luni, 18 aprilie 2011

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

Chinuit a fost, dar s-a supus şi n-a deschis gura sa, ca un miel la junghiere s-a dus, şi ca o oaie fără glas înaintea ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa !

Fraţi creştini,

Toată viaţa lui Iisus n-a fost decât o suferinţă. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpăţânii, ci chiar din Bethleem şi până la Ghetsimani şi pârâul Cedrilor. Aşa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile şi fărădelegile noastre.
Se naşte într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzeşte de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învăţăturile drept hule, minunile săvârşite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul şi, aşa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-şi plece capul. În Grădina Ghetsimani, Iisus se roagă cu sudori de sânge, aşa încât Acela care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopţii târzii, Iisus se roagă şi nu ascunde crucea suferinţei Sale zicând: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!
Iisus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările şi cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutăţii, îl socoteşte lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinţei şi El îl primeşte de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar ştiţi cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi şi cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Iisus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupţia urmaşilor, orgoliul şi lipsa de credinţă a oamenilor, făţărnicia şi răutatea evreilor, superstiţiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.
Paharul lui Iisus mai era plin şi cu scandalurile dintre creştini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falşi, rătăcirea sectanţilor, răceala în credinţă a creştinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm şi tot ceea ce e urât şi neplăcut lui Dumnezeu în noi şi în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereţii şi învârtoşarea inimii, laudele de sine, setea de avuţie şi tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea şi necredinţa. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Iisus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci şi de cei bogaţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni.
Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: "Întristat este sufletul Meu până la moarte! pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cereşti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviţi crucea cea reală a lui Iisus şi vedeţi că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este aşa de mare, încât pământul se cutremură şi pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.
Dintre toate suferinţele lui Iisus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulţi oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani şi se ruga cu lacrimi şi sudori de sânge. Lui Iisus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat şi L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredinţa, nemulţumirea şi păcatele noastre. El vedea mulţimea păcătoşilor ce-i va apuca moartea neîndreptaţi, vedea păcatele desfrânaţilor, ale criminalilor, hoţilor şi beţivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele şi Crucea în picioare.
El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai şi cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: "Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc şi să mor bucuros, dar să pătimesc şi să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda şi pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?
Voi, creştinilor, faceţi pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru nişte oameni îndărătnici, nemulţumitori şi nerecunoscători? Iată de ce plângea Iisus şi se întrista. Păcatele omenirii erau aşa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.
Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Iisus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultaţi o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în ţara sa că acelor prinşi în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuşi fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui şi poporul să fie iertat moştenitorul împărăţiei, dar el sta neclintit în hotărârea sa.
După multe intervenţii şi rugăminţi, se mai domoleşte împăratul şi începe să se frământe şi să-şi zică: "dacă voi călca dreptatea şi nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ţine seama de dragostea mea de tată şi-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător şi tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoşi doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată şi celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca şi dreptatea mea şi dragostea şi voi păzi şi legea.
Iată, fraţi creştini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toţi am greşit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieţi, pământească şi sufletească. Prin chinurile cele nesfârşite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toţi sfinţii şi toţi îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preţ şi prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.
Trebuia deci să ia parte şi firea dumnezeiască cea fără de preţ, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum şi cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovaţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Iisus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive şi mult îndurate, oare nu se putea să mântuieşti un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului şi numai cu cuvântul, fără să dea morţii pe Fiul Său. Dar dacă făcea aşa, noi cunoşteam numai puterea cea nemărginită a Sa şi nu cunoşteam coborârea cea dumnezeiască şi nici judecata cea dreaptă a măreţiei Sale.
Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare faţă de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfeşte pe Fiul Său Iisus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pentru noi toţi. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmaşii, să-L bârfească preoţii, să-L batjocorească ostaşii. L-a dat pe mâna unui popor nemulţumit, plin de ură şi mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări şi bătăi, să sufere cununa de spini şi greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.
O, desăvârşită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voinţa Tatălui pentru Fiul. Creştinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care şi-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoşii şi mare este taina creştinătăţii.
Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca şi noi să răspundem cu aceea şi dragoste şi recunoştinţă? Dar, vai, ce vedem între creştinii noştri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredinţă şi lepădare de Dumnezeu. Mii şi milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptăţile bogaţilor, desfrânările şi avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile şi nepăsările creştinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:
"Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini şi picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creştinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor şi nici nu voiesc să se mântuiască. Creştinii aceştia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-şi vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine şi Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creştinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele.
Un creştin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal şi pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmaşii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmaşii Lui. Pentru această măreaţă faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieţi şi pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferinţelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoştinţa noastră.
Parcă îl auzim zicând: "O, voi împietriţilor şi nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeţi atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriţi la inimă pentru că nu vă înmuiaţi să vă plângeţi păcatele voastre, văzând cu ce preţ mare v-am răscumpărat. Nemulţumiţilor, Eu ştiu că numai demonii sunt împietriţi la inimă, nesupuşi din firea lor şi veşnic vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi nici demoni, nici oameni nu sunteţi; pesemne că sunteţi nişte făpturi ciudate alcătuiţi din fire omenească şi din obicei drăcesc. Voi aţi putea să fiţi veşnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreţi. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristaţi şi nu plângeţi pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosiţe, ca Iosif şi Nicodim, şi de ce nu cereţi cu suspine Împărăţia cerului ca tâlharul de pe cruce?
Ah, creştinilor, dacă Hristos ţine în spate o cruce, apoi prezenţa scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în faţa ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce şi ţine sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezenţă a sa pricinuieşte Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.
A pătimit Fiul, a pătimit şi Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat şi Fiul împreună cu ea; aşa că şi Maica şi Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năştea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii şi din inima Maicii în inima Fiului.
Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii şi a Fiului în acele momente de suferinţă sus pe Golgota?
Priviţi cu ochii sufletului şi imaginaţi-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând şi rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâşiată de întristare, obosită şi nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leşinată în mâinile femeilor mironosiţe.
Cum a fost oare inima lui Iisus când a văzut-o frământându-se de durere şi căzând în leşin? O, Împărate Iisuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morţii? Pentru cine zici: "Mi-e sete!? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ţi răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leşinată şi nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ţi domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată şi aceştia au fugit şi te-au lăsat.
O, Prea Bunule şi Mântuitorule Iisuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îţi era sete de sufletele păcătoşilor ca să le mântuieşti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îţi era sete de sufletele cele din iad care aşteptau izbăvirea de la Tine. Îţi era sete de noi toţi, de moşii şi strămoşii noştri, de sufletul cel păcătos.
Da, n-ai fost înţeles, nimeni nu Te-a auzit şi Ţi-au adăugat chin peste chin, Ţi-au dat oţet amestecat cu fiere şi, cu acest pahar amar, ai plătit şi cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: "Săvârşitu-s-a!. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Iisus face ca un iconom înţelept care-şi simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: "Iartă-le lor, Tată, că nu ştiu ce fac! Ostaşilor care L-au răstignit le lasă hainele şi cămaşa pe care au împărţit-o între ei prin tragere la sorţi.
Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta !Sutaşului care a zis: "Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu îi lasă cunoştinţa de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa ("Iată Maica ta!) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic ("Iată fiul tău!) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele şapte taine, iar fiilor ei, creştinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viaţa lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu, după care, plecându-şi cu supunere capul şi-a dat Duhul.
Toate suferinţele şi Patimile Mântuitorului Iisus Hristos, ne mişcă din adâncul sufletului şi ne fac pe noi creştinii să vărsăm lacrimi pline de amar; şi merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Iisus, care ştie tot adâncul inimii noastre, nu ţine seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoţite de umilinţă şi căinţă adevărată.
Iisus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoşii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: "Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!
Aşa ne zice şi nouă astăzi Iisus : "Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile iadului care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi o grea moştenire, cu multe necazuri şi suferinţe. Vai vouă, creştinilor care nu aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare.
Plângeţi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri, dar mai păstraţi-vă o parte din lacrimi ca să plângeţi în chinurile iadului care vă aşteaptă dacă nu vă veţi trezi şi nu vă veţi întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care îşi acoperă faţa cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care îşi acoperă razele sale, şi pământului îi este milă de Mine şi se cutremură. Nu Mă plângeţi, ci plângeţi-vă pe voi, plângeţi-vă păcatele voastre şi înţelegeţi ce am făcut Eu pentru voi!
Cu adevărat, iubiţi creştini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credinţă? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Iisus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră şi a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne aşteaptă de ani de zile; pe unii îi aşteaptă o viaţă întreagă să se lase de vrăjmăşie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulţi nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l duşmănească. Pentru toţi aceştia vă mai dau o pildă.
Poporul laponilor, închinători la idoli şi vrăjmaşi de moarte ai creştinilor şi ai Domnului Hristos, au săvârşit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creştini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creştinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.
Iată, aşa vreau să fac şi eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creştin şi să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la uşile desfrânaţilor şi desfrânatelor, să merg la uşile bodegilor, cârciumilor, teatrelor şi cinematografelor, să merg la toate uşile vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, la toate porţile unde este necinstit şi batjocorit chipul lui Dumnezeu şi acolo să pun Sfânta Cruce cu Iisus pironit pe ea. Când vor voi creştinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Iisus în picioare şi Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoşata sentinţă a Dreptului Judecător: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, căci nu vă cunosc pe voi!
Atunci vor vedea cu toţii că răbdarea s-a sfârşit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna şi atunci îşi va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune
Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule şi Îndelung Răbdătorule Iisuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc şi eu puţin vorbirea mea şi las pe aceşti creştini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini şi cu toţii să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoşii, Te rugăm, Doamne, pomeneşte-ne şi pe noi când vei veni întru Împărăţia Ta.


Amin.

Niciun comentariu: