marți, 24 mai 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI

Duminica Orbului din naştere


Zis-a Domnul: "Atât cât sunt în lume Eu Lumină a lumii sunt!? (Ioan IX, 5)

Fraţi creştini,

Nu este pe lume o soartă mai nemiloasă şi crudă, ca soarta unui orb; să trăieşti mereu într-o nesfârşită noapte, să nu poţi vedea măreţia unui apus de soare, să nu poţi gusta frumuseţea unei zile de mai, când totul e numai floare şi lumină să nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tău, un tată, un prieten, un binefăcător, atâtea frumuseţi ale naturii care încântă şi veselesc inima omului.
Această suferinţă e foarte greu de răbdat de un suflet omenesc. O astfel de soartă răbda orbul din Ierusalim despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi. Bietul om se născuse fără vedere, se trezise la viaţă, crescuse mare, se făcu flăcău, dar vai, perdeaua întunericului nu s-a mai ridicat de pe ochii lui. Astfel bietul orb îşi ducea zilele negre şi amare frământându-se în gânduri diferite.
De ce a fost Dumnezeu atât de nemilos cu el? De ce i-a hărăzit o astfel de soartă? Ale cui sunt păcatele pe care le ispăşeşte? Dar într-o zi trece pe lângă nenorocitul acesta Iisus, iubitorul de oameni şi Lumina lumii. Să arătăm mai întâi împrejurările în care s-a săvârşit această minune.
Mântuitorul Iisus părăsise templul din pricina furiei fariseilor şi cărturarilor care voiau să-L omoare cu pietre, pentru că le spusese că El este mai înainte decât Avraam. Ei, plini de ură, îi ziceau: "N-ai nici 50 de ani şi vrei să spui că ai văzut pe Avraam?? De aceea căutau să-L omoare cu pietre, dar El, însoţit de ucenicii Săi, s-a ferit şi trecând prin mijlocul lor a venit la una din părţile exterioare ale templului unde stăteau neputincioşii, ologii şi orbii cerşind milă de la trecători.
Iisus a întâlnit acolo pe acest orb din naştere care sta cu mâinile întinse şi repeta mereu: "Orb din naştere, orb din naştere ?? - ca să-l miluiască lumea. Când l-a văzut, lui Iisus i s-a făcut milă de el, a scuipat jos şi făcând tină a uns cu ea ochii stinşi ai orbului, apoi a poruncit să se spele în apele Siloamului. Omul s-a dus, a făcut întocmai, şi iată, minunea s-a săvârşit, că îndată şi-a căpătat vederea. Negura întunericului s-a îndepărtat, lumină s-a făcut în sufletul şi trupul lui şi s-a întors slăvind pe Dumnezeu.
Puţin mai înainte de a face minunea aceasta, Iisus vindecase într-o zi de sâmbătă pe slăbănogul de la Poarta Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia cărturarilor şi a fariseilor, dând naştere la un început de anchetă din partea lor, căci L-au găsit vrednic de moarte pentru că nu ţine sâmbăta. Ca să le dovedească că El - Iisus - este cu adevărat Dumnezeu, Mesia cel aşteptat, şi că nu vor avea nici un motiv de iertare toţi aceia care nu vor să vadă adevărul, se hotărăşte să mai facă o nouă minune, mult mai mare, şi tot în zi de sâmbătă. De aceea minunea din Evanghelia de astăzi a fost criticată cu vehemenţă.
Orbul din Evanghelia de astăzi era un om simplu şi neînvăţat. Cu toate acestea fariseii şi cărturarii care erau învăţaţii lui Israel rămân într-o criminală necredinţă, pe când acest sărac se umple de ea mai curată lumină a credinţei şi se închină lui Iisus mulţumindu-i. El socoteşte ca o mare datorie pentru el ca să vestească adevărul şi binefacerea pe care i-a făcut-o Dumnezeu. Fariseii şi cărturarii însă au pornit împotriva Binefăcătorului şi Mântuitorului Iisus cu invidia din inimile lor, care i-a orbit şi i-a întunecat, necunoscând minunea făcută de Fiul lui Dumnezeu.
Iată ce au făcut ei: au chemat pe părinţii celui orb şi i-au cercetat; dar aceştia le-au răspuns: "Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb, dar cum vede acum nu ştim şi nici cine i-a deschis ochii lui. Întrebaţi-l pe el, este în vârstă, şi singur va vorbi pentru sine?. Atunci fariseii şi cărturarii au schimbat tactica şi s-au adresat cu ipocrizie celui vindecat, zicându-i: "Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos?. Orbul cel vindecat, mirat de aceste cuvinte ale lor, îi întrerupe cu ironie şi în bătaie de joc le zise: "De este păcătos nu ştiu, un singur lucru ştiu, că orb am fost şi acum văd?.
Înfundat şi nemaiavând ce să răspundă ei zic către el iarăşi: "Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?? Necăjit şi mâhnit de atâta viclenie, orbul le răspunde: "V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Când au auzit ei aceste cuvinte din partea unui cerşetor, a unui desculţ, s-au repezit asupra lui şi ocărându-l i-au zis: "Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L ştim de unde este".
Iată acum ce le răspunde orbul cel vindecat şi luminat de Domnul: "Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea mea este o minune mai mare decât minunile lui Moise, căci niciodată nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere, iar dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic?. Fariseii se ridicară şi plini de mânie îl scoaseră afară din sinagogă zicându-i: "Te-ai născut în păcate, şi tu ne înveţi pe noi?"
Iată ce cuvinte minunate a fost în stare să le zică acestor farisei orbi de invidie şi duşmănie, acest orb sărac, simplu şi neînvăţat. Iisus a aflat că l-au dat afară din biserică şi găsindu-l i-a zis: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?? El a răspuns şi a zis: dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: "L-ai văzut, şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este?. Şi a zis Iisus: "Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi?.
Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Să vezi tu asemenea minuni cu ochii tăi, să vezi cum orbii se luminează, ologii umblă, dracii se izgonesc, leproşii se vindecă, morţii înviază, să vezi toate acestea şi să te faci că nu vezi, că nu auzi şi să nu vrei să recunoşti că Acela este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Aşa au fost acei farisei făţarnici care nu căutau decât interesele lor pământeşti, slava lumească, de unde pleacă toată invidia şi răutatea asupra Mântuitorului.
Dar să-i lăsăm, că şi-au luat plata şi şi-o vor lua şi ceilalţi până în zilele noastre, care fac ca ei, după poftele lor. Noi să venim la cuvântul nostru de la început şi să cunoaştem pe Iisus Hristos, Lumina lumii. Mai întâi Iisus s-a arătat tuturor că El este una cu Tatăl Creatorul, Cel care a făcut din pământ pe Adam, apoi i-a dat suflet viu din suflarea Sa dumnezeiască. El, Iisus, a făcut tină aşa cum am văzut şi l-a uns pe cel orb în locurile unde trebuiau să fie ochii, şi prin spălare acesta a căpătat vedere, luminându-i-se sufletul şi trupul.
Iată Lumina lui Hristos; căci pe orb nu l-a vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care a putut să zică despre Sine cuvintele acestea mari: "Eu sunt Lumina lumii!? Iisus a zis astfel nu pentru că a deschis ochii orbului de care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru că a adus lumină pe pământ în cele mai grele probleme ale vieţii noastre omeneşti. Iată, noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turmă de vite, nesimţitori şi inconştienţi, cu ochii plecaţi în pământ. Noi presimţim că mai este o lume afară de aceasta văzută, lumea spirituală, lumea sufletului.
Noi avem aici pe pământ o mulţime de suferinţe; când păcătuim simţim mustrări de conştiinţă, iar moartea nu vine la toţi la fel. Atunci în mintea noastră se ridică o mulţime de întrebări: ce rost are viaţa noastră în lumea aceasta? Ce este Dumnezeu? Ce mai rămâne din fiinţa noastră pământească după moarte? Acestea sunt marile întrebări care se nasc în adâncurile noastre şi care cer să fie desluşite.
Poate ştiinţa să le dezlege? Din contră, în faţa acestor probleme oamenii rămân muţi, ca nişte statui de piatră, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele acestea de mai sus ar trebui să răspundă şi să răsune triumfătoare peste veacuri cuvintele lui Iisus: "Eu sunt Lumina lumii!? Acum să vedem în ce chip a fost Iisus Lumina lumii. Cea mai de seamă lumină a adus-o Mântuitorul prin învăţătura Sa despre Dumnezeu. De când este omul pe pământ, totdeauna a căutat să-L cunoască pe Dumnezeu; dar rămâi uimit pe câte căi rătăcitoare a ajuns omul în această căutare.
Dacă cercetăm istoria popoarelor vechi, vom vedea că din tot ce este pe lumea aceasta, oamenii şi-au făcut dumnezei. Astfel s-au închinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatră. Iată de pildă, grecii şi romanii, popoare cu o cultură dezvoltată de altfel, au ajuns aşa de jos în această privinţă încât au personificat până şi patimile omeneşti, făcându-le altare de închinare. E destul să amintim că la Atena şi la Roma erau în cinste un dumnezeu al beţiei, o zeiţă a desfrânării, alta a jocurilor de noroc şi aşa mai departe.
Iată că în mijlocul acestui mare întuneric a apărut Mântuitorul Iisus - Lumina lumii - , iar în locul acestor idei josnice a adus o învăţătură atât de măreaţă şi de frumoasă, încât numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de "Lumina lumii?. Ce a învăţat Iisus despre Dumnezeu?
Mai întâi, El a arătat că Dumnezeu nu este nici piatră, nici lemn, nici altceva din cele de pe pământ. Duh este Dumnezeu, a zis Iisus, şi cel ce I se închină Lui trebuie să i se închine în Duh şi Adevăr. El este Unul, singurul Ziditor, susţinătorul şi ocârmuitorul, punctul de mijloc al lumii de la care vin şi spre care merg toate. Iisus a învăţat apoi că Dumnezeu nu este o fiinţă depărtată de noi oamenii, străină ci El, Dumnezeu, este Tatăl nostru al tuturor.
Cine ar putea spune câtă binecuvântare, câtă bucurie şi încredere revarsă asupra vieţii noastre această învăţătură? Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci El ne iubeşte şi noi nu mai tremurăm de frică în faţa Lui, aşa cum tremurau păgânii în faţa idolilor îngrozitori. Dacă El ne este Tată, ne pedepseşte şi El, dar cu milă şi îndurări. Dacă acest Dumnezeu ne este Părinte, suntem siguri că nu ne alungă de la Sine. Aceasta este învăţătura nouă pe care a adus-o Iisus Hristos şi din această învăţătură răsare toată puterea creştinismului, toata morala Lui. De aici reiese tăria de a birui ispitele; de aici reiese întreaga frumuseţe a cultului creştin.
În al doilea rând, Iisus este "Lumina lumii? fiindcă El ne-a adus cele mai adevărate învăţături despre suflet. Până la Domnul Hristos, toţi învăţaţii şi înţelepţii n-au putut să lămurească lumea despre existenţa sufletului, despre valoarea şi nemurirea lui, deoarece aceşti învăţaţi umblau ei înşişi în întuneric, erau într-un fel orbi, ca bufniţele şi liliecii. Aceste vietăţi, deşi au ochi, nu se simt bine decât în întunericul nopţii, iar când apar zorile dimineţii se ascund în locurile întunecoase. Aşa au fost învăţaţii dinaintea Domnului Hristos, fiindcă trăiau în patimi şi păcate, şi tot aşa sunt şi azi unii care fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se încred şi citesc unele cărţi care le întunecă şi mai mult ochii sufletului, rămânând orbi în faţa minunilor Mântuitorului.
Iisus Hristos, "Lumina lumii", ne-a arătat că fiecare om , sărac sau bogat, femeie sau copil, are un suflet nemuritor şi cu toţii suntem datori ca să îngrijim de acest suflet şi să-l pregătim pentru împărăţia lui Dumnezeu. De ar dobândi lumea întreagă omul, şi-şi va pierde sufletul, nimic n-ar folosi. Mântuitorul a aşezat sufletul pe treapta cea mai înaltă şi i-a dat valoarea cea mai scumpă. L-a aşezat în mijlocul preocupărilor omeneşti, fiindcă este nemuritor.
Foloasele care au ieşit pentru omenire din această învăţătură sunt nenumărate. În această învăţătură s-a arătat valoarea vieţii omeneşti, întemeindu-se frăţia între oameni, indiferent de starea lor socială. Iisus a aşezat femeia la loc de cinste; copilul este rodul cel mai de preţ al omului şi chiar dacă se naşte bolnav, nu mai este aruncat la râpă, cum făceau păgânii. Bolnavii, chiar cei care zac zile şi ani, găsesc milă la Iisus şi nimeni nu are dreptul să le ia viaţa.
Iisus a învăţat că nimeni nu trebuie să aibă robi, fiindcă toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, suntem robi ai Împăratului ceresc, Dumnezeu Creatorul. Noi toţi suntem preţioşi şi ne simţim ca fraţii fiindcă avem acelaşi suflet nemuritor şi suntem copii ai aceluiaşi Tată. Iisus este "Lumina lumii? pentru că ne-a arătat rostul vieţii noastre pământeşti. Pentru ce trăim noi oamenii pe pământ? Ce chemare avem de îndeplinit? Ce înţeles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre? La aceste întrebări înţelepţii lumii n-au ştiut decât să dea din umeri sau dacă au răspuns au fundamentat totul pe năzuinţe josnice, plăceri vinovate.
A venit însă Iisus şi le-a zis: ascultaţi, fiii oamenilor, ţelul vieţii voastre nu stă nici în plăceri, nici în lăcomii şi lucruri pământeşti. Voi aveţi un rost cu mult mai înalt, voi trebuie să alergaţi cu cinste şi să vă îndepliniţi datoriile pe pământ faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi să ajungeţi prin sfinţenia vieţii la unirea cu Dumnezeu în veşnicie. Ce ideal măreţ! Aşadar acum ştim pentru ce noi oamenii umblăm cu trupul drept şi cu fruntea înălţată. Animalele umblă în patru picioare şi cu capul plecat spre pământ pentru că pământul este singurul lor ţel, singura lor patrie.
Noi trebuie să privim sus, către patria cerească, unde trebuie să ajungem cu sufletul lângă Dumnezeu Tatăl şi Creatorul nostru. Iisus ne-a învăţat să ne lepădăm de materia aceasta a trupului şi să zburăm spre locurile înalte ale împărăţiei de dincolo.
Realitatea acestei lumi oamenii o văd în două chipuri deosebite: cu ochii sufletului deschişi, trăind astfel după adevărul Evangheliei, şi cu ochii sufletului orbiţi, nevăzând prăpastia care stă înainte, la sfârşitul vieţii, picurând otravă în suflet şi păcat în trup. Cei ce s-au născut din părinţi necredincioşi, necununaţi la biserică, s-au născut orbi din naştere, fiindcă ei nu au lumina lui Hristos. Cei care s-au născut din părinţi buni creştini au vederi bune, dar trăind într-o atmosferă poluată, adică într-un anturaj rău, între necredincioşi, vicioşi, hulitori şi criminali, sunt ameninţaţi cu orbire sufletească.
De aceea se plâng cei mai mulţi părinţi de copiii lor şi zic că atunci când erau mici erau buni, credincioşi, mergeau la biserică şi-i ascultau, iar când s-au făcut mari şi au început să hoinărească prin locurile de plăceri, fie băieţi sau fete, s-au stricat şi nu mai recunosc binele făcut de părinţi. Au orbit cu totul şi au ajuns să facă nişte păcate îngrozitoare, că nu le mai trebuie nici să mai audă de numele lui Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Iată orbire sufletească, fariseică, nebunească. Să ia aminte copiii, că aşa zice împăratul David: "Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici?. Dacă vii la biserică înveţi să cânţi, să te rogi, să fii bun, să te porţi frumos, să slujeşti lui Dumnezeu; dacă te duci la cârciumă, între cei răi şi necredincioşi, înveţi să te tăvăleşti ca porcii în beţie. Iată orbirea sufletească. Orbirea sufletească, fraţi creştini, este de mii de ori mai periculoasă ca cea trupească.
Cei orbi cu sufletul sunt de plâns, fiindcă de aici pleacă tot răul în lume. Cel orb sufleteşte face pe mulţi să sufere. Cât de periculos este în familie bărbatul stăpânit de patima beţiei! Cât de întunecată şi oarbă este o femeie care-şi înşeală bărbatul, care-şi creşte copiii în întunericul necredinţei, fără Dumnezeu. Cât de orbi sunt tinerii care se otrăvesc cu poftele cele deşarte! Cu adevărat, aceştia îşi distrug şi sufletul şi trupul.
Mântuitorul Iisus Hristos, care este "Lumina lumii?, nu vrea să suferim nici în viaţa aceasta şi nici în veşnicie. De aceea ne învaţă şi ne spune să nu facem păcate, să nu ne ţinem de poftele diavolului, căci aşa ne distrugem şi sufletul şi trupul. Ca să nu cădem în această orbire a inimii şi sufletului, să ne ferim de trei lucruri: de fum, de foc şi de praf. Într-adevăr, fumul orbeşte ochii trupului, dar este şi un fel de fum care orbeşte ochii sufletului. Aceste fumuri sunt onorurile lumeşti, demnităţile, slava deşartă.
Îndată ce ajung prin facultăţi, la foarte mulţi le vin fumuri la ochii sufletului şi nu mai văd de unde au plecat, din cine s-au născut şi nu mai recunosc nici pe Dumnezeu care i-a ajutat să ajungă până acolo. De aceea mulţi, din cauza acestor fumuri, ajung la orbire sufletească, şi până la urmă în fundul iadului.
Al doilea pericol pentru ochi este focul. Focul orbeşte ochii trupeşti; dar este un fel de foc al necurăţiei care orbeşte ochii sufletului. Un om desfrânat este orb sufleteşte, nu mai vede nimic, nu mai are frică de Dumnezeu, nu mai are ruşine de oameni, nu mai are milă de soţia şi copiii lui care plâng. Preferă această stare jalnică, umblă în întuneric ca şoarecii pe sub pământ, mulţumindu-se cu acest păcat turbat, urât şi murdar.
Al treilea lucru care orbeşte ochii trupului este praful. Dar este şi un fel de praf care orbeşte sufletul şi inima omului; acesta îl reprezintă bogăţiile lumii, bunurile pământeşti, căci toate acestea nu sunt altceva decât praf şi pulbere. Toate cele ce agonisim pe lumea aceasta sunt supuse stricăciunii şi le poate roade rugina, le mănâncă moliile şi putrezesc prefăcându-se în praf. Cel orbit de acestea este un avar, care nu se satură niciodată adunându-le, şi astfel se pierde sufleteşte, îşi pierde Lumina lui Hristos, îşi pierde mântuirea.
Să ne ferim de toate aceste pricini de orbire sufletească, că îndată ce ne-au orbit acestea ni se întunecă mintea, raţiunea şi credinţa şi nici duhovnicii cei mai iscusiţi nu ne mai pot ajuta, astfel că totul se poate risipi în întunericul primejdios. Acest întuneric nu poate fi izgonit decât printr-un sfârşit groaznic, atunci când deschizând ochii vom vedea pe demonii cei cumpliţi şi chinurile de acolo.
Pentru aceasta, fraţi creştini, să luăm învăţătură de la orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi. Să întindem mâna şi noi şi să cerem mila lui Dumnezeu, ascultând ce ne învaţă Iisus Mântuitorul, care este "LUMINA lumii?. El a făcut tină de jos şi a pus pe ochii orbului pentru ca să ne facă în primul rând să ne aducem aminte că suntem pământ şi praf, şi în al doilea rând să ne dezlipim inima de toate deşertăciunile care ne înşeală.
Apa Siloamului, unde s-a spălat orbul când a fost trimis de Domnul, este Sfânta Biserică cu Sfintele Taine, izvorul harurilor cereşti, unde trebuie să ne curăţim de noroiul păcatelor prin spovedanie la duhovnic. După ce ne-am curăţit, ne-am sfinţit şi ne-am luminat ochii sufletului prin credinţă şi spovedanie, să ne păstrăm lumina ochilor şi sufletul curat, aşa cum îşi păstrau şi creştinii primari, sfinţii, chiar cu preţul vieţii lor. Citim de altfel în vieţile unor sfinte că şi-au scos ochii cu mâna lor, şi-au tăiat nasul, s-au sluţit, ca să nu placă bărbaţilor desfrânaţi care le cereau în căsătorie şi astfel să se lepede de dreapta credinţă.
Chiar şi mahomedanii aveau un obicei: cei care mergeau în oraşul sfânt Mecca din Arabia Saudită, după ce se întorceau îşi ardeau ochii ca să orbească şi să nu mai vadă deşertăciunile acestei lumi, pentru ca ultima imagine să fie a acelui loc sfânt şi a profetului lor. Grozav obicei! Dacă aceştia care au o credinţă greşită, cred în nişte oameni pământeşti, şi o ţin cu atâta stricteţe, cu atât mai mult ar trebui să fim noi, creştinii, împlinitori ai poruncilor Mântuitorului nostru care s-a jertfit pentru noi şi a suferit pe Cruce ca să ne mântuim.
De altfel, chiar şi Domnul Hristos ne învaţă şi ne zice: "Dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l, că mai bine este să intri în viaţa veşnică cu un ochi, decât să mergi cu ei amândoi în osânda veşnică. Dacă mâna ta sau piciorul tău te smintesc, taie-le şi aruncă-le de la tine, că mai bine este să intri în viaţa veşnică cu o mână sau un picior, decât să te duci cu ele în muncile iadului?.
Dar care este înţelesul şi mai exact al acestor cuvinte ale Domnului? Ochiul tău, mâna ta sau piciorul tău sunt cei de aproape ai tăi, sunt părinţii, fraţii, surorile, copiii. Dacă aceştia te împing la păcate şi calci din cauza lor legea lui Dumnezeu, mai bine leapădă-te de ei, ca să te duci fără ei în viaţa veşnică, că altfel te vei duce cu ei în osânda veşnică, în iad. Te invită la petreceri, la nunţi, şi de ruşine, de ochii lumii te duci, ca să nu se supere fratele, sora şi aşa mai departe.
Ce necredinţă şi ce puţin îl iubim noi pe Domnul Iisus care şi-a dat viaţa pentru noi. Să nu ni se pară lucru de glumă că nu mai avem timp de pierdut. Să ne trezim la viaţă cu Hristos din întunericul tuturor patimilor şi păcatelor, ca să fim în lumina vieţii şi să luăm hotărâre temeinică de a închide ochii la toate deşertăciunile lumii acesteia, la toate priveliştile ei amăgitoare.
Să fim orbi şi surzi la chemările atrăgătoare ale lumii, pentru că diavolul cu ele vrea să ne despartă pe noi de Hristos - "Lumina lumii? - aşa cum a reuşit întotdeauna să înşele şi să orbească pe mulţi, ajungând pradă chinurilor veşnice ale iadului. Să fugim din calea păcatelor, dacă vrem să scăpăm nevătămaţi, pentru că şi Dumnezeu ne fereşte şi ne ajută dacă vede că şi noi ne luptăm şi ne ferim.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Cela ce eşti "Lumina lumii?, vino Doamne în mijlocul nostru şi luminează Tu ochii sufletelor noastre. Ridică negura păcatelor şi scoate-ne din noaptea pierzării, ca să Te cunoaştem pe Tine şi să urmăm căile Tale.
Ajută tuturor celor ce nu te-au cunoscut până acum, ca să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, şi să se închine şi ei, împreună cu noi toţi, în vecii vecilor.

Amin.

miercuri, 18 mai 2011

Sfintii Imparati Constantin si Elena


Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena


În fiecare an, pe 21 mai, Biserica creştină face pomenirea Sf. Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena, numindu-i "cei întocmai cu Apostolii". Şi aceasta pentru deosebita activitate misionară desfăşurată, ca adevăraţi trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ, în secolul al IV-lea.
Sf. Împărat Constantin cel Mare (306-337) este una din personalităţile de seamă ale istoriei universale. Până la el, Biserica creştină a îndurat vreme de 300 de ani, persecuţii grele din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare cotitură în istoria omenirii şi s-a făcut prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dacă în cazul Sf. Ap. Pavel o lumină puternică, pe drumul Damascului, îi va schimba viaţa, făcându-l din prigonitor al creştinilor cel mai mare apostol al neamurilor, în cazul Sf. Împărat Constantin, în ajunul luptei cu Maxenţiu, o lumină sub forma Sfintei Cruci i s-a arătat pe cer, ziua în amiaza mare, deasupra soarelui, însoţită de mesajul: "Întru acest semn vei învinge". Iar, noaptea în timpul somnului, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos, cerându-i să pună pe steagurile soldaţilor monogramul HRISTOS (XP), spre a le servi drept semn protector în lupte. Şi, într-adevăr, în lupta care a urmat de la Pons Milvius (Podul Vulturului), de lângă Roma, din 28 octombrie 312, Constantin cu o mică armată (15.000 soldaţi), îl va învinge pe Maxenţiu, care avea o armată de zece ori mai numeroasă (150.000 soldaţi). Rezultatele intervenţiei divine în convertirea împăratului nu au întârziat să apară. În ianuarie 313, prin Edictul de la Milan, Împăratul Constantin cel Mare, acordă libertate religioasă deplină creştinismului, care astfel devenea o religie permisă în Imperiu. Totodată, erau anulate toate hotărârile anterioare luate împotriva creştinilor şi se retrocedau acestora lăcaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi. Sf. Constantin cel Mare nu s-a rezumat numai la acordarea de libertate Bisericii creştine, ci a devenit protectorul şi misionarul ei, favorizând-o prin tot ceea ce a putut, mai ales prin actele emise ulterior.
În toate aceste măsuri întreprinse în favoarea creştinilor, Sf. Constantin a fost îndrumat şi consiliat de mama sa, Sf. Elena, o creştină evlavioasă.
De acum, împăratul va emite legi cu profund caracter creştin. Astfel, a dat episcopilor şi preoţilor dreptul de a elibera sclavi şi a-i proclama liberi în Biserică. Acordă episcopilor sume importante din tezaurul statului pentru ridicarea de biserici şi desfăşurarea de acţiuni filantropice. Interzice aruncarea (uciderea) copiilor şi vinderea lor, care era o practică răspândită în Imperiu, prin acordarea de ajutoare părinţilor săraci.
Printr-o lege, în anul 321, Sf. Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus în Imperiu, duminica, ziua de odihnă a creştinilor.
Pentru unitatea Bisericii creştine, în anul 325, convoacă prima adunare a episcopilor din lume (318 Sf. Părinţi), la Miceea, pentru a lua în discuţie erezia lui Arie, care tulbura Imperiul. Sinodul şi-a desfăşurat lucrările în palatul imperial, iar împăratul a prezentat deschiderea şi închiderea lucrărilor. De asemenea, hotărârile luate de către episcopi au fost semnate de împărat şi promulgate ca edicte imperiale. Sf. Constantin şi mama sa, Elena, au construit numeroase biserici în Constantinopol, Roma, Nicomidia şi alte oraşe, dar mai cu seamă în Ţara Sfântă, la Ierusalim, în locurile marcate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Sf. Elena va merge personal la Ierusalim şi va întreprinde numeroase săpături, până va descoperi lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. Deci, Sf. Constantin cel Mare a văzut pe cer Sf. Cruce, în ajunul bătăliei cu Maxenţiu, iar mama sa, a descoperit-o la Ierusalim, scoţând-o din pământ. De aceea, în iconografie, cei doi apar alături de Sf. Cruce, mărturisind puterea Crucii, care a schimbat istoria omenirii.
Sf. Constantin cel Mare va trece la cele veşnice, pe 22 mai 337, fiind înmormântat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli, din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l "Cel întocmai cu Apostolii". Şi aceasta, pentru că a contribuit asemenea unui apostol, la propovăduirea şi răspândirea creştinismului, nu la nivelul unei cetăţi sau ţinut, ci în întreg Imperiul roman.

marți, 17 mai 2011

Esti un sclav

Esti un sclav

Filmele si educatia scolara prefera un portret al sclavilor ca fiinte legate in lanturi si batute cu biciul, creeind astfel o imagine opusa sclaviei, care poate fi indicata prin comentariul:"Tu nu esti asa, deaceea tu nu esti un sclav".

Dar istoria ne arata ca sclavii au fost tratati in toate felurile, unii mai cu cruzime decat altii, dar chiar si cu cel mai amabil tratament, sclavul tot sclav ramane.

Lasand la o parte imaginea stereotipa a sclavului, ca persoana nefericita legata in lanturi, sclavii sunt deseori greu de recunoscut in istorie. In cateva cazuri, de ex. in epoca medievala, erau tinuti sclavi de catre stapani prin credinta religioasa, desi ei nu se considerati sclavi, totusi asa erau tratati.

Sclavii privilegiati ai monarhilor din Asia purtau bijuterii pt. a fi stele de cinema, dar in ciuda ornamentelor si a confortului lor, erau tot sclavi.

Deci, ce este un sclav? Cum definim un sclav? Ce test sa folosim pentru a spune ca cineva e sclav? Ce ii deosebeste de oamenii liberi?

Oamenii liberi pot spune "nu", pot refuza cererile de bani, timp si copii. Sclavii nu pot. Nu exista libertate fara libertatea de a spune "NU". Daca cineva iti cere sa faci ceva si tu poti sa spui "nu" si sa refuzi, atunci esti o fiinta libera. Daca poti fi fortat sa faci ceva sau sa renunti la ceva la care nu vrei, atunci esti un sclav.

Nu trebuie folosit nici un alt test.

Cand esti fortat sa cedezi jumatate din munca ta catre guvern prin taxe care cresc mereu, atunci esti un sclav.

In istorie sclavii trebuiau sa presteze munca pentru propria subzistenta, apoi sa presteze in plus munca pentru stapani. Pentru sclavii romani, raportul dintre munca-pentru-sine si munca-pentru-stapani era de 50-50.

Cand aduni toate taxele vazute si nevazute, impozitele plus pretul crescut pe care-l platesti pentru produse, pentru ca firmele care le produc sa-si plateasca impozitele, vei descoperi ca americanii sunt in acelasi raport: jumatate-pentru-sine versus jumatate-pentru-stapani! Poti sa le impui stapanilor sa reduca taxele? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Stapanii au decis ca ei vor razboaie cu oricine traieste pe un pamant cu petrol. Ideea este ca e mai bine pentru corporatiile americane sa fure petrolul de care au nevoie, decat sa-l plateasca. Milioane de americani (si milioane in toata lumea) nu vor razboi, dar stapanii l-au inceput oricum, mintind lumea. Poti sa refuzi razboiul? Poti sa refuzi sa fii mintit? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Stapanii vor copiii tai pentru viitoarele razboaie. Deja este in congress legea de recrutare in serviciu militar a tinerilor. Poti refuza confiscarea copiilor? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Frauda voturilor nu poate fi stopata in tara, caci impunerea unui sistem de vot electronic inseamna ca alegerile vor fi decise nu de cei care voteaza, ci de cei care numara voturile. Poti refuza un proces necinstit de votare? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Daca nu vezi lanturile sclaviei, asta nu inseamna ca ele nu exista. Lanturile din fier sunt evidente, dar lanturile facute din opinii (atitudini mentale de a accepta si a consimti ceva fara a avea garantia ca e adevarat -n.t.) nu sunt recunoscute intotdeauna asa cum trebuie. Hitler a facut din poporul german sclavi si i-a fortat sa intre in razboi cu opinia (motivarea) ca Polonia era pe cale sa-i invadeze. LBJ a subjugat poporul american fortandu-i sa intre in razboi cu pretextul ca Vietnam atacase USS Madox in golful Tonkin.

Polonia n-a invadat pe nimeni. Nu au existat avioane torpedo in golful Tonkin, dar sclavii, tinuti de lanturi invizibile de opinii, au mers la razboi. Milioane au murit.

In 2003, lanturile au inceput sa fie vizibile. Dreptul constitutional la libera exprimare a fost limitat la zone "libere-de-comunicare" Un sclav poate avea o opinie atata timp cat ea nu este exprimata acolo unde deranjeaza pe alti sclavi.(...)Alte drepturi si protectii constitutionale au fost inlaturate din constitutie. Guvernul poate sa scotoceasca in dosarele personale fara motiv si fara a avea permisiune, chiar poate sa-ti sparga casa fara sa-ti dea socoteala. Simplu, declarand un cetatean ca inamic public, guvernul poate sa trimita la inchisoare cetateni americani, fara mandat de arestare si fara avocat. Ti se poate interzice sa calatoresti, doar pentru ca ai un nume neagreat.

Daca cumperi prea mult aur, sau scoti prea mult cash, sau acumulezi hrana, guvernul te va lua in evidenta.

Discutia despre constitutie este acum considerata motiv pentru a suspecta legaturi teroriste.

Tortura este sustinuta acum ca fiind "necesara" pentru "a face fata crizei". Esti in stare sa refuzi aceste modificari ale constitutiei? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Guvernul (la toate nivelele) a imprumutat trilioane de dolari si a condamnat copiii tai la plata lor. Copiii inca nenascuti vor plati datoriile. A declara viata copiilor inca nenascuti, lasati singuri la o varsta la care au drept de vot, in serviciul statului este sclavie evidenta si odioasa. Poti refuza raspunderea de a plati datoriile pe care guvernul le-a facut fara permisiunea ta? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

(...)

Esti un sclav pentru ca clasa conducatoare poate face orice vrea, poate sa ia orice vrea, si tu nu poti refuza. Poti avea libertatea sa decizi la ce canal TV te uiti diseara, sau ce marca de masina sa conduci pana la serviciu, dar ai prea putina putere asupra vietii tale in rest. Chiar si casa pentru care ai muncit ca sa o platesti in ultimii zece ani, poate sa-ti fie confiscata intr-un moment "eminent". Poti refuza? Nu? Felicitari. Esti un sclav.

Chiar daca Bush a sustinut ca teroristii urasc USA din cauza libertatilor noastre, el ne-a luat si alte libertati prin aceea ca suntem mai supervizati, mai spionati, mai limitati, mai redusi la tacere, mai taxati si mai subordonati ca niciodata in istoria noastra. Nu numai ca suntem sclavi, dar in sfarsit incepem sa ne dam seama ca am fost mereu sclavi. N-am avut drepturi pentru ca un drept nu poate sa-ti fie luat. Ceea ce am avut au fost indulgente (toleranta), date de stapani sclavilor, care pot fi luate atunci cand stapanilor le e frica de resentimentul si mania sclavilor.

Stramosii nostri au dat nastere la o natiune in care guvernul era in consens cu poporul. Noi, Poporul, am acceptat anumite obligatii si guvernul ales de noi a avut grija de suveranitatea nationala si a acceptat sa respecte anumite limite impuse de Constitutie.



Guvernul actual a rupt intelegerea, refuzand (ignorand) limitele constitutionale asupra puterii si autoritatii lor, in timp ce au marit obligatiile poporului. Esti in stare sa ii refuzi? Nu? Acesta e motivul principal pentru care ai renuntat sa fi un om liber si acum esti un sclav.

Esti un sclav. Cand traiesti sub un guvern care iti ia sanatatea si copiii tai si te minte pentru a te mentine docil si te sperie pentru a te mentine supus, poate fi altfel?



Esti un sclav. Poti ramane asa sau nu. E simplu. Nimeni nu vine sa te salveze. Nu exista eroi, nici cavaleri care vin sa te salveze. Depinde numai de tine daca tu si copiii tai vor trai ca sclavi sau ca fiinte libere.

duminică, 15 mai 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI


PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ PAŞTI

Duminica Samarinencii

Dacă ai fi ştiut Darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau! Tu ai fi cerut de la El, şi El ţi-ar fi dat APA VIE! (Ioan IV, 10)

Fraţi creştini,

Multe învăţături vrednice de luat în seamă cuprinde Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi. Ea ne arată lămurit că Iisus Hristos este Dumnezeu şi om. Prin iubirea Lui nemărginită şi smerenia cea desăvârşită a încredinţat pe femeia samarineancă şi pe toţi locuitorii din Samaria că El este Mesia Cel aşteptat chiar şi de ei, samarinenii. Să luăm aminte şi noi şi să deschidem adâncul sufletului nostru, ca să ne umplem de Harul cel ceresc, spre mântuirea sufletelor noastre.
Era o zi de vară cu soare arzător pe pământul Iudeii şi Domnul nostru Iisus călătorea, venind din Iudeia spre Nazareth, iar drumul acesta trecea prin Samaria. Obosit de călătorie, fiindcă mergea pe jos, se opreşte la Fântâna lui Iacov. Stă singur, gânditor şi parcă aşteaptă ceva. Ucenicii erau duşi în cetate să cumpere mâncare. Iisus, ca Dumnezeu adevărat, ştia că la ora aceea trebuia să vină femeia samarineancă la fântână să scoată apă. Nu trece mult şi iată că soseşte.
Parcă o vedem şi noi, gătită şi împodobită frumos, ca să placă celor ce o vor vedea venind la fântână. Iisus se opri în locul acesta tocmai ca să vâneze sufletul ei pierdut şi tulburat, ca să vâneze rodul Evei, aşa cum spun sfinţii părinţi în cântările Bisericii. Era ceasul al şaselea şi căldura soarelui dogorea puternic. Tot la ceasul al şaselea a fost aşteptată şi Eva de şarpele – diavol – la pomul oprit în grădina raiului, căzând în neascultare de Dumnezeu.
În acest moment, Iisus găseşte prilejul potrivit să pună lumină în sufletul acestei femei care vieţuia în întuneric şi păcate. Ea era cuprinsă de păcatul desfrânării, fiindcă avusese cinci bărbaţi în afara legii şi nici al şaselea cu care era acum nu era bărbatul ei legitim. Din această mocirlă a păcatelor nimeni nu putea s-o scoată decât Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer. El i-a descoperit păcatele cele grele şi a făcut-o să înţeleagă că El este Mesia cel adevărat, pe care-l aşteptau proorocii lor.
La început vedem pe această femeie cam distrată şi încrezută, spunându-i Domnului că nu are bărbat. Privind însă mai cu atenţie la Mântuitorul, rămâne încremenită de strălucirea feţei Sale, apoi se miră când înţelese că este de neam evreu şi se miră şi mai mult când văzu că vorbeşte cu ea şi chiar îl întrebă: “Cum, Tu, care eşti iudeu, îmi ceri apă mie, fiind samarineancă? Iisus îi răspunde: “Dacă ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice dă-Mi să beau, atunci tu L-ai fi rugat şi El ţi-ar fi dat APĂ VIE!
“Doamne – îi zise ea – Tu n-ai cu ce să scoţi apă, iar fântâna este adâncă, cum ai putea dar să ai apă vie, nu cumva eşti Tu mai mare decât Părintele Iacov, care ne-a dat fântâna? Iisus i-a răspuns: “Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viaţa veşnică.
“Doamne – îi spuse femeia – dă-mi această apă ca să nu mai însetez şi să nu mai vin aici să scot! Iisus îi spuse: “Du-te şi cheamă pe bărbatul tău! Femeia i-a răspuns: “N-am bărbat. Iisus i-a spus iarăşi: “Bine ai zis, că cinci bărbaţi ai avut şi acum pe acela pe care-l ai nu-ţi este bărbat, aici ai spus adevărul.
Femeia, văzându-se descoperită şi că Iisus citeşte în sufletul ei cel întinat ca într-o carte deschisă, începe a-şi mărturisi traiul ei cel greşit de până atunci şi zise: “Doamne, văd că Tu eşti un prooroc; cum este bine să se închine omul, după datina evreilor în Ierusalim, sau după obiceiul samarinenilor pe muntele Garizim? Domnul Hristos îi răspunse femeii cu aceste cuvinte: “Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh şi Adevăr.
“Ştiu – îi răspunse femeia – că are să vină Mesia, Cel căruia i se zice Hristos, când va veni El ne va spune nouă toate. “Eu sunt – îi zise Iisus – Cel ce grăiesc cu tine. Auzind femeia aceste cuvinte, a fost pătrunsă şi luminată până în adâncul sufletului, apoi cuprinsă de un avânt puternic, ca o săgeată scăpată dintr-un arc, a zburat spre satul ei, uitând la fântână şi găleata cu care venise, lepădând totodată şi firea ei veche, murdară şi plină de păcate. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor.
Aleargă în goană mare să vestească lumii din satul ei pe Iisus, Mesia. Vântul îi scutură părul, picioarele se lovesc de bolovanii drumului, mâinile se avântă mereu înainte pentru a uşura înaintarea trupului, iar în ochii şi sufletul ei arde o flacără nouă, plină de o putere curăţitoare. Buzele ei din când în când şoptesc vorbele lui Iisus: “Dacă ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu .
Dar iat-o în mijlocul satului chemând lumea şi zicând: “Veniţi, haideţi repede la fântâna strămoşului Iacov, să vedeţi pe Acela despre care ne vorbesc profeţii. La început oamenii, cunoscându-i trecutul ei păcătos, nu au prea luat-o în seamă. Ea nu s-a lăsat însă şi cu putere şi mai mare a strigat: “Veniţi să-L vedeţi, iată, mi-a spus toate păcatele mele, citeşte în sufletul omului, ştie totul şi-i aşa de bun, aşa de iertător, milos şi iubitor!
Oamenii începură să facă ochii mari şi uitându-se unii la alţii ziseră: “Niciodată n-a vorbit femeia aceasta aşa ceva, iată ce lumină îi joacă pe faţă şi cât îi este glasul de convingător! Au început a se strânge în jurul ei, iar femeia le-a relatat toată convorbirea ei cu Iisus. Tot poporul a crezut şi a pornit cu ea în frunte spre fântâna lui Iacov, iar acolo şi-au predat sufletele în mâna Celui care potoleşte toată setea sufletească.
Astfel oamenii aceştia din Samaria, care aveau gurile otrăvite de apa murdară a păcatelor, plină de poftele deşarte ale desfrânărilor, lăcomiei, mândriei şi beţiei, au cunoscut şi ei acolo lângă fântână pe Mesia cel aşteptat. Acolo şi atunci au sorbit Cuvântul cel dumnezeiesc, s-au răcorit şi s-au convins pe deplin că El este cu adevărat Iisus Hristos, Mesia cel aşteptat.
Femeia samarineancă, fiind pătrunsă de Darul lui Dumnezeu, şi-a schimbat viaţa ei cea păcătoasă cu chip cuviincios şi evlavios a început să propovăduiască cu lacrimi în ochi cum L-a întâlnit ea pe Domnul la fântâna lui Iacov şi cum a primit de la El, prin botez, numele de FOTINI. Cu mare dragoste şi credinţă mergea din sat în sat, din oraş în oraş şi vestea Cuvântul lui Dumnezeu.
În vremea împăratului Neron al Romei, această femeie împreună cu cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi şi Chiriachi, precum şi cu cei doi fii ai ei, Victor şi Iosif, au îndurat trei ani de temniţă grea şi cele mai cumplite chinuri. Aşa şi-au sfârşit viaţa luând cununa muceniciei, dar au lăsat în dreapta credinţă mulţime nenumărată de creştini, la fântâna lui Iacov, care este Sfânta Biserică. Darul şi Harul Mântuitorului pe care-L cunoscuse la fântâna lui Iacov au ajutat-o pe Fotini să se ridice mai presus de mocirla lumii acesteia şi să-i ajute şi pe alţii.
Harul lui Dumnezeu, această forţă şi putere, a îmbrăcat şi pe apostolul Pavel, căci aşa zice el: “Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi Harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar. Darul lui Dumnezeu şi Harul lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru, preoţii folosind la slujbe ambii termeni. Harul lui Dumnezeu este o putere supranaturală, care vine în ajutorul sufletului nostru bolnav ca să-l vindece şi să-l întărească.
Harul lui Dumnezeu este graţia care colaborează cu mintea şi voinţa noastră ca să ne ridice biruitori peste ispitele materiale. Harul este o putere necunoscută lumii; el nu se află nici în sânge, nici în carne, despre el nu vorbeşte nici psihologia, nici fizica, nici o altă ştiinţă. Despre Har vorbeşte numai religia creştină. Harul e darul lui Dumnezeu care ajută şi desăvârşeşte natura. Darul lui Dumnezeu este energia spirituală, forţa sfântă şi puterea Duhului pe care Dumnezeu o trimite sufletului omenesc.
Darul lui Dumnezeu este ajutorul cerului, mâna Tatălui, mila Fiului şi raza Duhului Sfânt prin care se arată iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Darul lui Dumnezeu este focul cel sfânt care încălzeşte în dragoste inimile creştinilor, este apa cea vie făgăduită de Mântuitorul femeii samarinence. Darul sau Harul sfinţeşte sufletul şi nimiceşte păcatul, aşa după cum soarele nimiceşte microbii. Harul e o putere necunoscută în Vechiul Testament.
Legea veche a descoperit numai păcatul şi neputinţa de a ne elibera din braţele lui. Harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. De aceea zice Sfântul Pavel: “Prin Har sunteţi mântuiţi. Harul ne face liberi şi stăpâni pentru că el ne face curaţi. Un suflet plin de har e ca o grădină de flori, de parfum şi fructe.
Un om înarmat cu forţa Darului devine un nebiruit, plin de voinţă, care luptă totdeauna cu succes în războiul sufletului cu amăgirile, cu patimile şi ispitele cărnii. Numai Darul lui Dumnezeu a putut face din oameni sfinţi şi mucenici, eroi ai credinţei, speranţei şi iubirii creştine. În toţi oamenii patimile sunt vii, dar în oamenii Harului ele sunt legate; este vie patima, dar este legată. Cine stăpâneşte peste patimi e împărat. Dacă vrem să vină peste noi Harul lui Dumnezeu, trebuie să ne ferim de păcate, în special de păcatele mari, de moarte, mai ales de mândrie, căci zice Duhul Sfânt prin gura Apostolului Iacov: “Dumnezeu celor smeriţi le dă Har, iar celor mândri le stă împotrivă. Toţi sfinţii lui Dumnezeu au propovăduit în lume învăţăturile Mântuitorului Iisus cu multă înflăcărare din Darul lui Dumnezeu.
Religia noastră creştină ortodoxă nu este cunoscută, nu este înţeleasă, nu este apreciată frumuseţea ei dumnezeiască. Nu numai că nu se mănâncă din hrana aceasta duhovnicească a religiei noastre, dar ea nu e nici gustată. Puterea ei e neştiută, e nevoie de lucru, de chemare, ca lumea să vină să vadă, să pună degetul ca Toma şi să cunoască adevărul religiei noastre. E bine să pornim cu toţii la lucrul femeii samerinence şi să începem să-i trezim pe cei din jurul nostru din amorţeală şi nepăsare.
Treziţi pe membrii familiei, treziţi pe prieteni şi necunoscuţi, vorbiţi-le despre dragostea lui Hristos, aduceţi-i în faţa Altarului, luminaţi pe neştiutori, încurajaţi pe cei şovăielnici, luaţi-i pe drumul binelui şi al credinţei, căci dureros lucru este să vezi numele lui Dumnezeu hulit. Sfintele Taine sunt luate în bătaie de joc şi pretutindeni se ridică hulitori împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor. Trebuie să se sfârşească odată cu această ruşine care nu se întâlneşte în nici o altă parte. Pângăritorii trebuie înfieraţi, defăimătorii reduşi la tăcere.
De aceea căutaţi să apăraţi dreapta credinţă ortodoxă când este atacată. Opriţi răul oriunde îl întâlniţi, certaţi şi pedepsiţi copiii când înjură şi-şi bat joc de lucrurile sfinte. Aveţi îndrăzneala şi vorbiţi cu convingere, căci numai aşa veţi împlini datoria de creştini adevăraţi, următori ai dreptei credinţe şi vă veţi asemăna cu samarineanca din Evanghelia de astăzi.
Strigaţi din convingerea inimii cu toată puterea credinţei, căci lumea trăieşte în întuneric, ca la începutul păgânismului. Lupta e în toi, căci lumina s-a încăierat cu întunericul, adevărul cu minciuna, binele cu răul. Lumea este stăpânită de cele mai sălbatice păcate, care nici în păgânism nu se găseau. De aceea mulţi se vor prăbuşi din nenorocire în nenorocire şi vor pieri pentru totdeauna. E o datorie sfântă din partea noastră, a creştinilor care cunoaştem credinţa, să dăm ajutor acestor suflete care se pierd din neştiinţă pe diferite căi. Unii cad în ghearele sectanţilor, alţii cad în păcatele cele grele ale beţiei, avorturilor, desfrânărilor, nedreptăţilor şi tuturor înşelătoriilor.
Creştinii noştri s-ar putea asemăna cu nişte păsări împăiate. Cei care aţi vizitat un muzeu de păsări împăiate aţi văzut că parcă te afli aievea într-un codru. Vezi colo un vultur cu aripile întinse, parcă stă să zboare; în altă parte mierla cu ciocul deschis, gata să cânte, în altă parte o lebădă pluteşte pe apă şi aşa mai departe. Aceste păsări însă au numai chip de viaţă, în realitate sunt moarte, umplute cu paie.
Aşa şi creştinii noştri, fac unele forme creştineşti, dar nu este duh de viaţă în ei, sunt doar cu chipul creştini. Creştinii noştri se ţin de anumite date, poartă nume de sfinţi, dar faptele sunt păgâneşti, viaţa cea sufletească este moartă, pentru că nu este duh în gura lor, în inima şi în viaţa lor. Oamenii nu se mai hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai vin la Biserică, care este fântâna lui Iacov şi care are apa cea vie ce-l poate face pe om fericit. Această apă îi aduce mulţumire sufletească, îi înviorează sufletul omorât de păcate şi îl mângâie în toate necazurile lui, aşa cum s-a refăcut şi femeia samarineancă.
Sufletul ei s-a schimbat îndată, Cuvântul lui Dumnezeu i-a pătruns în inimă, viaţa ei s-a luminat, căci îndată s-a hotărât să lase murdăria păcatelor şi să urmeze Bunul Învăţător. Ea, care trăise cu şase bărbaţi în concubinaj, a urât viaţa ei cea păcătoasă şi s-a întors cu tot sufletul la Dumnezeu. Să ia aminte femeile noastre creştine de astăzi care trăiesc cu bărbaţii lor fără binecuvântarea Bisericii şi să se hotărască a nu-şi mai bate joc de credinţa lor, de sufletele şi trupurile lor, căci nu mai este vreme de pierdut şi Dumnezeu va cere socoteală pentru atâţia ani de aşteptare.
Pe Domnul Hristos şi astăzi, fraţi creştini, îl găsim la fântâna lui Iacov, aici în Biserică, şi de aici vă trimitem pe cele necununate acasă, să vă aduceţi bărbaţii la Biserică şi să vă cununaţi. El trimite mamele să vină aici cu copiii şi nepoţii, vă trimite pe toţi care v-aţi adunat aici astăzi, căci fiecare aveţi de adus pe câte cineva la fântâna lui Iacov.
Duceţi-vă şi spuneţi-le despre fântâna aceasta cu apă vie şi de Mesia care ne vorbeşte Cuvântul adevărului. Spuneţi-le şi grăbiţi-vă cu toţii să vină acum, până nu se sparge găleata, până când nu seacă fântâna, până când nu se închid uşile, fiindcă atunci vor plânge în zadar, căci bunătăţile s-au vândut, târgul s-a închis, iar neguţătorii au plecat departe în ţara cea de sus.
Sfinţii prooroci ne spun că, în zilele din urmă Dumnezeu va lua Harul Său şi se vor rări învăţătorii cei adevăraţi, duhovnicii cei iscusiţi, iar Jertfa cea necurmată, adică Sfânta Liturghie va înceta aproape de tot. Să ne trezim dacă vrem să ne mântuim, să imităm pe Hristos şi urmaşii LUI, să nu fim cu două feţe , una spre Dumnezeu şi alta spre diavol, căci un singur suflet avem şi, dacă nu îngrijim de el, l-am pierdut pentru totdeauna.
Să fim atenţi cu sufletul nostru, să nu păţim şi noi cum a păţit o femeie care şi-a uitat copilul în leagăn când îi luase casa foc. S-a grăbit sărmana mai întâi să-şi scoată banii, hainele, dar copilaşul l-a uitat adormit în leagăn. Când şi-a adus aminte de el, era prea târziu, căci copilul arsese împreună cu leagănul. Întocmai aşa fac mulţi cu sufletul lor. Aleargă în sus şi în jos, se străduiesc să-şi strângă bani, să-şi umple şifonierele cu haine, să mănânce, să chefuiască, iar bietul suflet – copilul acesta din noi – e uitat şi părăsit în focul păcatelor şi al pieirii veşnice.
Cei mai mulţi pe patul morţii se trezesc că şi-au uitat sufletul, dar atunci e prea târziu. Multora dintre noi ni s-a întâmplat să vedem pe câte cineva că moare şi cere preotul pe patul morţii, dar mai înainte nu i-a trebuit spovedanie şi împărtăşanie, nu i-a trebuit biserică. Acestora nimenea nu le garantează mântuirea. Să se grăbească să vină până nu e prea târziu.
Cu toţii am văzut câte o dată poate pe cineva care a sosit prea târziu la gară şi a scăpat trenul. Aşa stând eu într-o zi pe o bancă, într-o gară mare, am văzut cum un soldat întârziat alerga să prindă trenul tocmai când ieşea din staţie. Fugea bietul om abia putând să-şi tragă sufletul. Când a intrat în casa de bilete, aceasta era închisă şi n-a mai putut să-şi scoată biletul, nemaigăsind nici loc în vagon, dar totuşi a plecat acolo unde trebuia. După plecarea trenului, soseşte în gară un alt călător, liniştit, cu ţigara în gură, cu mâinile în buzunar, uitându-se liniştit în depărtare, crezând că trenul a întârziat.
Aflând că trenul tocmai plecase, a început a se văita şi a se întrista. Cineva căuta să-l încurajeze, spunându-i că trenul vine şi a doua zi. Dar omul nostru răspunse: “O, nu, mâine e prea târziu, căci astăzi se judecă procesul meu; o, nenorocitul de mine, cu siguranţă voi fi condamnat.
Această întâmplare m-a făcut să cuget asupra multor cazuri când, din pricina amânărilor pe care noi le facem mereu, pierdem trenul şi apoi aflăm şi ne văicărim fără folos. Un şcolar, dacă nu s-ar duce mai devreme, poate pierde examenul. Un bolnav care amână mereu operaţia, atunci când durerile se înteţesc se hotărăşte şi pleacă, dar cu multă grijă şi aflând că a venit prea târziu, iar boala e înaintată, începe a se tângui că nu a venit mai devreme şi astfel omul nostru, amânând mereu, şi-a pierdut vindecarea.
Un om care nu-şi poate plăti datoriile la timp plăteşte amendă sau aceasta se majorează şi exemplele de acest fel ar putea continua. Tot aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti, fraţi creştini. Căci duhurile necurate atâta ne îndeamnă să tot amânăm venirea noastră la gară – la biserică – pentru a prinde trenul mântuirii, mergerea noastră la doctor, la duhovnic, la spovedit. Şi tot aşa diavolul îi spune tot mereu omului la ureche că e prea devreme să mergi la biserică, că n-ai păcate, că te poţi ruga şi acasă, că eşti tânăr şi mai ai mult de trăit, că acolo, la biserică, se duc doar cei bătrâni.
Astfel, ucigaşul acesta de demon nu-l lasă pe om să se întoarcă la Dumnezeu, să se lase de păcate şi să-şi îndrepte viaţa. Vede omul plecând pe mulţi din viaţa aceasta de moarte năprasnică şi-i conduce chiar el la cimitir, dar el tot nu crede că într-o zi îi vine şi lui rândul să-l ducă alţii acolo; pentru că aşa este omul, ca şi o floare care se veştejeşte şi-apoi moare.
Când te uiţi în cimitir, vezi pe cruci scrise mai multe suflete care au trăit aici până în 20, 30 de ani şi tot mai rar bătrâni de 70, 80 de ani. De aceea, fraţi creştini, să ne silim să nu pierdem trenul mântuirii noastre. Mâine poate fi prea târziu. Veniţi la Dumnezeu, veniţi, că am aflat pe Mesia, veniţi la fântâna lui Iacov ca să luaţi apă vie, să luaţi Darul şi Harul ceresc, căci numai aici, în biserică, se revarsă din mâna lui Dumnezeu.
Chemaţi-L pe Mântuitorul Iisus Hristos şi rugaţi-L să intre în casele dumneavoastră, aşa cum L-au rugat samarinenii să rămână la ei, iar Iisus, ne spune Sfânta Evanghelie, a rămas în cetatea lor două zile, învăţându-i, miluindu-i şi săturându-i pe toţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul adevărului. Să nu ne înşelăm gândindu-ne că Dumnezeu ne iartă fără să ne întoarcem la El, fără să ne lăsăm de păcate, fără pocăinţă, fiindcă Dumnezeu e bun, dar e şi drept.
De aceea a rânduit o zi de judecată pentru toată lumea şi chinurile iadului le-a rânduit pentru cei care ascultă de diavolul. Să alergăm şi noi, ca femeia samarineancă, să spunem celor ce vor să-şi salveze sufletul să vină la Iisus, să se întoarcă la Dumnezeu, că nu se poate sluji la doi domni. Trebuie să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, aşa cum am făgăduit prin naşii noştri la botez, căci numai aşa vom primi, de la Dumnezeu, Darul şi Harul Său mântuitor.

Rugăciune
Doamne, Dumnezeul puterilor, al milei şi al îndurărilor, trimite Harul Tău peste noi ca să ne lumineze mintea, să ne trezească conştiinţa, să ne întărească voinţa şi să ne sfinţească viaţa. Duhul Tău să se coboare în noi, ca să nu mai fim neputincioşi şi să slujim materiei. Dă-ne Doamne Harul Tău, pe care L-ai dat sfinţilor Tăi, căci fără de el şi fără Tine, Iisuse, nu putem face nimic.
Apără-ne, mântuieşte-ne şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule cu Harul Tău.

Amin.

sâmbătă, 14 mai 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ PAŞTI

PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ PAŞTI

Duminica slăbănogului

Iisus a zis slăbănogului: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău! (Ioan V, 14)

Fraţi creştini,

Cine nu este cuprins de milă şi de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulţi ani? Cum să nu-ţi inspire milă când vezi o fiinţă omenească sfârşită de puteri, cu ochii duşi în fundul capului, galben la faţă şi tot trupul lui numai pielea şi osul, un om care aşteaptă de la alţii o mângâiere, o încurajare, un pahar cu apă sau puţină mâncare.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne-a istorisit vindecarea unui astfel de slăbănog care zăcea de 38 de ani. În Postul Paştelui am auzit despre vindecarea altui slăbănog, care fusese adus înaintea Domnului Hristos de 4 oameni, cu patul. Slăbănogul de astăzi însă aştepta de 38 de ani şi nădăjduia că se va găsi un om care să-l arunce şi pe el în scăldătoarea Vitezdei şi să se facă sănătos. Dar de atâţia ani nu s-a găsit nimeni să-l ajute.
Iată că într-o zi cu soare şi frumos, o zi senină şi plină de lumină, se opreşte în faţa lui un om frumos şi minunat, cu chipul blând şi dulce, care-i zise cu blândeţe: "Voieşti să te faci sănătos? Cine era acest om? Era Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Văzând Iisus cum îl chinuia boala de multă vreme şi cunoscând ca un Dumnezeu păcatele acestui slăbănog, căci pentru păcatele lui se chinuise 38 de ani, a voit să-l aleagă din această mulţime de bolnavi şi să-l vindece.
Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: "Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea. Iată deci că din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Aceasta ne arată că erau foarte împietriţi oamenii şi atunci, egoişti şi fără omenie.
Scăldătoarea aceasta numită Vitezda - ceea ce înseamnă "Casa Milosteniei - se afla în Ierusalim la Poarta oilor, căreia i se zicea aşa pentru că aici erau spălate de măruntaie oile care erau aduse jertfă la templu. Împrejurul lacului Vitezda erau cinci pridvoare sau foişoare, în care se găseau mulţi bolnavi ce aşteptau mişcarea apei, căci un înger se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa, iar cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos ori de ce boală era cuprins.
Dar pentru ce se vindeca numai un singur bolnav după tulburarea apei? Pentru că scăldătoarea de la Poarta Oilor închipuie scăldătoarea cea tainică a Sfântului Botez care este în Biserica noastră Ortodoxă, ştiind că un singur botez este valabil. Pogorârea îngerului în scăldătoare închipuia venirea Harului Sfântului Duh în apa botezului, că nu apa singură spală păcatele, ci Harul dumnezeiesc.
Acest slăbănog de la Poarta Oilor a trebuit să aştepte 38 de ani ca să poată plăti canon pentru păcatele făcute de el, iar acum s-a împlinit vremea ca să se arate Mântuitorul Cel ce a ridicat păcatele lumii ca să-l tămăduiască. Dar pentru ce-i zise Mântuitorul: "Voieşti să te faci sănătos? Nu ştia oare Domnul cât de mult voia el să se facă sănătos? De la alţi bolnavi am văzut cum Domnul cere credinţă, acestuia vedem că îi cere voinţă, dar voinţa pe care o cere este aceea de a se face sănătos şi cu sufletul.
Aceasta o cere şi de la noi Domnul, ca să ne vindecăm sufletul de patimi şi de păcate şi să nu ni se întâmple ceva mai rău, adică să fim osândiţi în chinurile iadului, în vecii vecilor. După ce nenorocitul slăbănog termină de spus necazul lui înaintea Domnului, bunul şi iertătorul Iisus îi zise: "Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă! La porunca lui Iisus, venele trupului slăbănogit au prins puteri şi s-au întărit cu totul, iar el începu să meargă. Toţi s-au mirat văzând cum pleacă sănătos pe picioarele lui acela care era anchilozat, cum a început să-şi strângă salteluţa pe care zăcuse şi păturica lui cea săracă, şi cum a pornit vesel pe picioarele lui acasă.
Mare le-a fost mirarea oamenilor care l-au văzut. Dar nu s-a găsit nici unul să aducă slavă lui Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu era Acela cu chip de om şi numai Dumnezeu a putut să facă o astfel de minune. Slăbănogul nu ştia cine este doctorul lui. Dar după puţin timp Domnul Hristos l-a găsit în biserică şi i-a zis: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva şi mai rău!
Ziua aceea când a făcut Iisus această minune era într-o sâmbătă. Evreii cei pizmaşi şi plini de invidie, când au văzut pe slăbănogul vindecat şi cu sarcina patului în spate, au strigat la el cu răutate: "Nu-ţi este îngăduit să-ţi ridici patul în ziua sâmbetei! Invidia din inima lor i-a orbit cu totul, căci n-au mai văzut nici binele săvârşit, nici pe Dumnezeu care şi-a făcut milă cu acest nenorocit. Aceşti cărturari făţarnici, farisei, ţineau legea de formă, ţineau la literă şi nu puteau să vadă în această minune puterea lui Dumnezeu, pentru că ei ziceau că a fost călcată sâmbăta şi deci acest om nu poate fi de la Dumnezeu.
Iată invidia, zavistia aceasta a diavolului care face pe oameni să vorbească de rău minunile lui Dumnezeu şi pe oamenii lui Dumnezeu. Această fiară otrăvitoare are 7 capete. Din ele aruncă otrava purtătoare de moarte. Cel dintâi cap este mândria, al doilea este iubirea de argint, al treilea lăcomia, al patrulea lenea, al cincilea desfrânarea, al şaselea mânia şi a şaptea este invidia. Din toate aceste capete se varsă otravă aducătoare de moarte pentru suflet. Otrava invidiei este însă mai puternică decât celelalte.
Toate celelalte păcate de moarte sunt săvârşite de om pentru câte un folos, dar invidiosul este chinuit de otrava invidiei, în suflet şi în trup, fără nici un folos, lui părându-i rău de fericirea aproapelui, de binele vecinului, de progresul altuia şi mai ales de darurile pe care le au unii de la Dumnezeu. Invidiosul se bucură numai atunci când aude de nenorocirea aproapelui, atunci când a căzut în păcate, iar dacă mai e şi la închisoare, atunci are o bucurie şi mai mare.
De aceea când vede că-i merge bine şi sporeşte în cele bune, invidiosul caută să-i pună tot felul de piedici, să-l vorbească de rău, să-l clevetească, să-i zică rătăcit, să-l desconsidere în faţa lumii ca nimeni să nu-l mai iubească. E prea mult de vorbit de acest cap al invidiei. Dar să-i lăsăm acum pe cei ce sunt otrăviţi de el şi să-i compătimim, fiindcă o pedeapsă mai mare ca aceasta nici că se poate, distrugându-le sufletele şi trupurile.
Sfânta Evanghelie de astăzi nu ne spune că slăbănogul i-ar fi mulţumit Domnului pentru că l-a tămăduit. Dar ne spune că s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel ce l-a făcut sănătos. Poate şi el, ca şi alţii, a fost nerecunoscător, a uitat îndată de binefăcătorul său şi nu L-a urmat ca să-I asculte sfintele învăţături. De aceea Domnul Hristos a ştiut cu cine stă de vorbă şi i-a zis: "Vezi să nu mai păcătuieşti şi celelalte.
Ştia Iisus, ca un Dumnezeu ce era, că acel slăbănog va stărui în păcate ca şi înainte şi va face chiar un păcat mai grozav, puţin mai târziu. Din tradiţie şi dintr-o carte veche a Bisericii se spune că acest slăbănog vindecat de Iisus se numea Isac Lachedem. I se mai zice şi evreul rătăcitor. Când Mântuitorul urca cu Crucea pe dealul Golgotei, hulit şi batjocorit, însetat şi nemâncat, s-a oprit în dreptul casei acestui Isac Lachedem, căci pe acolo ducea drumul spre Golgota. Atunci Isac a ieşit şi el la poartă împreună cu vecinii, iar Domnul văzându-l l-a rugat să-i dea puţină apă. La refuzul acestuia, Iisus l-a rugat să-I dea voie să se odihnească pe banca de la poarta lui; dar acesta îi zise cu asprime: "Nu-ţi dau voie să stai, mergi de aici!
Atunci Domnul Hristos se întoarce către el şi-i zise: "De acum încolo să mergi şi tu mereu, până la a doua Mea venire. Se spune că şi astăzi acest evreu nerecunoscător, care s-a asociat cu ceilalţi hulitori, trăieşte şi umblă neîncetat, străbătând pământul în lung şi-n lat fără să i se întâmple ceva. Merge prin pustietăţi, prin jungle periculoase şi s-a aruncat chiar în vulcanul Vezuviu din Italia, pentru că el vrea să moară, dar nimic nu i se întâmplă pentru că blestemul dumnezeiesc este asupra lui.
Animalele sălbatice vin până lângă el, îl miros, dar sunt cuprinse de o aşa scârbă, că nu se pot atinge de el. Iată că se apropie 2000 de ani şi el merge, merge mereu pe pământ. Acum nu mai vrea să se facă sănătos, ci doreşte să scape de povara vieţii, dar în zadar, căci lucrurile neînsufleţite nu-l primesc, ci totul şi toate îi spun şi-i repetă cuvintele Mântuitorului spuse la poarta casei lui: "Mergi, mergi! Iar el merge până va veni Domnul să judece viii şi morţii.
Blestemul dumnezeiesc a căzut peste el ca şi peste toţi cărturarii şi fariseii, în frunte cu Anna şi Caiafa, căci toţi, împreună cu Pilat, şi-au sfârşit viaţa lor în diferite chinuri, ducându-se în focul iadului. Blestemul dumnezeiesc a căzut peste toţi cei care au cerut răstignirea Domnului, căci au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului, căzând în grea sclavie, chinuiţi în diferite feluri, arşi de sete, de foame, rămaşi fără ţară, şi aceasta, iată, aproape de 2000 de ani.
S-a împlinit tot ceea ce au cerut ei cu gura lor când au zis: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Spunând Domnul slăbănogului să nu mai păcătuiască, s-a gândit la toate oile cele rătăcite ale casei lui Israel, precum şi la noi, şi să nu ni se pară lucru de glumă, căci dacă ne ţinem tot mereu de păcate, blestemul dumnezeiesc apasă asupra noastră, a casei şi a copiilor noştri. De altfel, pentru păcatele grele pe care le facem şi nu le mărturisim la timp, vin peste noi fel de fel de necazuri, greutăţi şi boli, neînţelegeri şi despărţiri între soţi.
Pe toţi cei care nu se lasă de insultele şi hulele aduse lui Dumnezeu, de luarea numelui Său în deşert, de înjurături, drăcuieli şi blesteme, pe toţi aceştia îi urmăreşte blestemul dumnezeiesc ca şi pe toţi răstignitorii Lui. Şi apoi, dacă i-apucă moartea aşa, în tot felul de păcate, se duc şi-n fundul iadului, acolo unde se chinuiesc creştinii care şi-au lepădat credinţa, botezul şi care s-au lepădat de Sfânta Biserică. Acolo merg toţi cei care s-au făcut pricină de sminteală altora, ca fariseii şi cărturarii cei făţarnici.
Acolo se chinuiesc părinţii care nu-şi învaţă copiii rugăciuni, n-au grijă să-i spovedească, să-i împărtăşească, îi lasă să trăiască necununaţi, şi astfel cresc ca nişte buruieni otrăvitoare. De aceea copiii de astăzi otrăvesc sufletele părinţilor lor pe pământ, iar la sfârşitul vieţii vor moşteni cu toţii suferinţele iadului. Vai, grozav trebuie să fie iadul acesta, când mă gândesc la o istorioară vrednică de amintit, tot despre un bolnav care se chinuise şi el vreo 30 de ani.
Suferinţele acestui bolnav erau mari şi totdeauna se ruga lui Dumnezeu, ori să-l facă sănătos, ori să-i ia sufletul. Pe când se ruga el cu încredere şi evlavie îi apare un înger şi-i zice: "Iată, omule, ţi-a auzit Dumnezeu rugăciunea, dar pentru păcatele tale ai mai avea de suferit încă trei ani pe pământ de aici înainte. Dumnezeu mă trimite să te întreb ce preferi, să suferi încă trei ani aici, în lumea aceasta, sau trei ceasuri dincolo, în iad? El spuse că preferă trei ceasuri în iad; îngerul îndată i-a luat sufletul şi l-a dus în iad, lăsându-l în foc. După un ceas se întoarce să vadă ce face sufletul. Acesta când l-a văzut a strigat cu mare glas: "Vai, sfinte îngere, nu credeam să fie nedreptate la Dumnezeu, ai spus că mă laşi numai trei ceasuri şi a trecut atâta amar de ani, că nu credeam să mai vii.
Taci, omule, zise îngerul, n-a trecut decât un ceas şi mai ai de suferit încă două ceasuri. Când a auzit, l-a rugat pe înger să-i ducă sufletul înapoi în timp să se chinuiască nu 30 de ani, ci toată viaţa, şi-i va fi mai uşor decât acele chinuri ale iadului.
Vai, fraţilor, adevărat este şi ştim cu toţii aceasta, că numai o noapte te doare o măsea şi ţi se pare un an, dar să stai în chinurile iadului? Acolo, spun sfinţii părinţi că nu rămâne nici o părticică a sufletului să nu sufere. Aici te doare o măsea, un ochi, o mână, dar în iad sufletul întreg suferă dureri nemaipomenite. Grozav loc este iadul!
Unul dintre ucenici a întrebat pe Domnul să-i spună cât de adânc este iadul. Domnul a răspuns că dacă o piatră de moară va fi în cădere timp de trei ani şi jumătate, abia dacă ajunge la fundul iadului. "Doamne - a zis Sfântul Ioan Teologul - dacă un păcătos se duce în fundul iadului şi n-are pe nimeni să se îngrijească de el pe pământ cu sărindare, pomeni şi parastase, va mai ieşi de acolo? Domnul a răspuns: "O pasăre mare de se va duce o dată pe an la o stâncă de piatră să-şi ascută ciocul de ea, atunci când s-o toci stânca va ieşi un astfel de păcătos de acolo, adică niciodată.
Ştiinţa ne descoperă că dedesubtul pământului este foc, smoală, păcură, apă clocotită. Ştim că acestea ies din fundul pământului şi ne dovedesc existenţa iadului. Diavolul nu are nimic frumos pentru noi, ci numai suferinţă, plângere şi tânguire. El n-are ce să ne dea. Cine face voia lui, acela se face părtaş la chinurile iadului, cu el la un loc, fiindcă dedesubtul pământului este iadul cu suferinţele lui, iar sus în ceruri este locaşul drepţilor şi odihna tuturor făcătorilor de bine.
Aici pe pământ suntem la mijloc între bine şi rău, între fericire şi nenorocire. De aceea vedem o zi bună şi zece rele; aici binele este amestecat cu răul, aici este o parte din rai, dar şi o parte din iad. Trandafirul este frumos, are miros plăcut, dar are şi ţepi usturători. Fructele sunt dulci, frumoase, dar au şi coji care trebuie aruncate. Aici binele este amestecat cu răul, aşa cum e trupul cu sufletul.
Omului i-a rânduit Dumnezeu să treacă prin două vieţi şi să rămână în a treia. Prima viaţă este cea din pântecele maicii noastre, timpul celor nouă luni până la naştere. Deşi nimeni nu ştia ce-l aşteaptă în această viaţă, totuşi toţi ne-am născut plângând, parcă ştiind că ne-am născut în valea plângerii, a suferinţelor, a necazurilor.
După cum din prima viaţă nu putem şti ce ne aşteaptă în a doua, tot aşa din viaţa aceasta a doua, unde ne aflăm acum, este greu să pătrundem cu vederile noastre trupeşti viaţa veşnică unde va rămâne sufletul pentru totdeauna.
Doar prin sfintele învăţături ce se revarsă de la Dumnezeu prin Sfânta Biserică şi prin credinţă va putea creştinul să se înalţe la acele locuri veşnice. De aceea să credem cu tărie şi să fie ştiut că aşa cum am venit în lumea aceasta cu trup şi suflet prin uşa naşterii, aşa va veni o zi când vom lăsa trupul acesta pământului şi pe uşa morţii vom trece cu sufletul în veşnicie, în viaţa cea de veci fericită sau în chinurile cele fără de sfârşit ale iadului.
Bietul suflet va lua cu el bagajul faptelor bune sau rele şi se va prezenta umilit şi tremurând în faţa Dreptului Judecător. Greu va fi atunci pentru sufletul care nu s-a descărcat de păcate aici, pe pământ, prin spovedanie. Greu va fi atunci de toţi cei care au călcat în picioare toată învăţătura Bisericii, văzând că nu mai au scăpare. Greu va fi atunci celor care au încredinţat averile şi banii copiilor ca să-i salveze şi să le facă cele de trebuinţă după moarte, iar ei nici nu se gândesc, mănâncă, beau, petrec şi au uitat demult de ei; şi aşa îşi va lua plata fiecare, după cum a făcut în viaţă.
Păcatul trebuie să se plătească undeva, trebuie să se ispăşească prin durere tot ceea ce s-a făcut cu plăcere, ori în această viaţă, prin pocăinţă sinceră, spovedanie curată, ori în osânda veşnică, fără de sfârşit. Aici suferinţa se mai poate amâna din partea Domnului la acei care se întorc la Dumnezeu cu credinţă şi-şi recunosc păcatele. Dar cei care nu vor să ştie de Sfânta Biserică şi râd de cei credincioşi, batjocorindu-i, să fie încredinţaţi că dacă îi apucă moartea aşa nu mai au nici o scăpare.
Pentru aceasta Dumnezeu a lăsat suferinţa, ca un bici aspru care pedepseşte pe omul vinovat de aici, ca să nu se piardă pe veci în iad. Sfintele cărţi spun că înainte de sfârşitul lumii vor veni anii durerilor, ani grei de suferinţă, anii bolilor, ai războaielor, ai foametei, anii cutremurelor şi a tot felul de greutăţi. Cine nu va avea ochi să vadă şi nu se va întoarce nici din acestea, pierzarea-l aşteaptă. Noi le socotim rele toate acestea, însă suferinţa este cea mai bună doctorie pentru salvarea sufletului, aşa după cum vindecarea bolilor trupeşti se face cu pastile amare, acre şi tăieturi adânci de bisturiu, îndepărtându-se putregaiul.
Suferinţa trebuie s-o vedem şi s-o găsim de bună şi din alt punct de vedere. Ea este un altar curăţitor, unde se curăţesc sufletele noastre de rugina păcatelor, se înfrumuseţează, se luminează şi astfel se pot apropia mai uşor de Dumnezeu.
Suferinţa este postul sufletului. Omului când îi merge bine, când are de toate şi e sănătos uită de suflet, nu vrea să ştie de Dumnezeu şi se leagă cu toată fiinţa lui de plăcerile lumii acesteia. Dar când trimite Dumnezeu suferinţa, îndată îşi aduce aminte de suflet, începe să se roage şi se duce şi la biserică. Dar nu toţi fac aceasta, ci o parte se duc tot la diavol, tot pe el îl caută, la vrăjitoare, la descântătoare.
Iată ce binecuvântare revarsă Dumnezeu prin suferinţă, dându-i omului mijlocul de a se mântui. Când o mamă simte că viaţa copilului ei e în pericol, îl ia în braţe şi se duce la doctor să fie operat. Copilul se zbate, ţipă şi ar vrea s-o lovească pe mama lui, fiindcă suferă, dar până la urmă e salvat. Tot aşa face Dumnezeu cu noi, vrea să ne scape sufletul, dar să vrem şi noi.
Un pictor francez a zugrăvit odată un prea frumos tablou, intitulat "Valea Plângerii. Tabloul înfăţişează o vale împrejmuită cu stânci în care se află o mulţime de oameni în suferinţă. Toţi au feţele scăldate în lacrimi, asupra tuturor apasă un jug de dureri nemaipomenite. Dar iată că între nenorociţii aceştia este un bărbat îmbrăcat în veşmânt alb cu o cruce pe umeri. Este Iisus. El face semn mulţimii să-L urmeze. Toate privirile sunt îndreptate spre drumul strâmt şi pietros spre care arată Mântuitorul cu mâna, iar mai departe, la capătul drumului, se zăreşte o grădină plină de flori strălucind în soarele de primăvară.
Prin acest tablou pictorul vrea să dea grai adevărului că Iisus este marele mângâietor în suferinţă. Dar prin ce mângâie Mântuitorul pe credincioşii Săi? Prin cele două privelişti pe care le deschide înaintea ochilor: prima reprezintă drumul strâmt şi pietros, suferinţele, Crucea Lui, iar cealaltă reprezintă viaţa veşnică, grădina raiului.
Pe Golgota noi vedem fiinţa cea mai nevinovată şi cea mai sfântă îndurând chinurile cele mai grozave, pe Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, răstignit şi ucis. Parcă ne zice: "Priviţi toţi cei ce treceţi pe cale şi vedeţi de este vreo durere ca durerea Mea! În faţa acestei privelişti simţim cum în inimi ni se strecoară un balsam de durere şi mângâiere, şi văzând cât de mare a fost durerea Lui ne potolim în mânia noastră, când vedem cât de mici suntem în răbdare.
Noi suferim, sunt loviţi, înşelaţi, dezamăgiţi, dar toate acestea le merităm, sunt plata păcatelor noastre. Dar Iisus cu ce a greşit? Ce sunt suferinţele noastre în comparaţie cu patimile Lui?
Şi astfel, privind la suferinţele Domnului, sorbim şi noi un strop de mângâiere cerească, o putere tainică ni se strecoară în suflet şi, oricât am fi de împovăraţi de greutatea necazurilor, pilda Răscumpărătorului răstignit ne face să privim, în lacrimi şi nădejde, grădina fericirii raiului care aşteaptă pe cel ce rabdă până la sfârşit.
Aşa zicea Iisus ucenicilor Săi: "Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, vă veţi întrista, însă întristarea voastră se va preface în bucurie mare mai pe urmă. Iată nădejdea cea mare pe care ne-o dă Domnul pentru viaţa cea veşnică. Până atunci avem toţi parte de suferinţă, şi cei buni, şi cei răi; cei buni ca să se curăţească şi mai mult pentru locul cel curat, iar cei răi să se trezească şi să vină la fericire cât mai repede, la pocăinţă, să nu-i mai apuce moartea în păcate.
Sfântul Augustin a asemănat viaţa omenească cu un covor ce are două feţe. Pe una din feţe se văd culorile, desenele şi florile, pe cealaltă parte nu se vede decât un amestec de fire şi noduri încâlcite. Aşa e şi cu viaţa noastră de aici; noi nu-i vedem decât una din feţe, cealaltă parte o vede şi o ştie Dumnezeu. De aceea Tatăl nostru cel din ceruri, care este bun Părinte, ne zice şi nouă, ca şi slăbănogului din Evanghelia de astăzi: "Vreţi voi să vă faceţi sănătoşi? Veniţi la Mine, urmaţi sfaturile Mele şi vedeţi să nu mai păcătuiţi, ca să nu vă fie şi vouă ceva mai rău în veci în iad, în chinurile fără sfârşit.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, scapă-ne pe toţi care ne-am adunat aici de chinurile iadului şi vindecă slăbănogirea sufletului şi a trupului nostru. Ajută-ne cu Harul Tău să nu mai păcătuim, ca să ne mântuim şi noi în vecii vecilor.

Amin.

joi, 5 mai 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ PAŞTI

PREDICĂ LA DUMINICA A III-A DUPĂ PAŞTI

Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe

Hristos a înviat!


Fraţi creştini,

Sfânta noastră Biserică prăznuieşte astăzi duminica sfintelor femei mironosiţe. Sfinţii părinţi au găsit de cuviinţă ca în această duminică să se facă pomenirea sfintelor femei mironosiţe dimpreună cu Iosif şi Nicodim cei care au îngropat trupul Domnului Hristos. Este impresionant şi vrednic de toată lauda curajul acestor femei credincioase. Fapta lor dovedeşte dragoste, devotament, iar mai mult decât orice, recunoştinţă.
Dacă pentru Domnul Hristos Săptămâna Patimilor a fost durere şi suferinţă, acelaşi lucru putem spune şi despre aceste femei binecuvântate care împreună cu Maica Sa au petrecut o săptămână plină de lacrimi şi jale până la Învierea Izbăvitorului din mormânt. Şiroaie de lacrimi le-au curs din ochi încă din Betania, când Mântuitorul se despărţea de Prea Curata Sa Maică şi mergea la Ierusalim ca să pătimească. Prea Curata Fecioară a fost însoţită, mângâiată şi înconjurată întotdeauna de aceste minunate femei. Să urmărim mai îndeaproape rolul ce l-au jucat aceste sfinte mironosiţe în vremea Patimilor lui Iisus.
Când toţi ucenicii s-au împrăştiat de frica iudeilor, ele au fost martore la toate cele întâmplate pe dealul Golgotei. Priveliştea răstignirii a trei oameni este un lucru destul de însemnat ca să atragă o mare mulţime de popor acolo. Unii veniră din ură înverşunată ca să vadă cum scapă de cel mai mare duşman al lor - Iisus. Aceştia erau preoţii, cărturarii şi fariseii. Alţii veniseră din curiozitate şi aşa în scurt timp s-au unit cu toţi în batjocuri, în cuvinte şi în gesturi împotriva lui Iisus. Unii strigau, alţii scoteau limbile strâmbându-se spre Iisus, iar alţii clătinau cu capetele şi şuierau un fel de "Huo!, cum se zice la cineva care e vrednic de hulă. Niciodată omul nu s-a arătat mai rău ca atunci. Tot iadul se strânsese în acel loc ca să-i îndemne să-L hulească de Dumnezeu.
De obicei, oamenii au multă milă de cei ce suferă, mai ales de cei ce mor, oricare ar fi pricina morţii lor, dar acum nu mai era aşa. Nu este privelişte mai zguduitoare ca priveliştea răstignirii Domnului Hristos. Să privim o clipă mai atenţi şi să ne închipuim că suntem amestecaţi prin mulţimea aceea de pe Golgota.
Uitaţi-vă la faţa lui Iisus care a fost lovită cu pumnii, umflată şi învineţită, apoi a fost scuipat, iar pe cruce şiroaie de sânge I se prelingeau din cauza spinilor, deoarece pe cap avea o cunună de spini peste care a fost lovit, iar aceştia se înfigeau adânc în pielea capului Său. Spatele Lui era zdrelit de loviturile bicelor. Priviţi mâinile şi picioarele străpunse de piroane; priviţi la trupul Lui gol şi despuiat cum atârnă între cer şi pământ. Pământul se lepădase de El, cerul încă nu-L primea şi cine-I putea măsura durerile sufletului Său?
"Ocara îmi rupe inima" se spune în psalmi. Fariseii şi cărturarii îşi bat joc de puterea Lui mântuitoare şi-I zic: "Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu se poate mântui! Când Iisus strigă la cer zicând: "Eli, Eli, Lama Sabachtani?! ceea ce înseamnă "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?! toţi râd ironic şi zic: "I-auziţi, strigă pe Ilie, lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L scape.
De când este pământul, nu s-a mai văzut aşa ceva şi acesta s-a cutremurat; soarele s-a ascuns şi întuneric s-a făcut peste tot pământul timp de trei ore. Perdeaua din templu s-a rupt în două de sus până jos. Deodată, batjocura a încetat şi se întorceau acum acasă bătându-se în piept, semn că i-a cuprins o groază mare. Bâjbâind prin întuneric, cu frica în piept şi în suflet, coborau spre Ierusalim spre casele lor. Femeile mironosiţe erau acolo şi până în acel moment fuseseră şi ele ţinta batjocurilor lor. De aceea stăteau departe şi se uitau la cele ce se petreceau. Nenumărate şi grele au fost asupririle, ocările, scuipatul şi batjocura pe care mulţimea le arunca şi asupra lor cu ură şi dispreţ.
Multe din aceste femei au fost lovite, altele luate în crudă bătaie de joc, mai ales Maria Magdalena, a cărei viaţă era cunoscută. De altfel, au fost urmărite de ochii pizmaşi şi răutăcioşi ai multora, de când mergeau urcând spre Golgota când Iisus ducea Crucea cea grea, deoarece ele se apropiau cu rândul şi cu mare respect de Iisus ştergându-I faţa cu năframele lor de sânge şi sudoare. Ele nu mai voiau să ştie altceva şi nu mai vedeau nimic decât drumul durerii, Crucea şi pe Izbăvitorul lumii Iisus. Nu le păsa de batjocurile şi de toată răutatea lor.
Atunci, pentru prima dată Maria Magdalena, rămânând puţin timp lângă Crucea lui Iisus, a observat, prin întunericul acela care se lăsase, un bărbat îngenuncheat care plângea în hohote. Acesta era Varava, tâlharul care a fost eliberat de Pilat în locul lui Iisus, şi astfel pentru prima dată la piciorul Crucii lui Iisus se află un tâlhar şi o desfrânată care cer iertarea păcatelor lor. S-au apropiat apoi toate celelalte femei împreună cu Maica Lui, Prea Curata Fecioară şi dimpreună cu Maria Magdalena, îngenunchind în faţa Crucii lui Iisus plângeau cu lacrimi amare pentru scumpul lor Învăţător.
Acum să amintim pe cei ce au fost în acele momente grele lângă Iisus.
IOSIF din Arimateea a fost unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. După ce a fost îngropat Domnul Hristos, evreii l-au luat pe acest Iosif şi l-au aruncat într-o groapă, într-un fel de închisoare din care a fost scos cu puterea lui Dumnezeu şi dus în Arimateea la casa lui. Aceasta s-a întâmplat după ce Domnul Iisus a înviat şi I s-a arătat scoţându-l de la închisoare.
NICODIM era unul din fruntaşii evreilor care, după ce a îngropat trupul Domnului, a fost dat afară din Sinagogă şi nu a mai fost primit. El însă a povestit cu de-amănuntul şi a propovăduit Patimile şi Învierea Domnului Hristos pretutindeni unde a fost.
Femeile mironosiţe cele mai cunoscute au fost următoarele:
MARIA MAGDALENA din care Domnul scosese 7 draci. Aceasta a fost cea mai înflăcărată în credinţă, atât în timpul acela, cât şi după aceea, mergând după Învierea Domnului până la Roma, la Cezarul Tiberius, căruia i-a relatat despre toată judecata nedreaptă pe care o făcuse lui Iisus Pilat împreună cu arhiereii Anna şi Caiafa şi cum L-au răstignit. Tot ea, cu puterea Domnului Hristos, a vindecat pe împăratul Tiberius la un ochi, iar acesta, drept mulţumire, a trimis ostaşi să aducă legaţi la Roma pe toţi cei vinovaţi, care şi-au luat pedeapsa meritată. După aceea propovăduind cu înflăcărare şi răspândind credinţa peste tot pe unde mergea, Maria Magdalena a murit în Efes, fiind îngropată de Sfântul Evanghelist Ioan.
SALOMEEA a doua mironosiţă. Aceasta era fata Sfântului Iosif, logodnicul Maicii Domnului care era căsătorită cu Zevedei, tatăl lui Ioan Evanghelistul şi al lui Iacob.
IOANA a treia mironosiţă. Aceasta era femeia lui Husa care a fost econom în palatul lui Irod împăratul.
MARTA ŞI MARIA a patra şi a cincia mironosiţă. Acestea sunt surorile lui Lazăr.
MARIA LUI CLEOPA este a şasea mironosiţă şi
SUZANA a şaptea mironosiţă. Aceasta era singura soră a marelui învăţat Gamalieil, tânără, înţeleaptă şi frumoasă, care a cunoscut pe Domnul Hristos în apropierea Patimilor Sale.
Toate aceste femei au fost martore la suferinţele lui Iisus, la îngroparea Lui şi apoi la Învierea Lui din mormânt. Aceste femei au lucrat cu mare râvnă pentru Domnul de la începutul propovăduirii Lui. Ele mergeau cu o zi două înainte la locul unde trebuia să vină Domnul şi pregăteau cele ce trebuiau pentru masă, gătind şi servind pe Domnul şi ucenicii Săi. Tot timpul activităţii Domnului, au lucrat sfintele femei, ele dovedind şi un curaj deosebit în timpul Sfintelor Patimi. De aceea, Sfinţii Părinţi le-au aşezat în rândul apostolilor, întocmai cu apostolii.
Sfinţii evanghelişti vorbesc de cele mai cunoscute, dar ele au fost mai multe. Aşadar, pe bună dreptate duminica de astăzi s-ar mai putea numi şi duminica femeii creştine, duminica diaconiţelor, a purtătoarelor de mir, de sfintele învăţături ale Domnului Hristos. Sfintele femei mironosiţe au purtat în sufletul lor toată tradiţia, învăţătura prin viu grai a Domnului Hristos şi au învăţat lumea cum şi ce să creadă. Ele au învăţat mai cu seamă de la Sfânta Fecioară Maria, cu care au rămas în continuare după Învierea Domnului şi pe care o ajutau să face veşminte pentru preoţi, omofoare pentru arhierei, acoperăminte pentru sfintele vase de cult şi altele.
Femeile mironosiţe au înţeles de la Domnul Hristos înalta demnitate în care a fost pusă femeia creştină. Ştim că înainte de Domnul Hristos, istoria păstrează o amintire tristă pentru bietul neam femeiesc, femeile nefiind altceva decât nişte unelte în mâna bărbatului. Ele nu puteau să cumpere, să vândă, nu puteau hotărî nimic şi uneori erau lipsite chiar de bucuria rodului pântecelui lor, căci bărbaţii, dacă nu voiau copii, îi luau cu sila de la sânul mamei şi-i aruncau la râpă.
Fiul lui Dumnezeu, care a voit să se nască dintr-o femeie, a redat onoarea femeii, căci El a fost purtat în braţele unei mame, a fost alăptat la pieptul unei mame, îngrijit şi alintat de cea mai curată mamă, SFANTA FECIOARĂ MARIA. De atunci, femeia este preţuită şi respectată, iar sfintele femei creştine de la început au imitat-o şi au avut-o ca un far luminos înaintea ochilor pe Sfânta Fecioară Maria.
Sfânta Elena a ştiut să dea fiului ei , Constantin, o creştere aleasă, căci a ieşit biruitor asupra păgânismului, dând libertate creştinismului şi declarându-l religie de stat. Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, a dat şi ea o educaţie creştinească fiului ei care lepădând păgânismul a devenit cel mai mare stâlp al Ortodoxiei. Rămânând văduvă, ea nu a vrut să se mai căsătorească, numai ca să dea fiului ei o educaţie aleasă.
Toţi păgânii admirau virtuţile lor şi ziceau: "Vai, ce minunate femei se găsesc la creştini! Sfânta Biserică face pomenirea unei sfinte care a încreştinat ţara păgână a Iviriei sau Georgia. Această sfântă întocmai cu apostolii este sfânta Nina. Fiind de neam din Ierusalim, dorea din copilărie să răspândească învăţătura dreptei credinţe într-o ţară unde nu era cunoscut Domnul Hristos. După ce tatăl ei s-a făcut pustnic, iar mama sa a ajuns diaconiţă într-o mănăstire, dorinţa ei s-a împlinit. Şi astfel sfânta Nina s-a îndreptat către această ţară păgână Iviria, unde prin viaţa ei îmbunătăţită şi propovăduirea Domnului Hristos, a cucerit inimile oamenilor de acolo, aducând la credinţă pe însăşi împăratul Miriam al Georgiei.
Acesta a trimis scrisori la Constantinopol să-i trimită episcopi şi preoţi, botenzându-se el, curtea şi toată ţara lui. Mai târziu, prin îndrumările sfintei Nina, a ridicat în capitala ţării sale cea mai frumoasă biserică creştină. Din această ţară a Iviriei am avut şi noi românii un mare călugăr şi cărturar de seamă, pe mitropolitul Antim Ivireanu, care, ca şi sfânta Nina, a fost un mare luminător în ţara noastră. El a înfiinţat o tipografie la mănăstirea Snagov unde s-au scris cărţi religioase în câteva limbi.
Iată cum s-a înmulţit lumina lui Hristos în lume prin uceniţele şi ucenicii Domnului şi e nesfârşit numărul femeilor creştine care au lucrat pentru numele Domnului şi care L-au propovăduit cu viaţa şi cu faptele lor până în zilele noastre. Cine nu-şi aminteşte din istoria ţării noastre de mamele creştine care au adus pe lume prin naştere şi prin creştere oameni mari, viteji şi sfinţi. Astfel avem pe mama lui Ştefan cel Mare, mama lui Mihai Viteazul, mama lui Tudor Vladimirescu, mamele multor domnitori şi voievozi, care au răspândit învăţătura dreptei credinţe în ţara noastră.
Dacă femeia creştină a fost înălţată şi pusă la loc de cinste de Domnul Hristos, apoi să vedem şi ce anume obligaţii trebuie să îndeplinească ea. În primul rând, femeia creştină trebuie să propovăduiască învăţăturile Mântuitorului ca şi femeile mironosiţe în toate locurile unde se află. Dacă este necăsătorită, să-şi păzească cinstea până la cununia religioasă şi să îndemne şi pe celelalte prietene ale ei să facă asemenea, să nu se înşele şi să-şi piardă fecioria, căci va fi vai de casa lor.
După ce se căsătoresc, femeia şi bărbatul creştin nu trebuie să trăiască oricum, ci numai în ascultare de legea Domnului, de Biserică, păzind credinţa. Femeia să devină mamă, căci aceasta este menirea femeii pe pământ, să nască toţi copiii pe care-i dă Dumnezeu, nu să-i arunce, să-i avorteze, să-i omoare în diferite chipuri, căci acest păcat atrage mânia lui Dumnezeu asupra casei lor şi din această cauză se ajunge la despărţire.
Trei păcate sapă la temelia unei case ca s-o distrugă: avorturile, când soţii se înşeală şi ferirea în diferite chipuri de a face copii. Aceste păcate mari distrug căsnicia. De aceea vedem astăzi în lume atâtea divorţuri, pentru că se rupe legătura cu Dumnezeu, prin ruperea inelelor cununiei care se face prin aceste trei mari păcate. Aşadar, femeile ca şi bărbaţii să ţină seama că după ce s-au căsătorit pot să cadă în păcate şi mai grele. Au vrut să scape de păcatul desfrânării, dar foarte uşor pot cădea în păcatul preacurviei.
Nu este îngăduit nici unuia dintre soţi să privească cu pofte păcătoase la alte persoane, ci trebuie păzită învăţătura Domnului Hristos, a Sfântului Apostol Pavel care zice că femeia trebuie să aibă temere de bărbat şi să-i poarte respectul păzindu-se curată numai pentru el. Iată de ce nu este bine ca femeia sau bărbatul să plece de unul singur la diferite distracţii, la nunţi, în staţiuni, fiindcă de aici pleacă răul şi cele mai multe cazuri de despărţire.
Când într-unul din soţi a intrat gelozia, bănuiala şi neîncrederea, în casa aceea nu mai este bine, începe cearta, duşmănia, bătaia şi de aici divorţul. De aceea femeia creştină să se lupte în familie să păzească hotarele legii dumnezeieşti de care sfinţii părinţi fac pomenire în rugăciunile de la cununie. Aceste hotare ale legii sunt posturile şi sărbătorile care trebuie păzite în curăţie trupească şi sufletească, căci numai astfel făcând vor avea copii buni, sănătoşi, cu mintea întreagă care vor aduce bucurii părinţilor, Bisericii şi lumii întregi.
Copiii care sunt zămisliţi în posturi şi sărbători, de părinţi beţivi, desfrânaţi, cu diferite vicii, aceşti copii vin pe lume cu sufletul şi cu trupul zdrenţuite de păcate sufleteşti şi trupeşti, căci unii se nasc suciţi, strâmbi, orbi, surzi, ologi, nevoiaşi şi chiar nebuni. De aceea se plâng astăzi majoritatea părinţilor de copiii lor că sunt răi, necredincioşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu. Se nasc necredincioşi, hoţi şi criminali, hulitori şi desfrânaţi, beţivi şi tutunari, îndrăciţi şi înrăiţi, făcând să sufere nu numai pe părinţi şi rude, ci chiar o lume întreagă.
Aşadar, să luăm aminte că binele sau răul în lume pleacă din casa fiecăruia dintre noi, de la zămislire de prunci legiuită sau nelegiuită. În ce priveşte avorturile, femeia nu trebuie să plece urechea la şoaptele necuratului, care o poate ispiti prin bărbatul ei, prin doctori şi prin alţii care îndeamnă la acest mare păcat. Să se ştie clar că bărbaţii care îndeamnă femeile la avorturi au aceleaşi păcate ca şi ele. Femeile care dau buruieni sau fac injecţii, ceaiuri, sau chiar numai un îndemn dacă fac, au aceleaşi păcate.
Aşa se fac păcatele astăzi, cele mai multe făcându-se în anturaje, în vorbire, în diferite împrejurări. Acelea care vă ştiţi că aţi greşit în vreun fel, să nu uitaţi să spuneţi la spovedit, iar pentru că acest păcat al avorturilor este foarte răspândit în lume, am să vă spun o întâmplare cu o femeie care era ameninţată de bărbatul ei că o lasă dacă nu face avorturi.
Această femeie de prin părţile Moldovei era însărcinată în a treia lună. Bărbatul ei aranjase cu un doctor ca să intervină şi să oprească sarcina, dar ea, fiind credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, nu voia să consimtă să facă acest lucru. Nemaiputând trăi din cauza bărbatului care o ameninţa că o omoară, s-a dus şi ea la un preot duhovnic şi cu lacrimi în ochi i-a povestit toată întâmplarea. Preotul a sfătuit-o să postească o zi şi să se roage cu credinţă la Dumnezeu, făcând milostenii şi închinăciuni câte va putea.
Femeia a mers şi a făcut întocmai. Într-o vineri a postit, s-a rugat, a plâns înaintea icoanelor ca să îmblânzească Dumnezeu pe bărbatul ei şi s-o întărească în necazul ei. În noaptea aceea avu un vis minunat, căci a fost răpită într-un loc foarte trist. Acolo erau nişte munţi de aramă şi nişte păduri parcă erau de foc, iar copacii roşii ca de jar. În marginea pădurii era un şes şi nişte copaci uriaşi de foc care ardeau, iar de fiecare copac era legată cu funii de foc câte o femeie goală. Din munţii aceia ieşeau nişte vulturi cu cioc şi cu aripi de foc, care aşezându-se pe pieptul acelor femei, îi mâncau sânii până se vedeau coastele, iar ele zbierau groaznic. După ce se săturau, vulturii zburau în acei munţi de aramă, iar lor le creşteau imediat sânii şi după puţin timp vulturii veneau din nou şi-i mâncau în zbieretele lor şi tot aşa se chinuiau în veci.
Deodată, femeia a observat lângă ea un tânăr care i-a zis: "Vezi aceste femei? Ele n-au vrut să aibă copii, ci i-au omorât în pântece aşa cum era să faci şi tu. Aici îţi este locul dacă nu te hotărăşti să laşi pruncul să trăiască. Aceste femei aşa se chinuiesc în vecii vecilor, şi acei vulturi le mănâncă sânii, fiindcă Dumnezeu de aceea a lăsat sânii femeii, ca să alăpteze prunci, nu să-i arunce la gunoi. Ia aminte că dacă ai să faci avort, vezi copacul acela liber, uită-te bine că şi funiile te aşteaptă, acolo e copacul unde vei fi adusă. Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun şi să-ţi arăt locul, dacă nu asculţi.
Când s-a trezit femeia din această vedenie, udă de lacrimi, şi tremurând de frică n-a mai ţinut seama de nimic şi a spus bărbatului că, chiar dacă o împuşcă, ea nu va face această faptă rea. Acesta este numai un loc din chinurile iadului, dar sunt mai multe şi-n diferite feluri. Iată un loc tot atât de îngrozitor de care mi-a povestit cineva.
Tot într-o vedenie această persoană a fost dusă de un înger să vadă o parte din chinurile iadului. Acolo a văzut într-un loc o femeie care făcuse şapte avorturi cât a fost în viaţă. Şapte balauri erau încolăciţi pe ea şi o sugeau: doi de sâni, doi de ochi, doi de mâini şi unul de stomac. După ce o chinuiau un timp, apăreau şapte demoni, o luau în furci şi o duceau alături unde erau şapte grămezi de carne. Acolo demonii o îndopau cu acea carne şi ziceau: "Acesta este rodul tău, să te saturi de sângele lor. Mult m-am speriat de acest loc groaznic, spunea acea creştină, dar nu voi înceta să spun mereu la femei şi să nu mai facă nimeni aşa ceva că mare rău le aşteaptă.
Aşadar, femei creştine, treziţi-vă, spovediţi-vă şi spuneţi la duhovnic cu lacrimi în ochi câte avorturi aveţi, făcând canon pentru iertarea acestor păcate grele. Canonul nu constă în a cumpăra lumânări de mii de lei sau altceva de genul acesta, ci mai întâi de toate trebuie îndreptare, oprire de a mai face acest păcat şi părere de rău până la moarte. Pocăinţa împreună cu faptele bune vor salva şi sufletele nevinovaţilor prunci.
Femeia trebuie să fie ca un înger păzitor al casei, ea trebuie să-şi păzească bărbatul să nu cadă în păcate, căci multe femei neiscusite şi-au stricat bărbaţii buni. Dacă e îngerul casei, femeia trebuie să aibă grijă mare de copii, să nu fie sminteală pentru ei, să nu se dezbrace în faţa lor, căci mult greşesc aceste mame care nu se ruşinează în faţa copiilor. Acolo unde sunt băieţi şi fete, mama trebuie să-i separe mai din timp, fiindcă de la neruşinare vin păcate grele care nu se pot spăla aşa uşor.
Femeia creştină trebuie să se deosebească de celelalte femei necredincioase. Ea să fie pildă oriunde merge şi cu mult mai mult la Sfânta Biserică, observând cu atenţie învăţătura Sfinţilor Părinţi, care spun că în biserică nu se vorbeşte şi nu se umblă din loc în loc, iar îmbrăcămintea femeii creştine trebuie să fie modestă. Sfântul Ioan Gură de Aur a întâlnit o femeie gătită, parfumată şi a întrebat-o: "Unde mergi, femeie, aşa? Ea-i răspunde cu bucurie că merge la biserică. Sfântul îi răspunde: "Îmbrăcămintea ta nu te arată că mergi la biserică, poate mergi la nuntă sau la teatru, căci pentru a merge la biserică nu se cere să fii aşa de elegantă, înzorzonată, nu aşa se îmbracă o femeie păcătoasă care se pocăieşte şi cere iertare de la Dumnezeu. Hainele tale luxoase nu te vor învrednici de iertare, ci vor atrage mai degrabă asupra ta mânia lui Dumnezeu.
Tot în acele vremuri se ducea o mamă la biserică cu singurul ei băieţel de mână. Mama, din neştiinţă şi din îndemnul diavolului, după cum era obişnuită, s-a îmbrăcat foarte luxos. Când au ajuns ei amândoi la biserică, copilul a fixat ochii la Domnul Hristos răstignit pe Cruce şi deodată zice: "Ia priveşte, mamă, la Stăpânul nostru Hristos, că este gol şi plin de răni şi cu piroane în mâini şi picioare, iar tu vii la biserică aşa de luxoasă! Bagă de seamă, mamă, să nu cazi în focul iadului! Mama, ruşinată de cuvintele copilului, şi-a făcut o haină simplă numai pentru biserică, şi a trăit până la moarte în modestie şi rugăciune.
Sfântul Ieronim zice că femeile care se îmbracă luxos, şi mai ales la modă, sunt întocmai ca femeile care folosesc otravă să omoare pe cineva. Ele păcătuiesc pentru că dau altora băutura ucigătoare şi-i fac să cadă în ispită. Sfântul Ambrozie zice şi el: "cu cât o femeie se arată în faţa oamenilor mai gătită, cu atât este mai greţoasă şi scârbită înaintea lui Dumnezeu.
De aceea să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, crezând că dacă venim la biserică şi zicem "Doamne, Doamne, vom intra în Împărăţia cerului. Dacă nu ne comportăm smeriţi şi cuvioşi în casa lui Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii părinţi, vai nouă, mai bine să nu venim să facem sminteală. De multe ori vedem în timpul slujbei când e cel mai înalt şi înfricoşat moment, atunci când se sfinţesc darurile, câte o femeie venind şi apucându-se să se închine şi să se plimbe cu lumânările în mână pe la icoanele din faţă ca să tulbure pe toţi. Vai de rugăciunea ei, vai de lumânarea ei!
Să nu se mai întâmple aşa ceva. Ai venit la biserică şi Sfânta Liturghie e începută, să stai într-un loc acolo unde te găseşti şi roagă-te cu smerenie şi credinţă, fără să-i sustragi pe ceilalţi de la rugăciune. De aceea spun Sfinţii Părinţi că pe unele le aduce diavolul la biserică, căci se trezesc şi ele pe la orele 10-11 şi vin la biserică ca să facă tulburare. Femeile creştine să fie ca şi mironosiţele în ascultare de ucenicii Domnului ca să înveţe şi pe cele neştiutoare credinţa, aşa cum ne-a lăsat-o nouă Domnul Hristos şi sfinţii apostoli, fiindcă în lume s-au ivit mulţime de credinţe rătăcite care fac mari ravagii între credincioşi.
Spre exemplu, sunt unele femei care învaţă spunând că nu e bine să se facă cununii în luna mai; auziţi ce au învăţat ele de la diavolul, că nu le merge bine celor care se cunună în această lună. De aceea îi apucă moartea pe mulţi necununaţi şi-i tot amână şi umple diavolul iadul cu ei; apoi tot ele trimit pe urmă după preot când moare unul din soţi, ca să vină preotul şi să cunune pe cel rămas în viaţă cu cel răposat. Altele învaţă să ţină de sărbători mari joile verzi, marţile după Rusalii şi joile după Paşti.
Altele învaţă lumea să ţină posturile care nu sunt orânduite de Biserică spre exemplu postul Sfântului Anton sau să ajuneze câte o săptămână în care intră şi sâmbăta şi duminica. Canoanele spun că cine ajunează sâmbăta şi duminica să se afurisească. Unele femei sfătuiesc să nu se facă maslu celui bolnav, spunând că moare imediat. Le întreb unde au pomenit ele în rugăciunea de la maslu că se roagă moarte bolnavului? Se apucă altele şi împart la cei care se împărtăşesc lumânări ca să fie pentru cei răposaţi.
Să se ştie clar că fiecare trebuie să se împărtăşească cu lumânarea lui. Pentru cei care au murit nespovediţi, neîmpărtăşiţi şi fără lumânare, sunt alte orânduieli. Să se grăbească, fraţi creştini, toţi să se împace cu Hristos, să vină la biserică, să se împărtăşească din vreme şi să se spovedească cum trebuie, că vai de cei care mor nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Unii mai spun că au apucat lumânare; poate să apuce 100 de lumânări, dacă a murit nespovedit şi neîmpărtăşit, nu-i mai garantează nimeni mântuirea.
Lumina este Hristos, El e Lumina lumii, trupul şi sângele Lui pe care-L primim prin Sfânta Împărtăşanie, ne va lumina, ne va trece peste toate vămile şi peste toate relele până la împărăţia cerească. De aceea e bine să ascultaţi de Sfânta Biserică, să nu apucaţi vreun drum greşit, ca astfel să vă lepede Dumnezeu şi să vă vedeţi la sfârşit fără nici un folos.
Fiţi în strânsă legătură cu noi şi să ne aduceţi la cunoştinţă orice abatere de la dreapta credinţă ca să vă luminăm şi aşa cum v-am lămurit noi să propovăduiţi şi să învăţaţi şi pe ceilalţi. În felul acesta vă veţi face datoria ca femeile mironosiţe care au ascultat de apostoli şi au urmat învăţăturile Domnului până la sfârşit.
Alergaţi, mărturisiţi, îndemnaţi şi chemaţi la casa Domnului, căci numai în Biserică mai este lumină. Lumea vă va scoate fel de fel de vorbe, vă va zice ipocrite, habotnice, mironosiţe, mistice, va râde ironic cum învaţă demonul, dar sus privirea, sunteţi ucenice ale lui Iisus.
Să ne aducem aminte de sfintele femei mironosiţe cât au suferit, de înaintaşele noastre creştine şi nici o clipă să nu pierdem fără folos, căci în ochii Domnului sunteţi de mare preţ. El ne iubeşte şi vrea să fim ai Lui şi pentru El şi Împărăţia Lui, să luptăm ca să ne câştigăm sufletul şi să ni-l mântuim.

Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, ridică vălurile minţii noastre ca să Te putem vedea şi urma ca sfintele femei mironosiţe. Vorbeşte inimii noastre, Doamne, şi fă-o să Te asculte şi cu lacrimi să-Ţi răspundă. Loveşte piatra credinţei noastre ca să curgă şiroaie de lacrimi din dragoste şi recunoştinţă pentru binele ce ne-ai făcut nouă, robilor Tăi, ca să ne mântuim şi noi şi să Te slăvim în vecii vecilor.

Amin.