vineri, 29 iulie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A VII-A DUPĂ RUSALII

Despre clevetire

Şi fiind scos demonul, mutul a grăit! (Matei IX, 33)

Fraţi creştini,

Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!" Iisus le-a zis: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!" au răspuns ei. Iisus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: După credinţa voastră, fie vouă!". Îndată li s-au deschis ochii.
Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă. Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Iisus Hristos. Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie.
Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.
Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine. De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi.
Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos Tatăl nostru. Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.
Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.
Iisus Hirstos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut.
Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi.
De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră. Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.
Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău.
Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură.
După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: Haideţi să-l ucidem cu vorba!".
În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.
Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?! Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe.
Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.
Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune.
Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare. Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.
Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade. Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.
Majoritatea creştinilor care făceau minuni erau pârâţi la mai-marii cetăţilor că săvârşesc aceste minuni prin vrăjitorii, şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa am văzut în Sf. Evanghelie de astăzi că poporul se mira de aceste minuni pe care le făcea Iisus, iar cărturarii şi fariseii ziceau că chiar cu domnul demonilor scoate pe demoni. Hulă grozavă împotriva lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, hulă fără de iertare, de aceea nu au putut să primească iertare şi se află în fundul iadului toţi acei clevetitori şi bârfitori.
În vremea Sf. Apostoli vedem cum clevetitorii erau crezuţi de toată lumea, iar creştinii nu numai că nu era crezuţi, ci erau daţi la chinuri îngrozitoare. O mulţime de clevetitori avea şi Sf. Ap. Pavel, care vorbea urât la adresa lui, aducându-i calomnii grozave, ca nimeni să nu-l mai creadă niciodată. Aceasta s-a întâmplat multor vestitori ai Evangheliei, căci vorbele pline de veninul urii îndreptate împotriva lor îi făcea pe mulţi să se clatine din credinţă şi chiar să cadă pentru totdeauna în pierzare sufletească.
Sunt atâtea guri pornite împotriva adevărului, atâtea guri mincinoase, dar Dumnezeu le-a astupat pe toate, căci mulţi s-au îndrăcit, a intrat necuratul în ei şi i-a chinuit; aceasta este îngăduit de Dumnezeu ca să plătească cu chinuri grozave şi să se mântuiască poate şi ei, până la urmă. Diavolul a băgat de seamă că mult câştig îi aduce limba clevetitorului. Să fiţi atenţi şi niciodată să nu daţi crezare clevetitorilor, căci mulţi şi-au pierdut sufletul pentru că au crezut vorbele lor cele măgulitoare. Chiar dacă n-a reuşit să dărâme pe cineva, vrăjmaşul sufletelor noastre se mulţumeşte dacă ne-a făcut să ne îndoim în credinţă şi să ne răcim de unele persoane care ne-ar fi putut ajuta. Nu se poate spune prin cuvinte ce grozav este păcatul acesta al clevetirii. Aşa după cum aţi auzit, că la prima vamă sunt opriţi clevetitorii şi toţi vorbitorii de rău, ascultaţi acum din Vieţile sfinţilor despre Sf. Cristina fecioara. Această sfântă a murit la 32 de ani, după o viaţă plină de sfinţenie. Când a fost adusă în biserică, ca să i se facă slujba înmormântării, a fost aşezată într-un coşciug deschis şi un mare număr de credincioşi se rugau pentru sufletul ei, aşa cum este obiceiul la înmormântare. În timpul cântării Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...", moarta se ridică din sicriu şi zbură ca o pasăre spre tavanul bisericii, aşezându-se pe un baldachin. Văzând aceasta, lumea a fugit de frică afară, rămânând lângă coşciug numai o soră a ei, mai mare, şi preotul. Aceştia au rugat-o pe sfânta Cristina să coboare. Ea ascultă glasul preotului, coborî ca un fulg de zăpadă şi, împreună cu sora ei, se duse acasă, unde povesti la toată lumea care se adunase acolo următoarele:
Când se despărţi sufletul meu de trup, fusei înconjurată de o mulţime de îngeri care mă duseră într-un loc întunecos şi groaznic. Era acolo mulţime de suflete în chinuri şi suferinţă pe care nici o limbă de om nu le poate descrie cu amănuntul. Pentru cei ce sufereau m-a cuprins mare milă, mai ales când am văzut unele femei de la noi din sat care muriseră de curând şi care în viaţă erau foarte glumeţe, râzătoare, bârfitoare şi clevetitoare.
Văzându-le în ce stare de plâns se află, am întrebat ce loc este acesta şi mi s-a spus că este iadul. Sufletele acelea erau chinuite de demoni în felul următor: pe unele pe agăţau de limbi în nişte cârlige, ca pe vite la măcelărie, la altele le turnau spurcăciuni în gură, la altele smoală fierbinte şi fel de fel de chinuri grozave. Umblau printre ei şerpi mari, se încolăceau pe ei şi-i strângeau foarte tare, încât răcneau ca vitele la abator, iar pe gură, din nas şi pe urechi le ieşeau viermi.
Nu am mai putut suferi să văd acele chinuri îngrozitoare şi am fost dusă imediat înaintea tronului ceresc. Aici am fost întrebată dacă mi-a fost milă de sufletele acelea din iad. Eu am spus cu lacrimi că mi-a fost tare milă şi mi s-a spus că mila aceea a fost de la Dumnezeu ca, venind eu în lume, iarăşi să mărturisesc şi să spun că acolo, în iad, cele mai multe suflete se chinuiesc din cauza limbii neînfrânate."
Această sfântă a mai trăit 42 de ani printre păcătoşi, aici, pe pământ, şi cu lacrimi îi învăţa pe toţi şi îi sfătuia să se lase de bârfire, de clevetire şi de tot felul de păcate. Ziua îi învăţa, iar noaptea fugea spre păduri, în locuri sălbatice, să se roage şi să plângă pentru ei. Mulţi martori oculari au fost cuprinşi de frică, s-au convertit şi şi-au schimbat viaţa. Unii s-au retras prin mânăstiri şi s-au călugărit, iar alte fete tinere şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu păzindu-şi fecioria şi limba de la clevetiri şi bârfiri.
Frate şi soră creştină, când ai ceva pe fratele tău mustră-l în faţă că e mai bine. Dar şi mai bine este să urmezi învăţătura Domnului Hristos: Felul vostru de vorbire să fie ce este da, da, şi ce este nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău." Vorbirea creştinului nu trebuie să fie nici poruncitoare, ca la slugi, nici cu dispreţ, nici cu linguşiri măgulitoare, nici cu aroganţă. Ci, fiecare să sfătuim pe fratele nostru cu smerenie şi cu dragoste, fiindcă păcatele clevetirii şi bârfirii ies din mândrie, din invidie, din lene şi răutate.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceşte zicând: Feriţi-vă să nu defăimaţi", iar în altă parte zice: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi". Undeva, într-o carte numită Prolog, scrie cum a văzut un sfânt părinte un suflet care a fost dus de îngeri în faţa Domnului Hristos. Acesta era plin de tot felul de păcate, dar a fost iertat de Domnul Hristos pentru că nu făcuse niciodată păcatul acesta. De aceea, i-a zis Domnul: Întrucât n-ai judecat pe nimeni, nici eu nu te judec, aşa după cum am spun în Evanghelia Mea; luaţi-l şi-i deschideţi porţile raiului".
Tot în acea carte se mai spunea de un suflet care făcuse multe fapte bune: postea, se ruga, făcea închinăciuni, făcea metanii fără număr, dar, ce folos, că nu ţinea seama de rugăciunea aceasta scurtă a lui David: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!Acest suflet era întotdeauna cu clevetirea în gură bârfea şi judeca pe toţi, ca şi cum numai el era bun pe faţa pământului. Când a ajuns în faţa judecăţii, a fost osândit de Domnul Hristos cu cărturarii şi fariseii şi cu toţi cei ce L-au răstignit pe Domnul Hristos.
Să luăm aminte, fiindcă această cădere este mare, să ne vedem de păcate noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină să nu purtăm noi grijă de ceea ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept la ziua judecăţii. Până atunci suntem cu toţii aici, în noaptea acestei vieţi, în întunericul cel greu al ispitelor de tot felul. Creştinii noştri au ajuns într-o stare de plâns; se războiesc unii împotriva altora în diferite chipuri. Au făcut limba praştie şi aruncă cuvinte grele unii împotriva altora prin clevetire şi bârfire.
În războaiele care au trecut s-a întâmplat ca, din cauza întunericului nopţii, să se războiască soldaţii între ei, din diferite unităţi. Aşa a ajuns să se lupte frate cu frate, neştiind, şi abia cu răsăritul soarelui ieşea la iveală cumplita greşeală. Această întâmplare adevărată are un înţeles adânc sufletesc pentru noi creştinii.
Oare, noi cei de astăzi nu facem tot aşa! Nu ne războim unii împotriva altora în noaptea invidiei şi a urii de fraţi? Nu lovesc şi nu omoară cu pietre bârfitoare frate pe frate, român pe român, încât străinii râd de noi?! Nici o naţionalitate nu este ca noi neunită în credinţă şi dragoste. Situaţia aceasta se găseşte şi în familii; vedem părinţi care distrug căminul copiilor lor prin fel de fel de vorbe nechibzuite. Nu mai vorbim de războiul crâncen ce se dă între creştini, în toate privinţele. Vedem în viaţa creştinilor noştri de astăzi cum mulţi nu se mai ţin de neamuri, se urăsc şi se duşmănesc, se judecă şi ajung la omor.
Abia la sfârşitul vieţii va vedea fiecare şi vor plânge cu amar cumplitul păcat în care au trăit. Când pe cer va răsări soarele Iisus Hristos şi se va face ziuă, atunci în zadar vor mai căuta îndreptare, căci nu vor mai putea face nimic. E momentul cel mai potrivit să lăsăm această armă diabolică a clevetirii, a bârfirii, a vorbelor îndoielnice şi să strigăm şi noi din întunericul lumii acesteia ca cei doi orbi din Evanghelia de astăzi, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui David, scapă-ne pe noi de orbirea aceasta sufletească, Fiule al lui Dumnezeu, căci nu mai putem suporta întunericul acestor păcate şi luminează-ne ochii sufletului, ca să vedem şi noi frumuseţea feţei Tale, lumina Evangheliei Tale".
Dar, pentru că veni vorba de mutul din care a ieşit demonul, să vorbim acum puţin de gura lumii de astăzi de care se foloseşte demonii iadului în diferite feluri pentru pierzarea sufletului celor care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Dacă clevetitorii deschid cu limba lor uşile iadului şi ajung în cele mai cumplite chinuri, nici cei ce ascultă de ei nu au altă soartă, pentru că şi ei ajung în acelaşi loc de jale şi de plâns în iad.
Aşa cum Lucifer a greşit şi a căzut în prăpastia iadului, trăgând după el pe toţi îngerii care au ascultat de el, tot aşa se întâmplă şi cu creştinii noştri, care slujesc păcatul acesta al clevetirii şi ascultă de clevetitori. De aceea, este şi o vorbă bătrânească, care spune că gura lumii n-o astupă decât pământul. Se observă în lume că, cu cât unii oameni sunt muţi pentru Dumnezeu, pentru biserică şi cele sufleteşti, pe atât sunt de vorbitori, bârfitori şi hulitori de aproapele.
De toate acestea spune Sf. Ap. Pavel că vom da seama înaintea lui Dumnezeu. Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!"
Atunci, tatăl se suie pe măgar şi plecă. Curând se întâlni cu alţi călători care îi luară iar cu gura zicându-i: Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar".
Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia? zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar."
Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.
Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este pusă în slujba diavolului; gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăită, sectantă şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat.
Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Dumnezeu, acolo aleargă şi gura lumii, şi te miri de unde scoate atâtea răutăţi şi de miri şi de oameni cât de uşor se lasă convinşi de răutăţile ce vin din gura lumii. Dar să nu ne mirăm prea mult, pentru că gura lumii, de fapt, e gura diavolului. Oamenii ascultă de gura aceasta mai mult decât de Sf. Biserică, de sfintele cărţi, de Sf. Evanghelie, de Cuvântul lui Dumnezeu.
E destul să spună gura lumii despre un preot că a făcut cine ştie ce greşeală mică, căci diavolul scoate până la urmă acea mică greşeală într-una vrednică de condamnat la moarte. E de ajuns să se condamne într-o biserică toate păcatele şi lucrurile diavolului, că îndată gura lumii spune că acea biserică nu e ortodoxă. Iată, aşa au ajuns creştinii noştri de întunecaţi, mai rău ca orbii din Evanghelia de astăzi. Ei nu văd un păcat în a trăi necununat; nu găsesc că e un păcat avorturile, nu găsesc că e un păcat să mergi la vrăjitoare, să te îmbeţi sau să fumezi.
Îndeosebi, dacă spui că e păcat să te îmbeţi, să fumezi, să te ţii de tot felul de petreceri şi câte altele, imediat gura lumii spune că aceasta e învăţătură sectantă, fiindcă numai sectanţii nu se îmbată, nu fumează şi nu dansează. Prin urmare, ca să fii creştin ortodox, trebuie neapărat să te ţii de aceste păcate.
Aşa s-a întâmplat cu un băiat tânăr care, având servici într-un oraş mare, a apucat pe căi rele, aşa cum se întâmplă cu mulţi tineri. Băiatul se îmbăta, fuma şi înjura. Cineva l-a adus la biserică şi atât de mult i-a plăcut că s-a hotărât să termine cu toate relele. Dar, într-un concediu, s-a dus câteva zile pe-acasă. Acolo a povestit cu dragoste că el merge la biserică în fiecare duminică, că s-a lăsat de păcate şi se simte bine şi liniştit. Cum a auzit tatăl lui, i-a spus că s-a rătăcit şi că se spânzură dacă el se mai duce la biserică. Băiatul a făcut voia tatălui său şi s-a apucat de relele de mai înainte.
Să nu ne mai mirăm, deci, de ce-i bat copiii pe părinţi; să nu ne mai mirăm de ce le fac fel de fel de necazuri. Ce merită acest tată? Nu e un ucigaş de copil? Iată de ce ajung copiii în blestem dumnezeiesc! Din cauza acestor părinţi întunecaţi, orbi şi rătăciţi. Copiii care vin la biserică şi învaţă credinţa adevărată nu ajung în puşcării, nu fac violuri, nu ajung bolnavi şi prăpădiţi. Sunt fericiţi, au mulţumire sufletească şi aduc părinţilor lor numai bucurii.
Dar iată, fraţi creştini, de unde pleacă răutăţile. Iată care sunt autorii răului, la copii şi la tineret. Să nu vă înşelaţi, căci nu vă spunem din capul nostru. Citiţi cărţile bisericii şi vedeţi cum au trăit adevăraţii creştini ai Bisericii Ortodoxe.
Soră şi frate creştin, dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii, moşii şi strămoşii noştri. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!"
Auziţi, când trebuie să ne bucurăm; când suntem ocărâţi şi prigoniţi, căci atunci îndatorăm pe Dumnezeu să ne plătească, pentru că suferim şi noi cum a suferit El. N-ascultaţi de gura lumii. Ascultând de gura lumii, omul din istorioara de mai sus şi-a pierdut măgarul. Ascultând de gura lumii şi făcând poftele ei, noi ne pierdem sufletul şi trupul. Valoarea unui om se măsoară după voinţa lui. Voinţa este făcută de Dumnezeu pentru bine, dar omul nu ia aminte.
Luminarea voinţei noastre se face prin studierea şi cunoaşterea mai bine a datoriilor noastre creştineşti. Întărirea voinţei se capătă prin practicarea virtuţilor, a faptelor bune. Cei care cedează patimilor îşi pierd libertatea, devin nişte sclavi ai patimilor, lipsiţi de curaj şi răbdare. De aceea, Mântuitorul ne recomandă multă răbdare şi spune: "Întru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre."
Fără răbdare nu s-a mântuit nimeni. Când ne gândim la mulţimea martirilor, vedem că toţi au trecut în veşnicie prin răbdare. De aceea, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu să ne întărească în răbdare, în smerenie şi ascultare de dreapta credinţă. Iată, lepădarea de credinţă e gata. Cartea sfântă spune că imediat după lepădare spune sfârşitul.
Să luăm aminte, aşadar, că zadarnic e tot ce am făcut până acum, dacă ne lepădăm de credinţă. Nu trebuie să facem o lepădare ca a Sf. Ap. Petru; e de ajuns să spui sau să scrii că nu eşti creştin sau nu mergi la biserică, şi te-ai ars pentru totdeauna. Aşa spune Mântuitorul: Cine se leapădă de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu!". Examenul acesta se apropie. Să rugăm pe Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii şi cu căinţă tare ca să-l trecem cu bine.

Rugăciune
Doamne, Dumnezeul minunilor, Cel ce ai luminat ochii orbilor şi ai făcut să vadă marea Ta iubire de oameni; deschide şi ochii sufletelor noastre ca să putem vedea adevărul învăţăturilor Tale. Cel ce ai deschis gura mutului şi ai alungat demonul din el, deschide şi gurile noastre, spre slava numelui Tău, ca şi noi să-ţi mulţumim, să-ţi cântăm şi să Te preaslăvim, să Te mărturisim înaintea oamenilor pe Tine, Stăpânul şi Împăratul nostru al creştinilor.
Alungă demonii de la zidirea mâinilor Tale, Doamne, şi nu-i lăsa să ne facă să clevetim, să bârfim, să judecăm pe aproapele nostru. Pune, Doamne, pază gurii noastre şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor noastre.


Amin.

marți, 26 iulie 2011

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon


Sfântul Mare Mucenic Pantelimon doctor fără de arginți





În fiecare an, la 27 iulie/9 augustBiserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.

sâmbătă, 23 iulie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ RUSALII

Despre slăbănogirea sufletească

... Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei, IX, 2)
Fraţi creştini,

Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu o putem cunoaşte şi din minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi. Un nenorocit zăcea de mult timp pe un pat, lipsit de toate bucuriile vieţii. Uda în fiecare zi patul cu lacrimile sale şi era străin de fericirea pe care o gustau cei din jurul cărora trăia. Locul său se părea că este printre cei ce se coboară în mormânt. Singurul lucru ce-i rămăsese era o credinţă fără margini. El cere să fie dus cu patul său înaintea dumnezeiescului om - Iisus Hristos.
Paralizia acestui om era urmarea unei purtări rele în viaţă. Cunoştinţa era încărcată de multe greşeli, dar credinţa bolnavului, lacrimile şi umilinţa sa au mişcat inima bunului Învăţător. El se plecă asupra bolnavului şi-i zise: "Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" În acest moment toate greşelile lui i s-au şters iar sufletul s-a făcut curat.
În această Sf. Evanghelie, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă trei dovezi puternice despre dumnezeirea Sa: Întâi, iertând păcatele paraliticului, căci nimeni nu putea să ierte păcatele decât Dumnezeu. Dumnezeu fiind, a putut să zică: "Fiule, iertate sunt păcatele tale!". A doua dovadă este aceea că a descoperit gândurile cele ascunse ale cărturarilor şi fariseilor, gândurile rele ce umblau prin capul şi inimile lor, pentru care le-a zis: "Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ de a ierta păcatele, a zis slăbănogului: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa."
Mare mirare a cuprins pe toţi câţi au văzut şi slăveau pe Dumnezeu, că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. Iată ce minte îngustă, sărmanii de ei, căci era Dumnezeu cu ei şi nu-L cunoşteau, Îl socoteau numai om. De aceea, spune Sf. Carte că-L lăudau pe Dumnezeu că a dat putere oamenilor să facă asemenea minuni. A treia dovadă a fost aceea că Mântuitorul l-a vindecat pe slăbănog numai cu cuvântul. Cine putea să facă o asemenea minune numai cu cuvântul dacă nu Dumnezeu! Să ne silim să înţelegem şi să slăvim din adâncul sufletului, recunoscând şi noi pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Mântuitorul sufletelor noastre. Era spre sfârşitul primului an de propovăduire al Mântuitorului. După ce învăţase şi făcuse multe minuni în Galileea, Iisus s-a dus într-un loc pustiu spre răsărit la lacul Ghenisaret şi a stat puţin acolo retras, iar după aceea, venind în Capernaum, a izgonit demonii din oameni şi a vindecat acolo multe boli ale oamenilor.
Peste tot pe unde umbla, mişca sufletele lor şi nu se vorbea decât de Făcătorul de minuni, de Profetul cel Sfânt, Iisus. Şi, într-adevăr, El nu arătă privirii lor decât curăţenie şi lepădare de sine, facere de bine şi bunătate. Iisus era Doctorul cel mare, mai învăţat decât doctorii, mai cunoscător decât toţi învăţaţii, mai puternic decât toţi profeţii. Nici Ilie, nici Moise n-au vorbit cu atâta autoritate şi n-au poruncit cu aşa stăpânire naturii duhovniceşti şi trupeşti.
Iisus, Domnul nostru, era bun şi blând şi compătimitor către toţi şi îndeosebi către cei bolnavi. Niciodată nu a jignit pe păcătosul căruia îi părea rău de păcatele lui. Cu copiii se purta blând ca o mamă, îi strângea în braţele Sale şi-i mângâia cu binecuvântări. Astfel era atmosfera dintre popor şi Blândul Iisus.
Când Domnul a venit în cetatea Sa, Capernanum, în câteva ceasuri întregul popor era în picioare. Străzile se umplură de lume care se îndrepta către casa lui Simon Petru. Pătrunzând înăuntru, umplu casa şi curtea şi aştepta cu nerăbdare să audă ceva sau să vadă vreo minune.
Deodată, prin mulţime se făcut un zgomot; erau nişte oameni care purtau pe un pat un sărman slăbănog paralizat, ale cărui membre erau înţepenite. Oamenii vroiau cu orice preţ să ajungă cu el în faţa Mântuitorului Iisus. Bolnavul era vecinul lor, ori prietenul lor sau chiar părintele lor. Dorea să li se dea voie să-l pună la picioarele lui Iisus ca să fie vindecat, dar le era peste putinţă şi descurajaţi, nu ştiau cum să-şi ajungă scopul. Iisus era în casă, propovăduia şi învăţa poporul. Casa lui Simon Petru avea un singur etaj. Deasupra, acoperişul era un fel de terasă unde se urca după apusul soarelui să respire un aer curat; la mijloc, era o deschizătură pe unde pătrundea aerul şi lumina, iar jos în casă se afla Domnul înconjurat de popor.
În primele locuri şedeau oamenii mai importanţi, persoane mai de cinste din popor; aceştia erau din secta fariseilor, cărturarilor, învăţătorii legii lui Israel. Toţi ochii îl priveau pe Iisus şi toate urechile îl ascultau. Deodată, se deschide oblonul din tavan şi pe această deschizătură coborî un pat susţinut de frânghii cu un paralitic pe el înţepenit. A fost coborât şi aşezat drept la picioarele lui Iisus. Nenorocitul bolnav ridică ochii şi, cu o privire rugătoare, cere să fie vindecat. Sufletul său, însă, este mai bolnav decât trupul. Conştiinţa îi pune în faţă tabloul unei vieţi vinovate.
El nu se mai gândeşte la suferinţele trupului său, ci cugetă la necurăţiile sufletului său şi se căieşte cu amar. Când Iisus îi iartă păcatele, tot trupul lui se simţi uşurat; era ca şi cum ar fi fost slobozit din legătura unui lanţ gros de fier. Slăbănogul acesta a avut şi el păcatele lui. Poate a trăit în necumpătare, fără post, fără înfrânare de la unele patimi şi aşa, din cauza unor păcate mari, a căzut sub blestem părintesc şi dumnezeiesc.
Aşa s-a întâmplat şi cu un ticălos care şi-a bătut mama, iar aceasta, cu sufletul sfâşiat de durere, cu ochii plini de lacrimi, i-a zis netrebnicului său fiu: "Să fii şi tu bătut, maică, de Dumnezeu şi să înţelegi şi tu cât este de rău să nu asculţi şi să ridici mâna asupra mamei tale !". Nu după multe zile, l-a ajuns blestemul, l-a ajuns blestemul părintesc şi dumnezeiesc, căci deodată s-a îmbolnăvit şi pe loc a murit. Acum biata mamă plânge, îl doreşte şi regretă că l-a ajuns aşa de repede blestemul.
Să ne gândim, câte mame nu sunt chinuite, câţi părinţi nu ajung să blesteme; dar, şi fără blestemul lor, să fiţi siguri, aşa ne spun sfintele cărţi, că pe copiii neascultători tot îi ajunge blestemul de sus. Subliniem, că pe copiii neascultători de părinţii credincioşi, şi nu de cei necredincioşi care-i duc la rele. Spun acest lucru pentru că, din nefericire, sunt şi astfel de părinţi; aceştia nu trebuie ascultaţi.
Sunt multe păcate pe care ajung să le facă mulţi oameni, neştiind că sunt aşa de mari şi le vin asupra lor blesteme dumnezeieşti, aşa cum s-a întâmplat cu paraliticul din Evanghelia de astăzi. Vedem că, după ce Iisus i-a iertat păcatele, îşi strânge repede patul şi pleacă pe picioarele lui la casa sa.
Minunea aceasta, fraţi creştini, pe care a văzut-o cu ochii ei o mulţime mare de popor se propovăduieşte pe întregul pământ de aproape 2000 de ani. Ea a deschis ochii multora şi a făcut să înţeleagă că Iisus, cu adevărat, a fost Dumnezeu întrupat. Numai fariseii şi cărturarii au rămas orbi, ca la toate minunile lui Iisus, de altfel, şi din cauza invidiei nu a vrut să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu.
Păcatul mândriei i-a depărtat, ca şi pe alţii, de-a lungul veacurilor, făcându-i să ajungă departe, chiar cu hule mari împotriva lui Dumnezeu. Este o nebunie - spun Sfinţii Părinţii - să te duci să plângi mortul altuia şi să laşi mortul din casa ta neplâns. Ne înspăimântăm şi noi când privim printre creştinii noştri şi vedem că mulţi sunt slăbănogi, paralizaţi sufleteşte. Sufletul este paralizat, nu poate să facă voia lui Dumnezeu. Câţi oameni sunt, oare, astăzi care umblă cu adevărat pe calea mântuirii? Mulţi creştini slăbănogi sufleteşte sunt disperaţi de mântuirea lor.
Să luăm aminte, însă, Domnul nostru Iisus Hristos a tămăduit pe slăbănog, i-a întins mâna sa părintească El şi astăzi întinde mână de ajutor atâtor slăbănogi disperaţi, prin Biserica Sa, prin preoţii evlavioşi, care-i cheamă să vină la Spovedanie, îi cheamă să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. Dar unde sunt păcătoşii paralizaţi care să alerge cu credinţă la Dumnezeu, după exemplul slăbănogului? Unde sunt şi oamenii care să-i ajute pe slăbănogii aceştia şi să-i ia cu patul pentru a-i duce înaintea Domnului.
Suntem datori să întindem mâna şi să-i salvăm pe unii ca aceştia, şi sufleteşte şi trupeşte. Puţini sunt, însă, creştinii adevăraţi care-i îndeamnă pe cei care păcătuiesc să vină în braţele lui Iisus, în casa lui Iisus, la picioarele Lui pentru a se tămădui. Cei mai mulţi îi trimit pe unii ca aceştia tot la rele, tot la diavol, la vrăji şi descântece.
Dacă vedem pe cineva în primejdia de a se îneca, cerându-ne mână de ajutor, nu este un mare păcat să nu-l ajutăm ca să se salveze? Aşa este omenirea în primejdie de a-şi îneca sufletul şi noi datori suntem să întindem mâna spre a-i salva pe cei ce ne cer ajutor. Dar întreb acum: Nu este o nebunie ca Dumnezeu să-ţi întindă mâna ca să te salveze, iar tu să refuzi ajutorul lui? Tocmai acest lucru îl fac cei mai mulţi dintre creştinii noştri.
Dumnezeu întinde mâna omului ca să-l scoată din pierzare sufletească şi îi dă unuia boală, altuia pagubă, unuia îi trimite moarte în casă, altuia închisoare şi, tot aşa, îngăduie fel de fel de suferinţe, ca omul să se trezească, să se dezmeticească din vraja păcatului şi să întindă mâinile către Dumnezeu la rugăciune ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Şi mai întinde Dumnezeu mâna în Biserica Sa, prin mila cea bogată a învăţăturilor Sale, prin Sf. Taine care curăţesc păcatele, şi atunci când întâlneşti câte o persoană care te cheamă la biserică, pentru a asculta Cuvântul Adevărului.
Dacă nu iei seama când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nu te lepezi de păcate, poţi să pierzi fericita ocazie de a-ţi mântui sufletul, căci Dumnezeu s-ar putea să nu te mai cheme niciodată poate să-ţi meargă totul bine, să fii sănătos, să ai de toate, dar la urmă te aşteaptă focul cel nestins şi muncile iadului care se apropie din zi în zi pentru ticăloşiile nespovedite şi neoprite. Sunt atâtea case în care este mai mult întuneric decât lumină. Pentru aceasta nu soarele e de vină, ci sunt de vină cei ce au făcut casa în aşa fel ca să nu poată primi lumina soarelui.
La fel, sunt atâtea suflete pline de întuneric sufletesc. Pentru aceasta nu poate fi de vină bunul Dumnezeu, ci de vină e omul. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să lumineze tuturor, dar oamenii urăsc lumina şi iubesc întunericul, fug de lumină şi aleargă la întunericul păcatelor. Iată ce ne spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Când pierde cineva un cal, un lucru oarecare sau chiar un câine, cu multă stăruinţă aleargă în toate părţile să-l găsească. Dar când pierde Împărăţia lui Dumnezeu, doarme, glumeşte şi râde mai departe."
E de mirare că în treburile lumeşti cei neglijenţi se ruşinează întotdeauna atunci când i se atrage atenţia; aşa se poate întâmpla cu un şcolar care nu-şi învaţă lecţia, un muncitor care întârzie la servici, o mamă care nu-şi îngrijeşte copiii, o femeie care nu ştie să se îmbrace şi aşa mai departe. Dar, sunt atâţia şi atâţia cărora li se atrage atenţia că-şi neglijează mântuirea sufletelor şi nu se ruşinează nicidecum.
Lumea întreagă pune mai mult preţ pe lucrurile acestea trecătoare. Toţi se silesc să ajungă să câştige şi iar să câştige, să aibă cât mai multe pe lumea aceasta. Şi-au umplut casele cu mobilă, şi dulapurile cu fel de fel de lucruri, dar pe Dumnezeu nu-L au. Sufletul zace murdar şi nespălat, paralizat ca slăbănogul de astăzi şi nu se poate ridica din patimi, din păcate grele, ca să poată veni la Dumnezeu.
Este bine, de aceea, să facem ca cei patru bărbaţi care au purtat în spate pe bietul slăbănog şi l-au adus la Iisus; adică să facem tot ce ne stă în putinţă pentru sufletele slăbănogite şi nerecunoscătoare. Să le spunem că nu este altă cale de a se vindeca de toate necazurile vieţii şi că nu vor afla pace sufletele lor rătăcite până când nu vor ajunge înaintea lui Iisus, aşa cum a ajuns slăbănogul de astăzi. Să le spunem că mândria, desfrânarea şi beţia sunt lucrurile diavolului de care ne-am lepădat la botez atunci când naşii au răspuns în locul nostru că ne lepădăm de satana. Cine nu se leapădă de toate lucrurile diavolului, e tot prieten cu el.
Vrăjitorii, ghicitorii fac lucrurile demonului şi de el vor avea parte. Să le spunem că cei ce înjură, cei ce blesteamă sau în orice chip ar huli numele lui Dumnezeu se duc în focul iadului şi-i mănâncă tartarul. Cei care dau diavolului au împrumutat gura lui şi iadul cu muncile de acolo îi aşteaptă pe toţi.
Păziţi-vă şi nu mai ziceţi vorba aceasta cu diavolul. Mulţi copii, tineri şi chiar bătrâni au obiceiul acesta de a da diavolului şi mai fac şi rugăciuni, iar apoi se miră de ce visează urât, de ce sar din pat, de ce se sperie! Păi, dacă vine urâtul în casă, pentru că tu l-ai chemat cu gura ta, de ce te mai miri că vin toate acestea!? Aşadar, nu mai ziceţi vorba aceasta urâtă, nu-i mai daţi pe cei din jurul vostru lui, daţi-i lui Dumnezeu. Luptaţi-vă şi nu mai ziceţi, căci nu se poate şi cu rugăciunea şi cu blestemul.
Ce este mai dureros este faptul că auzim cu urechile noastre şi vedem cu ochii noştri, zi de zi, cum mulţi copii sunt în mare neascultare de părinţi şi sunt gata să împlinească ce spunea odinioară Sf. Apostol Pavel: "... că, în zilele din urmă, copiii vor fi neascultători de părinţii lor; cei care locuiesc cu părinţii în casă nu vor să facă ce li se spune şi fac numai ce vor ei. Când îi întreabă cineva, răspund obraznic, se irită, se ceartă, strigă la mama şi la tata... pretind ca ei să fie ascultaţi şi să li se facă voia lor.
Mii şi mii de părinţi pot mărturisi cu durere această împlinire a Scripturii. E trist, dar adevărat. Nici puii fiarelor sălbatice nu se poartă cu părinţii lor aşa cum fac unii tineri care se îmbată şi-şi bat părinţii, fură, desfrânează, părăsesc casa şi ajung în puşcării. Părinţii plătesc amenzi şi, de pe urma lor, au parte numai de zile grele şi pe mulţi îi auzi că nu mai pot suferi. Aceşti tineri au sufletul zdrenţuit de păcate pentru că sunt făcuţi la întuneric, adică din părinţi necununaţi la biserică, sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, în cântece şi beţii.
Aceştia sunt rodurile neascultării de Dumnezeu, a părinţilor care îşi iau plata vremelnic, dar şi veşnic, dacă nu se pocăiesc. Aşa ajung aceşti copii rătăciţi, care părăsesc casa părintească, şi ajung netunşi, murdari, îmbrăcaţi în zdrenţe, căutându-şi hrana în lăzile cu gunoi, ca fiul cel pierdut. Sunt leneşi şi rebeli faţă de autorităţi şi faţă de orice bună rânduială. Unii au devenit alcoolici, alţii drogaţi, unii maniaci, anormali, hoţi, criminali şi nu puţini s-au sinucis.
În tot pământul, satana a reuşit să-i tulbure şi să facă din ei nişte sclavi ai păcatului, ai patimilor, ai iadului. La unul din festivalele trecute, într-o ţară îndepărtată, s-au adunat acolo vreo 400 000 de tineri, pe un teren de 600 de hectare. După două zile de ploaie - căci a plouat mult - s-a desfundat terenul acela şi a devenit o băltoacă de noroi. Toţi umblau prin mocirla aceea cu trupul şi sufletul excitaţi de droguri şi de ritmul muzicii nervoase; umblau goi şi trăiau în desfrâu deschis ca vitele în turmă. Cum s-a întins peste tot această molimă! Se mai pot numi aceştia oameni, au ei vreo cultură?
Mulţi au învăţat carte şi tot se pretindeau oameni civilizaţi. Ce fel de civilizaţie mai este aceasta! Cauzele sunt multiple, dar una se impune subliniată, şi anume aceea că tineretului i s-a luat ceea ce îi este mai necesar, adică învăţătura lui Hristos, care e Lumina lumii. Fără Domnul Hristos nimeni nu se poate mântui, nimeni nu se poate lăsa de păcate. Numai El este cel care ne dă putere şi ne întăreşte ca să ne izbăvim. De aceea, trebuie să venim la El, aici, acasă la El, în biserică.
Tinerii de care am vorbit mai sus, dacă nu au venit la biserică, nu au avut să audă de Dumnezeu şi aşa au căzut în primejdia păcatelor. Dacă peste tot i s-a spus că omul se trage din animal, de ce să nu trăiască şi el ca animalele? Acestea nu sunt vorbe goale, sunt realităţi triste care au frânt inimile multor părinţi. Vai de părinţii care au astfel de copii! Vai de ei, şi pe aici şi pe dincolo! De aceea, copii, veniţi la Dumnezeu, veniţi la picioarele lui Iisus şi El vă va dărui tot ceea ce este de folos sufletului şi trupului.
Nu refuzaţi mâna care stă întinsă gata să vă scape de la înec! Întindeţi mâna şi strigaţi, din adâncul sufletului, ca să fiţi scăpaţi de atâtea patimi urâte care vă copleşesc sufletul; căci păcatele acestea paralizează sufletul şi trupul mai rău ca pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi. Dar, pentru ca să ştiţi ce să faceţi şi cum să purtaţi duşmănie păcatului, punând frâu în gură acestui animal neînfrânat care este trupul, ascultaţi o istorioară:
Turcii au cucerit Constantinopolul şi au luat în robie, printre altele, şi pe Irina, o femeie foarte frumoasă, de bun neam, dar desfrânată. Ostaşii lui Mahomed au hotărât să o ducă împăratului lor. Cum a văzut-o Mahomed, aşa de mult s-a îndrăgostit de ea, încât tiranul şi-a potolit mânia şi, lăsând armele, a devenit robul roabei Irina. Şi-a pierdut minţile şi nu mai avea altă grijă decât să-şi mulţumească trupul cu dragostea ei. Dar, după cum cele mai mici fapte ale împăraţilor sunt vădite în ochii poporului şi judecate, aşa au început ostaşii să cârtească pe ascuns şi chiar să vorbească pe faţă de rău pe împăratul lor. Tuturor le părea rău, pentru că vedeau pe viteazul şi biruitorul lor împărat cum este stăpânit de frumuseţea unei femei.
Împăratul ia cunoştinţă de această stare de lucruri, stă şi socoteşte, iar frământarea lui este un groaznic proces de conştiinţă. Se războieşte în trupul lui patima cu mărirea lui împărătească. Cum - zice el - să mă mai numesc eu împăratul Constantinopolului, dacă am ajuns stăpânit de o femeie? Dar, tot el, îşi zice în sine: da, dar frumuseţea Irinei face cât o împărăţie. Judecata poporului mă coboară, dar şi dragostea Irinei îmi răneşte inima. Dacă o ţin lângă mine, toată mărirea şi strălucirea armelor mele le-am pierdut, dacă o părăsesc, pierd plăcerea şi dragostea mea. Ce să fac? Să stau să mai dezleg nodul? Nu, nu mai pierd nici o clipă, sabia, sabia - a zis în cugetul său împăratul şi, îndată, se scoală, aleargă, o găseşte pe Irina, se uită la ea şi o înjunghie cu sabia.
Irina nu se aştepta la o nenorocire ca aceasta. Împăratul se întoarce; îi citeai pe faţă mânia şi durerea. Apoi a zis: "De n-aş fi făcut aşa, niciodată nu m-aş fi izbăvit. Să înveţe de la mine tot poporul, toată lumea, căci cu vitejia cu care biruiesc cetăţile, cu aceeaşi vitejie îmi biruiesc şi patimile. Eu sunt împăratul Constantinopolului."
Iată, fraţi creştini, cum a procedat acest împărat, căruia legea lui îi dădea voie să aibă femei câte ar fi poftit. Dar, ca să scape de vorba lumii, să-şi păstreze prestigiul, s-a hotărât într-o zi să termine cu pofta trupului şi să lupte împotriva patimilor ce-l stăpâneau. Dar tu, frate creştine, tu eşti creştin şi ai o lege care nu-ţi permite decât o singură femeie, pe care ţi-o dă biserica şi Dumenzeu. Un creştin trebuie să fugă nu numai de vorba lumii, dar şi de muncile iadului; creştinul trebuie să-şi păzească sufletul şi trupul curat şi să nădăjduiască în împărăţia cerului.
Pe toţi cei desfrânaţi, pe cei ce trăiesc fără cununii, duhovnicii îi mustră, lumea îi vorbeşte de rău şi ajung de râsul demonilor. De tine, frate creştine, care trăieşti astfel, Biserica se scârbeşte şi nu-ţi dă să te împărtăşeşti cu Sf. Taine. Îngerul păzitor stă trist şi te-a părăsit, este scârbit de nelegiuirile şi murdăriile tale. Duhurile îşi fac culcuş în inima ta. Visele rele te muncesc şi nu poţi dormi, sări din pat, strigi, şi nu ştii ce-ţi lipseşte. Diavolul îţi dă târcoale în orice clipă, iadul te aşteaptă în orice clipă ca să te înghită, iar tu încă mai aştepţi, te îndoieşti şi nu ştii ce să faci ca să te îndreptezi. Amâni mereu pocăinţa, spovedania şi cununia şi, aşa, te duce ucigaşul până când nu vei mai putea să mai faci nimic.
Dacă faci mereu asemenea socoteli şi stai pe gânduri, niciodată nu ai să dezlegi nodul, n-ai să te laşi de patima aceea care te ţine legat: fie beţia, fie fumatul, fie desfrânarea şi aşa mai departe. Astăzi se iveşte o piedică, mâine alta, şi tot aşa diavolul strânge mereu nodul ca să nu poţi niciodată să-l dezlegi. Hotărăşte-te, frate creştine, chiar în clipa aceasta. Hotărăşte-te, soră şi frate creştine, şi zi din adâncul sufletului:
- Vreau să mă îndrept, vreau să mă despart de desfrânare, de mândrie, de beţie şi zavistie, vreau să mă spovedesc curat de păcatele mele şi să mă lepăd de toate lucrurile diavolului. Vreau să mă împreunez cu Hristos şi să nu mai lipsesc duminica de la biserica Lui. Vreau să am pe Dumnezeu de părinte ceresc. Vreau să nu mai pierd vremea şi să nu mai amân de azi pe mâine, căci poate este ceasul din urmă.
Pune mâna pe sabia aceasta a cuvântului lui Dumnezeu şi taie fără milă tot putregaiul, roagă-te cu foc şi cu lacrimi, roagă-te, cazi în genunchi la picioarele lui Iisus şi scoate din suflet şi din trup toată patima şi răutatea. Nimeni să nu mai pornească la drum cu diavolul. Ţine minte că va veni vremea odată, când vor vrea să se îndrepte, prin pocăinţă, şi aceia care nu vor, dar nu vor mai putea. Vei vrea atunci, când vei ajunge cu gura încleştată şi nu vei mai putea spune un cuvânt, atunci când vei ajunge paralizat, când alţii vor trebui să-şi facă milă de tine şi să te îngrijească. Vei vrea atunci, dar va fi prea târziu.
Treziţi-vă, fraţilor, haideţi să mergem la Iisus, iată-L, ne aşteaptă cu braţele deschise să ne ierte păcatele, să ne primească pe toţi, să ne facă fii şi părtaşi ai Împărăţiei cerurilor. Lepădaţi-vă de toate lucrurile diavolilor, căci acestea sunt cauza bolilor sufleteşti şi trupeşti. Cine vrea să se tămăduiască cu adevărat, să observe ce piedici îi stau în cale, ce patimă îl ţine legat şi să se lepede cu desăvârşire până nu e prea târziu. Nu mai avem timp de pierdut. Acela care mai pierde timpul nu are minte sănătoasă, e paralizat sufleteşte şi vai de trupul şi de sufletul lui.
Acela care n-a înţeles şi nu poate să înţeleagă lucrurile acestea va avea mult de suferit. Nu mai e timp, răscumpăraţi vremea, aţi pierdut destul timp, destui ani. Câte nopţi la baluri, la chefuri, la petreceri! Câte metanii aţi fi putut face într-o noapte jucată la petreceri. Ia, vedeţi, câte aţi făcut pentru diavol şi câte aţi făcut pentru Dumnezeu, pentru suflet. Noi avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie de iertarea Lui, de mila Lui, de bunătatea Lui şi pe aici, dar mai ales când va veni ziua de din urmă, ziua judecăţii, când va trebui să dăm seama de toate câte am făcut.
Să ne trezim, nu avem vreme de pierdut. Stăpânul e la uşă, gata să ne cheme pe toţi cei ce am înţeles. Să înţeleagă orice suflet că e gata plecarea şi să-L rugăm, mai înainte de a veni ziua aceea, pentru iertarea păcatelor, aşa ca slăbănogul din Evanghelia de astăzi.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule care ai făcut pe om, Tu ştii neputinţele noastre, slăbănogirea sufletului şi al trupului nostru. Vindecă Tu cu mila Ta şi cu puterea Ta dumnezeiască pe toţi ce cei iau hotărâri temeinice de a urma Calea Ta, de a se lepăda de păcate şi fă-ne pe toţi fiii Împărăţiei Tale. Zi-ne, Doamne, ca slăbănogului din Sf. Evanghelie de astăzi: "Fiilor, iertate sunt păcatele voastre, mergeţi cu pace la casele voastre".

Amin.

marți, 12 iulie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ RUSALII

Vindecarea celor doi îndrăciţi din Gadara



... Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?! (Matei, cap. VIII, v. 29)


Fraţi creştini,

Grozave trebuie să fie muncile iadului, dacă şi demonii se tem şi se înfioară. Cumplite trebuie să fie chinurile acelora în care se încuibează demonii. Iată aceşti doi nenorociţi, doi îndrăciţi în care locuiau o mulţime de demoni, nu-şi mai găseau locul nicăieri, erau fugăriţi de spurcaţii aceia şi locuiau în morminte şi prin munţi; erau aşa de fioroşi că nimeni nu mai îndrăznea să treacă prin locurile acelea.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a arătat o parte din cutremurătoarea viaţă a acestor doi îndrăciţi. Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme? ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăciţilor?
În primul rând observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea? Deci ei nu L-au cunoscut de la început că este Fiul lui Dumnezeu; de farisei şi cărturari nici nu mai vorbim, aceştia L-au dispreţuit de la început şi până la urmă ştim ce I-au făcut, L-au batjocorit şi răstignit pe Cruce. A trebuit să-L propovăduiască demonii iadului ca să-L descopere tuturor.
În al doilea rând, observăm că demonii aceştia au făcut şi ei rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. În al treilea rând, descoperim că şi dracii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri de suferinţe; ceea ce ne dă să înţelegem clar că şi sufletele noastre vor simţi din plin toate suferinţele din iad, dacă nu ne îndreptăm. Nu credeţi ce spun unii că dacă ai murit, eşti mort; că nu există suflet, nu există diavol, că după moarte nu mai simţi nimic, toate acestea există, nu vă înşelaţi.
Iată deci că duhurile necurate în lumea aceasta asupresc pe oameni, îi învaţă la rele, chinuind-i în diferite feluri. Demonilor le face plăcere să-i vadă pe oameni căzuţi în cele mai mari necazuri de pe pământ. Să-i vadă umblând goi şi fără sprijinul dumnezeiesc, să se târască precum şarpele pe pământ, sunt fără de milă faţă de oameni; lor însă le este frică de suferinţă şi de chinurile iadului pe care le vor moşteni după ziua judecăţii. Demonii mai au frică şi de copiii lui Dumnezeu, de sfinţi, care au primit putere de la Dumnezeu să îi alunge din oameni.
La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme? Aşa se mai roagă şi unii oameni care se pretind creştini, cu mândrie şi obrăznicie, cerând de la Dumnezeu lucruri nefolositoare. Unii au ajuns chiar să insulte pe Dumnezeu zicând: Dacă ar fi Dumnezeu m-ar auzi şi pe mine şi mi-ar împlini rugăciunile mele?. Alţii zic: Dacă există Dumnezeu de ce mă lasă să sufăr, de ce nu mă aude când îl rog să-mi dea şi mie ceea ce vreau?? Şi multe alte hule şi insulte pline de mândrie la adresa lui Dumnezeu.
Cu puţin timp în urmă au venit două tinere care mi-au spus că au colindat pe la toate bisericile cu pomelnice să se căsătorească, dar Dumnezeu nu le aude să le dea şi lor o soartă. Erau revoltate că au cheltuit bani şi nu le-a venit soarta. Am stat de vorbă cu ele explicându-le că păcatul este motivul pentru care nu le ascultă Dumnezeu, foarte greu au ascultat. Aveau păcate grele, fiecare avea câte doi prieteni de n-o fi unul, o fi altul şi avorturi destule, iar la preot ca să se spovedească, nici gând. Le-am arătat drumul cel drept pe care trebuie să-l urmeze ca Dumnezeu să le primească rugăciunea, dar nu l-au urmat. Dacă le-am invitat la Biserică, se scuzau că nu au timp şi că de fapt ele nici nu vor să ajungă să creadă aşa în Dumnezeu cum cred fetele care vin îmbrobodite. M-am mirat de atâta lipsă de cunoştinţă şi mi-am amintit de nişte ologi care cerşeau într-un oraş.
Erau într-un oraş mai mulţi ologi care cerşeau şi se dusese vestea că va veni un sfânt părinte şi-i va vindeca pe ei. Când au auzit, s-au târât cât au putut mai repede ca să nu-i vindece şi pe ei; se învăţaseră cu cerşitul. Aşa şi aceste tinere se învăţaseră cu păcatul, cu desfrânarea şi nu puteau nici o clipă să se lase de el.
Sunt mulţi creştini care s-au învăţat să cerşească mereu la Dumnezeu, să le dea, să le dea toate câte vor ei, de aceea la unii ca aceştia le mai dă Dumnezeu şi pe spinare ca să aibă de ce să se plângă, asta se întâmplă celor nemulţumiţi.
În Sfânta Evanghelie de astăzi mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da Domnul nostru Iisus Hristos atunci. Creştinii noştri însă, stau nepăsători, fac chiar glume despre rai, despre iad şi râd cu toţi necredincioşii batjocorind cele sfinte. Despre chinurile iadului să ştiţi că toate religiile pământului vorbesc, nu mai vorbim de Vechiul şi Noul Testament; Domnul Hristos la ziua judecăţii va spune: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor săi. Apoi în toate pildele Mântuitorului găsim existenţa chinurilor din iad; bogatul nemilostiv care cere o picătură de apă să-şi răcorească limba în flăcările iadului, sluga care nu a vrut să ierte pe datornicul său, sluga leneşă şi mulţi alţi făcători de rău, aruncaţi în întunericul cel mai dinafară.
Tot aşa ne învaţă şi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Bisericii noastre Ortodoxe, Sinoadele, că păcătoşii vor primi pentru faptele lor, pedepse cumplite în iad, pe veci de veci.
Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-au înecat, păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate.
Vai, ce nesuferită este răutatea şi spurcăciunea drăcească, încât nici porcii n-au putut să-i sufere, când au intrat în ei au fost nevoiţi să se arunce în apă, au preferat să moară decât să sufere acea spurcăciune a duhurilor necurate în ei. Dracii au avut şi scopul acesta de a face pagubă cetăţenilor, iar aceştia să se revolte împotriva lui Iisus pentru paguba suferită şi să-l alunge din hotarele lor, sau chiar să-L omoare.
Despre răutatea drăcească este cu neputinţă a vorbi, pentru că nu sunt cuvinte îndestulătoare pentru a descrie toată răutatea lor.
Pe cât este de departe cerul de pământ, pe cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu şi mila Lui, bunătatea şi dragostea dumnezeiască, îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi toate bunătăţile cereşti, pe atât sunt de mari răutăţile demonilor. În primul rând la diavoli nu există milă, ci numai răutate, pururea un izvor de rele cu care vrea să înece toate sufletele oamenilor.
Icoana chinurilor veşnice întotdeauna a mişcat inimile credincioşilor. Dacă priveşti cu ochii cei duhovniceşti şi cu mai multă atenţie la această icoană a chinurilor veşnice, ale demonilor cei cumpliţi ce chinuiesc sufletele în iad, poţi vorbi cu mai multă convingere pentru îndreptare şi pentru un rod mai bogat de pocăinţă fără această cugetare nici bunătatea lui Dumnezeu, nici mila Lui, nici dragostea Lui nu ne pleacă inima spre îndreptarea vieţii. Pentru aceasta au fost o mulţime de suflete în vechime care s-au hotărât să se lepede de păcate.
Din descoperirile pe care le-am avut de la Dumnezeu, despre iad şi muncile de acolo, despre greutatea păcatelor, cât sunt de supărătoare înaintea lui Dumnezeu, s-au convins pe deplin toţi creştinii de la început, de aceea s-au hotărât foarte mulţi şi au umplut pustiurile, mănăstirile, au luat o viaţă aspră, şi-au jertfit averile, au renunţat la libertate, la viaţa aceasta, numai să-şi asigure sufletul, să nu încapă în mâinile satanei.
Aşa să ne gândim şi noi, fraţi creştini, cu mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie la chinurile veşnice şi să facem tot ce ne va sta în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat. Pentru păstrarea vieţii trupeşti, vieţii acesteia care este aşa de scurtă, nici o grijă nu ne pare de prisos; ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere, ţinem un regim serios, cheltuim pe medicamente, numai să ne facem sănătoşi, să ne fie bine, să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu o vom putea ocoli şi de ea să fim siguri că nu va putea scăpa nimeni, niciodată, şi ce rău ar fi dacă moartea nu şi-ar face datoria atunci când omul ajunge în chinurile groaznice ale cancerului sau altor boli grele, iadul ar începe chiar din lumea aceasta.
Judecaţi acum singuri dacă nu este mai importantă asigurarea vieţii veşnice şi grija pentru ce ne aşteaptă după moarte! Dacă aici pe pământ nu suferim o clipă să atingem palma de jăratec, sau să stăm însetaţi şi nemâncaţi câteva zile, să suportăm durerea unei măsele o noapte, cum vom putea răbda în iad, în flăcările cele veşnice, să ne chinuim mereu fără mângâiere, fără uşurare şi fără nădejde?
Pentru a scăpa de aceste chinuri, o singură cale avem, să-L ascultăm pe Dumnezeu şi să ne ferim de păcate. Să ne înălţăm o clipă cu gândul la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită ce n-ar face ei dacă s-ar putea răscumpăra, cât nu ar îndura aici, în lumea aceasta dacă s-ar putea întoarce! Cât nu ar da pentru ispăşirea păcatelor şi ce n-ar face ca să scape! Ar renunţa la orice ale lumii acesteia, n-ar mai spune că este greu să se lase de drăcuit, de înjurat, de blesteme, de desfrânări, de vrăjitorie. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii şi fără atâtea plăceri lumeşti păcătoase. Dar pentru dânşii e prea târziu, soarta lor e pecetluită în iad, zadarnic se roagă. Rugăciunile lor nu mai sunt ascultate pentru că o prăpastie mare este în cer şi iad.
Noi cei care suntem încă în viaţă mai putem face ceva pentru acei nefericiţi şi pentru noi. Ne putem repara trecutul nostru păcătos, mai putem stinge flăcările ce ne aşteaptă acolo; prin pocăinţă, prin lacrimi, printr-o spovedanie curată, printr-o întoarcere sinceră la Dumnezeu. Dar vai, nu vrem, nu vrem acum să ne pocăim, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti şi ni se pare glumă. Această împietrire a inimii vine de la cel rău, de la demonul care nu ne lasă să auzim cu sufletul, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu.
Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti; nu auzim, nu vedem, nu ne mişcă nimic. Ne îngrijim de nimicuri, făurim mii de planuri, ne temem de mii de primejdii ce ni le poate aduce viitorul; dar iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă. Viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători şi mergem spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, unde vă duceţi? Sunteţi creştini, unde vă este credinţa cea dreaptă, dacă sunteţi oameni după credinţă, unde vă este mintea? Când veţi cugeta la veşnicie, dacă nu azi? Când mai aveţi vreme... În viaţa cealaltă? Atunci va fi fără de folos, va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele Sfântului Înţelept Sirah: ?Aveţi milă de sufletele voastre, nu le pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat, nu vă înşelaţi cu speranţe mincinoase, împăcaţi-vă cu Dumnezeu cât mai este vreme".
Căiţi-vă pentru păcatele pe care le-aţi făcut, spălaţi-le în Harul apelor bisericeşti şi fugiţi de păcate. Trăiţi în sfinţenie, păziţi-vă curaţi, făcând fapte bune. De câte ori vin ispitele asupra voastră, opriţi-vă şi ziceţi: Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să slujesc lui Dumnezeu, ca să fiu al Lui în viaţa cea de veci...
Iată ce mai observăm în Evanghelia de astăzi, duhurile necurate îi făceau fioroşi pe îndrăciţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea. Aşa se întâmplă şi cu oamenii îndrăciţi din cauza beţiei, a desfrânărilor şi a altor patimi rele. Vai de casa unde locuieşte un beţiv de meserie; de multe ori mi s-a întâmplat să aud cât sunt de violenţi; aruncă, sparg, rup tot ce întâlnesc în cale, soţia şi copiii sunt nevoiţi să fugă disperaţi, să sară porţile şi să se ascundă ca de o fiară cumplită. Cred că toţi aţi auzit de astfel de cazuri. Oare nu sunt aceştia îndrăciţi, n-au aceştia pe duhul cel rău, pe demonul în ei? Demonul acela îi face aşa de fioroşi, aşa de violenţi.
Duhurile necurate îi ţin încătuşaţi în ghearele lor şi îi fac foarte îngrozitori, alungându-i prin locuri pustii, adică în locuri cu păcate şi unde se simt necuraţii mai bine, de aceea a reuşit satana să facă multe rele; pe femei le-a dezbrăcat de îmbrăcăminte şi ele umblă goale, pe bărbaţi îi ţin legaţi în cârciumi şi bodegi, iar pe alţii îi pironeşte diavolul pe stadioane. Pe alţii îi îndrăceşte diavolul făcându-i să-şi rupă soţia şi copiii şi aşa o cumplită urgie pe capul multora, căci trăiesc pe pământ ca în iad. Câte familii nu s-au despărţit din cauza acestui păcat al beţiei!
Zadarnic au case mari, condiţii bune, dacă nu au pace şi linişte, nu au mulţumire sufletească, pentru că nu-L au pe Dumnezeu în casele lor, în mintea şi în gura lor; sunt căzuţi în ghearele satanei, sunt îndrăciţi şi împătimiţi, frământaţi de tot felul de pofte; de aceea nu pot veni la Sfânta Biserică şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet. Când auziţi pe cineva că nu poate suferi Biserica, pe preoţi, rugăciunea şi sfinţenia din Biserică, să ştiţi că acela este necurat, este legat în lanţuri şi obezi.
Iată ce spune sfânta Evanghelie despre răutatea demonilor: De când satana a căzut din cer, de atunci satana a devenit stăpânitorul acestei lumi. El e pricina căderii oamenilor, diavolul împiedică planurile bune ale omului. Duhul cel rău îl ispiteşte pe om. El a îndrăznit şi a ispitit chiar pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Demonii împiedică răspândirea Evangheliei, demonii se prefac în îngeri de lumină, duhurile necurate fură Cuvântul lui Dumnezeu din inima omului.
Demonii fac pe unii oameni să se lepede de credinţă, demonii îndrăznesc şi chinuiesc pe oameni, demonii sunt potrivnicii lui Dumnezeu şi a tot binele. Ei nu se bazează decât pe răutate. Duhurile necurate sunt mincinoase, răutăcioase, mândre, înşelătoare şi ucigaşe. Duhurile necurate sunt ca păsările răpitoare, duhurile necurate seamănă neghină în lume, în grâul unde a semănat Iisus; duhurile necurate sunt ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită.
Oamenii care găsesc plăcerea în aceste păcate şi patimi sunt prietenii necuratului, sunt slugile duhurilor rele. Sfânta Scriptură spune că aceştia sunt fiii diavolului care fac voia lui şi sunt înşelaţi şi stăpâniţi de el. Diavolii ispitesc şi prigonesc pe creştini, îi mai înşeală şi pe aceştia, dar este o mare deosebire între cei credincioşi care nu iubesc păcatul şi nu se împacă cu el deloc şi între necredincioşii care fac păcatele cu plăcere. Toţi care iubesc păcatele cele de moarte, patimile: beţia, curvia, invidia, duşmănia, răutatea, uciderea, sunt prietenii necuratului. Ia să se lase omul de ele şi să vadă, cum a stricat prietenia cu el, câte rele încep să i se întâmple. Dumnezeu îngăduie să vină acestea pe capul omului ca el să mai ispăşească din păcate, că a avut prietenie cu diavolul.
Aşa se întâmplă între oameni ca şi între animale. O oaie dacă o bagi în noroi, caută în toate părţile să fugă, să scape de acolo; porumbelul când se murdăreşte, aleargă repede la apă şi se spală, nu poate suferi necurăţia. Dar porcul când ajunge în noroi, se tăvăleşte şi se lăfăieşte în el cu plăcere, aceasta e lumea lui. Şi omul credincios are clipe de cădere şi se murdăreşte câteodată, dar el aleargă repede ca porumbelul să se spele prin pocăinţă cu lacrimi, cu spovedanie şi să se sfinţească prin Sfânta Împărtăşanie.
Dar când cade necredinciosul, el se simte bine în mocirlă, în păcate şi nu-i vine să mai plece din ele; de aceea se duc la iad într-un număr foarte mare. Spun sfintele cărţi că unui episcop i s-a arătat un suflet din iad şi l-a întrebat:Prea sfinţite mai sunt oameni pe pământ? El crezuse că toată lumea de pe pământ s-a dus acolo în temniţele iadului, din cauza mulţimii pe care a văzut-o venind.
Să căutăm să ne luptăm împotriva duhurilor necurate, ca să nu ajungem în iad. Să luăm armele Duhului Sfânt pe care ni le recomandă Sfânta Biserică. Dacă vrem să biruim, să nu mai bătătorim calea ce duce la iad, să nu mai mergem în locurile unde sunt adunate toate duhurile necurate. Să înlăturăm toate cauzele care ne duc la prăpastie, la păcat.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne mai spune că oamenii din Gadara au venit repede să audă cele povestite de păzitorii porcilor. Păzitorii porcilor închipuie pe acei ticăloşi care pârăsc pe credincioşi; aceştia, cum ai părăsit porcii lor, cum te-ai lepădat de unele păcate şi te-ai întors la Dumnezeu, încep să bată toba că te-ai pocăit, că te-ai rătăcit, că ai înnebunit, că ţi-ai pus ţolul pe cap; că dacă o ţii aşa cu Biserica şi cu credinţa nu te mai măriţi niciodată. Ei urlă ca nişte îndrăciţi, dar cei credincioşi nici nu-i aud, ei se bucură că şi-au înecat porcii păcatelor prin pocăinţă şi s-au îndreptat, s-au alipit de Stăpânul Hristos, s-au împrietenit cu cerul şi cu îngerii, au devenit adevăraţi fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii.
Lumea din Gadara închipuie lumea necredincioasă, materialistă, lacomă şi avară unită cu păzitorii porcilor. Lumea cu păzitorii porcilor alungă pe Domnul Hristos din ţinutul lor. Lumea în care locuiesc duhurile necurate nu poate să sufere învăţătura Domnului Hristos. Cei ce caută mai serios să urmeze calea cea adevărată sunt alungaţi dintre ei, duşmăniţi şi prigoniţi, aşa cum a fost şi Domnul nostru Iisus.
Spune Sfânta Evanghelie că toată lumea care venise acolo să vadă cele întâmplate l-a rugat pe Domnul Iisus Hristos să plece de la ei, căci îi cuprinsese frică mare. Dar ce fel de frică aveau oamenii aceştia? Cred că o frică precum a unor necredincioşi care atunci când aud tunete, trăsnete şi văd fulgere, fac şi ei semnul Sfintei Cruci şi zic: ?Doamne, apără-ne, scapă-ne, păzeşte-ne, Doamne!?, pe moment, dar nu recunosc puterea lui Dumnezeu cât este de mare şi nu pot să se întoarcă la El, să se smerească şi să vină la credinţă, la Biserică, la mântuire.
Mai sunt unii creştini care, dacă le merg treburile bine, mai vin şi ei pe la Biserică, mai aprind o lumânare, două, măcar la Paşti şi la Crăciun; mai fac o rugăciune acasă înaintea icoanelor; dar dacă dau de o pagubă, sunt în stare să hulească pe Dumnezeu în chipul cel mai barbar şi josnic revoltându-se împotriva lui Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat cu nişte grădinari din apropierea Bucureştiului acum câţiva ani. Era timpul când trebuiau să culeagă roşiile şi celelalte legume din grădină. Fiecare îşi făcuse socoteala că vor câştiga sume mari de bani, că-şi vor construi case, îşi vor cumpăra maşini şi fel de fel de planuri pământeşti. Dar tocmai când trebuia să le culeagă şi să le ducă la vânzare, le-a bătut Dumnezeu cu grindină, o piatră aşa de mare, că n-a rămas mai nimic din grădinile lor. Le-a risipit toate planurile lor; dar ei, în loc să se smerească, să ceară iertare şi să judece drept, să-şi aducă aminte de toate duminicile şi sărbătorile lui Dumnezeu în care au muncit, atât de răi au fost, că şi-au scos icoanele din casă în mijlocul curţii şi le-au dat foc.
Iată îndrăciţi, iată răutate, îndrăcire din lăcomie. Dumnezeu le-a arătat că fără El nu pot face nimic. În orice stare pământească va fi omul, când Dumnezeu vrea să-l dărâme îl coboară până în adâncul iadului. Într-o mare rătăcire şi necredinţă au ajuns şi ţăranii noştri creştini, au părăsit bisericile, se duşmănesc, se pârăsc, se omoară, s-au luat la întrecere în modă cu orăşenii. Nu le mai trebuie credinţa şi biserica, mor îmbătrâniţi de zile, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ei, care erau primii la Biserică duminica, au ajuns să se mai ducă o dată, de două ori pe an.
Să nu ne înşelăm, creştinilor, şi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: Că nu oricine îmi va zice Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care va face voia Tatălui Meu. Creştinii de astăzi nu se mai cunosc dintre cei ce s-au lepădat pentru că fac aceleaşi păcate, păcate păgâneşti, vrednice de condamnat. Când cei credincioşi erau pe patul morţii, spovediţi şi împărtăşiţi, veneau la ei Domnul Hristos, sfinţii îngeri, sfinţii patronii lor şi ei îşi dădeau sufletul în mâinile lui Dumnezeu, pentru că şi în viaţă au fost cu Dumnezeu, mureau zâmbind. Necredincioşii însă pe patul morţii răcnesc, spun fel de fel de cuvinte de se îngrozesc cei din jurul lor.
Am cunoscut o doamnă care toată viaţa a râs de cei credincioşi; când să iasă sufletul s-a umplut casa de duhuri necurate, a început să ţipe îngrozitor şi să spună că au venit dracii să o ia. Cei de faţă au fugit speriindu-se foarte tare, rămânând numai cu soţul ei striga disperată: Ţine, Nicule, patul, ţine patul că au venit să mă ia!? Grozave sunt clipele morţii pentru cei necredincioşi, dar mai grozave sunt chinurile iadului care îi aşteaptă pe cei care pleacă nepregătiţi.
Să ne trezim, fraţi creştini, să ne trezim până nu este prea târziu, să mai facem ceva pentru suflet. Să ne trezim căci fiecare vom da răspuns pentru faptele noastre. Să facem numai bine pe lumea aceasta, aproapelui nostru, să fim blânzi, fără răutate, fără vicleşug. Să fim plini de milă ca să semănăm şi noi cu sfinţii care s-au mântuit şi toţi creştinii adevăraţi, căci aceştia nu ştiau cum să-şi facă mai bine unii altora.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru cel prea bun şi milostiv, îţi mulţumim cu adâncă recunoştinţă pentru toate binefacerile Tale, îţi mulţumim că ne-ai tămăduit sufletul de vrăjmaşii noştri demoni, îţi mulţumim pentru Harul Tău care L-ai vărsat peste noi din belşug. Tămăduieşte, Doamne, pe toţi cei ce n-au ajuns să Te cunoască până în clipele acestea, alungă toate duhurile necurate, îneacă toţi porcii păcatelor şi fă ca toţi să Te slăvim cu o inimă şi un gând, pe Tine Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.


Amin.

luni, 4 iulie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ RUSALII

Vindecarea slugii sutaşului

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut!" Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela (Matei VIII, 13).

Fraţi creştini,

În Sf. Evanghelie de astăzi, observăm un lucru de mirare, că Mântuitorul lumii Domnul nostru Iisus Hristos, în loc să-Şi atribuie minunile pe care le săvârşea ca un Dumnezeu Atotputernic, le punea pe seama credinţei oamenilor. El, puternic în fapte şi cuvânt, dezleagă pe cei stăpâniţi de duhuri necurate, vindecă pe cei bolnavi, înviază morţii, porunceşte mării şi vânturilor, şi toate acestea le atribuie numai credinţei; .... fie ţie cum ai crezut" zice sutaşului care ceruse să-i vindece sluga bolnavă. El se miră de credinţa sutaşului, zicând că nici în Israel n-a găsit atâta credinţă se miră de credinţa cananeencei zicând: O, femeie, mare este credinţa ta", pretutindeni vesteşte puterea şi folosul credinţei şi lasă să se înţeleagă că nimic nu se poate refuza credinţei. Pentru aceasta, să ascultăm cu luare aminte ca să putem înţelege mai bine efectele credinţei în legătură cu mântuirea noastră.
Domnul nostru Iisus Hristos se afla în al doilea an al vieţii Sale publice. Toată lumea îl admira, chiar şi păgânii. Învăţătura Sa, deşi era simplă, era încă luminoasă şi raţională. Puterea Sa era supraomenească. El întindea mâna, rostea un cuvânt şi marea cu vânturile ei îl ascultau. Peştii apelor, lepra frigurilor, paralizia, moartea se supuneau la gestul şi la glasul Său. Dar, mai presus de toate, Iisus era bun, milos către cei în suferinţă, îngăduitor cu cei slabi, milostiv cu cei săraci. Pentru toate acestea poporul Îl numea trimisul lui Dumnezeu Mesia.
Păgânii îl priveau pe tânărul profet ca pe un om extraordinar, de la care se puteau aştepta minunile cele mai uimitoare. Aşa vedem în Evanghelia de astăzi că un sutaş, un căpitan roman ce staţiona în Capernaum cu oastea sa, apelează în mod public la Iisus, cu gândul să-i vindece sluga care era grav bolnavă. Iată împrejurările acestui episod: Iisus, după ce termină predica de pe munte, se sculă şi trecu prin mijlocul mulţimii urmat de ucenicii Săi şi intră în Capernaum.
Sutaşul acesta, auzind că vine Domnul Hristos în Capernaum şi ştiind câte minuni săvârşise, s-a adresat fruntaşilor poporului evreu, ca să-L roage pe Iisus să-i vindece servitorul. Aceştia au mers la Iisus şi-I ziseră: Acest om merită să-i faci ce cere, căci el iubeşte neamul nostru şi el a clădit şi sinagona noastră".
Iisus plecă împreună cu ei şi, când era aproape de casa sutaşului, acesta îi ieşi înainte şi-I zise: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi slugii mele: fă aceasta, şi face". Acest căpitan păgân, cu sinceritate şi îndrăzneală militară, declară că nu se simte vrednic de a primi o personalitate aşa de înaltă în casa sa. Smerenia acestui om era mare, dar şi mai mare era credinţa lui. Din Sf. Evanghelie de astăzi este uşor a cunoaşte fizionomia căpitanului din Capernaum. El este unul din acei păgâni care înţelege cu inima şi adoră pe Dumnezeul lui Israel. Cu banii săi a zidit marea sinagogă din Capernaum, ceea ce dovedeşte că era bogat şi vedem că-şi întrebuinţa bogăţia făcând multe milostenii, fapte rare pe atunci.
Din aceste fapte s-a născut în inima lui bunătatea către oameni. El iubeşte pe sclavul său şi-l îngrijeşte la boală, în acele timpuri când alţi păgâni îi priveau pe sclavi ca pe nişte vite. Sutaşul trebuie să-L fi cunoscut pe Mântuitorul cel puţin din auzite, căci aici, în Capernaum, unde locuia el, Iisus tămăduise pe un îndrăcit, însănătoşise pe soacra lui Petru şi vindecase pe toţi bolnavii din cetate. Lumina lui Hristos, care-i orbise pe iudeii cei pizmaşi, luminase pe credinciosul păgân roman.
El crede în puterea Mântuitorului şi recunoaşte în El pe cel ce deţine puterea dumnezeiască. De aceea, zice cu credinţă şi hotărâre: Eu nu sunt decât un ofiţer sub stăpânire şi, cu toate acestea, când zic unuia din oamenii mei: vino, el vine. Dar Tu, Doamne, eşti Regele regilor, Împăratul întregului univers; bolile sunt supuse Ţie şi nu ai nevoie să fii de faţă ca să porunceşti. Toată natura de la distanţă Ţi se supune."
Smerenia acestui sutaş păgân încununează toate virtuţile. El se socoteşte un mare păcătos şi, de aceea, se crede nevrednic a se prezenta în faţa Mântuitorului. Iisus admiră credinţa lui şi-l laudă în public, zicând: Amin, zic vouă, nici în Israel nu am aflat atâta credinţă."
Mântuitorul admiră şi laudă credinţa sutaşului pentru ca să înfrunte pe evreii cei îngâmfaţi şi să roşească de ruşine, văzând cum credinţa păgânilor o întrece pe a lor. De aceea, cu această ocazie, El le mai zice: Şi zic vouă că mulţi, de la răsărit şi de la apus, vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară."
Iată cum Mântuitorul îi mustră pe necredincioşii evrei de atunci care nu voiau să creadă şi să recunoască că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este Mesia cel proorocit de proorocii lor. Un fapt vrednic de luat în seamă este acela că în Noul Testament ofiţerii romani au jucat un rol onorabil. Astfel, pe Golgota, tot un sutaş păgân, mişcat de cele ce se petreceau atunci, când a fost răstignit Iisus, văzând el cum soarele se întunecă, cum se cutremură pământul şi pietrele se despică, cum fulgerele şi trăznetele sfâşie văzduhul, iar morţii din morminte înviază, acest sutaş numit Longhin a strigat plin de credinţă: Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!".
În Cezareea Palestinei, cel dintâi păgân care a fost întors la credinţă se Sf. Apostol Petru a fost tot un ofiţer centurionul Cornelie; despre el se spune că era evlavios, foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. Făcea multe milostenii şi se ruga Domnului.
Pe Sf. Ap. Pavel de două ori l-a scăpat de la moarte un general numit Lisias şi tot un căpitan păgân i-a scăpat viaţa când călătorea spre Italia, de aceea şi consemnează el, zicând: Am auzit şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia de astăzi cum a lăudat credinţa sutaşului. El, dacă nu ar fi avut credinţă, smerenie şi fapte bune, sluga lui care era grav bolnavă nu ar fi fost tămăduită. De aceea, credinţa este o virtute din cele mai mari, fără de care nu se poate mântui nimeni".
Prin credinţă ne facem fii ai Împărăţiei cerului, prin credinţă facem faptele cele bune, cele sufleteşti şi trupeşti. Credinţa ne face să iubim pe vrăjmaşii noştri; credinţa ne face să urâm plăcerile lumeşti; credinţa ne face să ne rugăm lui Dumnezeu în suferinţe, să răbdăm lipsuri şi să alegem viaţa înfrânată. Credinţa ne face să spunem şi altora despre Dumnezeu, despre viaţa veşnică şi despre osândirea păcătoşilor în iad. Credinţa ne învaţă să fim smeriţi, să fugim de slava deşartă, să fugim de oamenii gâlcevitori, invidioşi şi vicioşi. Credinţa ne face să ne iubim unii pe alţii, să avem o viaţă înfrânată, o pocăinţă sinceră cu lepădare de sine.
Noi, prin vechimea credinţei noastre, prin nenumăratele binefaceri primite de la Dumnezeu, ne putem numi cu adevărat fiii Împărăţiei, dar să vedem dacă şi viaţa şi faptele noastre sunt la înălţimea credinţei pe care o moştenim. Să vedem dacă viaţa noastră se potriveşte cu viaţa înaintaşilor noştri şi dacă, nu cumva, ne asemănăm şi noi cu poporul evreu din vremea Mântuitorului pe care l-a mustrat cu aspre cuvinte chiar în faţa sutaşului păgân atunci când a zis:... iar ei, fiii Împărăţiei, vor fi goniţi în întuneriucul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor".
Poporul cel ales până la Mântuitorul a fost poporul evreu. De la Mântuitorul încoace, Dumnezeu nu mai ţine seamă din ce neam face parte un creştin adevărat. Toată creştinătatea botezată în numele Sf. Treimi, toată turma creştină de pe întregul pământ se numeşte Noul Israel, poporul cel ales al lui Dumnezeu.
Sunt mulţi însă care se laudă că au credinţă, dar faptele lor îi dovedesc că sunt mincinoşi, fiindcă credinţa fără fapte bune este moartă, după cum trupul fără suflet este mort. Sufletul credinţei sunt faptele. Pe creştin îl cunoaştem că are credinţă după fapte, aşa cum cunoaştem pomul după roade. Credinţa este pomul cu crengile lui, iar faptele sunt roadele. Aşa cum un om nu se mulţumeşte de la un pom numai cu frunze şi umbră, nici Dumnezeu nu se mulţumeşte cu creştinul fără fapte bune.
Faptele bune ale credinţei sunt multe, dar mai principale sunt acestea:
mergerea la biserică în duminici şi sărbători (să se stea în biserică la slujba Sf. Liturghii cel puţin aceste 2-3 ore, de la 9 la 12, şi să se ia parte la această jertfă a Domnului Hristos;
spovedania şi împărtăşania, păzirea posturilor, rugăciuni şi milostenii;
să crezi şi să te foloseşti de cele 7 taine ale Bisericii;
să spui şi altuia de Domnul Hristos, să cinsteşti sfinţii cu prinoase, să cinsteşti sfintele icoane şi să le ai în casă
să ajuţi biserica cu tot ce are ea nevoie, să cinsteşti persoanele bisericeşti şi să-ţi faci semnul Sf. Cruci drept, pe faţă.
Luaţi seama, să ştiţi toate acestea, ca să nu se osteneasă cineva în zadar. Cel care nu îndeplineşte aceste fapte nu se poate spune că are credinţă. Când pronunţăm cuvântul acesta credinţă să ne gândim că de el sunt legate toate aceste fapte ale credinţei.
Creştinul trebuie să mai ia parte şi la masluri, să se spovedească şi să se împărtăşească, căci dacă nu face aceste fapte, nici celelalte rugăciuni nu-i sunt primite. Credinţă, spun în gura mare că au şi sectanţii şi toţi rătăciţii care s-au lepădat de Biserică, de Sf. Taine şi de preoţie, dar nu au aceste fapte bune, aceste fapte ale dreptei credinţe.
Sf. Scriptură spune şi mai lămurit: Credinţă au şi diavolii şi se înfioară". Oare nu ştiu ei cine i-a făcut? Desigur, dar faptele lor sunt drăceşti, rele şi nu vor să aibă smerenie să se întoarcă la Dumnezeu şi să recunoască greşeala. Păcatele împotriva credinţei sunt mai multe, dar cele mai însemnate sunt acestea:
Primul păcat: tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu sau necredinţa totală. Acesta este cel mai greu păcat şi cad în el cei ce duc o viaţă stricată, desfrânată, precum şi cei ce se încred în cărţile cu conţinut imoral, în romane şi reviste pornografice.
Al doilea păcat este credinţa falsă sau greşită, cum o au popoarele cu religii deosebite ca: budiştii, mahomedanii, evreii şi mulţi alţii care nu cred în Domnul Hristos şi care au rămas tot în păgânism.
Al treilea păcat împotriva dreptei credinţe este indiferentismul, adică indiferenţa sau nepăsarea omului faţă de problemele credinţei.
Al patrulea păcat este scepticismul sau îndoiala în materie de credinţă. Aceasta este o boală sau o trândăvie sufletească ce nu îngăduie celui atins de ea să ia hotărâri temeinice faţă de credinţă. Cei atinşi de acest păcat au credinţă, cred în Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu vor să se supună legii lui Dumnezeu.
Al cincilea păcat este apostazia sau lepădarea de credinţa ortodoxă şi trecerea la altă religie. Acest păcat este foarte mare pentru că omul leapădă adevărul luminii depline şi îmbrăţişează întunericul minciunii şi al rătăcirii.
Al şaselea păcat este schisma sau dezbinarea, adică nerecunoaşterea autorităţii bisericeşti.
Al şaptelea păcat este erezia sau abaterea de la unul sau mai multe din adevărurile credinţei creştine. Ereziile au produs mari tulburări în viaţa Bisericii.
Al optulea păcat este bigotismul, adică credinţă tare, dar neluminată, care pune preţ pe forme şi pe lucruri secundare şi neglijează fondul şi lucrurile principale. Aşa sunt unele persoane care învaţă multe neorânduieli în viaţa Bisericii.
Al nouălea păcat este fariseismul sau ipocrizia, făţărnicia; adică acei oameni care au credinţă doar în aparenţă.
Al zecelea păcat sunt superstiţiile, adică credinţă şi practici care nu au nici o bază raţională. Ca de exemplu: mulţi cred că le merge rău dacă au plecat din casă şi au călcat cu piciorul stâng, întâi; ori, dacă au uitat ceva şi s-au întors înapoi; dacă le-a ieşit cineva în cale cu un vas de apă gol; dacă le-a ieşit preotul în cale; sau, cum cred unele femei, că e păcat să lucreze joile după Paşti, marţile după Rusalii şi alte obiceiuri păgâneşti.
Al unsprezecelea păcat împotriva credinţe adevărate este ocultimsul; adică magia, vrăjitoria, necromaţia, ghicitul în palmă, în cafea şi multe altele.
Acestea toate sunt păcate împotriva credinţei adevărate. De aceea, să luăm aminte să nu ni se pară lucru de glumă, că diavolul a întins multe curse celui ce vrea să creadă drept, ca să nu se poată mântui şi să cadă într-una din aceste curse. Iată de ce creştinilor noştri de astăzi nu le ascultă Dumnezeu rugăciunile. Pentru că, mai întâi, se târăsc în fel de fel de rătăciri şi n-au credinţă întemeiată în Dumnezeul minunilor, Dumnezeul creştinilor Iisus Hristos aşa cum a avut-o sutaşul din Evanghelia de astăzi.
El a crezut temeinic în Mântuitorul Iisus Hristos că va putea să-i facă sluga sănătoasă. El a venit cu smerenie, deşi era o personalitate pământească, şi nu s-a socotit vrednic să intre Iisus în casa lui şi, chiar mai mult, nici n-a îndrăznit să dea ochii cu El. El a avut fapte, dar ce fapte mari! Căci făcuse o biserică în cinstea lui Dumnezeu, unde mergeau evreii şi se închinau, iar cât priveşte credinţa lui, am văzut cum chiar Mântuitorul s-a mirat.
Creştinii noştri de astăzi, foarte mulţi din cei ce se bat cu pumnul în piept că se duc pe la biserici şi că sunt credincioşi, când li se întâmplă vreo nenorocire sau boală aleargă mai întâi la vrăjitoare, se mânjesc cu vrăji diavoleşti din tălpi până în creştet, spurcând atât trupul cât şi sufletul, arvunindu-le pe amândouă pentru iad. După ce fac toate acestea, vin apoi pe la biserică, zicând: Să o mai luăm şi prin slujbe".
Ajungând la biserică, în loc să întrebe preoţii şi oamenii bisericii ce trebuie să facă, se lasă iarăşi înşelaţi de diavol, căci le iese înainte (până şi aici) câte o babă fără frică de Dumnezeu şi-i pun la cale să aprindă lumânările cu vârful în jos în sfeşnic, să meargă pe la 9 biserici şi să pună numele duşmanilor în pomelnicul de morţi şi o mulţime de astfel de învăţături greşite, încărcându-se de păcate.
Mare greşeală fac, şi cei ce învaţă aşa, şi cei ce ascultă, fiindcă rugăciunea acestora se face spre păcat. Pentru ca Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie şi noi să îndeplinim unele condiţii, şi anume:
Întâi, rugăciunea să izvorască din credinţă neclintită.
Al doilea, să fie făcută cu inimă smerită, nu cu mândrie ca fariseul.
Al treilea, să nu cerem lucruri nedrepte sau vătămătoare altora.
Al patrulea, rugăciunea să fie stăruitoare, ca a femeii din parabola judecătorului nedrept.
Al cincilea, rugăciunile şi darurile nu sunt primite, să se ştie, acelora care poartă supărare, duşmănie şi nu pot ierta.
Al şaselea, să se ştie că rugăciunile nu sunt primite celor necununaţi la biserică, cu binecuvântarea religioasă de către preot, fie chiar şi acasă. Cei ce nu au cununie religioasă trăiesc în desfrânare şi păcatul acesta este egal cu idolatria. Acestora nu le sunt primite nimic din ce fac până nu se cunună religios; nici postul, nici rugăciunea, nici ajunarea, nici lumânarea sau coliva.
Al şaptelea, nu sunt primite rugăciunile părinţilor pentru copiii care au murit în vreuna din religiile rătăcite şi nici copiii nu pot face ceva pentru părinţii care au murit rătăciţi în vreuna din secte, lepădându-se de Biserică, de preot, de Sf. Taine, de sfintele icoane.
Al optulea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care se roagă cu capul descoperit, vopsite, fardate, cu fustele scurte, cu pantaloni, parfumate, înzorzonate; toate acestea se roagă cu mândrie şi sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu. D asemenea, nu sunt primite rugăciunile acelor femei care vin cu îndrăzneală să se roage la icoanele din faţa Sf. Altar, în faţa sfintelor uşi împărăteşti, fiindcă se fac o mare sminteală bărbaţilor.
Al nouălea, nu sunt primite rugăciunile femeilor care şi-au spurcat bărbaţii, punându-le în mâncare sau băutură fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare şi descântătoare. Acea femeie care a făcut aşa să nu creadă că mai poate trăi în casă cu un asemenea om spurcat. Să nu se gândească că mai are vreo iertare fără spovedanie sinceră şi, mai ales, fără vreun canon mare şi serios pe care să-l facă cu lacrimi toată viaţa. Dacă a apucat moartea acest suflet cu aşa păcate grele, îl aşteaptă plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară, cum a spus Domnul Hristos în Sf. Evanghelie de astăzi. Acea femeie care face astfel nu este o creştină, nici păgână nu se mai numeşte şi nici chiar animal, căci animalele nu fac aşa ceva.
Ce înşelăciune grozavă este în lumea aceasta, fraţi creştini! Cum se mai străduieşte omul, din toate puterile, să strângă, să aibă mult, să-şi împodobească trupul cu fel de fel de îmbrăcăminte scumpă şi modernă, să se distreze prin chefuri şi păcate. Mulţi şi-au vândut sufletul diavolului numai ca să poată câştiga aceste lucruri trecătoare. O tânără vândută demonului a făcut aceasta ca să se mărite cu cine vrea, să facă ce vrea în lumea aceasta, să fie bogată dar, nu mai poate scăpa de duhul necurat şi nu numai de el, ci de o droaie de duhuri necurate, şi acum plânge că nu ştie ce să facă, de luni de zile nu mai poate dormi.
Iată lume înşelată de duhuri necurate, pentru lucruri trecătoare! Sufletul este lăsat în părăsire; el, care este cel mai scump, este ca un om necuviincios, bolnav şi paralitic, ca sluga sutaşului care zăcea spre moarte. Sufletul este înfometat şi însetat pentru că el caută altceva, o hrană şi o băutură sfântă care este Cuvântul lui Dumnezeu şi, dacă nu găseşte această hrană, se îmbolnăveşte, suferă şi moare. Totuşi, această hrană mântuitoare există, ea se găseşte în Sf. Biserică, dar oamenii sunt aşa de întunecaţi, aşa de rătăciţi şi cu mintea împărţită, că parcă nu aud, nu văd, nu simt să vină în locaşul Domnului să se hrănească.
Îmi aduc aminte de o veche istorioară de unde putem trage o frumoasă învăţătură. Se spune că doi călători, rătăcind printr-o pustietate, ajunseră în primejdia de a muri de foame şi de sete. Deodată, în zare, se iveşte un pom înalt cu umbră deasă. Când ajung lângă el bieţii călători, cu bucurie observară că au găsit o traistă de la alţi călători şi, plini de bucurie, nădăjduiau că vor găsi în ea ceva de mâncare. Au desfăcut în grabă traista, dar, vai, în ea nu găsiră decât aur, iar aurul acela nu putea să le astâmpere foamea şi setea. Puţin mai departe de ei se găsea un izvor cu apă limpede, dar ei, neştiind, şi fiind fără putere, au murit acolo lângă traista cu aur.
Aşa se întâmplă şi cu noi în pustiul acestei lumi. Lumea aceasta nu are nici o hrană pentru suflet, e un pustiu fără apă, fără pâine sufletească. Vai, câte suflete mor de foame şi de sete lângă bogăţiile şi averile lumii acesteia trecătoare. Ei nu cunosc izvorul acesta limpede care este Sf. Biserică. Ei nu au credinţă şi nu pot să se adape şi să se hrănească în Casa lui Dumnezeu, mor de foame lângă traista cu bani. Bani sunt destui, dar sufletul e pustiu şi, dacă nu se întorc la Dumnezeu, vor pieri în blestem dumnezeiesc.
Să ne silim cu toţii să reparăm trecutul nostru, să avem o credinţă vie în Dumnezeul cerului şi al pământului, că sfânt este Domnul Dumnezeul nostru şi sfinţi trebuie să fim şi noi, să nu zicem ca necredincioşii, că de ce mergi aşa des la biserică, că doar nu ai să te faci sfânt?! Sfinţi trebuie să ne facem, căci dacă vrem să locuim şi noi cu sfinţii, sfinţi trebuie să ne facem. Cine vrea să locuiască cu demonii în iad, să trăiască în păcate, să se întineze mereu, că la ei vor ajunge.
Să trăim în sfinţenie, fraţi creştini, şi în viaţă curată. Să ne lepădăm de toate păcatele care ne spurcă sufletul şi trupul. Astăzi este ziua când trebuie să ne hotărâm, până când nu e prea târziu, căci dacă ne va apuca moartea în păcate grele ne va trimite şi pe noi în plângerea şi scrâşnirea dinţilor şi, acolo, în zadar vom striga să ne miluiască Dumnezeu. Atunci vor blestema părinţii pe copii, căci şi-au pierdut sufletul pentru ei alergând să le agonisească fericirea pe pământ.
Atunci vor blestema copiii pe părinţi şi vor scrâşni cu dinţii asupra lor, zicându-le: Blestemaţi să fiţi voi, părinţilor, că nu ne-aţi arătat calea cea dreaptă a credinţei şi ne-aţi lăsat să ne tăvălim în noroiul plăcerilor păcătoase; nu ne-aţi învăţat credinţa, să mergem şi noi la biserică, să ne spovedim, nu ne-aţi sfătuit pe noi să ne cununăm, nu ne-aţi spus cât de greu este păcatul avorturilor, iar acum să ne chinuim aici în veci".
Atunci vor scrâşni cu dinţii soţiile împotriva soţilor şi vor zice: Blestemaţi să fiţi voi, că ne-aţi pus la cale să ne omorâm copilaşii în pântece şi ne-aţi împiedicat să mergem la biserică, nu ne-aţi dat voie să postim, să ne spovedim, să ne îndreptăm". Aşa se vor chinui, vor plânge şi se vor tângui în întunericul cel groaznic împreună cu diavolul şi cu toţi cei înşelaţi de ei în vecii vecilor. Să scuturăm solzii cei negri de pe ochi şi să ne întoarcem la Dumnezeu, acum cât mai e timp, strigând cu pocăinţă şi cu smerenie ca să luăm iertare.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai venit în lume să vindeci toată boala şi neputinţa, zi Tu un cuvânt dumnezeiesc acestor suflete ce s-au adunat aici în Sfântă Casa Ta, fă, Dumnezeul cerului, să se tămăduiască toţi de bolile cele sufleteşti şi trupeşti.
Deschide ochii sufletelor celor ce Te caută pe Tine şi care au venit aici şi ajută-ne la toţi ca, în ziua cea de apoi, să ne odihnim şi noi în sfântă Împărăţia Ta cu toţi aleşii Tăi cei din veac.

Amin.