcat cu mărire şi strălucire divină, tot prin Iisus Hristos. Acest nume Maria este numele Maicii Domnului.
Maria înseamnă Doamnă, Sfântă, Împărăteasă, Regină. Maria mai înseamnă Mare Amară şi Steaua Mării. Aceste cuvinte, cu însemnătatea lor, se potrivesc de minune la viaţa Sfintei Marii. Să le cercetăm mai de aproape aceste înţelesuri, ale numelui Maria, sau Miriam pe evreieşte. Din ele putem învăţa multe. Ne vom opri câte puţin asupra fiecăruia în parte.
Am spus că acest nume mai înseamnă Mare Amară, şi dacă privim mai îndeaproape, viaţa Preacuratei Fecioare, ne încredinţăm că această viaţă a fost într-adevăr, o mare plină de amărăciuni. În etate de trei ani, este adusă de părinţii ei în biserică astăzi închinată Domnului. La puţin timp este părăsită de bătrânii ei părinţi, care au murit, lăsând-o în grija lui Dumnezeu şi a preoţilor bisericii. În frigul iernii într-o peşteră, a născut Sfânta Maria pe Mântuitorul lumii.
La 40 de zile după naştere, îi vesteşte bătrânul Simeon jalnice cuvinte, spunându-i că sabia va trece prin inima sa. După puţin timp, a trebuit să fugă Sfânta Fecioară cu pruncul în Egipt, departe de ameninţările răului şi a înfricoşatului Irod.
Apoi cine nu ştie câte a trebuit să sufere la Patima Fiului său? Ce durere mare, ce lipsă de milă din partea omenirii, pentru Fiul ei cel iubit! Ea priveşte la rănile adânci de la mâini şi picioare. Ea priveşte la coasta împunsă şi la faţa Lui acoperită de sânge şi sudorile morţii. În faţa ei de martiră se oglindeşte cu adevărat o mare de dureri, o mare amară.
Iată acum însemnătatea numelui "Steaua Mării. Pentru noi cei care călătorim pe această mare înviforată a vieţii, în această vale a plângerii de pe pământ, ea, Maria ne ajută să trecem în chip minunat printre norii cei grei, printre vijelii şi furtună. Ca o stea luminoasă apare pe cerul vieţii noastre numele Prea Sfintei Maria şi ne luminează calea întărindu-ne nădejdea izbăvirii.
Cuvântul Maria am spus că mai înseamnă Stăpână, Doamnă şi Împărăteasă şi chiar aşa a fost numită Preacurata Fecioară de la începutul creştinismului. Aşa o numesc şi astăzi toate popoarele creştine. Noi îi zicem în rugăciunile ce se fac în biserică şi acasă, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria.
Stăpână îi zic şi celelalte popoare în limbile lor, Împărăteasă sau Doamnă. Italienii o numesc Madona, iar spaniolii Seniora. Pe lângă aceste nume Maica Domnului mai are o mulţime de alte nume care mai de care mai frumoase, mai drepte şi mai adevărate. Când citim în acatistele închinate ei găsim minunate numiri ca: Maica Vieţii, Maica Mielului şi a Păstorului, Maica Luminii şi aşa mai departe. Luaţi seama cât de drepte şi potrivite sunt toate aceste numiri ale Maicii Domnului.
Din şirul nesfârşit de femei care în decursul veacurilor, au trăit pe acest pământ, nici una nu se poate asemăna cu Preacurata Fecioară Maria. Virtuţile ei sfinte vor rămâne de-a pururi pilde vii pentru întreaga lume. Atâta credinţă, nevinovăţie, bunătate, blândeţe, sfinţenie, supunere faţă de hotărârile lui Dumnezeu şi atâta smerenie sfântă nu întâlnim la nici una din femeile acestei lumi.
Istoria popoarelor vechi ne înşiră puţine pilde de femei vrednice de admiraţie. De ce? Din cauza robiei şi a înjosirii în care au trăit femeile tuturor popoarelor până la venirea Domnului Iisus Hristos atât la noi cât şi pretutindeni. Chiar şi astăzi femeile popoarelor care nu s-au încreştinat trăiesc într-o mare păgânătate şi robie. La toate popoarele vechi din Asia Centrală şi din partea sud-vestică a Asiei domnea şi mai domneşte şi astăzi poligamia.
Aceasta înseamnă că fiecare bărbat are dreptul să ţină mai multe femei, iar acestea trebuie să servească lui ca nişte roabe. Tot aşa de tristă era starea femeilor la popoarele din Africa Centrală. La Babiloneni, fetele de măritat erau scoase în piaţă la vânzare, ca vitele. Cele mai frumoase erau date celui care da preţul cel mai bun.
În Persia veche, bărbatul îşi ţinea femeile închise în casă, în aşa-numitele haremuri, ca şi turcii mai pe urmă. La locuitorii din vechime ai Indiei, femeile nu erau altceva decât nişte fiinţe nenorocite, sortite să trăiască viaţa întreagă în cea mai amară robie. Asupra tuturor femeilor, chiar şi la cele din treapta cea mai înaltă, apăsa mizeria, ocara şi dispreţul.
A tăia un copac verde şi a ucide o femeie, pentru locuitorii Indiei vechi erau greşeli egale. În legea lor se spunea că bărbaţii trebuie să ţină femeile zi şi noapte într-o stare de teroare. În alt capitol al legii lor se spunea că trei feluri de persoane nu au voie să aibă avere proprie şi anume: femeia, copilul şi robul. Tot ce câştigă ei, câştigă pentru bărbatul căruia îi aparţin.
În Persia veche, dacă murea bărbatul era înjunghiată lângă mormânt şi îngropată cu el una din femeile acestuia şi anume aceea care l-a iubit mai mult. Chiar şi la vechii germani, soarta femeii era tot atât de tristă. Ea muncea din greu, nu avea voie să aibă avere, iar dacă murea bărbatul era incinerată împreună cu el.
La greci, bărbaţii, chiar şi cei mai bogaţi, îşi ţineau femeile închise în odaia cea mai din fund şi se spune că ele nu aveau voie să iasă din casă nici ziua, decât în cazuri excepţionale, iar noaptea, numai într-o trăsură şi cu o făclie aprinsă. La romani, căsătoria se făcea printr-un fel de vânzare.
La evrei, femeile se cumpărau. Evreul ţinea patru femei, dintre care două erau sclave. Bărbatul putea să alunge una din ele, oricând vroia, fără nici o pricină. Era de ajuns să nu-i convină ceva şi-i dădea o scrisoare de despărţire, prin care ea nu mai era soţia lui.
La mahomedani era tot aşa. În scriptura lor numită Coran, care are 114 capitole, scria aşa:
"Bărbaţilor, aveţi dreptul să vă luaţi femei după măsura averilor voastre, iar cine nu are destulă avere ca să-şi ia în căsătorie femei libere de credinţă mahomedană, poate să-şi ia şi sclave mahomedane. Mahomed porunceşte credincioşilor săi, ca femeile neascultătoare să fie bătute cu biciul.
La chinezi, fetele de măritat se vindeau. Mirele făcea negoţul cu tatăl miresei. Pe fată nu o întreba nimeni dacă vrea sau nu să se mărite. Mirele nu-şi vedea mireasa, decât după ce a plătit pentru ea preţul conform învoielii. Mireasa, închisă într-o trăsură, era dusă până înaintea uşii lui, iar părinţii îi predau acestuia cheia trăsurii. Mirele descuia uşa şi se uita dacă îi plăcea mireasa, o lua în casă, iar dacă nu, o trimitea înapoi. În acest din urmă caz el pierdea însă banii pe care-i plătise pentru dânsa. Bărbatul putea divorţa foarte uşor de femeie, trimiţând-o înapoi la părinţi sau vânzându-o altuia, ca să scoată cel puţin o parte din banii pe care i-a dat când a cumpărat-o.
Amară ar fi soarta şi a femeilor creştine din ţara noastră, dacă nu ne-am fi născut creştini, din părinţi creştini, dacă nu am fi cunoscut pe Mântuitorul Hristos care prin învăţătura Sa dumnezeiască a îmbunătăţit soarta femeilor în lume şi dacă n-ar fi fost Preacurata Fecioara Maria pe care o prăznuim noi astăzi. De aceea fiecare femeie creştină, trebuie să aibă recunoştinţă mare către Domnul şi Maica Sa şi să se păzească cu sfinţenie legile şi învăţăturile, să iubească biserica, să păstreze obiceiurile sfinte şi să-şi crească copiii în frica lui Dumnezeu.
Dar ce vedem noi astăzi? Femeile urmează, am putea spune două căi: unele urmează Evei, care s-a învoit cu diavolul şi a făcut păcatul strămoşesc care apasă asupra întregului neam omenesc, iar altele urmează Maicii Domnului, prin care s-au ridicat păcatele omenirii.
Acele femei care urmează Evei, nu ţin seama de voile şi poruncile lui Dumnezeu aşa cum nici Eva nu a ţinut seamă de porunca Domnului Dumnezeu, ci a ascultat sfaturile şarpelui, îndemnurile balaurului celui viclean şi a lepădat porunca lui Dumnezeu şi legea Lui. Astfel femeile se ţin de amăgirile necuratului, iubind luxul, linguşelile şi plăcerile cele trecătoare ale lumii acesteia, uitând de îndatoririle lor faţă de soţi şi copii, ameţite fiind de dorul de mărire, de stăpânire şi strălucire lumească, călcând poruncile Domnului.
Au luat o mare îndrăzneală în cele rele, femeile, şi cu multă neruşinare îşi necinstesc trupurile şi sufletele lor. Ba unele au ajuns aşa cum spunea un sfânt părinte - Sfântul Efrem Sirul - un fel de prăvălie a demonilor, de vânzare a sufletelor oamenilor. Aceste femei nu mai văd nimic altceva în lumea aceasta, decât bani, bărbaţi, lux şi petreceri, fiind stăpânite tot timpul de păcat.
Dar, cele ce urmează Sfintei Fecioare Maria, au caldă recunoştinţă şi se străduiesc din toate puterile să calce pe urmele acestei curate Fecioare, să calce treptele sfintei biserici, venind aici în casa Domnul Domnului unde a venit şi Sfânta Fecioară. Vin aici să se închine lui Dumnezeu, să-i aducă jertfa laudei şi daruri binecuvântate şi curate la Altar.
Vin aici cu înflăcărare să cânte Fiului Fecioarei, aşa cum au cântat atâtea sfinte fecioare în decursul vremurilor. Urmaşele Sfintei Fecioare Maria, se străduiesc să fie blânde, smerite, cât mai modeste şi cât mai ascultătoare de părinţii lor duhovniceşti.
Ele nu se pot niciodată împăca cu păcatul, cu minciuna şi cu necurăţia. Ele iubesc sfinţenia, se hrănesc din Preacuratele Taine, se spovedesc, se împărtăşesc şi îşi cresc sufletele lor în sfinţenie, iar trupurile lor în curăţenie, ca Sfânta Fecioară.
Femeile care urmează Evei sunt femei rele, lipsite de frica Domnului, ele vor să se facă numai voia şi dorinţele lor proprii mai presus de toate. De aceea sunt o nenorocire pentru soţii şi copiii lor şi chiar pentru societate, căci sunt lipsite de orice simţ al datoriei şi îşi petrec viaţa numai în dorinţe şi desfătări, în nemulţumiri, gâlcevuri şi lupte pentru lucruri de nimic.
Neavând frica lui Dumnezeu, multe au ajuns groaza familiei, căci cu drept cuvânt zice înţeleptul Solomon: "Mai bine este a trăi în pământ pustiu, decât cu o femeie rea. Acelaşi lucru îl subliniază şi înţeleptul Isus Sirah, când zice: "Nimic nu este mai rău ca femeia rea; mai bine este a trăi cu leul şi cu balaurul în pustie, decât cu femeia rea.
Desigur, aceasta numai când femeia se ceartă cu bărbatul zi şi noapte, de dragul de a se certa. Dar când femeia e plină de frica lui Dumnezeu şi îşi îndeamnă bărbatul să vină la biserică, să se lase de beţie, tutun şi de păcatele desfrâului, aceasta nu se mai cheamă femeie rea. Aceasta este o femeie bună, plină de grijă pentru binele casei şi a copiilor. De aceea mai zice înţeleptul Solomon că femeia plină de virtuţi este comoara bărbatului sau, o mare podoabă pentru familie şi îngerul casei.
Pentru aceasta mamelor şi surorilor, nu urmaţi Evei!
Urmaţi Prea Sfintei şi Curatei Fecioare Maria! Iubiţi credinţa, iubiţi virtuţile alese! Luptaţi-vă să faceţi voia lui Dumnezeu întru toate! Fiţi pline de evlavie, de blândeţe şi de bunătate! Purtaţi grijă de binele sufletesc al membrilor familiei!
Fiţi îngerul lor păzitor şi atrăgător spre calea adevărului şi a credinţei! Păziţi obiceiurile sfinte creştineşti! Îndemnaţi pe soţi şi pe copii, prin pilde şi cuvânt, să se roage lui Dumnezeu, să vină la biserică, să fie buni, blânzi, iertători şi omenoşi faţă de oricine.
Faceţi din casele voastre un colţ de biserică, împodobindu-le cu sfinte icoane şi rugaţi-vă cât mai mult cu credinţă şi cu dragoste. Aprindeţi înaintea sfintelor icoane, candela, tămâie şi lumânări şi se va aprinde şi candela sufletelor copiilor şi bărbaţilor voştri. Nu lăsaţi copiii să trăiască necununaţi, că sunt în ghearele necuratului şi a păcatului de moarte ce se cheamă desfrânare.
Toţi cei ce sunt necununaţi sunt pe calea celui rău, pe calea iadului. Nimic nu le e primit până nu se cunună. Casa unde trăiesc cei necununaţi este blestemată. Casa unde trăieşte un desfrânat arde în foc şi toate relele se adună acolo. Vai de aceia şi aici în lumea aceasta că o să le plătească din plin, dar mai ales dincolo, unde îi aşteaptă muncile iadului, dacă nu se întorc.
Să ne gândim la Maica Domnului cu câtă dragoste se ruga pentru neamul omenesc în Sfânta Biserică şi cum s-a adus pe sine jertfă vie pentru Dumnezeu, iar noi din fugă ne spovedim şi cu puţină credinţă ne împărtăşim pentru ca după aceea să ne întoarcem iarăşi la plăcerile şi păcatele noastre.
Pentru aceasta iubiţi creştini, cu ochii aţintiţi la Sfântul chip al Maicii Domnului din sfânta icoană când ne rugăm, să ne aprindem de dragoste sfântă şi să-i urmăm cu multă râvnă pe cât putem vieţii Prea Sfintei Fecioare Maria, a cărei sfântă Intrare în Biserica Domnului prăznuim astăzi şi aşa cu toţii să zicem:
În Biserica Slavei tale stând, în cer a sta ni se pare nouă Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească. Deschide nouă uşa milostivirii tale!

Amin.

miercuri, 9 noiembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII

Samarineanul milostiv

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i s-a făcut milă (Luca X, 33).

Fraţi creştini,

Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între tâlhari. Şi totuşi de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi sufleteşti.
Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit, atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de astăzi ne arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu se face referire în această parabolă nici la Ierusalimul nici la Ierihonul acesta pământesc. Cu totul altul este înţelesul Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul harului dumnezeiesc.
Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc. Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este lumea aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar Ierihonul înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului.
Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se bucura în rai. Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au cufundat pe om în fel de fel de păcate grele, căci precum rana sapă în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să aibă milă de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului Testament, care n-a putut să-l ajute pe om, adică să-l mântuiască, fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul adevărului nici nu se putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi Adevărul pe care le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi Aaron şi marii preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia tâlharilor demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el, adică a lăsat rănitul în drum au fost proorocii Vechiului Testament, care nici ei n-au putut să ajute pe om, adică să-l mântuiască.
Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică în misiune. Când vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el, toarnă repede vin şi untdelemn peste răni, le înfăşoară cu pânză, apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la un han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat spre cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da înapoi la întoarcere. Să vedem acum cine este samarineanul acesta milostiv.
Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru. După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota, săvârşită de Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura de sus a Fiului lui Dumnezeu.
Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe lumea, să o lumineze şi să o convingă a se ridica din praf şi din mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii? Iată ce spune în prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce spune: un sol, un înger al Domnului.
După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima poruncă pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea: "Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura; cine va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va crede se va osândi. Iată deci prima poruncă a fost nu să facă minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac păcate atât de mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Sfintele canoane spun, că preoţilor care nu predică să li se ia harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră stabilesc sfinţii părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie să facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau veşmintele şi nu trebuie să convingă că unul e mai deştept decât celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li s-a încredinţat de Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să propovăduiască.
Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care au primit Harul Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin punerea mâinilor. În această taină intră doar aceste trepte: arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute preoţia, adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului trebuie să fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu, fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu vorbi sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi toţi creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai bine.
În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de duh de credinţă. Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, zice un sfânt părinte nu este nici biserică, nici preot, nici predică, nici taină, nici slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă mâinile. Cine învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte şi cu pildă bună, acela zideşte cu amândouă mâinile, iar cine învaţă şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă. De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după capul lor.
În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă şi iubire. Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai înalt al vieţii, iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar însemna căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau umanitatea fără iubire? S-ar putea închipui toate acestea fără iubire? Nu!
Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe pământul acesta fără dragostea adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe pământ. Iubirea este marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea aceasta, de ce atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de iubire în viaţa oamenilor, iar această lipsă este urmată de suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a vieţii, că a pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta lăsat de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de înfăţişări, ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa vieţii este iubirea, dragostea.
Pentru aceasta a venit Iisus Samarineanul cel Milostiv ca să restabilească iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a zis: "poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii, iar în altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri! De altfel în Noul Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a iubirii. La orice pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma şi puterea ei, nădejdea şi balsamul ei mântuitor.
De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul să lase frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la Crucea grea de suferinţă, dacă nu iubirea, dragostea cea mare pentru a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri. Iubitor şi milostiv este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pământ şi doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.
În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime de învăţături pentru sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată cum să împletim mila cu iubirea, fără de care nu este mântuire. Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni bătuţi, loviţi şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i salvăm. Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul este lovit şi suferă cel mai greu. Să ne facem milă de aceşti năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii noştri, chiar dacă după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum se întâmplă de multe ori.
S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în casă pentru găzduire pe cei care aveau nevoie, iar aceştia peste noapte au furat ce au găsit şi au fugit mişeleşte. Iată lovitură pe care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei creştine. Un altul însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul să ia tot. Cel bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea drumului. Tocmai pe acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă, îl duse în casa lui şi în două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi Fiului lui Dumnezeu Samarineanul Milostiv care a venit din milă pentru noi. Am văzut cum i-a răsplătit poporul evreu, poporul Său căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut din Săptămâna Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că le-a vindecat bolile, ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi dintre cei scăpaţi de suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se răstignească! Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre noi am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp şi-ţi fac rău. Probabil că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.
Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii vechi s-a apropiat de Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult este el răspândit în lume. Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie ce ai în casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde vii şi ce ai de gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a avut şi Domnul Hristos, dar toţi aceştia au pierit şi se află în temniţele iadului.
Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici pornesc păcate mari, nenumărate. De aici pornesc certurile şi bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi despărţire între soţi, moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele o mulţime de păcate mari, greu de purtat.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a istorisit pilda cu samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel! Aceasta vrea să însemne că dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai, trebuie să ai milă de aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu de-amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu au pe nimeni să stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i încurajăm, să le dăm un strop de nădejde şi de mângâiere că mare lucru este.
Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dacă am fi într-o suferinţă grea, pe un pat de durere, într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur că ne-am bucura când ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-ne şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi toate acestea ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată de ce Domnul Hristos trimite pe învăţătorul legii să facă milă, să ajute şi să iubească pe aproapele.
Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în primul rând porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest învăţător al legii era un teolog al legii vechi, un om obligat de lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi: călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi toţi mirenii, cu smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.
Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem întocmai ca înaintaşii noştri, ca primii creştini care erau o singură familie. Creştinătatea e un trup, trupul lui Hristos, care trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o credinţă, într-un domn, într-un botez. Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.
Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi ucenicii lui la un loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ. Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în felul următor:
La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului, iar stareţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii lui. El nu prea voia să se ducă şi a trimis doar pe ucenici. Peste noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după ucenicii săi. Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în marginea drumului un tânăr care zăcea şi se văita. Ei l-au întrebat care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă ajute. Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos şi ne grăbim să mergem la praznic. L-au lăsat acolo văitându-se şi s-au dus.
După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând pe cel căzut îl întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări şi nu te-au văzut aşa? Omul a răspuns că într-adevăr au trecut nişte călugări, dar se grăbeau să meargă la un praznic şi n-au avut timp de durerea şi de necazul lui. Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să mergi măcar un pic? Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci stareţul i-a spus că-l va lua în spate. Omul a zis apoi: "Cum poţi atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te şi te roagă pentru mine! Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi aplecându-se l-a luat în spate şi a plecat la drum cu el. La început l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna stareţul pentru că se făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul Domnului iar stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu tine în Împărăţia cerului, dar Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui că atunci când vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine acolo! A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de judecăţile Domnului.
Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe ucenicii săi. Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră fraţi creştini, şi să radieze iubirea lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi samarineni milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi suferinţele lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să avem milă, dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi nouă ne va veni rândul să stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean milostiv, blând şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă ne apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru sufletul nostru.
Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui să-i spună care e cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei zise că bătrâneţea, iar altul sărăcia. Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai mare nenorocire e să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi neîmpărtăşit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate. Regele îi spuse că are dreptate şi de atunci începu să crească în viaţa lui de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi viciile, rugându-se şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru viaţa de dincolo.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea mai mare este iubirea, dragostea. Poţi să ai toate faptele bune, dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte. De aceea el spune: "Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte. În altă parte Sfântul Apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii, că cine iubeşte pe altul a împlinit legea.
Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot dragostea, dragostea aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile noastre, dragostea din fapte nu din gură, pe care am învăţat-o din Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv, de la Fiul lui Dumnezeu.
Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi bătute, sfâşiate de tâlharii demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le ajutăm, căci se apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le lăsăm pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De moarte nu putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni nu scapă. Şi ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta am găsit o istorioară mult grăitoare:
Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când l-a văzut dormind în pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti? Apoi a dispărut. Omul s-a trezit înspăimântat şi din pricina acestui vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în sine: "Ia să mă duc eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât. A încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai tare, acesta s-a împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a spart capul şi aici a murit. Când îşi da sufletul iată că se iveşte moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să te găsesc.
Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la alţii în alt fel. Câţi n-au murit în vis chiar fără nici o pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se moare, ori de inimă, ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas mirat când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un vis.
O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise necununată ani de zile, a visat într-o noapte cum bărbatul ei venind i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la ceasul de lângă spitalul Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni amândoi, apoi ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu şi eu bine. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de curiozitate s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A văzut moartea, căci coborând din tramvai şi traversând prin spate neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o praf. Aşa s-a dus să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al trăirii fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.
Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea nepregătit, fără acte de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea şi salvarea în aceste condiţii? Nimeni nu poate garanta, dacă omul nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se pregăteşte. Să nu ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.
E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne pândeşte moartea. Ea planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar putea fi în orice clipă. Înainte fraţi creştini, înainte cu Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul nostru şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini şi sfinţii părinţi.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru mântuirea noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru toate binefacerile Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea osteneală şi iartă-mă că nu am putut face mai mult. Când gura mea nu va mai avea puterea şi sufletul meu va suspina, să ieşi înaintea mea ca un samaritean milostiv şi să mă duci în locaşurile Tale cele cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat şi se luptă să facă voia Ta.

Amin.

marți, 1 noiembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXIV-A DUPĂ RUSALII

Despre moarte

Nu mai supăra pe Învăţătorul, fiica ta, a murit! (Luca VIII, 49)

Fraţi creştini,

Nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor. Se risipesc într-o clipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe şi bucuria dragostei lor din tinereţe.
În această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfânta Evanghelie de astăzi, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Despre această moarte grabnică şi nemiloasă doresc să vorbim astăzi.
Fraţilor şi surorilor, noi suntem în lumea aceasta vremelnică ca într-o vale a plângerii fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea.
Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim în aşa fel ca şi cum am fi nemuritori şi ne înşelăm amarnic, căci trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să crezi pe Dumnezeu care spune că tu omule cu moarte vei muri. Iată, crezi amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri.
Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în ţărână cu miros greu şi înţelegeţi căci cu adevărat există moarte şi cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare.
Când a zidit Dumnezeu pe Adam şi Eva şi i-a aşezat în grădina Raiului, le-a dat voie să mănânce din toţi pomii, numai din pomul cunoştinţei binelui şi al răului să nu mănânce, căci în clipa când vor mânca, vor muri. Iată că Dumnezeu de la început i-a ameninţat pe cei dintâi oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a minţit spunându-le că nu vor muri. Au mâncat din pom şi astfel a intrat moartea în lume.
Mare lucru este acesta fraţilor, Dumnezeu le spune că vor muri şi nu cred, iar diavolul le spune că nu vor muri şi cred. Deci, moartea este în faţa ochilor lor şi nu le este frică. Nu este aceasta oare o amăgire diavolească? O amăgire care a cauzat cea mai groaznică prăbuşire, căci din cauza acestei rătăciri a minţii lor au pierdut nemurirea şi raiul, au pierdut graţia divină şi gloria lui Dumnezeu.
Aşa i-a amăgit vicleanul diavol pe toţi fiii şi urmaşii lui Adam din toate veacurile, făcându-i să meargă din rău în mai rău. Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu moartea ca să le predice din când în când şi să ia pe câte unul dintre ei ducându-l în fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii să se mănânce unii pe alţii, să se rupă între ei, din cauza lăcomiei şi nesăturării de plăceri.
Dar iată că Dumnezeu care ştie toate şi a ştiut şi ce va fi omul în stare să facă din împietrirea inimii lui, a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să vorbească lumii, să vorbească omului, să-l urmărească şi să-l ameninţe. Acest predicator este "Moartea. Ea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. Când nu se gândeşte omul, acest predicator înfricoşat şi puternic vine peste el, căci domneşte peste lumea întreagă.
Moartea îşi are locul în toată lumea şi vorbeşte tuturor popoarelor în orice limbă de pe faţa pământului. Vorbeşte săracilor şi bogaţilor, învăţaţilor şi neînvăţaţilor şi vorbeşte cu atâta putere că face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat, sau ochi care să nu fi vărsat lacrimi în faţa acestui predicator care este moartea. Acest predicator încăpăţânat nu vrea să ţină seama de nimic, ci năvăleşte cu predica lui acolo unde nu este poftit şi aşteptat şi răstoarnă planurile oamenilor, pândind pe la toate uşile şi ferestrele.
Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casă, orice palat şi orice ascunziş. Nu este pe faţa pământului vreo încăpere în care să nu poată intra. Veniţi să vedeţi casa cea liniştită unde se găsea un singur fiu. Câte planuri frumoase nu aveau părinţii pentru el! Alergau din zi până în noapte ca să-l facă fericit şi-l îndemnau la învăţătură, văzând în el copilul de nădejde al bătrâneţilor lor. Câte gânduri frumoase de viitor aveau părinţii pentru băiatul lor de 15 ani şi ce mulţumiţi ar fi fost să-l vadă în viaţa aceasta cât mai fericit. Dar, într-o zi moartea deschide uşa unde se afla tânărul şi-i răpeşte sufletul, lăsându-i trupul rece ca să fie cărat la cimitir, unde moartea îşi are vistieria. Iată ce repede moartea a risipit planurile părinţilor şi fericirea casei.
Veniţi să vedeţi în alt loc o maşină ce s-a izbit de un stâlp de beton, unde s-a zdrobit întreaga familie, părinţii şi cei trei copii. Moartea le-a ieşit înainte şi s-au spulberat toate năzuinţele şi bucuriile lor. Cine ştie cât a trebuit să muncească, să economisească ca să poată cumpăra acea maşină, sau cine ştie cât a trebuit să înşele şi să mintă, să înjure şi să fure pe Dumnezeu şi pe oameni ca să aibă acea maşină.
Veniţi să vedeţi în casa lui Iair din Evanghelia de astăzi, ce plângere şi bocete, ce mulţime de popor s-a adunat în jurul copilei de 12 ani care a murit.
Ştim cu toţii că de moarte nu va scăpa nimeni, dar foarte mult contează cât de pregătiţi ne va afla moartea şi unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este să mori în biserică şi alta e să mori la teatru. Aşa s-a întâmplat într-un oraş din Franţa, într-o sală de teatru. Era în ziua de 24 martie, în postul Paştelui şi avea loc o reprezentaţie strălucită. Se adunară 1500 de suflete. Clădirea avea uşi înguste, iar când se ridică cortina, izbucni un incendiu şi aprinse într-o clipă toată scena.
Toată lumea striga şi din toate colţurile sălii, se auziră explozii. Lemnăria trosnea sub flăcările focului, iar artiştii umblau buimăciţi prin fum, cuprinşi de mare spaimă. Pierduţi şi nebuni căutau cu toţii prin flăcări vreo uşă de scăpare. Publicul se năpusti pe scările întortochiate, dar mulţi înăbuşiţi de fum căzură pe jos. Femeile şi copiii erau călcaţi în picioare. Se auzeau ţipete de spaimă şi deznădejde de la cei ce se luptau să-şi scape viaţa din ghearele morţii. Târziu, când pompierii au putut străbate în interior, s-au îngrozit de ce au văzut. Un morman întreg de oameni fumegând, negri şi hidoşi. Pe scările înguste atârnau unii de alţii, bărbaţi, femei şi copii. Ce scenă sfâşietoare şi groaznică avu loc în câteva minute!
La ora 3 dimineaţa, cadavrele au fost duse la o sfântă biserică. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznică de care au avut parte. Oare aceşti nenorociţi erau pregătiţi de moarte? Vai, nu la teatru se pregăteşte cineva de moarte. Dacă aceste victime carbonizate ar fi ştiut ce soartă îi aşteaptă acolo, ar fi renunţat la orice plăcere. Dar iată cum se înşeală biata lume, pierzându-se în astfel de locuri pustii.
De asemenea la cutremur câţi n-au suferit spaimă grozavă înghesuindu-se pe scările de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au fost îngropaţi de vii între dărâmături, unde au stat câteva zile până au fost scoşi de acolo. Ce frică au putut suferi aceştia! Şi cu toate acestea la puţin timp au uitat de moarte şi de suflet, iar când va veni pentru ultima dată să-i ia moartea, îi va găsi tot nepregătiţi, tot în pofte şi păcate, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Iată pericolul cel mare care pândeşte pe toată lumea.
Dar şi moartea este deosebită în lucrarea ei de la caz la caz. Grozavă este moartea vrăjitoarelor. Cumplită este moartea femeilor ce mor în avort. Înspăimântătoare este moartea zgârciţilor, lacomilor, desfrânaţilor şi beţivilor. Una este să mori pentru dreptate şi adevăr şi alta este să mori pentru minciună, vicii şi păcate. Moartea nu se fereşte. Ea dă buzna şi în locurile unde se fac chefuri, schimbând dintr-o dată petrecerea într-o predică înfricoşată căci ajung din bătaie la cuţite şi din râs pornesc în hohot de plâns şi astfel îi adună moartea la cimitir.
Acolo fiecare ridicătură de pământ slujeşte de amvon pentru moarte şi acolo vorbeşte ea cu multă îndrăzneală, căci se strâng mereu tot mai mulţi ascultători. Moartea le predică de pe marginea gropii despre deşertăciunea acestei lumi şi despre nesiguranţa acestei vieţi trecătoare. Nimeni nu poate scăpa de predicile morţii şi nimeni n-o poate alunga. Poţi să râzi de predica ei, să iei în râs învăţăturile şi chemările ei; poţi să fugi de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să rupi în mânia ta Biblia, care este Cartea Sfântă, dar acest predicator încăpăţânat moartea rămâne tot biruitor şi ca mâine ea ştie că va vorbi şi de pe marginea mormântului tău.
Ce predici puternice spune moartea! Când moare un bogat, un nesătul de averi, ea se suie pe hambarele şi casa lui şi strigă cu glas tare: "Ia uitaţi-vă şi priviţi pe cel ce nu se mai sătura de averi! Iată, cum le lasă pe toate şi pleacă din lume gol şi sărac de fapte bune. Când moare cineva care şi-a cheltuit viaţa în desfătări lumeşti, moartea merge cu el la groapă şi strigă de răsună toate uliţele: "Iată cum se sfârşesc plăcerile şi poftele lumeşti! Veniţi cu toţii şi vedeţi pe cel ce şi-a cheltuit viaţa în zadar. Când moare beţivul căzut în şanţ, otrăvit şi nebun de alcool, moartea strigă de răsună satele: "Iată ce face beţia! Iată-l pe cel ce-şi chinuia soţia şi copiii, că s-a sfârşit pentru totdeauna!
O, ce înşelătoare este lumea aceasta fraţilor şi cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Câţi nu sunt care colindă tot pământul, se duc prin ţări străine, vin încărcaţi cu de toate, se îmbogăţesc, dar într-o bună zi cad jos şi se termină cu viaţa şi cu toate cele strânse pe pământ. Erau atât de fericiţi şi nu se gândeau la nimic altceva şi iată în câteva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pământeşti, căci moartea pune capăt la toate acestea. Aşa de repede trece timpul încât nu ne dăm seama!
Se păstrează din tradiţie şi se spune că pe când Domnul Hristos călătorea cu ucenicii Săi, a găsit pe un câmp căpăţâna strămoşului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani înainte. Apropiindu-se Domnul o atinse uşor cu toiagul şi o întrebă: "Cum ţi s-a părut Adame viaţa acestei lumi? Căpăţâna a zis: "Aşa de scurtă ca şi cum am intrat pe o uşă şi am ieşit pe cealaltă slăvite Doamne. Iar întrebă Domnul Hristos: "Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut Adame? Căpăţâna răspunse iarăşi: "O, mi s-a părut aşa de amar Doamne, că nici până azi nu mi-a ieşit amărăciunea din oasele gurii mele.
Grozav lucru şi grozavă este clipa ieşirii sufletului. Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-i ajute! Către îngeri îşi ridică ochii, către oameni se uită, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul morţii fraţilor. În psalmii lui David citim: "Cumplită este moartea păcătosului şi scumpă este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui. De aceea nu mor toţi oamenii în acelaşi chip. Avem mărturii din sfintele cărţi bisericeşti şi din cele ce am văzut cu ochii noştri în lume.
Mulţi au avut o moarte frumoasă şi s-au dus cu sufletul în iad, iar alţii deşi au avut o moarte grea şi s-a descoperit unora că sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cât de greu îi iese sufletul. Se întâmplă aceasta şi la moartea unora care au fost credincioşi şi au făcut fapte bune. Cum se explică deosebirea aceasta?
După cuvântul de lămurire al sfinţilor părinţi şi după cum spune Sfântul Apostol Pavel că plata păcatului este moartea, s-ar putea ca aceştia să-şi fi ispăşit prin acele suferinţe grele unele păcate făcute din neştiinţă, sau spovedite şi cu canonul neîmplinit de la duhovnic. În ce priveşte copiii care mor greu, aceasta se întâmplă din cauza păcatelor părinţilor, care i-au zămislit în zile oprite, în sărbători şi în posturi, sau înainte de cununia religioasă, în desfrânare.
Cel ce se ţine mereu de şirul păcatelor şi poftelor, va muri cu o moarte înfricoşată. Satana îşi repetă vicleşugul şi cu noi, dar în alt chip. El nu ne mai spune că nu vom muri, pentru că i-am arăta imediat că toţi oamenii mor. Dar el ne atrage altfel în cursă şi ne face să nu luăm nici o măsură în vederea sfârşitului vieţii noastre. Aşa ne şopteşte el cu vicleşug: "Nu vei muri curând, nu vei muri azi, nici mâine, nici la anul, nici după 10 ani, ci la adânci bătrâneţi, aşa că mai ai de trăit.
Astfel ispititorul reuşeşte să ne încânte, zicându-ne că suntem tineri şi că nu-i nici o grabă acum ca să ne pregătim şi să ne îndreptăm. Noi ne încredem în el şi în această nenorocită încredere nu facem nimic. Trăim liniştiţi, mereu păcătoşi, mereu neîndreptaţi, ba mai mult, nu numai că nu ne gândim la moarte, dar ne supărăm când cineva ne vorbeşte de ea. Nu suferim acest gând nici când suntem cu un picior în groapă.
Când eşti pe patul suferinţei, tocmai atunci şi cei din jur sunt făţarnici ca şi cum s-ar fi înţeles cu diavolul să te piardă. Eşti pe patul de moarte, starea e destul de gravă, totul merge rău, iar prietenii şi cei din casă spun: "Merge bine, eşti tare, ai să scapi, iată doctorii fac minuni. Cu mare greutate se trimite după preot, iar de "sfântul maslu nici nu se pune vorba, deşi această sfântă taină pe mulţi i-a sculat de pe patul morţii şi i-a făcut sănătoşi. Dar mulţi nu vor să audă de el, căci le-a intrat în cap că taina sfântului maslu odată săvârşită cuiva, acesta moare.
Iată ce viclean e diavolul fraţi creştini. Chiar şi atunci când este chemat preotul cei din casă şi vecinii te îndemnă să n-ai nici o frică, să nu te pregăteşti că nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e în odaie, ascunsă în mii de chipuri şi totuşi motivul de îndreptare este îndepărtat. Dacă aceasta este greşeala, să vedem acum care este mijlocul de îndreptare.
Cel dintâi mijloc şi cel de pe urmă este cuprins într-un singur cuvânt iubiţilor: "Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul, a spus Domnul Hristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină, mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Noi nu ştim dacă vom muri uşor, în mai multe zile sau pe neaşteptate. De aceea trebuie priveghere, adică să veghem în orice clipă asupra vieţii noastre şi să fim pregătiţi ca cele cinci fecioare înţelepte.
Să avem toată noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adică cu o viaţă cât mai curată, trăită în biserică, în rugăciuni şi în sfinţenie. Să nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au îngrijit şi au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfătarea nunţii.
Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor şi chiar al vecinilor. Mulţi bătrâni au focul acesta, că nu li se căsătoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu văd însă pericolul din sufletul lor, cum îl pierd. Ei lasă astfel singura faptă importantă a acestei vieţi, la voia întâmplării.
Oare ce înseamnă priveghere? Să amâni îndreptarea pentru vremea bătrâneţii? Să ţii ură împotriva duşmanului? Să stai în braţele desfrânării? Să nu te spovedeşti cu anii? Aceasta înseamnă pregătire şi veghere? Să nu fim copii la minte. Să nu credem că Dumnezeu este numai milostiv şi că ne iartă! Pentru a muri creştineşte, nu înseamnă să gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti mult şi să te pregăteşti mai dinainte.
Câţi sunt acum în iad care plâng şi se chinuiesc fiindcă n-au vegheat şi şi-au pierdut vremea pe aici cu nepoţii şi nepoatele, cu rudele şi cu petrecerile, în loc să vină la biserică. Ce n-ar da acum să se poată întoarce, să se poată îndrepta, să se poată spovedi şi împărtăşi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic plăcerile şi înşelăciunile lumii acesteia.
Dar ca şi fecioarele cele nebune, multe suflete şi-au pierdut timpul. Mulţi creştini cad în greşeala acestor fecioare care au amânat să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci când s-au dus uşa s-a închis şi în zadar au rugat ele să li se deschidă căci au auzit aceste cuvinte înfricoşate: "Nu vă cunosc!
Aşa amână mulţi creştini îndreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slăbesc şi se trezesc deodată sufocându-i moartea şi nemaiputând să spună nimic la spovedit, sau să mai primească Sfânta Taină a Împărtăşaniei. E prea târziu căci Mirele a sosit, iar moartea ridică sufletul. Se închid uşile milei dumnezeieşti, iar Domnul le spune că nu-i cunoaşte.
Acum este timpul fraţi creştini, timpul cel mai potrivit să ne facem noi cu mâna noastră milostenia, să ne facem rugăciunea, privegherea şi venirea la biserică, căci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasă pândeşte întreaga omenire. Cartea Sfântă spune că la sfârşit moartea va secera mii şi milioane de suflete prin războaie, foamete, boli, cutremure şi multe altele. Când va suna trâmbiţa de judecată, să fim şi noi pregătiţi. De aceea să ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viaţă, că nu se ştie dacă ni le va mai face cineva.
Cei care aţi ascultat astăzi aceste cuvinte aş dori să vă întreb: Cum staţi cu această pregătire pentru moarte? Vă frământă măcar uneori acest gând al obştescului sfârşit? V-aţi pregătit? Sunteţi gata? V-ar conveni să muriţi în starea sufletească în care vă găsiţi acum şi să vă înfăţişaţi înaintea scaunului judecăţii? Ferice de cel ce ar putea răspunde: DA!
De obicei omul moare aşa cum trăieşte. De trăieşte în păcat, în păcat moare. S-a învăţat cu păcatul precum câinii cu lătratul. Cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Învăţaţi-vă să vă dezlipiţi încet, încet de tot ceea ce vă face robi ai lumii acesteia. Feriţi-vă de păcate, spovediţi-vă şi împărtăşiţi-vă cât mai des. Citiţi cărţi ziditoare de suflet, faceţi milostenie şi orice aţi lucra, gândi sau grăi, închipuiţi-vă că faceţi aceasta pentru cea din urmă dată.
Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Stăpânul vieţii şi al morţii la Tine este toată nădejdea noastră. Tu eşti bucuria şi scăparea noastră. Când moartea va veni să despartă sufletul nostru de trup, când gura va amuţi, iar sudorile morţii se vor arăta pe fruntea noastră, te rugăm fierbinte Stăpânul nostru, ca atunci să vii lângă căpătâiul nostru ca să linişteşti sufletul tulburat de griji, necazuri şi păcate. Să ne mângâi cu privirile Tale cele dulci, ca să putem bea paharul cel amar cu uşurinţă şi să ne treci şi pe noi în Împărăţia Ta cea veşnică, ca să ne veselim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.