miercuri, 29 iunie 2011

Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel


Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel


“Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.”
(Matei XVI,18)

Astăzi prăznuim pe cei doi apostoli şi protagonişti ai Bisericii: Petru şi Pavel. Cel dintâi, Petru, este temelia şi capul văzut al Bisericii, verhovnicul sau principele Apostolilor, primul Papă; celălalt, Pavel, este cel mai zelos şi neînfricat propovăduitor al Evangheliei, devenit, din înverşunat prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei. Amândoi trudesc pentru zidirea ei: Petru în Roma; Pavel, începând cu Asia Mică şi Grecia până în Spania, pentru ca amândoi să moară ca martiri ai lui Hristos în Roma, sub Împăratul Nero, în anul 67: Sfântul Petru, răstignit, la dorinţa sa, cu capul în jos, nesimţindu-se vrednic de aceeaşi moarte ca Maestrul său, iar Sfântul Pavel, beneficiind de dreptul de cetăţean roman, este decapitat.
Ambii au murit, şi totuşi amândoi trăiesc şi azi, căci, prin moarte, ei s-au născut la viaţa cea nemuritoare. Din acest motiv, moartea sfinţilor se numeşte dies natalis, ziua naşterii. Dar Petru şi Pavel mai trăiesc şi în alt sens, căci, dacă Iisus Hristos le-a promis că va fi cu ei până la sfârşitul lumii, ei trebuie să-şi continue existenţa prin succesorii lor până la a doua venire a Mântuitorului. Iată de ce în locul lui Petru, primul Papă, a urmat şirul neîntrerupt al celor 262 papi, iar în locul lui Pavel şi al celorlalţi Apostoli, a urmat nesfârşitul şir al episcopilor şi preoţilor. Petru conduce şi azi Biserica, în persoana papilor; Pavel propovăduieşte şi azi, în persoana episcopilor şi preoţilor.
Pentru a nu ne extinde prea mult, vom folosi prilejul de azi spre a ne opri cu gândul, câteva minute, la Petru de ieri şi la Petru de azi.
1. Iisus Hristos, pentru a demonstra lumii că Biserica pe care avea s-o întemeieze nu este o lucrare omenească şi nu se sprijină pe calităţi şi puteri omeneşti, că este o lucrare divină, sprijinită pe puterea Sa divină, Şi-a ales apostolii nu dintre filosofii şi potentaţii timpului, ci dintre nişte oameni simpli, neînvăţati şi de condiţie socială umilă: dintre nişte pescari. Aceştia, spre umilirea înţelepţilor lumii, au fost cei dintâi eliberatori ai spiritului omenesc, care au pornit însufleţiţi de dragostea lui Hristos, să cucerească pentru Hristos nu numai lumea iudaică, ci o întreagă lume păgână, vestind tuturor popoarelor Evanghelia.
Dar, fiindcă prima notă caracteristică a Bisericii lui Hristos este unitatea, atât în învăţătura ei cât şi în conducerea ei – precum unul este Hristos şi una este învăţătura Lui -, era necesară o legătură vizibilă care să ţină în unire strânsă pe membrii săi, sub ambele aspecte ale unităţii, atât în ce priveşte doctrina, cât şi în ce priveşte cârmuirea. Era nevoie deci de un centru, de un şef unic al apostolilor şi episcopilor, de un locţiitor văzut al capului nevăzut, Hristos. Omeneşte vorbind, era un gând temerar, o aventură, să aşezi pe umerii unui singur om un edificiu atât de uriaş, o autoritate universală atât de copleşitoare, contra căreia vor lupta, pe rând, toţi împăraţii acestei lumi, fără s-o poată nimici. Da, omeneşte vorbind era un lucru imposibil, dar, fiindcă era după gândul şi vrerea lui Dumnezeu, el s-a înfăptuit. În acest scop, Isus îl alege pe Petru, ca el să fie stânca neclintită pe care să zidească cărămizile Bisericii Sale universale, stânca în afara căreia tot ce se clădeşte nu are trăinicie, organul învestit de Hristos cu prerogativa divină de a învăţa, îndrepta şi conduce în mod negreşelnic turma credincioşilor, arătând tuturor adevărata cale spre mântuire. Încă din clipa când îl alege de apostol, Iisus lasă să se întrevadă planul deosebit ce îl avea cu el, căci, chemându-l, îi zice: “Tu eşti Simon, de acum te vei chema Chifa (în limba aramaică, Chifa – Piatră, n.n.)” (Ioan I,43). Or, schimbarea numelui, în Biblie, înseamnă totdeauna o schimbare radicală a destinului unui om. Astfel, Avram devine Avraam – tatăl multor neamuri. Tot astfel schimbarea lui Simon în Chifa, care se traduce Piatră sau Petru, este semnificativă prin simbolismul numelui nou, Petru, căci pe Petru, ca pe o piatră, Iisus avea să-şi clădească, mai târziu, Biserica, precum arată pericopa evanghelică pe care am auzit-o azi şi în care Iisus, drept răspuns la mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Iisus, mărturisire făcută de Petru în numele tuturor apostolilor, îi promite lui Petru prerogativa de cap şi temelie a Bisericii Sale, zicându-i: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI,18-19).
Mai târziu, după Învierea Sa, când li se arată apostolilor pe malul Tiberiadei, dimineaţa, după ce aceştia se trudiseră o noapte întregă şi nu prinseseră nimic, Isus le porunceşte să arunce mreaja la dreapta corabiei. Astfel ei, împotriva oricăror aşteptări, prind o mulţime mare de peşti, încât li se rupea mreaja, minune prin care apostolii Îl recunosc pe Iisus. După ce prânzesc împreună, Iisus îi conferă lui Petru puterea de păstor suprem al Bisericii, putere pe care i-o promisese în Cezareea lui Filip. Acum, drept răspuns la întreita mărturisire de iubire, Isus îi zice: “Paşte mieluşeii Mei”, apoi “Paşte oile Mele”, şi iarăşi “Paşte oile Mele” (Ioan XXI,15-18). Ca şi cum i-ar fi spus: “Eu trebuie să mă înalţ la Cer; mieluşeii, sufletele pe care le-am adunat de pe căile rătăcite, de prin spinii şi mărăcinii păcatelor, sufletele pe care le-am răscumpărat cu sângele Meu, ar putea să rătăcească din nou. Simone, ţie ţi le încredinţez, pe tine te pun păstor peste ele. “Paşte mieluşeii Mei!” Păzeşte-i să nu rătăcească, mână-i la păşunea cea sănătoasă şi fereşte-i să nu mănânce ierburi veninoase. “Paşte oile Mele!” Îţi încredinţez şi pe ceilalţi păstori: episcopii şi preoţii. Îndreaptă-i, întăreşte-i în adevărata învăţătură. “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Iar tu, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca XXII,31).
Fidel acestei cutremurătoare misiuni, Petru a condus cu zel turma lui Iisus, la început în Palestina, apoi în inima păgânismului, la Roma, până la martirajul său.
2. Aici, nu departe de locul unde odinioară stăpâneua imperatorii romani, guvernează azi, cu puterea cuvântului lui Hristos, Papa, Petru de azi, al cărui glas este ascultat nu numai în hotarele celui mai mare imperiu ce a existat vreodată, ci pe toate meridianele globului. Şi acest glas a străbătut nu numai un secol, ci aproape două milenii, deşi a avut de înfruntat dinafară prigoane, iar dinăuntru schisme şi erezii. Acest locţiitor al lui Crisots, Petru de azi, cârmuieşte şi va cârmui corabia Bisericii, în ciuda primejdiilor ce o ameninţă, spre limanul mântuirii, nu prin puterea Lui, ci prin puterea invincibilă a lui Cristos care, în virtutea făgăduinţei date, îl asistă până la apusul veacurilor. “Iată, Eu cu voi sunt până la capătul lumii” (Matei XXVIII,20).
Şi era firesc şi logic să fie aşa, deoarece precum misiunea Bisericii trebuie să dureze până ce va fi încă un om pe pământ, tot astfel şi Capul văzut al Bisericii trebuie să fie prezent în omenire. Iată de ce, lui Petru i-au urmat în scaunul Romei: Linus, Cletus, Clemente Romanul şi ceilalţi succesori, care formează şirul neîntrerupt al celor 262 papi, până la actualul Pontif.
În scurgerea veacurilor au apărut popoare mari, s-au destrămat imperii puternice care aspirau să stăpânească o veşnicie. Din toate, azi nu a mai rămas decât amintirea, în filele îngălbenite ale istoriei. Singur Petru trăieşte şi va trăi, în veci, în succesorii săi. Şi, în pofida tuturor prigoanelor şi forţelor potrivnice, se pare că azi, mai mult decât în trecut, Biserica Romei în frunte cu actualul vicar al lui Hristos se bucură de o deosebită veneraţie şi ascultare, ea fiind farul ce luminează credinţa şi calea Bisericii de pretutindeni. Mesajul de chemare la pace şi iubire între oameni şi naţiuni, rostit prin gura “moşneagului” ce stă la cârma ei, în cel mai înalt for, al Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde se dezbat destinele lumii, a avut un răsunet viu în lumea întreagă.
Dar, iubiţii mei, pentru ca mesajul evanghelic adresat lumii de Biserică, prin glasul principelui ei şi, în general, prin întregul ei magisteriu, să transforme viaţa insului şi comunităţii umane în sensul dorit de Mântuitorul, el trebuie privit şi primit nu ca o doctrină filosofică oarecare, sterilă şi neputincioasă de a-l transforma lăuntric pe om, ci ca pe unicul adevăr creator de viaţă nouă, acest adevăr fiind însuşi Hristos, calea, adevărul şi viaţa. Acesta trebuie îmbrăţişat cu mintea liberă de prejudecăţi, cu inima despătimită, purificată în focul pocăinţei, pentru ca, transformând sufletul şi viaţa de fiecare clipă a insului, să devină norma diriguitoare a raporturilor dintre popoare.
Cuvântul Bisericii, fiind însuşi cuvântul lui Hristos, trebuie ascultat şi trăit ca şi cum l-am auzi direct din gura Mântuitorului, căci El a zis apostolilor: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. Iată atitudinea autentic evanghelică a creştinului faţă de Biserică. Să vezi în Biserică prelungirea persoanei lui Hristos; să te supui fără murmur învăţăturilor şi orânduirilor ei, în convingerea că te supui lui Hristos; să cinsteşti în persoana capului văzut al Bisericii şi al tuturor slujitorilor ei consacraţi, pe Hristos pe care Îl reprezintă. Şi, în loc de a le judeca şi condamna scăderile, să te rogi pentru îndreptarea şi sfinţirea lor, ca să-şi poată îndeplini cu vrednicie cutremurătoarea menire, la care au fost chemaţi de Marele şi Veşnicul Preot, aceea de a conduce la mântuire turma pe care El le-a încredinţat-o.


Amin.

Niciun comentariu: