BannerFans.com

miercuri, 14 septembrie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos este Învăţătorul universal, la şcoala Lui sunt chemate deopotrivă toate neamurile pământului, toate clasele sociale şi toate generaţiile ca să primească în suflet învăţătura Lui şi, mai ales, să-L urmeze. Toţi sunt chemaţi, dar nici unul nu este constrâns în nici o formă ca să primească învăţătura împotriva voinţei sale sau să facă din ordinul cuiva vreo faptă creştinească. Aceasta, pentru că în creştinism accentul principal se pune pe libertatea de voinţă şi pe libertatea de conştiinţă.
De aceea, Iisus zice: "Cel ce voieşte să vină după Mine"; este foarte clar, foarte precis; numai acela care voieşte, deci numai omul care vrea să urmeze de bună voie lui Iisus şi să-şi mântuiască sufleul. Centrul Evangheliei de astăzi este omul chemat să se mântuiască prin Crucea Domnului care are două feţe: una văzută Crucea propriu-zisă şi alta nevăzută Crucea suferinţelor. Mai întâi de toate e bine să ştim că nimeni nu va putea lua spre mântuire această Cruce până nu va îndeplini cea dintâi condiţie pe care o pune Domnul Hristos omului: condiţia lepădării de sine.
Cea mai mare parte a lumii nu cunoaşte însemnătatea pentru mântuire pe care o are lepădarea de sine. În cursul veacurilor, mulţi s-au întrebat şi s-au frământat ca să găsească drumul spre lepădarea de sine. Unii au fost de o părere, alţii de alta. Unii au întrebuinţat o metodă, alţii alta, pornindu-se chiar cu duşmănie împotriva trupului, a progresului şi a descoperirilor, experienţelor omeneşti, dar adevărul n-a fost acesta, căci Dumnezeu nu este împotriva fericirii omului în lumea aceasta. El vrea să ne facă fericiţi şi vremelnic şi veşnic.
Dar, atunci, ce trebuie să înţelegem noi prin cuvântul lepădare de sine? Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă în primul rând că lepădarea de sine înseamnă dezbrăcarea omului de haina cea veche şi murdară a păcatului. Trebuie să înţeleagă că nu va putea urma lui Hristos până nu va evada din cleştele tuturor patimilor, până nu va dărâma pe omul cel vechi plin de răutate, de egoism, de ambiţii deşarte, desfigurat de mulţimea fărădelegilor săvârşite. Fără această lepădare de sine, fără această renaştere nu poate fi un om nou al lui Hristos.
Oricare ar fi starea lui socială, oricare ar fi talentele lui, cultura lui lumească, el se aseamănă cu o floare frumoasă de trandafir, dar peste care sunt o mulţime de omizi murdare care o pasc cu lăcomie. Un astfel de om se mai poate asemăna cu un pom la a cărui rădăcină rod milioane de viermi. Lepădarea de sine înseamnă scuturarea omizilor, stârpirea filoxerei din sufletul nostru, omorârea viermilor şi eliberarea noastră din cătuşele întunericului şi ale morţii. Lepădarea de sine este trăirea în frumoasele virtuţi creştineşti, este vieţuirea minunată în poruncile Domnului şi trăirea cu Hristos.
Au fost mulţi care au chemat lumea la fericire vremelnică şi veşnică, făurind astfel multe religii. Dar numai Domnul Hristos ne-a spus adevărul şi ne-a arătat calea cea mai dreaptă care ne duce la fericirea cea adevărată. El ne spune şi astăzi: "Dacă vreţi să ajungeţi la adevărata pace şi linişte, să dobândiţi fericirea neînşelătoare, atunci lepădaţi-vă de voi înşivă, luaţi crucea şi urmaţi Mie!"
Ca să putem urma lui Hristos trebuie neapărat să împlinim aceste două condiţii: prima lepădarea de noi înşine; a doua să ne luăm Crucea noastră. Domnul ne spune de Crucea noastră, fiindcă fiecare om are Crucea lui. Cuvintele Sf. Evanghelii de astăzi sunt atât de legate între ele că nu putem sări peste nici unul, pentru că fiecare cuvânt îşi are valoarea lui. De aceea, zice Domnul mai departe: "Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi Evanghelie, acela îl va mântui".
Cum trebuie înţelese aceste cuvinte? Cum adică, Domnul nu vrea să ne mântuim sufletul. Doar pentru aceasta a venit! Domnul Hristos care cunoaşte fiinţa sufletului nostru a vrut să ne spună prin aceste cuvinte şi să ne facă să înţelegem ca să dezrădăcinăm din suflet orice iubire de sine, iubire de slabă deşartă, iubire de orice patimă şi făţărnicie, care ne poate duce la pierderea sufletului pe veci. Cu aceste cuvinte vrea să ne mai spună să nu căutăm noi să ne salvăm sufletul care este legat de trupul păcatelor în lumea aceasta, ci mai bine să fim gata oricând de a jertfi totul pentru împărăţia cerului, pentru Evanghelie şi pentru adevăr.
Cine nu iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul său şi mai presus de orice, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, ci este iubitor de sine şi, astfel, sufletul lui este în pericol în tot momentul ca să se piardă. Ce ar fi însemnat dacă sfinţii mucenici n-ar fi avut lepădarea de sine? Desigur că s-ar fi lepădat de Dumnezeu în acele grele suferinţe pe care le-au îndurat. Este cu neputinţă a ne mântui sufletul dacă nu avem lepădare de sine . Contra lepădării de sine şi a mântuirii sufletului cea mai blestemată patimă este iubirea de sine. Cu această patimă avem de luptat în tot momentul vieţii noastre şi, de aici, pleacă tot răul în lume.
Iubirea de sine cheamă lângă ea toate poftele lumeşti, pofta de averi şi de bani, poftele beţiei şi desfrânării, pofta mândriei şi lăudăroşeniei, pofta înşelătoriei, pofta înşelătoriei şi a nedreptăţilor şi toate poftele păcătoase care stăpânesc inima şi sufletul omului ducându-l până la crimă. Din cauza iubirii de sine, a iubirii acestui trup păcătos, se pierde sufletul cel nemuritor a cărui valoare nu se poate compara cu nimic de pe pământ. De aceea, zice Domnul Hristos mai departe în Evanghelia de astăzi: "Ce foloseşte omul să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?"
Salvarea sufletului o vom putea obţine numai dacă vom înţelege să lepădăm toate viciile şi păcatele, să ne lepădăm de eul nostru, de orgoliul nostru, de omul acesta vechi întinat de păcate. Să nimicim toate patimile din noi, să mortificăm toate mădularele din noi care ne duc spre păcat şi să luăm Crucea suferinţei. Fiecare din noi avem o suferinţă în lumea aceasta: unul boală, altul necazuri, altul nu se împacă bine cu copiii sau unii soţi nu se împacă între ei, ori un duşman sau servici greu şi aşa diferite suferinţe în lumea aceasta, care sunt crucile noastre.
Oricât am căuta să scăpăm de ele, nu vom reuşi, căci în lumea aceasta oriunde te-ai uita vezi numai suferinţă. Bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, copii şi bătrâni, toţi au avut parte pe lumea aceasta de suferinţă, toţi au gustat din potirul suferinţei.
Un rege care a suferit multe necazuri în viaţă a jurat lângă leagănul copilului să că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-l ferească de suferinţă şi să-i asigure o fericire desăvârşită. Pentru aceasta a chemat pe toţi înţelepţii să precizeze în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: în plăceri, alţii: în virtuţi, iar alţii au răspuns scurt: nu este fericire întreagă pe pământ.
Regele zise atunci: "copile, fericirea nu este cu putinţă în aceste condiţii; îţi voi face un castel şi-ţi voi aduce acolo toate frumuseţile pământului ca să fii ferit de tristeţi şi necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit." După ce zidi palatul încântător, regele îl aşeză pe prinţul moştenitor şi-i aduse acolo toate jucăriile din ţara sa. Iată că într-o zi copilul rupse una din jucării drept în două. Încercă repede s-o facă, dar în zadar şi începu astfel tristeţea şi mânia. Degeaba îi aduseră alte jucării, pentru că el plângea după jucăria stricată, fiindcă inima lui fusese legată de ea.
Bietul copil, zise regele, abia făcu câţiva paşi în viaţă şi, iată, a şi început să sufere. De aici încolo dădu poruncă regele să dubleze paza în jurul lui. Dar sufletul copilului era neliniştit că nu ştie ce se află dincolo de acele ziduri unde era el închis.
Într-o noapte, după ce se făcu mai mare, ieşi pe furiş din castel şi plecă în lume să cunoască ce poate să fie. La prima casă întâlneşte nişte bătrâni săraci, neputincioşi. Până atunci prinţul nu ştiuse ce este bătrâneţea şi nici sărăcia. Trist şi tăcut, plecă mai departe, unde găsi un fel de spital în care suferea o mulţime de oameni cu fel de fel de boli urâte. El închise ochii să nu le mai vadă şi merse mai departe şi întâlni un coşciug cu o mulţime de lume în jurul lui îmbrăcată în negru. Oameni trişti şi plânşi şi coroane de flori.
Dar aceasta ce-o mai fi? Se întrebă el. Merge după ei şi ajunge la cimitir. Când vede că omul este aruncat cu coşciug cu tot în groapă şi mai pun deasupra şi pământ, rămâne încremenit, că nici nu auzise despre moarte până atunci. Neliniştea îi copleşi inima şi-i întristă sufletul.
Ca acest fiu de rege suntem şi noi toţi pământenii muritori, pentru că nu este om care să nu cunoască suferinţa. Când se naşte omul, se naşte în dureri, toată viaţa se luptă în durere. Pretutindeni stăpâneşte rugina suferinţei. În calea tuturor oamenilor apare mizeria, durerea, tristeţea şi moartea. Suferinţele este pretutindeni şi ea este recunoscută de religie. Toate religiile o au, într-o măsură mai mare sau mai mică şi toate predică mântuirea prin suferinţă.
Blestemul durerii îl întâlnim de la început din cartea Facerii, când Adam lucrează pământul în necazuri şi sudoarea frunţii sale. Pe Eva o întâlnim încovoiată de greutatea durerilor: " În dureri vei naşte fii a zis Dumnezeu atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stăpâni". Cine n-a auzit de viaţa şi de durerea tânărului Iosif cel vândut de fraţii săi? Cine n-a citit despre suferinţele lui Iov, ale profeţilor şi apostolilor?
Dar cine nu-şi aduce aminte din Evanghelii de viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de toate suferinţele Lui? Se naşte sărac într-un grajd. Toată viaţa Lui a fost numai suferinţă, în schimb El a mângâiat pe toţi cu cuvintele tămăduirii şi mântuirii. De asemeni, El a plâns pe prietenul Lazăr, a plâns cetatea Ierusalimului, a plâns în grădina Ghetsimani. Tradiţia spune că ochii Lui totdeauna plângeau. Mergea pe drumuri şi plângea pentru necredinţa şi rătăcirea poporului Său, plângea pentru noi păcătoşii şi pentru mântuirea noastră.
Dacă citim istoriile, tragediile şi memoriile împăraţilor şi regilor de pretutindeni, ne vom cutremura, căci şi aceşti oameni au suferit în rând cu toţi muritorii şi unii mai mult decât ei. "În anii durerii spune o mare regină am învăţat să mă rog şi am învăţat să recunosc pe Dumnezeu Tatăl nostru". Atât de mare este suferinţa şi atât de nefericiţi sunt oamenii, încât toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi de consolare, de mângâiere şi întărire sufletească.
Un mare savant al lumii a spus că în 75 de ani nu s-a simţit bine pe pământ nici patru săptămâni. Aşa este. Viaţa noastră trece mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Dacă trecem în lumea plantelor şi le privim cum cresc, cum se ofilesc şi mor, întâlnim şi aici durere, fără ca ele să poată să ne spună care este chinul sau durerea ce le omoară. Toate lucrurile îşi au lacrimile lor; pretutindeni există suferinţă, pretutindeni dureri şi lacrimi, pretutindeni acelaşi cântec şi aceeaşi tânguire. Toate plâng, toate suferă şi suspină, aşteptândi mântuirea şi eliberarea din mizerie şi moarte.
Prin toate se adevereşte cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: "Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu". Toată cultura, toată civilizaţia şi progresul nu sunt altceva decât o luptă cu suferinţa, o strădanie pentru înlocuirea suferinţei. Dar suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei. Faptele mari se nasc în suferinţă, aşa cum florile cele mai frumoase se nasc din spini.
Suferinţa este izvorul sublimului, este leagănul vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare. După cum pământul nu dă roade decât fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa e bărbatul, iar fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se simt bine dacă rămân cu unul din părinţi. Ei se simt bine atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea, suferinţa cu fericirea trebuie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia sufletului. Ne vine apoi îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.
Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte organismul. Cui pe cui se scoate. Suferinţa este ca un dascăl energic, în timp ce plăcerea moleşeşte. Biserica a slăbit întotdeauna în timp de linişte şi pace. Ea a făcut roade şi s-a întărit în prigoane şi în suferinţă. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.
Sf. Ap. Pavel zice că Dumnezeu mustră şi ceartă pe fiii pe care-i iubeşte. "Dumnezeu se poartă cu voi zice El mai departe ca tatăl cu fiii săi, căci oare care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Dacă rămâneţi fără de certare, atunci sunteţi fii din desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc". Suferinţa este o lege universală ea ne curăţeşte sufletul ca un fel de praf de curăţat şi ne deschide uşile împărăţiei lui Dumnezeu. Durerea sau suferinţa e Crucea noastră.
Crucea este puterea lui Dumnezeu, căci Crucea e nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu răsplăteşte cu bucurie şi binecuvântare pe toţi fiii care se apropie de El cu inimă înfrântă şi smerită. Acesta este înţelesul suferinţei mântuitoare. Suferinţa este mama virtuţilor, căci durerile ne învaţă să fim credincioşi, să fim mai buni, să ne iubim unii pe alţii, să fim împăciuitori, îngăduitori şi iertători. Numai ochiul care plânge va vedea mai bine pe Dumnezeu.
În felul acesta suferinţa nu are numai o înfăţişare de monstru cu trăsături satanice, ci o altă faţă mântuitoare divină. Acest înţeles al suferinţei nu-l cunosc decât creştinii adevăraţi.Creştinii care caută să-şi mântuiască sufletul. Nu întâlnim acest lucru decât în creştinism. Nici o filosofie, nici o religie nu i-a descoperit acest sens până la Domnul Iisus Hristos.
Toate religiile aduc remedii contra suferinţei, dar nici una nu se aseamănă cu învăţătura Domnului Hristos, învăţătură care e venită de sus de la Tatăl, nu de jos de pe pământ. Spre exemplu: budismul, învaţă că pentru nimicirea suferinţei omul trebuie să-şi ucidă dorinţa de viaţă şi să se cufunde în Nirvana, în nefiinţă. Acestea sunt de-a dreptul crime împotriva vieţii. Ce greşeală mare. Cum să stingi şi să omori dorul de viaţă când el e atât de util şi universal pentru om?!
Creştinismul după Biblie a învăţat că suferinţa e urmarea păcatului şi mijlocul purificării. Suferinţa este mântuitoare când stă pe temelia încrederii în Dumnezeu. Iată, deci, că suferinţa este un rău care poate servi binelui. În inima creştinului stă Crucea Mântuitorului şi cultul ei. Crucea este steagul de luptă şi semnul de biruinţă al creştinului. Cea mai mare cruce de suferinţă a purtat-o Mântuitorul. El ne-a învăţat şi pe noi să fim răbdători în dureri şi fericiţi în suferinţă. El ne-a învăţat un lucru mare: ce atitudine să ia omul în faţa durerii. Când vine durerea, ce trebuie să faci tu, creştine?
Sunt oameni care în faţa durerii şi a necazurilor se revoltă, plâng, înjură deznădăjduiţi şi se întreabă mânioşi pentru ce atâta suferinţă? Ba unii chiar se iau la ceartă, Îl înjură pe Dumnezeu şi zic: "De ce Dumnezeu, dacă e bun, mă lasă să sufăr atât?" Unii au gânduri negre de moarte, alţii ajung chiar la sinucidere.
Crucea suferinţei lui Iisus ne învaţă să îndurăm durerea, adică să o suferim ca să se consume, căci ea tot vine. Profestul Isaia numeşte pe Iisus ca un om al suferinţei care ştie să rabde durerea pentru că El o primeşte şi o suferă ca pe o binecuvântare. Însă Dumnezeu nu îngăduie suferinţa pentru puterile noastre. El ştie cât putem noi să suferim. De câte ori nu zice omul: "Ah, nu mai pot, nu mai pot!" Şi poate mereu.
Aşa era un creştin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca să-i schimbe Crucea suferinţei, căci zicea el: "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică". Iată că într-o noapte visează el o grămadă de cruci şi pe Domnul Hristos lângă ele care îi zise: "Iată fiule, ţi-am auzit rugăciunile tale şi îţi dau voie să îţi alegi crucea pe care o vrei tu". Se uită el, puse mâna şi încearcă câteva cruci din grămadă. Dar toate erau mari şi grele. Când privi mai bine, văzu una mai mică într-o margine şi se repezi la ea, o ridică şi zise Domnului: " Aceasta, Doamne, o vreau!"
Bine, fiule, dar te-ai uitat să vezi ce scrie pe dosul ei? Când se uită omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase până atunci şi de care voia să scape. Privind Domnul spre el cu blândeţe îi zise: "Vezi, fiule, că Eu nu îngădui suferinţa mai presus de puterile tale; aceasta ţi-am dat-o şi te-ai supărat că e prea grea. Du-o cu bărbăţie, fiule, până la sfârşit că aşa vei primi cununa vieţii veşnice. Atunci el îşi plecă capul în jos de ruşine şi se trezi din visul cel minunat şi plin de adevăr."
Să fim încredinţaţi, deci, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem noi să ducem. Ni se pare nouă că suferinţele noastre sunt prea grele. Dintre toţi fii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decât IIsus. Pildă de suferinţă mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici şi toţi sfinţii. Din pildele lor putem şi noi să învăţăm ce poziţie trebuie să luăm în faţa suferinţelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta după legile lui eterne. Aici noi nu le putem pătrunde, dar vedem cu toţii mâna lui mângâietoare în suferinţele noastre. Dumnezeu transformă suferinţa în izvor de sfinţenie şi bucurie.
De multe ori, după suferinţă ne vin mari bucurii dacă, mai ales, am ştiut să suferim cu răbdare. Cine răzbună, cine răsplăteşte sângele şi suferinţele nevinovaţilor? Numai prin puterea Sa dumnezeiască, Iisus Hristos cel omorât de oameni are biserici şi apostoli în toată lumea. Proorocii, apostolii şi toţi sfinţii martirizaţi îşi au cultul lor şi numele lor scris pe vecie în Cartea Vieţii în ceruri şi în calendarul creştinătăţii pe pământ. Dar vrăjmaşii lor unde sunt? Cine mai pomeneşte cu bucurie despre ei?
Iată, deci, că Dumnezeu lucrează în lume. Mâna Lui mângâietoare o putem simţi la tot pasul cum transformă şi cele mai mari dureri în bucurii creştineşti şi cereşti. Dar, bineînţeles, aceasta numai acolo unde se află credinţa adevărată, unde sunt oameni care vor fi binecuvântaţi de pe urma suferinţei. Cine suferă nu este singur. Cu el suferă cetele sfinţilor şi ale martirilor. Un creştin adevărat nu fuge de suferinţă, nu o blestemă, ci luptă cu ea, rabdă şi o primeşte ca pe un dar de la Dumnezeu.
Aceasta este cea mai mare lecţie pe care o învăţăm înaintea Crucii lui Hristos. Căci El a binecuvântat Crucea şi El a primit-o cu bucurie. Crucea hrăneşte curajul, stăpâneşte firea şi întăreşte nădejdea de izbândă. Morala creştină ne învaţă că viaţa aceasta, fiind scurtă, şi durerile ei sun prea mici în raport cu viaţa care ne aşteaptă. Să suportăm, deci, suferinţa cu bărbăţie creştinească, căci prin suferinţă se curăţă sufletul de rugina păcatelor şi aşa vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu cum au intrat toţi sfinţii Lui.
Crucea aceasta a suferinţei este cea mai grea de dus. Pe această cruce se poticnesc mulţi, nu ajung s-o ducă până la capăt, pentru că n-au pus la temelie mai întâi ceea ce ne-a recomandat Domnul Hristos, astăzi: lepădarea de sine. De aceea, Domnul Hristos ne-a spus mai întâi de lepădarea de sine, apoi să ne luăm Crucea şi, după aceea, să-L urmăm şi să-L avem înaintea ochilor noştri întotdeauna şi să învăţăm de la El cum să facem şi cum să răbdăm în toate zilele vieţii noastre. Cruciuliţa cea vizibilă, fie că o purtăm la gât sau că o avem în casă mai mare sau mai mică, de aur sau de argint, e uşor de purtat şi ne mândrim cu ea şi ne este ocrotitoare şi folositoare dacă ştim s-o respectăm cum trebuie, adică să n-o ducem prin locuri nepermise, să nu o afumăm cu tutun, că vai acelora şi în lumea aceasta şi dincolo.
Dar creştinii care se vor folosi cel mai mult şi care vor avea cu adevărat folosul cel mai mare vor fi aceia care vor purta această cruce cu două feţe pe care a purtat-o şi Iisus, adică crucea văzută cu chipul lui Iisus răstignit pe ea, iar pe cealaltă parte chipul suferinţelor pe care să le întâmpinăm în toate zilele. Ca să ne întărească şi mai mult în credinţă şi ca să ne facă să înţelege şi mai bine, spune că trebuie să-L mărturisim fără ruşine înaintea lumii necredincioase. Iată de ce zice mai departe Sf. Evanghelie: "Că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în mărirea Tatălui Săi cu sfinţii îngeri".
Domnul Hristos a numit neamul acesta omenesc de pe pământ, desfrânat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul şi se duce cu altul este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos omul care părăseşte pe Dumnezeu prin fapte rele şi se leapădă de El, împreunându-se cu satana şi cu faptele lui.
Ce chinuri grozave au luat sfinţii mucenici numai să nu se lepede de credinţa în Hristos, căci ei ştiau sigur că lepădându-se, vor fi şi ei lepădaţi la ziua judecăţii. Lepădându-se înaintea tiranilor, el ştiau că vor fi şterşi din Cartea Vieţii, vor pierde Botezul şi toate tainele mântuitoare prin această lepădare. Această ispită i-a urmărit pe creştini în toate veacurile ca să-i facă să se lepede de Dumnezeu în vreun chip oarecare.
Să fie atent creştinul nostru! Chiar dacă nu mărturiseşte, căci poate n-are cum să-L mărturisească pe Hristos oriunde şi oricum şi, poate, nu merită chiar toate persoanele să primească învăţătura, dar cel puţin să fie atent să nu se lepede şi să nu se clatine în credinţa lui. Amar va fi la ziua judecăţii pentru acei creştini care se vor lepăda şi cărora Dreptul Judecător le va spune: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că nu vă cunosc; voi nu M-aţi mărturisit, voi v-aţi lepădat."
Noi creştinii suntem datori, dacă vrem să ne mântuim sufletul, să mărturisim cu gura ceea ce credem, chiar cu preţul vieţii noastre ca să ştie oricine de ce suntem creştini, de ce suntem botezaţi, cununaţi şi încreştinaţi. Să nu ne fie ruşine de numele de creştin, căci mare este numele acesta înaintea lui Dumnezeu şi al îngerilor. Mult mai de preţ suntem noi înaintea lui Dumnezeu decât orice de pe faţa pământului, pentru sufletul acesta nemuritor pe care-l purtăm, căci sufletul este scânteie nemuritoare din el şi vrea ca să-l ducem acolo în Împărăţia cerului lângă el, la Dumnezeu care ni l-a dat.
Să stăm bine şi să stăm cu frică să luăm aminte în toate zilele vieţii noastre la toate ispitele, la toate cursele care ne vin şi să fim gata a răspunde cu răbdare, cu credinţă, cu dragoste şi cu semnul sfintei cruci, căci noi creştinii ortodocşi numai prin facerea semnului sfintei cruci mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, este lăsat de sfinţii părinţi ca noi creştinii ortodocşi să facem semnul sfintei cruci pe frunţile noastre şi pe piept, pentru ca să mărturisim pe Dumnezeu, să mărturisim că suntem ucenici ai Lui, să mărturisim suferinţa, moartea şi învierea Lui.
De sfânta Cruce se cutremură puterile iadului, voievodul întunericului fuge, nu suferă semnul acesta aşa cum nu îl suferă sectanţii care au fost înşelaţi de el. Să păstrăm bine credinţa noastră ortodoxă, să punem la suflet toate învăţăturile ei şi nu numai să le gustăm, ci să mâncăm zdravăn această hrană duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător şi care va lucra în sufletul nostru, în viaţa noastră, în casele noastre, în copiii noştri şi aşa ne vom mântui.

Rugăciune
O, prea Milostive şi mult Îndurate! Cela ce ne-ai arătat calea cea adevărată, vino în ajutorul nostru şi, cu Harul Tău, ajută-ne să ne lepădăm de toate ticăloşiile vieţii acesteia, să ne lepădăm uşor de omul cel vechi al păcatului. Să ne luăm Crucea cea mântuitoare, să ne luăm suferinţele oricare ne vor veni asupra noastră ca să Te putem urma blânzi şi liniştiţi, să putem merge totdeauna după Tine, ca să ne mântuim şi noi din întunericul lumii acesteia şi să fim fii Tăi, în vecii vecilor.


Amin.

Niciun comentariu:

  Planul Kalergi este acum în plină desfășurare Soros: „ Sper să trăiesc până în ziua în care se va naște ultimul copil alb.” ...