marți, 26 aprilie 2011

Predică la Izvorul Tămăduirii


Predică la Izvorul Tămăduirii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Hristos a înviat!

După o slujbă atât de intensă în rugăciune, cu o Sfântă Liturghie şi cu toată minunata alcătuire a slujbei Aghiasmei, va fi greu să mai adăugăm ceva în cuvânt omenesc. Mai ales că prăznuirea de astăzi urmează unei săptămâni întregi de rodire în lumină a Bisericii, pe deplin meritat numită Săptămâna luminată.Iată, aşadar, borna de lumină care ne face trecerea dinspre Săptămâna Luminată în anul aşteptării celuilalt Paşte, al celui care, o dată trecută Învierea din anul acesta, se pregăteşte deja. Asemeni bobului de grâu aşezat sub haina de lumină şi căldură a zăpezii pentru ca în anul ce vine să izbucnească în sute de alte boabe, mărgăritare de preţ prinse-n aurul prescurilor ce vor fi ridicate pe Altare.Desigur, aţi reţinut că semnificaţia pe care dintâi o are sărbătoarea aceasta este legată de ridicarea unei biserici de către Leon cel Mare, împărat bizantin supranumit Machelie, care mai înainte de a urca pe tronul împărăţiei s-a întâlnit cu un orb care, în timp ce Leon îl conducea afară din pădure, cuprins de sete şi bând din apa unui izvor, îşi recapătă vederea. Izvorul, descoperit lui Leon de către Maica Domnului, a constituit miezul in jurul căruia s-a zidit, mai apoi rezidit de către Justinian, biserica, locaşul numit Izvor al Tămăduirii.Dar înţelesul prăznuirii este cu mult mai înalt. E drept că întotdeauna izvoarele au constituit locuri alese pentru înălţare mai ales de mănăstiri, cum oricărui sfânt îi e dat să fie ocrotitorul unei surse de apă, izvor sau pârâu, semn distinctiv al preţuirii lor minunate. Râmeţ sau Cozia, Curtea de Arges sau Tismana (în fond, Sfântul Nicodim căuta un astfel de loc pe ape) şi câte alte mănăstiri au în temelia lor apa unui izvor! Cum Sfântul Ghelasie sau Sfântul Calinic, Sfântul Antonie de la Izvorul Vâlcii sau mulţi alţii dintre Sfinţii români, (Părintele Arsenie, de exemplu, la Sâmbăta) au un astfel de loc. Şi câte nu le-om şti! Dar aşa cum am spus, dacă acesta este motivul primar al prăznuirii, cei care aţi fost şi la Utrenie, aţi ascultat cu prisosinţă cântări adresate Maicii Domnului. Iată, să vedem începutul cântării a 6-a: „Cuvintele cântării te laudă pe tine, curată, ca pe ceea ce eşti cu adevărat izvor; că ai născut mai presus de cuvânt pe Adâncul înţelepciunii, pe Cel Ce a spânzurat norii în văzduh şi pământul pe ape”. Iar condacul, cântarea care esenţializează praznicul, spune astfel: „Din izvorul tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi dăruieşti mie, izvorând pururea curgerile harului tău mai presus de cuvânt. Ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te, apă izbăvitoare!“Iată de unde adâncimea prăznuirii de astăzi! Din acest statut de Biserică-Izvor al Tămăduirii pe care-l împlineşte până-n veacul veacului cea care a născut pe Tămăduitorul. Părintele Heruvim Karambelas, citând pe unii din Bătrânii Athonului, spune că dacă rugăciunea către Mântuitorul e mântuitoare, îndumnezeitoare, rugăciunea spre Maica Sa, Pururea Fecioară Maria, este ducătoare la îndumnezeire, ne îndreaptă către dumnezeire.Astăzi, prăznuind Biserica şi Maica, am căpătat, o dată în plus, bucuria sorbirii din Izvorul Tămăduirilor. Nu-i boală adusă la Hristos care să nu se întoarcă vindecată, anulată, omorâtă de puterea lui Hristos, Dătătorul Tămăduirilor. Neuitând nici o clipă că „apa Fecioarei întăreşte sufletele. Să alergăm deci cei ce suntem în întunericurile patimilor la Fecioara şi să ni le curăţim!”

În alergarea spre Dumnezeu, aşadar, prăznuirea de astăzi, odihnă în Duhul Cel Sfânt!…

PREDICĂ LA DUMINICA TOMII


PREDICĂ LA DUMINICA TOMII

... Nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan cap. XX, v. 27)

Fraţi creştini,

Aceste cuvinte din Evanghelia de astăzi sunt cele mai însemnate în viaţa creştină şi în calea mântuirii veşnice: "Nu fi necredincios, ci credincios!, a spus Domnul Hristos Apostolului Toma când i s-a arătat după înviere. Şi într-adevăr, dacă noi am fi credincioşi cu adevărat, am fi drepţi, am fi sfinţi, am fi desăvârşiţi. Dar pentru că suntem necredincioşi, sau puţin credincioşi, sau cu îndoială cât de mică de existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor nevăzute, devenim îndeobşte vicioşi, iubitori de păcate, stricaţi şi nelegiuiţi, rătăcind cu totul pe căile cele mai primejdioase ale sufletului şi trupului.
Credinţa ne insuflă râvnă, evlavie, nădejde şi dragoste, bucurie şi pace, sfinţenie şi apropiere de Dumnezeu. Iar necredinţa ne pricinuieşte în sufletele şi în inimile noastre întunecare, împietrirea inimii, pofte deşarte, plăceri pătimaşe, gânduri urâte, trândăvie în a face lucruri bune, apropiere de toate păcatele şi unire chiar cu diavolul. Credinţa este începutul mântuirii noastre, iar necredinţa este pricina osândirii noastre şi în lumea aceasta şi la judecata viitoare şi în veşnicie.
Sfânta Evanghelie de astăzi ni-l arată pe Sfântul Toma în aceste două stări, a credinţei şi a necredinţei. El se îndoieşte de învierea Domnului şi Mântuitorului Hristos şi nu a vrut să creadă ca ceilalţi apostoli. Dar după ce a pipăit coasta Mântuitorului şi semnele cuielor, s-a încredinţat pe deplin şi a mărturisit cu credinţă ca nimeni altul, zicând: "Domnul meu şi Dumnezeu meu! Mărturisirea lui înfocată şi evlavioasă ne opreşte şi pe noi de a mai fi necredincioşi, îndemnându-ne a fi credincioşi.
Din Grădina Ghetsimani, de când Mântuitorul s-a lăsat să fie prins, legat şi dus la judecata mai marelui poporului, o mare tulburare, deznădejde şi necredinţă a început să stăpânească sufletele ucenicilor.
Am auzit cu toţii în Evangheliile din Săptămâna Patimilor, cum Domnul îi înştiinţase de cele ce avea să I se întâmple, însă ei nu credeau că Acela care făcuse atâtea minuni, care înviase morţii, o să se lase să fie batjocorit ca nimeni altul şi răstignit pe Cruce între doi tâlhari, fără a se apăra. De aceea, descurajaţi, ucenicii s-au risipit toţi şi s-au întors la treburile lor, ba Petru s-a şi lepădat de El de trei ori în faţa duşmanilor Lui. Numai Ioan, ucenicul cel iubit al lui Iisus, a fost martorul cel mai statornic care a văzut toate cele ce s-au făcut, doar el L-a urmat pe Domnul, fiind o mare mângâiere pentru Preacurata Fecioară Maria, a fost sprijin şi ajutor al ei şi al celorlalte sfinte femei mironosiţe.
Dar de ce erau ucenicii aşa de răspândiţi în gândurile lor, aşa de fricoşi, aşa de nestatornici? Pentru că cu toţii gândeau mai mult cele pământeşti, cele ale lumii acesteia. Ei încă nu cunoşteau gândul Mântuitorului, gândul cel dumnezeiesc care voia să-i facă şi pe ei să fie îndumnezeiţi şi să lucreze pentru Împărăţia Cerurilor, Împărăţia cea veşnică a lui Iisus. Duhul sfânt nu venise peste ei şi de aceea erau tot materialnici, tot pământeşti în gândurile şi ideile lor. Nu se curăţiseră prin Duhul Sfânt care trebuia să vină de la Tatăl după înălţarea Mântuitorului.
Ucenicii doreau viaţa pământească, fericirea lumească şi tot ceea ce poate oferi lumea aceasta trecătoare. Pentru aceasta Iuda L-a vândut, Petru s-a lepădat, Toma nu L-a crezut, Filip a cerut să-i arate pe Tatăl şi fiecare dintre ei ar fi vrut întâietate şi lucruri pământeşti. Nu i-au transformat multele minuni pe care le făcuse Mântuitorul, decât trezindu-i pentru moment sau pentru un timp foarte scurt şi pentru unii numai pentru timpul cel până la răstignire; aici s-au încurcat foarte rău şi n-au mai ştiut ce să creadă, li s-a spulberat toată nădejdea lor în Mesia cel aşteptat ca să-i facă fericiţi aici pe pământ.
Dar aşa trebuia să se întâmple ca să-i scuture de toate visurile înşelătoare ale lumii acesteia, de toate plăcerile vieţii trecătoare şi, cu adevărată lepădare de sine să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul. Şi pentru ca să facă aceasta, trebuia să propovăduiască o minune mai mare decât toate minunile, minunea Învierii Lui, care este sărbătoarea sărbătorilor, Duminica cea binecuvântată, ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.
Adeverirea dumnezeirei lui Iisus ne străluceşte mai întâi pe dealul Golgotei, când lumina lumii apunea, El murind pe Cruce răstignit; atunci s-a făcut întuneric mare peste tot pământul de la al şaselea până la al noulea ceas, pământul s-a cutremurat, stâncile Golgotei s-au despicat şi mormintele morţilor s-au deschis. Morţii înviaţi au început să umble prin cetate, arătându-se şi chiar vorbind cu prietenii lor. Fulgerele şi trăsnetele care s-au dezlănţuit de pe bolta cerească au sfâşiat perdeaua din interiorul templului ca semn de protest împotriva tuturor necredincioşilor şi vrăjmaşilor lui Iisus. Toate aceste semne înfricoşate au adeverit că El a fost Fiul lui Dumnezeu şi că suferise pentru mântuirea noastră. Ucenicul Ioan, Maica Domnului şi sfintele femei au auzit pe sutaşi spunând: "Cu adevărat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu !"
După ce Domnul Hristos a fost îngropat de Iosif şi Nicodim, după ce a fost pecetluit mormântul şi piatra cea grea pusă deasupra mormântului, Domnul Iisus Hristos a înviat, arătându-se Mariei Magdalena şi ucenicilor care erau încă încuiaţi de frica iudeilor. Sfânta Evanghelie ne încredinţează că Domnul a înviat duminică de dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă. Sfântul Evanghelist Matei scrie foarte amănunţit minunea învierii. El spune că în ziua întâi a săptămânii, înainte de a se lumina de ziuă, s-a făcut cutremur mare de pământ şi un înger al Domnului a venit din cer, a prăvălit piatra de la uşa mormântului, iar străjerii tremurau de frică şi au îngheţat ca nişte morţi. Iar femeile care erau acolo, Maria Magdalena cu celelalte au auzit pe înger zicându-le: "Nu vă temeţi, ştiu că voi căutaţi pe Iisus care a fost răstignit, nu este aici, a înviat după cum zisese, veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi.
Sfintele femei au plecat repede şi au dat de veste ucenicilor, dar pe cale le-a întâmpinat Iisus şi le-a zis: "Bucuraţi-vă!Ele I s-au închinat şi au plecat spre oraş.
Pe când mergeau ele să spună ucenicilor, au intrat în cetate şi străjerii care păziseră mormântul, au dat de veste preoţilor despre toate cele întâmplate, spunându-le că a înviat Iisus. Evreii însă au dat bani ostaşilor învăţându-i să spună că pe când dormeau ei, Iisus a fost furat de ucenici; de aceea ei cred şi astăzi o minciună în locul adevărului. Domnul Hristos nu a mai putut fi găsit de nici un necredincios, decât numai de aceia care s-au căit de păcatele lor şi au recunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
În aceeaşi zi, după ce ucenicii au auzit de la sfintele femei cele spuse de înger, tot nu credeau, iar Petru a dat fuga la mormânt şi a găsit giulgiurile singure zăcând. Iisus înviase, nu mai era acolo. Spre seară, în aceeaşi zi, alţi doi ucenici din cei 70, Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi Domnul s-a apropiat de ei, iar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Au mers vorbind împreună, Iisus adeverindu-le din Scripturi cele cu privire la El şi i-a mustrat pentru necredinţa şi învârtoşarea inimii lor. La stăruinţa lor a rămas ca să cineze cu ei, iar în momentul când a rostit binecuvântarea, frângând pâinea şi dându-o lor, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar El s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Apoi cei doi s-au dus la Ierusalim spunând şi celor unsprezece cele întâmplate. După înviere Domnul Hristos s-a arătat în mai multe rânduri ucenicilor ca să-L cunoască şi să slăvească ziua Învierii Sale.
Cea mai temeinică adeverire a Învierii lui Iisus a fost încredinţarea lui Toma apostolul după cum am auzit din Evanghelia de astăzi. Toate împrejurările îl sileau pe Toma să creadă că Iisus Hristos a înviat. Spusele femeilor care-L văzuseră, mărturisirea Magdalenei care vorbise cu El, spusele celor doi ucenici care stătuseră cu El la masă în Emaus, mărturisirea celorlalţi apostoli adunaţi, în mijlocul cărora se arătase Mântuitorul, mormântul ce s-a găsit gol, mărturia străjerilor care făcuseră de gardă împrejurul mormântului, toate acestea trebuiau să-l convingă pe Toma despre învierea Mântuitorului, însă el stă tot împietrit, trist şi îngândurat, cu sufletul abătut şi nu crede; din contră el spune celorlalţi că, de nu va vedea coasta, mâinile şi semnele cuielor şi de nu va pune degetul lui în coasta Sa nu va crede.
Dar iată că bunul Păstor care priveghează asupra oilor Sale cele bolnave se apropie să vindece şi sufletul necredinciosului Toma. El, Păstorul cel bun însă, a aşteptat opt zile ca în ucenicul acesta să se aprindă o dorinţă şi mai mare pentru a-L vedea; şi pe când erau adunaţi cu toţii în acelaşi foişor, unde mâncaseră Paştele cu Domnul, de data aceasta era şi Toma, uşile erau zăvorâte de frica iudeilor; Iisus vine în mijlocul lor şi le zice: "Pace vouă!
O, cât de mare o fi fost emoţia apostolului Toma, mai cu seamă când Mântuitorul, luându-l de o parte îi zise: "Adu-ţi degetul tău încoace, Toma, şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios! Toma se apropie de Domnul, Harul ceresc deschide ochii acestui necredincios, el îşi recunoaşte mândria, nerespectul, împietrirea inimii şi îndărătnicia lui. Lumina cerească îi goneşte întunericul necredinţei, Adevărul adevărat îl apasă, conştiinţa îl învinovăţeşte. Toma cade în genunchi înaintea Domnului şi, zdrobit de emoţie, strigă: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Toma , prin aceste cuvinte se înalţă mai presus de el, căci mărturiseşte dumnezeirea lui Iisus Hristos, el este cel dintâi care spune în chip hotărât că Iisus Hristos este Dumnezeu. Au fost mai mulţi care L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, căci Petru a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!; Natanail a zis: "Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! ; Marta a zis: "Eu am crezut că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!; sutaşul a zis şi el: "Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!
Aceste mărturisiri indirecte mărturisesc despre El, ca Fiu natural al lui Dumnezeu, însă Toma îl mărturiseşte hotărât ca Dumnezeu adevărat. De aceea şi Biserica are ca cea dintâi dogmă fundamentală mărturisirea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu. Peste o jumătate de secol, împăratul Traian primeşte o scrisoare de la Pliniu, în care spune despre creştini că ei cântă imnuri de slavă lui Hristos cel răstignit de evrei, ca unui Dumnezeu. De aceea, fără această dreaptă credinţă în dumnezeirea lui Iisus Hristos, nimeni nu se poate mântui, oricine ar fi, oricât de luminat ar fi în celelalte învăţături.
Dar oare este de ajuns numai a crede în Dumnezeu? Adevărul după Sfânta Scriptură şi după trăirea Sfinţilor Părinţi şi a tuturor creştinilor adevăraţi, până mai acum un sfert de veac, ne dovedeşte că nu este de ajuns numai a crede în Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune lămurit, credinţa fără fapte este moartă, după cum trupul fără suflet este mort, scrie Apostolul Iacov. Şi tot el arată că şi dracii au credinţă puternică şi se înfioară, dar faptele lor ştim cu toţii că sunt împotriva lui Dumnezeu. Şi zice iarăşi Apostolul Iacov: "Suflete preacurvare, nu ştii că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?
Aici este vorba despre lumea necredincioasă, despre lumea vrăjmaşă Bisericii şi dreptei credinţe ortodoxe; credinţă are multă lume, aşa după capul lor, o credinţă rătăcită. Credinţă spun că au şi sectanţii, toţi despărţiţii de Biserică. Întâlnim creştini care n-au fost la Biserică şi n-au venit unii de când erau copii şi dacă-i întrebi, ei răspund că au credinţă, că se pot închina şi ei cred că există Dumnezeu, dar după faptele lor îi vom cunoaşte, aşa cum a spus Mântuitorul când a vorbit despre proorocii mincinoşi şi hristoşii mincinoşi.
Sfântul Apostol Iacov, insuflat de Duhul Sfânt, zice: "Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba, îşi înşeală inima, religia unui astfel de om este zadarnică. Religia adevărată, curată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani, pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume; şi ne mai dă un sfat folositor, zicând: "Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.
Creştinii din vechime se sileau să fie cât mai corecţi, aveau tot felul de fapte bune împreunate cu credinţa şi trăiau în cea mai fierbinte dragoste de Dumnezeu. Iubeau dreptatea, pacea şi trăiau o viaţă sfântă. În acea vreme toţi mâncau post, unii se nevoiau mai mult şi mâncau numai seara, alţii petreceau cu multă sfinţenie şi teamă de a păzi legea lui Dumnezeu. Nu spurcau postul cu pofte trupeşti. Alţii se făgăduiau lui Dumnezeu şi trăiau în feciorie, erau nelipsiţi de la Sfânta Biserică în duminici şi sărbători.
Când nu ştiau ceva despre credinţă, călăuza lor era arhiereul şi preotul care le tălmăcea cele de trebuinţă. Când se întâlneau cântau şi vorbeau despre Dumnezeu. În duminici şi sărbători soţii nu se culcau în acelaşi pat, ci fiecare deosebit. Femeile nu erau pricină de sminteală bărbaţilor, ele erau foarte înţelepte, ştiau să se poarte cât mai simplu şi cuviincios ca să nu greşească lui Dumnezeu şi oamenilor.
Iată ce scrie un preot creştin din vremea aceea pentru o cetate din părţile Tebaidei: "Erau în cetatea aceea foarte mult popor, multe biserici şi mănăstiri şi nu se afla acolo nici un om de altă credinţă sau vreun eretic; toţi erau creştini ortodocşi, iar cei mai mulţi vieţuiau în feciorie, în chipul călugărilor, şi erau de acest fel ca la zece mii de bărbaţi şi două zeci de mii, parte femeiască. Aceştia căutau să placă lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune în linişte, în curăţie şi ascultare de mai marii lor. Erau păzitori ai sfintelor sărbători şi duminici, iubitori de străini şi se întreceau care mai de care în fapte bune, mai ales în fapta milosteniei.
Dacă se întâlneau cu persoane necredincioase, eretici, păgâni, când mergeau în altă cetate, ei nu le dădeau nici bună ziua, aşa cum spun sfinţii apostoli. Ei mărturiseau învierea Domnului Hristos şi se salutau cu cuvinte de laudă şi slăvire lui Dumnezeu, precum şi cu frumosul salut de "Hristos a înviat! Şi atâta timp cât s-a păzit credinţa dreaptă împreună cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune şi au avut pace şi linişte şi au crescut ca nişte pomi udaţi la vreme.
Dar ce vedem astăzi între creştinii noştri, care numai de formă mai poartă credinţa? Nu mai spun, că le ştiţi prea bine. Nu mai e frică de Dumnezeu, a pierit orice ruşine, s-au lepădat încetul cu încetul de dreapta credinţă şi au ajuns creştinii noştri ca o desfrânată care şi-a înşelat bărbatul părăsind casa, s-a dus departe trăind în desfrânare. Aşa se numesc aceia care s-au lepădat de Sfânta Biserică şi s-au depărtat de Sfânta Împărtăşanie, de Mirele Hristos şi nu vor să ştie de sfinţenie şi de păzirea dragostei dumnezeieşti, deşi se laudă cu credinţa în Dumnezeu. Să se ştie lămurit de toţi că zadarnică e credinţa fără faptele care sunt legate de credinţa noastră.
Dar de unde ni se trage nouă, creştinilor, atâta rătăcire, atâta necredinţă, atâta rău? Pentru că din cauza păcatelor s-au încuibat duhurile necurate în trupurile multora, îi chinuiesc îngrozitor şi nu mai pot vedea adevărul credinţei.
Înainte de potop, fiii lui Dumnezeu se numeau cei născuţi din Sit, al treilea fiu al lui Adam, care s-a născut în locul lui Abel, cel omorât de Cain. Aceşti fii ai lui Dumnezeu au luat soţii din neamul lui Cain. Şi cei ce s-au născut din ei au fost oameni uriaşi la statură, urâţi şi mâncători de oameni. Aceştia s-au înmulţit, s-au înrăit şi mai mult, căci numai potopul le-a pus capăt, stârpindu-i de pe faţa pământului.
Aşa şi noi, creştinii, am primit tot felul de învăţături şi obiceiuri păgâneşti anticreştine. De la străini au venit toate sectele, obiceiuri cu fel de fel de bâlciuri în sărbători şi zile de duminică. Când clopotele sunau la Biserică, chemând pe creştini să ia parte la Sfânta Liturghie, lumea a început să se ducă în târguri să vândă şi să cumpere. Prietenia s-a înteţit şi încetul cu încetul credinţa s-a destrămat şi s-a pierdut, lumea a ajuns să nu mai aibă frică de Dumnezeu şi n-au mai păzit sfânta duminică. Evreii însă şi sectanţii ţin sâmbăta lor, dar creştinii nu mai ţin duminica, ziua învierii Domnului, ziua eliberării noastre din robia satanei şi a iadului. Evreii ţin că au fost eliberaţi din robia Egiptului pământesc, iar noi creştinii nu vrem să ţinem sărbătoarea sărbătorilor, care este sfânta duminică, ziua Domnului.
Iată acum câtă stricteţe ţin evreii la sâmbăta lor. Un scriitor creştin povesteşte că un evreu foarte bogat, învăţat şi râvnitor în a păzi sâmbăta lui, avea într-un orăşel un prieten creştin, şi mergând acolo dânsul, a zăbovit până în ziua sâmbetei. Şi ducându-se evreul pentru nevoia cea trupească la WC-ul acelui creştin din întâmplare s-a rupt podina şi a căzut într-însul. Aşteptând, creştinul nu ştia de ce nu mai vine şi se duse să vadă. Îl găseşte scufundat în murdării, îi cere ca să-i dea mâna şi să-l scoată afară, dar el refuză zicând: "Nu, nu se poate că este ziua sâmbetei. Şi a rămas acolo până a doua zi.
Trecând ziua sâmbetei a mers creştinul să vadă ce face acolo, era duminică dimineaţa şi voia să meargă la Sfânta Biserică. La găsit scufundat până la brâu în murdării şi ceru creştinului să-l scoată de acolo; dar şi creştinul nostru cu frică de Dumnezeu, înflăcărat în credinţă i-a spus: "De ce n-ai vrut ieri să te scot? Azi e ziua Domnului şi cum voi putea eu să calc porunca Domnului meu, dacă tu atât de nebun ai fost ca să ţii la legea ta, care este vremelnică, cu atât mai mult voi ţine eu la legea mea, căci n-am nici o nevoie şi n-am pentru ce să calc legea Sfintei Duminici. Şezi acolo până va trece şi sărbătoarea mea şi te voi scoate mâine. Şi lăsându-l, creştinul s-a dus. Luni dimineaţă venind ca să vadă ce face, nu l-a mai văzut pentru că se scufundase cu totul şi pierise acolo.
Iată cum ţineau creştinii din vremea aceea la credinţa lor, ce frică aveau de Dumnezeu. Nu ca cei de astăzi, care s-au vândut pentru bani şi s-au lepădat şi de sărbători şi de Dumnezeu. Te doare sufletul când vezi creştinele noastre, fete tinere, plimbându-se şi distrându-se cu tot felul de străini, că s-a spurcat pământul ţării noastre de destrăbălările pe care le fac fetele creştinilor cu toţi păgânii şi necredincioşii, ateii şi vrăjitorii, cu toate naţiile şi rasele pământului. Au făcut copii şi au rămas pe pământul ţării noastre care este o ţară sfântă de la strămoşii noştri creştini. Păcatele acestea sunt foarte mari şi grele şi cad sub blestem dumnezeiesc, al sfinţilor părinţi şi al moşilor şi strămoşilor noştri, cad aceia care le-au făcut şi le fac.
Am auzit cu toţii la slujba Sfintei Învieri cuvinte înfricoşătoare, cuvinte de osândire care sunt spuse de Duhul Sfânt prin gura lui David: "Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, să piară cum piere fumul, cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii să se veselească.
Sub blestemul acesta cad toţi necredincioşii care-şi pierd timpul în altă parte şi nu vor să vină Duminicile la Sfânta Biserică, fiindcă ziua duminicii este ziua Domnului şi nu a omului. Ar trebui plini de recunoştinţă să venim să-I mulţumim pentru toate cele ce ne-a dat El nouă.
De aceea, iubiţi fraţi şi creştini şi voi tinere şi tineri care vă îndulciţi de darurile binefăcătoare ale Bisericii şi care vă încălziţi la focul Sfântului Duh în Casa Domnului, fericiţi sunteţi că vă aflaţi aici să-L urmaţi pe El. Când Domnul nostru a fost prins şi legat în Grădina Ghetsimani, toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit de frică, lăsându-L în mâinile soldaţilor şi servitorilor arhiereilor, dar pe drumul ce cobora din Ghetsimani spre Ierusalim, un tânăr mergea după El.
Cine era acest tânăr, ce nume purta, Sfânta Carte nu ne spune, Sfântul Evanghelist Marcu e singurul care scrie acest amănunt, dar nu dă numele. Pentru tineretul care citeşte Sfânta Scriptură şi se străduieşte să trăiască învăţăturile Domnului, nu este mai mare bucurie ca aceea de a şti, că atunci când cei vârstnici au părăsit pe Hristos, s-a găsit un tânăr curajos care să meargă după El.
Se vor ridica mulţi învăţători ai tineretului şi vor chema pe tineri să-i urmeze, vor promite tot ce gura le poate vorbi; tineretul creştin are însă un singur Învăţător de care trebuie să asculte şi după care să meargă, Hristos Lumina lumii. Fără El nu este mântuire, El a luminat întotdeauna sufletele tinerilor care L-au chemat şi L-au rugat cu credinţă şi cu dragoste.
Aţi auzit în noaptea Învierii pe preoţi strigând: "Veniţi de luaţi lumină! Această lumină este simbolul luminii lui Hristos, care luminează în întunericul acestei lumi. Păziţi cu sfinţenie această lumină pe care aţi luat-o până acum şi vegheaţi cu tărie ca nimeni să nu v-o poată stinge, nici un vrăjmaş de zi şi de noapte, nici vântul cel turbat şi nici vijeliile şi toate uraganele de s-ar înfuria împotriva voastră.
Sunteţi salvaţi, sunteţi luminaţi, sunteţi în corabie, sunteţi cu Împăratul, este în mijlocul nostru. Păziţi mai departe credinţa, nădejdea şi dragostea şi nimic să nu fie în stare să vă întoarcă de pe drumul cel adevărat care duce la viaţă. Acum este momentul să stăm mereu de veghe ca să nu pierdem truda şi agoniseala sufletească, uniţi cu toţii în rugăciunile din Biserică, cât şi cele de acasă, să zicem şi noi cu Apostolul Toma:

Rugăciune
Domnul meu şi Dumnezeul meu, ajută-ne să sfârşim cu bine zilele vieţii noastre, trăind în dreapta credinţă şi în sfântă pregătire sufletească şi trupească, ca să fim cu tine nedespărţiţi în ceruri în vecii vecilor.

Amin.

luni, 18 aprilie 2011

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

PREDICĂ LA VINEREA PATIMILOR

Chinuit a fost, dar s-a supus şi n-a deschis gura sa, ca un miel la junghiere s-a dus, şi ca o oaie fără glas înaintea ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa !

Fraţi creştini,

Toată viaţa lui Iisus n-a fost decât o suferinţă. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpăţânii, ci chiar din Bethleem şi până la Ghetsimani şi pârâul Cedrilor. Aşa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile şi fărădelegile noastre.
Se naşte într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzeşte de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învăţăturile drept hule, minunile săvârşite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul şi, aşa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-şi plece capul. În Grădina Ghetsimani, Iisus se roagă cu sudori de sânge, aşa încât Acela care ţine toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopţii târzii, Iisus se roagă şi nu ascunde crucea suferinţei Sale zicând: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!
Iisus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările şi cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutăţii, îl socoteşte lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinţei şi El îl primeşte de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar ştiţi cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi şi cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Iisus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupţia urmaşilor, orgoliul şi lipsa de credinţă a oamenilor, făţărnicia şi răutatea evreilor, superstiţiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.
Paharul lui Iisus mai era plin şi cu scandalurile dintre creştini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falşi, rătăcirea sectanţilor, răceala în credinţă a creştinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm şi tot ceea ce e urât şi neplăcut lui Dumnezeu în noi şi în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereţii şi învârtoşarea inimii, laudele de sine, setea de avuţie şi tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea şi necredinţa. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Iisus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci şi de cei bogaţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni.
Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: "Întristat este sufletul Meu până la moarte! pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cereşti, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviţi crucea cea reală a lui Iisus şi vedeţi că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este aşa de mare, încât pământul se cutremură şi pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.
Dintre toate suferinţele lui Iisus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulţi oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani şi se ruga cu lacrimi şi sudori de sânge. Lui Iisus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat şi L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredinţa, nemulţumirea şi păcatele noastre. El vedea mulţimea păcătoşilor ce-i va apuca moartea neîndreptaţi, vedea păcatele desfrânaţilor, ale criminalilor, hoţilor şi beţivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele şi Crucea în picioare.
El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai şi cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: "Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc şi să mor bucuros, dar să pătimesc şi să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda şi pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?
Voi, creştinilor, faceţi pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru nişte oameni îndărătnici, nemulţumitori şi nerecunoscători? Iată de ce plângea Iisus şi se întrista. Păcatele omenirii erau aşa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.
Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Iisus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultaţi o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în ţara sa că acelor prinşi în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuşi fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui şi poporul să fie iertat moştenitorul împărăţiei, dar el sta neclintit în hotărârea sa.
După multe intervenţii şi rugăminţi, se mai domoleşte împăratul şi începe să se frământe şi să-şi zică: "dacă voi călca dreptatea şi nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ţine seama de dragostea mea de tată şi-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător şi tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoşi doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată şi celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca şi dreptatea mea şi dragostea şi voi păzi şi legea.
Iată, fraţi creştini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toţi am greşit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieţi, pământească şi sufletească. Prin chinurile cele nesfârşite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toţi sfinţii şi toţi îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preţ şi prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.
Trebuia deci să ia parte şi firea dumnezeiască cea fără de preţ, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum şi cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovaţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Iisus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive şi mult îndurate, oare nu se putea să mântuieşti un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului şi numai cu cuvântul, fără să dea morţii pe Fiul Său. Dar dacă făcea aşa, noi cunoşteam numai puterea cea nemărginită a Sa şi nu cunoşteam coborârea cea dumnezeiască şi nici judecata cea dreaptă a măreţiei Sale.
Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare faţă de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfeşte pe Fiul Său Iisus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruţat şi L-a lăsat să moară pentru noi toţi. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmaşii, să-L bârfească preoţii, să-L batjocorească ostaşii. L-a dat pe mâna unui popor nemulţumit, plin de ură şi mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări şi bătăi, să sufere cununa de spini şi greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.
O, desăvârşită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voinţa Tatălui pentru Fiul. Creştinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care şi-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoşii şi mare este taina creştinătăţii.
Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca şi noi să răspundem cu aceea şi dragoste şi recunoştinţă? Dar, vai, ce vedem între creştinii noştri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredinţă şi lepădare de Dumnezeu. Mii şi milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptăţile bogaţilor, desfrânările şi avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile şi nepăsările creştinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:
"Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini şi picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creştinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor şi nici nu voiesc să se mântuiască. Creştinii aceştia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-şi vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine şi Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creştinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele.
Un creştin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal şi pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmaşii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmaşii Lui. Pentru această măreaţă faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieţi şi pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferinţelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoştinţa noastră.
Parcă îl auzim zicând: "O, voi împietriţilor şi nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeţi atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriţi la inimă pentru că nu vă înmuiaţi să vă plângeţi păcatele voastre, văzând cu ce preţ mare v-am răscumpărat. Nemulţumiţilor, Eu ştiu că numai demonii sunt împietriţi la inimă, nesupuşi din firea lor şi veşnic vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteţi nici demoni, nici oameni nu sunteţi; pesemne că sunteţi nişte făpturi ciudate alcătuiţi din fire omenească şi din obicei drăcesc. Voi aţi putea să fiţi veşnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreţi. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristaţi şi nu plângeţi pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosiţe, ca Iosif şi Nicodim, şi de ce nu cereţi cu suspine Împărăţia cerului ca tâlharul de pe cruce?
Ah, creştinilor, dacă Hristos ţine în spate o cruce, apoi prezenţa scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în faţa ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce şi ţine sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezenţă a sa pricinuieşte Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.
A pătimit Fiul, a pătimit şi Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat şi Fiul împreună cu ea; aşa că şi Maica şi Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năştea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii şi din inima Maicii în inima Fiului.
Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii şi a Fiului în acele momente de suferinţă sus pe Golgota?
Priviţi cu ochii sufletului şi imaginaţi-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând şi rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâşiată de întristare, obosită şi nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leşinată în mâinile femeilor mironosiţe.
Cum a fost oare inima lui Iisus când a văzut-o frământându-se de durere şi căzând în leşin? O, Împărate Iisuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morţii? Pentru cine zici: "Mi-e sete!? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ţi răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leşinată şi nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ţi domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată şi aceştia au fugit şi te-au lăsat.
O, Prea Bunule şi Mântuitorule Iisuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îţi era sete de sufletele păcătoşilor ca să le mântuieşti, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îţi era sete de sufletele cele din iad care aşteptau izbăvirea de la Tine. Îţi era sete de noi toţi, de moşii şi strămoşii noştri, de sufletul cel păcătos.
Da, n-ai fost înţeles, nimeni nu Te-a auzit şi Ţi-au adăugat chin peste chin, Ţi-au dat oţet amestecat cu fiere şi, cu acest pahar amar, ai plătit şi cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: "Săvârşitu-s-a!. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Iisus face ca un iconom înţelept care-şi simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: "Iartă-le lor, Tată, că nu ştiu ce fac! Ostaşilor care L-au răstignit le lasă hainele şi cămaşa pe care au împărţit-o între ei prin tragere la sorţi.
Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: "Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta !Sutaşului care a zis: "Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu îi lasă cunoştinţa de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa ("Iată Maica ta!) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic ("Iată fiul tău!) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele şapte taine, iar fiilor ei, creştinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viaţa lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: "Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu, după care, plecându-şi cu supunere capul şi-a dat Duhul.
Toate suferinţele şi Patimile Mântuitorului Iisus Hristos, ne mişcă din adâncul sufletului şi ne fac pe noi creştinii să vărsăm lacrimi pline de amar; şi merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Iisus, care ştie tot adâncul inimii noastre, nu ţine seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoţite de umilinţă şi căinţă adevărată.
Iisus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoşii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: "Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!
Aşa ne zice şi nouă astăzi Iisus : "Păcătoşilor, creştinilor care v-aţi lepădat, creştinilor care nu voiţi să ascultaţi, plângeţi-vă păcatul vostru, plângeţi-vă împietrirea şi răutatea voastră, plângeţi chinurile iadului care vă aşteaptă, plângeţi nenorocirea copiilor voştri cărora le lăsaţi o grea moştenire, cu multe necazuri şi suferinţe. Vai vouă, creştinilor care nu aţi înţeles taina mântuirii, care nu vă deosebiţi în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare şi nepăsătoare.
Plângeţi voi care vă faceţi părtaşi la o mulţime de păcate cu cei necredincioşi. Voi, creştini cu astfel de viaţă păcătoasă, păstraţi-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstraţi-vă lacrimile pentru suferinţele şi necazurile care vă aşteaptă pe voi şi pe copiii voştri, dar mai păstraţi-vă o parte din lacrimi ca să plângeţi în chinurile iadului care vă aşteaptă dacă nu vă veţi trezi şi nu vă veţi întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care îşi acoperă faţa cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care îşi acoperă razele sale, şi pământului îi este milă de Mine şi se cutremură. Nu Mă plângeţi, ci plângeţi-vă pe voi, plângeţi-vă păcatele voastre şi înţelegeţi ce am făcut Eu pentru voi!
Cu adevărat, iubiţi creştini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toţi păcătoşii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credinţă? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Iisus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră şi a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne aşteaptă de ani de zile; pe unii îi aşteaptă o viaţă întreagă să se lase de vrăjmăşie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulţi nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l duşmănească. Pentru toţi aceştia vă mai dau o pildă.
Poporul laponilor, închinători la idoli şi vrăjmaşi de moarte ai creştinilor şi ai Domnului Hristos, au săvârşit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creştini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creştinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.
Iată, aşa vreau să fac şi eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creştin şi să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la uşile desfrânaţilor şi desfrânatelor, să merg la uşile bodegilor, cârciumilor, teatrelor şi cinematografelor, să merg la toate uşile vrăjitoarelor şi ghicitoarelor, la toate porţile unde este necinstit şi batjocorit chipul lui Dumnezeu şi acolo să pun Sfânta Cruce cu Iisus pironit pe ea. Când vor voi creştinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Iisus în picioare şi Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoşata sentinţă a Dreptului Judecător: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, căci nu vă cunosc pe voi!
Atunci vor vedea cu toţii că răbdarea s-a sfârşit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna şi atunci îşi va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune
Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule şi Îndelung Răbdătorule Iisuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc şi eu puţin vorbirea mea şi las pe aceşti creştini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini şi cu toţii să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoşii, Te rugăm, Doamne, pomeneşte-ne şi pe noi când vei veni întru Împărăţia Ta.


Amin.

PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI

PREDICĂ LA PATIMILE DOMNULUI

Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte! (Luca XXIII, 21)

Fraţi creştini,

Să însoţim şi noi pe Hristos şi să trăim suferinţele Lui în aceste zile de tristeţe şi durere. Să mergem pe urma paşilor Lui să vedem cu ochii noştri şi să auzim cu urechile noastre cele ce se vorbesc despre El. Să deschidem inima larg, iar ochii să picure din belşug lacrimi pentru păcatele noastre, căci El pentru noi s-a rănit şi în locul nostru a răbdat bătăile, Crucea şi piroanele, hulele şi toate durerile.
LUNEA CEA MARE. Suntem în Săptămâna Patimilor. Este luni dimineaţa. Glasurile puternice care ieri strigau "Osana!, s-au potolit. Ierusalimul întreg pare că doarme. Sub mantia soarelui primăvăratec ce poleieşte cu aur şi argint uliţele şi casele cetăţii, încet, încet, oraşul se trezeşte. Ici şi colo se strâng cete de preoţi care şoptesc în taină cu chipuri încruntate.
Aceştia se adună şi şoptesc între ei privind plini de ură spre norodul sărman care întâmpinase ieri pe Nazarineanul ca pe un împărat. Cei mai înfierbântaţi sunt cărturarii, fariseii şi bogaţii, dregătorii cetăţii, împotriva cărora Iisus rostise deseori cuvinte grele de osândă pentru fărădelegile lor, pentru inima lor împietrită faţă de suferinţele celor săraci. Ei pun astăzi la cale răzbunarea. Se pregătesc de luptă. Dacă ieri a fost biruinţa lui Hristos, mâine trebuie să fie biruinţa lor.
Frământarea creşte, uliţele se umplu de lume, cetatea e plină de freamăt, mulţime mare se îndreaptă spre templu ca să audă cuvântul tâlcuitorilor legii. În depărtare, pe drumul prăfuit se coboară dinspre Betania sărbătoritul de ieri, Iisus. Înconjurat de ceata ucenicilor Săi păşeşte încet, liniştit, spre oraşul revoltat.
La margine de drum un smochin îşi întinde ramurile pline de frunze. Iisus se simte flămând şi îşi ridică privirile spre ramuri. Caută în copac, şi în şoaptă zice: "Numai frunze, mulţime de frunze şi nici un rod! Ochii Lui se pleacă întristaţi şi buzele Lui şoptesc cu amărăciune: "De acum în veac să nu mai fie rod în tine! Deodată se usucă pe loc, toate frunzele căzând învârtindu-se. Ucenicii înmărmuresc plini de mirare. Domnul le tâlcuieşte minunatul fapt, arătându-le cum trebuie dat pierzării cel ce vieţuieşte pe pământ fără să aducă roada faptelor bune.
Ceata întreagă porneşte mai departe. Se apropie de Ierusalim, intră în cetate, se îndreaptă spre templu; Iisus urcă scările de piatră. Iată-L la uşă. Privirile pline de ură ale preoţilor îl întâmpinară. Din toate colţurile, ochii se îndreaptă spre El. Căpeteniile preoţilor încearcă să-I întindă curse ispitindu-L cu întrebări viclene şi meşteşugite. Domnul însă îi ruşinează cu răspunsurile Lui, descoperindu-i ca pe nişte neştiutori ai scripturilor şi mustrându-i pentru răutatea lor.
Smochinul cel din marginea drumului, care era plin numai de frunze, închipuia Biserica evreiască dimpreună cu toţi arhiereii şi preoţii Vechiului Testament, care erau plini numai de vorbe goale, fără faptele adevăratei credinţe, fără duh de viaţă şi fără roadele bogate pe care le căuta Iisus şi pe care le caută şi la noi creştinii şi ucenicii Bisericii Lui până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum unui om nu-i trebuie numai umbra şi frunza copacului, nici Lui Iisus nu-i trebuie creştinul care are doar formele credinţei, dar e lipsit de roadele dreptăţii, milei şi iertării. După ce Domnul îi mustră fără putinţă de răspuns, începu să vestească celorlalţi credincioşi ai Săi cuvântul adevărului. El vesti dărâmarea Ierusalimului şi dreapta Sa judecată, apoi ieşi din templu învăluit de umbrele înserării şi urcă domol spre muntele Măslinilor.
MARŢEA CEA MARE. Domnul se odihneşte peste noapte între prietenii Săi dragi din Betania. În zorii zilei Iisus vine iarăşi în Ierusalim unde-L aşteaptă ura şi furia fariseilor, saducheilor şi cărturarilor. Urcă treptele de piatră ale templului, vorbeşte poporului care era dornic să primească minunatele lui învăţături şi iarăşi mustră cu asprime făţărnicia şi masca evreilor.
Vorbeşte apoi despre pilda celor zece fecioare, despre datoria fiecăruia de a-şi pregăti sufletul pentru a fi gata oricând să întâmpine pe Domnul, zicându-le: "Privegheaţi aşadar, căci nu ştiţi, ziua nici ceasul în care Fiul Omului are să vină ţineţi aprinse candelele credinţei, candelele iubirii aproapelui, fiţi pregătiţi a răspunde celui ce vă va întreba dacă aţi iubit pe aproapele vostru.
Bunul Iisus dezvăluie taina dreptei judecăţi, răsplata sau osânda, după împlinirea sau neîmplinirea poruncilor. Inimile împietrite au rămas însă fără răspuns, au rămas neclintite ca nişte stânci ale urii, căci erau sufletele lor stăpânite de diavolul răutăţii şi n-au putut înţelege adâncul tâlc al predicii Mântuitorului. Urechi n-au avut să audă şi nici ochi să vadă.
Aceasta a fost predica de pe urmă către popor a Domnului, aceasta a fost legea statornicită de El, ca toţi cei ce cred şi mărturisesc numele Lui să trăiască în iubire şi să vestească iubirea. De azi înainte Iisus nu mai vorbeşte mulţimii. Timpul este aproape şi cele din urmă cuvinte le dăruieşte prietenilor Săi, acelora care aveau să semene pretutindenea sămânţa cea bună a Evangheliei, după care împreună cu ucenicii Săi părăseşte cetatea urii şi răzbunării, îndreptându-se spre locaşul de pace şi tihnă al prietenilor Săi din Betania.
La evrei se apropia Paştele, de aceea fariseii şi cărturarii plini de duşmănie pe Iisus, pentru că tot poporul venea după Dânsul, căutau prilej ca să-L omoare înainte de a sărbători ei Paştele.
MIERCUREA CEA MARE. Ziua aceasta a petrecut-o întreagă în Betania unde avea prieteni dragi, pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile lui, Marta şi Maria, pe Simon leprosul şi pe mulţi alţii. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump pe care l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului, când şedea la masă. Iuda cel iubitor de argint a mustrat-o pe femeie pentru această risipă susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii împărţiţi săracilor. Iisus însă a zis: "Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare.
Pe când Iisus se afla cu ucenicii în Betania, în Ierusalim se uneltea răzbunarea fariseilor şi cărturarilor. Ei s-au strâns şi au hotărât în unanimitate moartea Mântuitorului. În acest timp, iată că se apropie Iuda Iscarioteanul şi le făgăduieşte a-i ajuta, zicându-le: "Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da în mâinile voastre? Ei s-au învoit cu el să-i dea 30 de arginţi.
Pământul nu s-a cutremurat, soarele străluceşte mai departe peste omenire, frunzele măslinilor foşnesc deasupra celui ce se roagă în această seară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei care vor striga: "Să se răstignească! Dacă atunci lângă Iisus era un Iuda, câţi nu se vor fi mai născut şi câţi nu s-or mai naşte până la sfârşitul veacurilor, ca să-L vândă pe bani, să-L trădeze pe Mântuitorul sufletelor noastre? Vai acelora însă, că era mai bine să nu se fi născut.
Iată de ce Sfânta Biserică pomeneşte foarte des fapta mârşavă a trădătorului Iuda, ca să audă toate urechile creştinilor şi să ia aminte. Dar vai, sunt astăzi atâtea iude, care vând pe Mântuitorul pe orice lucru de nimic. Aceştia sunt cei care neagă existenţa lui Dumnezeu şi cei ce se luptă pe toate căile ca să încurce sau să distrugă învăţăturile Lui, Biserica Lui. Grozav lucru este acesta, căci Iuda pentru trădare nu şi-a agonisit numai spânzurătoare, ci şi muncile cele nesfârşite ale iadului.
JOIA CEA MARE. În dimineaţa acestei zile, Iisus trimite pe Petru şi pe Ioan să pregătească locul unde spre seară avea să mănânce Paştele cu ucenicii Săi. Această zi a petrecut-o tot în Betania, lângă prea-iubita Sa Maică, pe care căuta s-o liniştească cu cele mai dulci cuvinte, fiindcă presimţea că prin inima ei de mamă va trece sabia cea proorocită de bătrânul Simeon.
Ochii ei cei sfinţi şi frumoşi vărsau necontenit lacrimi amare şi ruga pe Fiul ei să nu se ducă în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, fiindcă ştia că evreii sunt învrăjbiţi şi caută să-L omoare. Căzând în genunchi în faţa Fiului ei, îl ruga zicându-i cu durere: "Fiul meu cel prea dulce, nu te duce în Ierusalim, asculte pe Maica Ta, că evreii Te vor prinde şi te vor omorî. Atât era de sigură de suferinţele Fiului său în aceste zile, că de multă întristare cădea jos copleşită şi dacă n-ar fi fost sfintele femei ca s-o mângâie şi să o reţină, s-ar fi desfigurat smulgându-şi părul şi zgârâindu-şi faţa de multă durere.
Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat-o, a mângâiat-o, spunându-i că a venit vremea şi trebuie să meargă la Ierusalim. Şi-a luat rămas bun de la ea, a lăsat-o în grija sfintelor femei şi a plecat întristat şi îngândurat de durerea cea amară pe care o lăsa în urmă.
Mergea încet, trist, domol şi liniştit, gândindu-se la toată viaţa Lui pământească, la peştera cea săracă unde S-a născut, la drumul Egiptului cu suferinţele îndurate în pribegie, la munca cea mântuitoare a propovăduirii, la calea spre apele Iordanului ca să primească botezul de la Ioan. Se gândea la toate minunile şi învăţătura răspândită în timpul celor trei ani şi jumătate prin localităţile Iudeii, chemând la viaţă nouă, la pace şi dreptate.
După atâtea binefaceri pe care le făcuse poporului suferind, vedea cu Duhul Său uneltirile celor mari, ticăloşia celor răi, trădarea ucenicului, vedea urcuşul Golgotei şi simţea pe umerii Săi povara Crucii înfiorându-se de străbaterea piroanelor prin mâini şi picioare. Odată cu venirea serii, se apropia şi ceasul patimilor, cu pas domol se îndreaptă spre locul unde va cina cu ucenicii Săi pentru cea din urmă oară. Înainte de a se aşeză la masă spală picioarele ucenicilor, pildă de adâncă smerenie, spală picioarele celui ce avea să-L vândă, iar Iuda nu se împotriveşte, nu se ruşinează.
Aşezându-se la masă a binecuvântat pâinea şi a dat-o ucenicilor zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu! Luând apoi paharul cu vin, binecuvântându-l a zis: "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu a legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. A spus apoi ucenicilor Săi planul ticălos al vânzării, zicându-le: "Adevăr zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde!
După ce au cinat cu toţii, au mers împreună pe muntele Măslinilor şi lăsându-şi ucenicii să vegheze, Iisus se depărtează şi intră în grădina Ghetsimani. Îngenunchează şi întinde mâinile către cer în liniştea nopţii, între măslinii sălbateci, rugându-se cu lacrimi de sânge şi zicând: "Tată, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!
Pe când se ruga cu cele mai fierbinţi lacrimi, ce cădeau pe pământ amestecate cu sudorile de sânge, deodată grădina Ghetsimani se umplu de ostaşi cu făclii aprinse în mână. În fruntea lor mergea Iuda. Se apropie de învăţătorul său şi-l sărută, arătând astfel pe Cel vândut pe 30 de arginţi. Ostaşii îl leagă pe Hristos ca pe un răufăcător, ucenicii se risipesc, fug şi se ascund, văzând cele întâmplate. Iisus este dus înaintea lui Pilat şi a arhiereilor Anna şi Caiafa. Pilat L-a întrebat: "De ce eşti Tu vinovat? Domnul nu-i răspundea, numai ochi-i lăcrămau. Fariseii, soldaţii, toată gloata îi cer moartea-n gura mare: "Răstigneşte-L, o, Pilate! Pilat întreabă pe Domnul, zicându-I: "Neamul Tău şi tot poporul Te-au adus la mine, ce-ai făcut?
O, Pilate, de ce întrebi ce-a făcut, tu, care ai auzit de multele Lui minuni, de învăţătura Lui cea sfântă. Deschide ochii, o, Pilate, şi înţelege că Acesta a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi lumina, marea şi izvoarele apelor, păsările şi animalele, plantele şi toate cele ce se văd şi nu se văd, precum şi dulceaţa pământului şi parfumul florilor.
Un singur lucru nu a făcut: păcatul. Dacă nu vrei să crezi, întreabă mulţimea pe care a săturat-o cu cele cinci pâini şi doi peşti, întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte diavoli, întreabă pe Zaheu vameşul şi pe Lazăr cel mort de patru zile; întreabă pruncii Ierusalimului. Toate acestea Pilat le cunoaşte, ştie bine că nu are nici o vină, şi totuşi îl osândeşte la moarte, la moarte pe Cruce.
VINEREA CEA MARE. La evrei era obiceiul de Paşte să fie slobozit câte un condamnat la moarte. Era atunci un tâlhar numit Varava. Pilat întreabă poporul: "Pe cine voiţi să slobozesc: pe Iisus sau pe Varava? Tot poporul a strigat: "Pe Varava, cerând ca Iisus să fie răstignit. Pilat dă sentinţa de moarte, mai ales la remarca fariseilor că dacă va elibera pe Iisus nu este prieten al Cezarului, iar el, ca să nu-şi piardă postul, închide ochii, nu mai vede adevărul.
O, ce judecată nedreaptă! O, ce cerinţă fără socoteală a poporului. Poporul acesta miluit şi vindecat de Iisus a cerut să fie liberat un tâlhar care făcuse atâtea crime în locul Fiului lui Dumnezeu şi binefăcătorului lor. De atunci, în cursul vremurilor, aşa au făcut şi aşa vor face multe popoare şi mulţi judecători nedrepţi; căci dreptatea şi drepţii vor fi ţinuţi în lanţuri, adevărul înăbuşit, iar hoţii şi criminalii vor triumfa plini de bucurie săturându-se de libertate.
După o noapte de stat în închisoare cu picioarele în butuci, de umilinţă şi biciuiri nemiloase, de stat cu picioarele pe table arse, Iisus este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul! Mulţimea agitată de farisei şi cărturari au început să strige ca ieşită din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!
Ostaşii îl scot afară legat de mâini pe Iisus şi îi fac vânt pe scară. El cade, lovindu-se foarte greu. O, Părinte ceresc, vezi pe iubit Fiul Tău pe care L-ai născut mai înainte de veci! În vremea aceasta şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său. Unde sunteţi apostolilor, unde sunteţi ucenicilor? Toţi aceştia L-au lăsat şi au fugit. Acum El este omul care nu mai are pe nimeni lângă El. O, soare, înfricoşează-te şi voi, ceruri, suspinaţi. În această mulţime de popor nu se găseşte nimeni ca să aibă milă de El.
Durerile care au sfâşiat trupul lui Iisus, bătăile de la stâlpi cu biciuri cu plumb la vârf, cine poate să le spună cu de-amănuntul? Era lovit de moarte peste mâini şi peste spate; când unii oboseau, alţii luau bicele şi-L băteau. Sângele curgea şiroaie, de la cap până la picioare, iar usturimile îi sfâşiau inima de durere. Au venit apoi unii cu o coroană de spini şi i-au pus-o pe cap. Coroana o puneau şi o luau în mod repetat ca să-I facă cât mai multe răni. Aşa s-au împlântat spinii în capul lui Iisus şi unii au rămas acolo până la ziua judecăţii. Atunci îi va scoate şi-i va arăta lumii zicând: "Am stat cu ghimpii în cap şi v-am aşteptat să vă întoarceţi la Mine.
De acolo L-au dus la un zid unde I-au pus o trestie în mână şi îngenunchind înaintea Lui îi ziceau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor! Unii îi smulgeau părul şi barba, iar alţii îl scuipau în faţă. S-a înfiorat pământul văzând Crucea rezemată de un zid, pregătită spre a-L primi pe Domnul. Miez de zi şi arde soarele ca niciodată. Soare, arşiţă şi Crucea se împlântă adânc în umăr. Este greu păcatul lumii. Te cutremuri. Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, Dumnezeu poartă azi osânda inimilor vinovate. Ioan zice: "Doamne, cum putut-a oare trădătorul să te vândă? / Cum l-a biruit pe Iuda pofta de arginţi flămândă? / Cine-o să ne mai înveţe, cine plânsul să ne-aline? / Unde ni Te duci, Iisus, ia-ne şi pe noi cu Tine!
Sfârşit de suferinţă, Iisus cade din când în când sub greutatea Crucii. O, suflete, suflete, dacă L-ai vedea, ai plânge într-una şi ai suspina. Inimă, inimă, dacă L-ai simţi, ai plânge într-una şi L-ai preaslăvi. La o cotitură a drumului ce duce spre Golgota, nişte femei cu copiii în braţe plângeau. Domnul se întoarce spre ele şi le zice: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri că vor veni zile grele peste voi şi veţi zice: munţilor, cădeţi peste noi, dealuri, acoperiţi-ne că nu mai putem suferi groaza şi mânia aceasta!
Suie în tăcere dealul, golindu-şi singur paharul ce I-a fost dat să-l bea. La o răspântie de drum, se întâlneşte cu Maica Sa, care nu-L mai văzuse de joi, de când s-au despărţit în Betania. Văzându-L cu Crucea în spate, a strigat din adâncul sufletului: "Fiul meu cel prea iubit! A căzut apoi leşinată în braţele sfintelor femei. E cald şi Crucea este grea, sudori se scurg din fruntea Sa, iar spinii îl dor amar. Convoiul îl urmează. Văzând-o pe Maica Lui, multe femei o compătimesc, zicând: "Sărmana femeie, e mama Lui.
Altele o insultă cu vorbe urâte zicând, că dacă ar fi ştiut să-L crească nu s-ar fi ajuns aici. Câte n-a auzit Prea Curata Fecioară din gurile spurcate ale hulitorilor! Ea însă mergea cu suspinuri în urma Fiului ei zicând: "Fiul meu, unde te duci, Fiul meu! Oare mai este o nuntă ca aceea din Cana Galilei să le prefaci apa în vin? Unde mergi aşa grăbit Fiul meu? Să-i saturi cu pâine şi peşte ori să le vindeci bolile? O, Fiul meu cel prea dulce, unde mergi aşa grăbit?
Împovărat de greutatea Crucii, Iisus ajunge iarăşi la o răspântie, unde i se înfăţişează o fecioară numită Veronica cu o mahramă pe care I-o dă Domnului să se şteargă de sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa. Atunci S-a imprimat faţa Domnului pe acea mahramă, pe care Veronica a primit-o ca răsplată şi care există şi astăzi în Biserica creştinilor. Fiind cald şi nemâncat, iar Crucea foarte grea Iisus a căzut iar sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, anume Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea. Simion duce Crucea în vârful Golgotei, iar Domnul arată lumii şi nouă umărul Său jupuit de greutatea Crucii.
Ajunşi în vârful Golgotei, Domnul zice: "Poporul Meu, ce vreţi să-Mi faceţi poporul Meu, de ce voiţi să Mă răstigniţi? Pentru ce, poporul Meu, pentru că am dăruit viaţă la cei morţi în păcate, la cei bătuţi de soartă am împărţit dreptate, pentru că am potolit durerea în inimă străină şi am alinat amarul la cei care suspină? Fiindcă la morţi am dat viaţă, la orbi am dat lumină? Poporul Meu, pentru ce? Poporule îndărătnic, îmi dezbraci cămaşa de pe Mine! Cu asta îmi plăteşti Mie, popor aprins de patimi, de ură şi mânie!
Domnul plânge mult. Fiind întrebat, răspunde: "Cum să nu plâng, când văd că sufăr durerile amare şi văd cum astăzi satana vă poartă-n gheare, poporul Meu. Miez de zi. Golgota geme azi sub cea mai grea povară. Răcnet răguşit de ură şi două cruci se ridică. Cuie, funii, scări şi tot mai greu ciocanul pică şi între două cruci pe culme, o altă Cruce se ridică. Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu, iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. Se rupe carnea şi sângele curge şiroaie pe Cruce.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit în vârful Golgotei între doi tâlhari, unde a fost adăpat cu fiere şi oţet, unde a făgăduit tâlharului raiul, unde a încredinţat pe Maica Sa ucenicului Ioan, zicând apoi: "Săvârşitu-s-a, adică s-a împlinit scriptura. Şi-a plecat apoi capul zicând: "Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu! Ca răspuns din partea Tatălui ceresc, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi în întunericul acela umblau cei morţi care înviaseră printre cei vii, iar aceştia din urmă strigau îngroziţi ca să plece dintre ei.
Aceste semne înfricoşate le-au văzut şi le-au trăit cu toţii în acele clipe de groază. Se înnoptase dintr-odată şi soarele şi-a stins lumina. Jos, sub Cruce, Mama Lui plânge cu Maria Magdalena. Cerul se îmbracă în noapte, totul prinde să se-nfioare. Ucenicul şi cu Mama Lui plâng de jale. Vântul vâjâie puternic; Ioan strigă printre suspine: "Unde ni Te duci, Iisuse? Ia-ne şi pe noi cu Tine!
Ucenicii închişi în casă de când L-au prins pe Învăţătorul lor, stau şi aşteaptă. N-au gustat din seara aceea nici odihna şi nici somnul. Se căiau cu toţii că au părăsit pe Domnul. Petru nu mai putea de-atunci să-şi stăpânească plânsul, căci de-atâtea ori pe faţă el s-a lepădat de Dânsul.
SAMBĂTA CEA MARE. Iosif cel din Arimateea, ucenic în ascuns al lui Iisus, e cuprins de jale mare şi se mâhni foarte tare. Se duse la Pilat şi începu a se ruga, zicând aşa: "Pontianule Pilate, / Dă-mi pe mortul cel urât / şi de lume ocărât. / Şi Pilat lui i l-a dat, / El s-a dus de l-a-ngropat. / Luând o pânză frumoasă, într-însa l-a-nvăluit / Şi cu miruri l-a gătit. / Mormântul a fost pecetluit şi de ostaşi păzit.
SAMBĂTĂ NOAPTEA DUMINICA ÎNVIERII.
La Caiafa-i veselie şi în cântec e soborul / Fericiţi că nu mai este Mesia Răsculătorul, / Mulţumiţi cu toţi-n suflet că şi-au săturat plăcerea. / Numai vântul parcă spune: Se apropie-nvierea. / La mormânt glumesc soldaţii, la apus e lună nouă, / Şi de-odat-un fulger cade, spintecă văzduhu-n două. / Îmbrăcat cu foc de soare, un Arhanghel se coboară, / Zbor peceţile departe, piatra-n altă parte zboară. / Ca trăsniţi cad păzitorii, la pământ cu toţi de frică / Şi cu Cel ce-nvinse moartea, viaţă nouă se ridică. / A-nviat Stăpânul vieţii, pus cu hoţii şi cu furii / S-a-mplinit în clipa asta toate scrisele Scripturii. / Groapa-i goală, Petru plânge, Ioan strigă prin suspine: / "Unde, unde-ai mers Iisuse, ia-ne şi pe noi cu Tine!
Stăpânul vieţii şi al morţii s-a arătat după înviere mereu ucenicilor, pe care-i povăţuia, îi întărea şi le spunea: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor, mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea. Cei ce vor crede şi se vor boteza, se vor mântui, iar cei ce nu vor crede se vor osândi.
Aşa şi noi, iubiţi creştini, să ascultăm glasul Stăpânului şi mergând în această lume plină de necredinţă şi de nepăsare, să vestim Cuvântul adevărului până mai este timp. Să-i aducem pe toţi la picioarele Crucii lui Iisus, căci zilele trec ca fumul şi vine moartea când nu vom mai putea face nimic. Vedem cu toţii cât de repede trec zilele şi cât de nestatornică este viaţa aceasta.
Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda; să ne ferim de necredinţa evreilor, care n-au vrut să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Să fugim de lepădarea lui Petru căci omul se leapădă de Dumnezeu foarte uşor, prin viaţa lui, prin faptele lui, fie din ştiinţă, fie din neştiinţă. Se leapădă pentru bani, pâine, pentru serviciu bun, pentru cinste pământească se leapădă de frica de oameni, din necredinţă sau pentru un trai mai bun. Noi însă ca de satana să fugim de toate păcatele şi mai bine să murim de foame cu Hristos, decât să trăim cu diavolul fără Hristos.

Rugăciune
O, Stăpânul nostru, Prea Milostive Împărate al Slavei, Iisuse Cel ce ai biruit, căci tu eşti biruitorul iadului şi al morţii, nu Te dezlipi de noi robii Tăi. Întăreşte-ne şi fii cu noi în toate zilele, căci fără de Tine nu putem face nimic, şi ajută-ne să biruim toate ispitele, poftele şi fiarele cele apocaliptice ce se războiesc cu noi în tot chipul şi în tot timpul. Fă-ne Tu pe noi biruitori, ca să ne înviezi în ziua Ta cea mare împreună cu toţi sfinţii Tăi pentru vecii vecilor.

Amin.

joi, 14 aprilie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST


PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DIN POST

Duminica Floriilor

Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele DOMNULUI, Împăratul lui Israel! (Ioan XII, 13)

Fraţi creştini,

Toată temelia credinţei noastre creştineşti stă pe convingerea nestrămutată că Cel ce a pătimit, s-a răstignit şi a murit pe Cruce între doi tâlhari pe dealul Golgotei a fost Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. El a făcut aceasta din dragoste mare pentru noi şi de bună voie, ca să ne mântuiască. Am auzit în Sfânta Biserică cum s-a întrupat, cum s-a născut într-o peşteră sărmană în frig, cum a propovăduit şi mai ales mulţimea minunilor pe care le-a făcut ca să arate poporului Său cu cuvântul şi cu fapta că El este cel vestit de prooroci - Mesia, Izbăvitorul.
Astăzi îl vedem intrând în Ierusalim ca un Împărat biruitor călare pe un asin smerit şi blând. El vine să împlinească cele spuse de prooroci; Iisus vine să se facă cunoscut poporului, împlinind în chipul acesta cele spuse de proorocul Zaharia la cap. IX, 9: "Nu te teme, fiica Sionului, că iată, Împăratul tău vine, blând şezând pe mânzul asinei! Iisus intră ca un Împărat biruitor în Ierusalim, aşa cum altădată se întorceau victorioşi împăraţii David şi Solomon.
În vremea de demult era obiceiul ca împăraţii care se întorceau victorioşi din lupte să fie întâmpinaţi de oameni care le ieşeau înainte cu stâlpări de finic în mâinile lor, arătându-le astfel cinste pentru biruinţa lor. După acest obicei au ieşit şi înaintea Domnului Hristos, întâmpinându-L ca pe un Împărat biruitor. Dar ce biruise Domnul Hristos de i se făcea o astfel de primire? El biruise moartea, căci a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi mai ales pe Lazăr care fusese mort de patru zile şi a cărui pomenire s-a făcut ieri.
Iisus biruise iadul şi pe demonii care străjuiau acolo, pe cei pe care-i izgonise din oameni atunci când îi tămăduise, Iisus străbătea Palestina, luminând sufletele şi vindecând bolnavii, pretutindeni făcând numai bine. Popoarele, încântate de învăţătura Sa şi mişcate de binefacerile Sale, se îngrămădeau în jurul Său, voind de multe ori să-L proclame împărat. Iisus a fugit întotdeauna de această cinste; alta era împărăţia pe care El voia s-o întemeieze pe pământ; o împărăţie cu totul duhovnicească şi veşnică, nu pământească şi vremelnică cum doreau evreii.
O dată cu intrarea în Ierusalim a Domnului, El a fost recunoscut în mod public ca Împărat şi Mesia - trimisul lui Dumnezeu. Se apropia Paştele când adevăratul Miel trebuia să fie jertfit în locul mielului care îl preînchipuise până atunci. Iisus se apropia de Ierusalim, locul unde avea să fie jertfit, acolo unde a murit de bună voie pentru mântuirea lumii. Era în cel din urmă an al vieţii Sale pământeşti. După multele minuni pe care le făcuse, acum se întorcea pentru cea din urmă oară la Ierusalim.
Vineri seara înainte de duminica stâlpărilor ajunge în Betania, unde mai înainte înviase pe Lazăr cel mort de patru zile. Se hotărî să petreacă acolo sâmbăta aceea, în casa lui Lazăr şi a surorilor lui, Marta şi Maria. S-a sărbătorit venirea Mântuitorului acolo, seara, printr-o cină mare. Locuitorii din Betania au ţinut să mulţumească lui Iisus pentru minunile săvârşite în oraşul lor, pregătind o cină bogată, cu multă solemnitate, în casa lui Simon, pe care-l vindecase de lepră.
La această cină a luat parte şi Lazăr cu surorile lui. Toată această manifestaţie de iubire pentru Iisus a fost ca o palmă pe obrajii cărturarilor şi fariseilor care hotărâseră să-L omoare atât pe Iisus, cât şi pe Lazăr. Era obiceiul ca, la începutul mesei, picioarele oaspeţilor să fie spălate într-o apă parfumată. Maria, sora lui Lazăr, plină de credinţă şi dragoste sfântă către Mântuitorul, a luat un vas plin cu mir de nard de mult preţ, a intrat în sala unde fusese pregătită cina şi, turnând mirul pe capul şi picioarele Mântuitorului, le-a şters cu părul capului ei, apoi a spart vasul, înţelegând că totul s-a sfârşit şi că această cină va fi un fel de adio, Mântuitorul nemaiprimind de aici înainte din partea oamenilor un astfel de omagiu.
Răutatea şi pizma din Iuda Iscarioteanul au izbucnit îndată, zicând: Pentru ce nu s-a vândut acest mir pe 300 de dinari şi să se fi dat săracilor? Răutatea lui Iuda nu putea să rămână fără răspuns din partea Domnului care i-a zis: "Lăsaţi-o pe dânsa, de ce o supăraţi, că bun lucru a făcut cu Mine. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu mă aveţi întotdeauna. Vărsând ea acest mir pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut aceasta sau, cu alte cuvinte: "Prietene, potoleşte-ţi mânia puţin, să nu-ţi pară rău de această ultimă mărturie de respect şi iubire ce-Mi arată această femeie, pentru că pregăteşte înmormântarea Mea. Dacă tu crezi că ai dreptul să mă vinzi, lasă acestei femei dreptul de a mă îmbălsăma.
Am văzut dar că această cină de recunoştinţă din Betania se termină prin trădare, căci Iuda Iscarioteanul a găsit prilejul să meargă si să-L vândă pe 30 de arginţi. Era acum şi voia lui Dumnezeu ca Fiul Său să meargă la moarte în triumf. În această vreme, Ierusalimul era plin de evrei şi de străini veniţi din lumea întreagă de sărbătoarea Paştelui. Toţi se întrebau dacă Iisus va veni de Paşti în cetatea sfântă.
Auzind că este în Betania, mulţi s-au dus acolo ca să-l vadă pe Iisus şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi şi pentru care mulţi credeau în El, printre aceştia fiind şi unii din mai marii poporului. Lucrul acesta supăra mult pe membrii sinedriului, arhierei şi farisei, dar mai cu seamă saduchei, care nu credeau în învierea morţilor. Toţi aceştia se sfătuiră ca să-l omoare şi pe Lazăr, pe care îl înviase Iisus din morţi, şi să nu se mai pomenească de învierea lui, iar poporul să stea în întunericul necunoştinţei, al necredinţei, ascultând de nişte farisei îngâmfaţi şi orbi.
Din Betania se răspândi vestea în Ierusalim că a doua zi, adică în ziua pe care noi o numim "Duminica Floriilor, Iisus va intra în oraşul Ierusalim. Această veste puse în mişcare poporul şi toţi se pregătiră să-L primească. Iisus părăsi locuinţa prietenului Său Lazăr, unde lăsă pe prea iubita Sa Maică îndurerată şi cu lacrimi în ochi, care îi spusese Fiului său, că sufletul ei de mamă presimte o mare durere şi nenorocire pentru El şi-l rugase să nu se ducă la Ierusalim. Domnul îi spuse: "Prea iubita Mea Maică, a venit ceasul si trebuie să merg. După ce o încredinţă celor două surori Marta şi Maria, le spusese să vină vineri cu toate la Ierusalim. Plecă apoi cu ucenicii Săi şi veni în Betfaghe, la muntele Măslinilor, la 2 km distanţă de Ierusalim.
În acest loc se păstrau mieii care erau rânduiţi pentru jertfe şi de aici, cu patru zile mai înainte de Paşti, îi aduceau la templu împodobiţi cu panglici şi cu flori ca să fie jertfiţi. Pentru aceasta şi Iisus a trecut prin acest loc, ca să le arate şi lor şi nouă şi să credem cu adevărat că El însuşi este victima cea adevărată, mielul care trebuia să fie jertfit pentru mântuirea lumii. El este cu adevărat MIELUL pascal, al cărui sânge va împăca cerul cu pământul.
În legea veche era obiceiul ca în ziua aceasta de duminică să fie căutat mielul care trebuia sacrificat de Paşti. Anul acesta nu mai era nevoie să se ducă să-l caute, căci el venea blând şi umilit ca să se dea de bună voie. Când era pe muntele Măslinilor, entuziasmul poporului crescu. Mulţimea alerga înaintea lui Iisus , purtând în mâini stâlpări de finic şi cântând în cor: "Osana Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, osana întru cei de sus."
Cuvântul: "Osana, înseamnă "mântuieşte, adică mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Fiul lui David, scapă-ne pe toţi de vrăjmaşii diavoli, scapă-ne de păcate, scapă-ne de rătăcire, luminează-ne ochii sufletului şi ne mântuieşte din robia patimilor. De aceea oamenii plini de bucurie îşi aşterneau veşmintele pe cale, alţii tăiau ramuri de copaci şi le aşterneau pe jos. Mulţi dintre ei fuseseră martori la minunea învierii lui Lazăr şi mare le era bucuria căci văzuseră cu ochii lor pe Lazăr viu şi stând la masă cu Iisus după înviere. De aceea strigau Osana şi lăudau pe Mântuitorul.
Prin această mulţime se găseau şi vrăjmaşii de moarte ai lui Iisus, ai Domnului, care încercaseră să facă pe ucenici să tacă, dar n-au reuşit. De aceea aceşti iudei pizmaşi se apropiară de Iisus şi-I ziseră: "Spune ucenicilor Tăi să tacă, Învăţătorule! Iisus le răspunse cu glas profetic: "Zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga, adică, când frica va închide gura ucenicilor, stâncile din Golgota se vor despica şi vor vesti astfel dumnezeirea Celui răstignit.
Când apostolii vor fi prigoniţi în Ierusalim şi nu vor putea să propovăduiască pe Învăţătorul lor, atunci pietrele templului şi ale cetăţii vor cădea sub loviturile romanilor şi vor adeveri răzbunarea şi dreptatea Fiului lui Dumnezeu, El care a fost dispreţuit de ei şi aşa va fi în toate vremurile. Când apostolii, preoţii lui Iisus, vor tăcea şi se vor da la o parte de frică, vor interveni puterile îngereşti şi se vor dezlănţui asupra omenirii pedepse şi urgii care mai de care mai grozave şi mai fioroase.
Mergând Domnul Iisus împresurat de popor în cântece de osanale, a ajuns aproape de cetate. Primirea era atât de frumoasă încât veselia şi bucuria se citeau pe feţele tuturor, numai Iisus parcă nu auzea şi nu simţea nimic. Sufletul Lui era întristat, o tristeţe grozavă îi apăsa toate mădularele Lui. Priveşte lung din vârful unui deal spre oraşul Ierusalim care era strălucit de razele soarelui şi arăta mai frumos ca oricând.
În tristeţea Sa, s-a oprit puţin şi a început să plângă pentru cetatea Ierusalimului zicând: "O, Ierusalime, Ierusalime, dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi cele ce sunt spre pacea ta! Dar un văl negru îţi acoperă faţa ta şi nu vezi. O, Ierusalime, Ierusalime, vor veni zile peste tine când vrăjmaşii te vor înconjura cu şanţuri şi te vor strânge în toate părţile, prăbuşindu-te la pământ pe tine şi pe copiii tăi, şi nu vor lăsa piatră pe piatră să nu fie dărâmată, pentru că n-ai cunoscut vremea certării tale!
Domnul vorbea despre osândirea cetăţii Ierusalimului şi distrugerea ei de către romani curând, atunci când evreii vor fi luaţi ca sclavi şi împrăştiaţi pe toată faţa pământului. Înconjurat de ucenici şi de popor în strigăte de osanale, astfel înainta Iisus spre templul din Ierusalim. Străinii întrebau zicând: "Cine este acesta care e primit ca un împărat cu ramuri de finic în mâini? Mulţimea răspundea: "Acesta este Iisus, Profetul din Nazarethul Galileii.
Fariseii şi cărturarii înfuriaţi vorbeau între ei şi ziceau: "Vedeţi că nimic nu folosim, iată că dacă îl mai lăsăm mult, toată lumea va crede şi va merge după El. Astfel turbau de invidie şi răutate, în timp ce Mântuitorul era condus în cel mai mare triumf prin mijlocul Ierusalimului. Când a început să urce treptele templului, L-a întâmpinat o mulţime de copii, cu cântece, strigând: "Osana, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Împărate al lui Israel.
Arhiereii şi fariseii fierbeau de invidie şi ziceau Mântuitorului: "Auzi ce spun aceştia? Iisus le răspunse: "Au n-aţi citit niciodată ce zice Scriptura, că din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă?! După ce a intrat în templu, au venit la dânsul orbii, şchiopii, toţi bolnavii şi I-a vindecat.
Înainte de moartea Sa, blândul şi bunul Iisus, plin de milă, tămăduieşte atâţia nenorociţi în faţa mulţimii adunate şi a vrăjmaşilor Lui care căutau să-L omoare. Prin aceste minuni, El le adevereşte încă o dată că este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia cel prevestit de prooroci. Ei erau orbiţi însă de păcatul invidiei, al mândriei, iar răutatea stăpânea sufletul şi toată fiinţa lor. De aceea căutau numai pricină de ceartă şi cum să-L prindă în cuvânt ca să găsească motive de a-l omorî şi răstigni pe Cruce. Astfel a fost primit Iisus în Ierusalim de mulţimea poporului cu cea mai mare bucurie, ca un Împărat blând şi dătător de pace, ca un biruitor al morţii, al iadului şi al demonilor.
Nu toţi L-au primit aşa. Fariseii şi cărturarii, preoţii cei mai de seamă şi saducheii cei necredincioşi L-au primit cu insulte, L-au primit cu duşmănie, cu invidie şi cu ură de moarte. Să cercetăm şi noi adâncul sufletului nostru şi să vedem în care ceată ne aflăm astăzi, la intrarea Domnului în Ierusalim? În ceata celor care şi-au dezbrăcat hainele şi le-au aşternut pe jos ca să treacă Iisus peste ele, în această mulţime plină de bucurie şi veselie care purta ramuri de finic în mâini şi plină de credinţă striga: "Osana, Fiul lui David, mântuieşte-ne, Împăratul lui Israel?! sau ne găsim printre cărturarii şi fariseii mândrii şi îngâmfaţi, printre cei invidioşi şi răutăcioşi, iubitori de păcate şi corupţii, vicioşi şi hulitori, putrezi de păcate până în măduva oaselor.
Intrarea Domnului în Ierusalim mai înseamnă şi intrarea Lui în cetatea sufletelor noastre, în inima noastră, în viaţa noastră. Pentru aceasta se cuvine să dezbrăcăm şi noi veşmintele noastre, adică păcatele noastre, să ne aruncăm la picioarele Mântuitorului. Să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de toate legăturile păcatelor, de toate patimile şi deşertăciunile omeneşti, de toate vorbele cele rele şi murdare. Să lăsăm răutatea, care este aşa de mare în lume, să lăsăm hulele, drăcuielile, desfrânările şi avorturile, vrăjile, descântecele şi toate păcatele să le aruncăm de la noi şi să ducem şi noi Stăpânului Hristos stâlpări de fapte bune.
În loc de mir, ca Maria, sora lui Lazăr, să-i aducem lacrimile noastre, lacrimi vărsate cu căinţă pentru păcatele noastre şi mai ales să plângem în săptămâna aceasta ce urmează, a Sfintelor Patimi, că şi noi suntem vinovaţi de suferinţele cele grele şi de moartea Stăpânului nostru Hristos. Să plângem că fiecare din noi am dat o lovitură de bici în spatele Lui; o vorbă murdară, un cuvânt rău, o înjurătură, au fost ca un scuipat aruncat în faţa Lui din partea noastră. Cu toată căinţa şi umilinţa să plângem şi să-I cerem iertare, făgăduind că nu vom mai face niciodată.
Iată de ce trebuie să plângem, pentru că şi noi L-am răstignit şi L-am chinuit cu păcatele noastre pe Fiul lui Dumnezeu. Noi I-am pus cunună de spini, noi I-am bătut piroane în mâini şi picioare, noi am străpuns coasta cu suliţa, prin necredinţa noastră, prin neascultarea noastră, mândria şi păcatele noastre.
Într-o ţară îndepărtată cetăţenii s-au răsculat împotriva regelui lor. Atât erau de furioşi împotriva lui, că după ce l-au dat jos de pe tron voiau să-i ia viaţa. Bietul rege, îngrozit de furia şi răutatea lor, fuge din palat, iese ca un necunoscut în oraş , fiindcă îşi schimbase hainele cele preţioase cu unele vechi, numai zdrenţe, şi umbla de acum singur toată noaptea prin oraş; mai despre ziuă ajunge la ţărmul mării şi ostenit de atâta trudă, se aşează pe o piatră ca să răsufle puţin. Întristat de necazul venit pe capul lui şi de supărarea pierderii împărăţiei sale, stă şi se gândeşte la nenorocirea lui. Pune faţa între mâini şi plânge cu amar.
Vrăjmaşii cei neînduplecaţi, care voiau cu orice preţ să-l omoare, au ajuns la ţărmul mării, îl văd de departe, îl recunosc şi aleargă furioşi cu săbiile în mâini să-i ia viaţa; se pornesc asupra lui cu toată mânia să-i soarbă sângele. Dar când s-au apropiat de el şi l-au văzut în hainele acelea vechi şi rupte, fără nici o mângâiere de nicăieri, fără mantia împărătească, fără coroana şi podoabele împărăteşti şi mai ales când l-au văzut udând pământul cu lacrimi amare, s-au oprit ticăloşii din mânia lor; s-au oprit şi s-au înduioşat, au început să-l mângâie cu cuvinte bune, ridicându-l de la pământ; au căzut în genunchi înaintea lui şi au început să-şi ceară iertare pentru ce i-au făcut. L-au luat apoi împreună cu ei în cetate, l-au suit din nou pe tron şi i-au jurat ca în viitor să-i slujească cu toţii cu credinţă şi ascultare, că nu vor mai face niciodată relele pe care i le-au făcut.
Aşa este şi cu Împăratul nostru, Împăratul cerului şi al pământului, Iisus Hristos, în numele căruia ne-am botezat şi a cărui Împărăţie nădăjduim s-o moştenim. În starea aceasta jalnică L-au adus păcatele noastre, căci El a lăsat Împărăţia cerului şi a venit la noi ca să ne salveze; El pentru noi a plâns şi a suspinat. El pentru noi a primit bătăi, a fost dezbrăcat de hainele Sale, lovit cu bice, încoronat cu coroană de spini, însetat şi nemâncat, cu inima sfâşiată de durere. Oare nu trebuie să facem şi noi ca acei cetăţeni din istorioară care s-au umilit şi cu lacrimi în ochi au început să-şi ceară iertare? Oare nu trebuie să zicem şi noi cu inima zdrobită la spovedanie: "Iisuse, Mântuitorul meu, drept este ca Tu să stai pironit pe cruce, iar eu să stau în păcatele desfrânării? Drept este ca Tu să porţi cununa de spini pe cap, iar eu să stau cu atâtea gânduri rele şi murdare în capul meu? Drept este ca Tu să stai cu rana deschisă în coastă, iar eu să ţin duşmănie împotriva aproapelui meu? Tu să stai cu mâinile şi picioarele pironite, iar eu să umblu în căile pierzării?
Trupul Tău curat este distrus de bătăi, iar eu stau cu trupul pângărit de atâtea păcate. Mie se cade să ţin în spate crucea aceasta, Iisuse! Eu să sufăr atâtea patimi, eu să sufăr moartea grea, că aceasta merit pentru păcatele mele! Dacă nu pot să mor pentru Tine, cel puţin să mă pocăiesc pe cale. Dacă nu pot să vărs sângele meu, să vărs şiroaie de lacrimi ca să arăt şi eu cât de puţină dragoste pentru Tine.
Aceasta să zicem, precum şi altele multe şi să-I jurăm credinţă şi ascultare de aici înainte, ca şi cetăţenii aceia împăratului lor. Să-L luăm pe Scumpul nostru Mântuitor şi să-L aşezăm pe scaunul inimii noastre ca să împărăţească întru noi. Sfânta Biserică, în săptămâna aceasta ce vine, ne înlesneşte acest lucru, ne pune în faţă pe Împăratul Slavei, Împăratul cerului şi al pământului, pe Salvatorul nostru. Ni-L pune în faţă bătut, chinuit şi răstignit pe cruce, iar noi cu lacrimi să ne mărturisim păcatele, să recunoaştem toate nelegiuirile noastre înaintea Lui cu hotărâre temeinică de a nu mai face. Să-L luăm prin Sfânta Împărtăşanie, să-L aşezăm în scaunul inimii şi al sufletului nostru păstrându-L şi ascultându-L în toate zilele vieţii noastre, ca să fim cu El şi El cu noi în veci de veci.

Rugăciune
O, Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul noului Israel, vezi starea noastră în care ne găsim. Iată-ne loviţi din toate părţile de-o mulţime de rele. Suntem orbi, luminează-ne, suntem nestatornici şi slabi, întăreşte-ne. Ajută-ne să nu Te mai întristăm prin păcatele noastre.
Fereşte-ne ca nu cumva astăzi să strigăm "Osana, iar mâine să zicem ca vrăjmaşii Tăi: "Să se răstignească. Fereşte-ne, Stăpâne, ţine-ne mintea întreagă. Tu eşti Dumnezeul nostru, Împăratul şi Părintele nostru şi pe Tine Te vrem şi Te iubim şi Ţie să-Ţi slujim acum şi pururea şi în vecii vecilor.


Amin.

miercuri, 6 aprilie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DIN POST


PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DIN POST

Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

Nu ştiţi ce cereţi! (Luca X, 38)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască, a ales pe ucenicii Săi nu la voia întâmplării; de altfel vedem că la început aceste persoane nu întruneau multe virtuţi pe care le propovăduia Mântuitorul Hristos. Vedem că şi ei, mai înainte de a fi curăţiţi prin Duhul Sfânt, erau mândri, ambiţioşi, râvnitori după onoruri şi vrednicii lumeşti.
Tocmai de aceea i-a ales Mântuitorul, ca arătându-le pe faţă ambiţia şi învăţându-i, să înţelegem şi noi umilinţa şi morala cea nouă pe care s-o punem în practică şi să ne fie de temei pentru mântuirea noastră. Cuprinsul Evangheliei de astăzi este acesta: "doi ucenici se apropie de Mântuitorul lumii şi-L roagă să le dea locurile cele dintâi în Împărăţia Sa.
Ei nu cunoşteau această împărăţie duhovniceasă, ci o socoteau a fi o împărăţie pământească, lumească. Iată de ce ambiţia şi pofta de a se înălţa mai presus de ceilalţi i-a împins să facă această cerere. Ca să cunoaştem cât de nepotrivită a fost cererea celor doi ucenici; este nevoie să ştim timpul şi împrejurările în care ea a fost făcută.
Luna nouă a lui Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munţi, oameni trimişi prin ţara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel îşi va serba Paştele. Fiecare saluta cu bucurie această veste şi se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au săvârşit la ieşirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, şi plecau spre Ierusalim, iar pentru ca să se poată curăţi mai înainte de sărbătoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârşitul lunii martie.
În această perioadă timpul era frumos, ploile din urmă încetaseră şi un soare curat şi frumos veselea cu razele sale cele dintâi flori de primăvară. Toate acestea contribuiau la călătoria pioasă a călătorilor către cetatea cea sfântă.
Pe când poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Iisus care predica Evanghelia simţea că i se rupe inima. Pentru toţi, Paştele era viaţă, pentru Iisus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-şi predica, Iisus se hotărî să se suie în Ierusalim pentru cea din urmă oară şi luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl urmau tăcuţi.
Mulţimea nu ştia ce să creadă şi se simţea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristeţea de pe faţa Mântuitorului; ei erau cuprinşi de multă bucurie şi povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puţină vreme. Ei visau onoruri, demnităţi şi funcţii înalte, iar Iisus se gândea la chinurile ce-L aşteptau la Ierusalim. Ucenicii se întrebau care va fi scaunul lor în împărăţia mesianică, iar Iisus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.
Luându-i la o parte, le spunea ce are să i se întâmple Lui. "Iată, ne suim în Ierusalim zicea Domnul şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-l vor judeca spre moarte, îl vor batjocori, îl vor scuipa, şi-L vor bate, şi-L vor omorî pe El, dar a treia zi va învia. Ascultând aceste cuvinte, ucenicii au fost cuprinşi de groază şi s-au tulburat în inimile lor. Li se părea un lucru cu neputinţă ceea ce auzeau, iar cuvintele Mântuitorului le dărâmau toate speranţele lor despre împărăţia pământească pe care o visau şi în care se vedeau ocupând posturi înalte de dregători.
S-a apropiat atunci Salomeea, femeia lui Zevedei şi mama celor doi ucenici Iacob şi Ioan. Alegând momentul când Iisus era singur, se apropie de El închinându-I-se şi cerând ca cei doi fii ai ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga întru împărăţia Sa. Salomeea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei, neprevăzând nici ea şi nici copiii săi unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au meritat răspunsul acesta aspru din partea Mântuitorului: "Nu ştiţi ce cereţi!
Ei au cerut aceste două locuri ca să se deosebească de ceilalţi ucenici şi să aibă autoritate asupra lor. Fiul lui Dumnezeu le-a zis după cum am văzut în Evanghelia de astăzi, că aceste locuri vor fi ocupate de cei care merită şi care au chemarea de la Dumnezeu.
Mai întâi însă Iisus le-a zis: "Nu ştiţi ce cereţi! Eu voiesc să vă fac vânători de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare? Eu vreau să vă fac fii ai cerului, apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi cugetaţi cele pământeşti? Cu adevărat nu ştiţi cereţi?
Cuvintele acestea spuse atunci ucenicilor se potrivesc de minune creştinilor de astăzi. Ucenicii Domnului nu ştiau că toate sunt rânduite de sus de la Tatăl ceresc. Mintea lor era tot pe pământ, tot la lucrurile trecătoare ale acestei lumi, nu la împărăţia duhovnicească a lui Hristos, deşi văzuseră atâtea minuni. Simţiseră ei că Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu, dar firea lor era tot aşa de îndărătnică şi uitucă ca şi firea noastră a celor de astăzi.
Să stăm şi să ne gândim: câţi părinţi nu sunt şi astăzi care cer pentru copiii lor, întocmai ca mama fiilor lui Zevedei din Evanghelia de astăzi, ca odraslele lor să ocupe posturi înalte, fără să se gândească dacă merită sau dacă au chemarea de sus pentru a ocupa acele posturi. Câţi nu sunt care în ambiţia lor lucrează numai cu răutate, nedreptate şi necredinţă, exagerând răul, micşorând binele; peste toate acestea recurg la minciună şi calomnie numai ca să zdrobească şi să ocupe locul pe care alţii l-ar merita.
Câtă aroganţă şi câtă mândrie nu întrebuinţează cei ambiţioşi, căci ei nu cruţă pe nimeni ci privesc cu dispreţ pe oricine e mai prejos decât ei. Ei doresc să fie respectaţi, să fie admiraţi de toţi. Cei mândri şi ambiţioşi apasă cu asprime pe cei mai mici şi umilesc pe cei mari. Cei ambiţioşi se poartă cu nerecunoştinţă faţă de cei din jur. După cum vedeţi, apucăturile omului stăpânit de păcatul ambiţiei sunt cu totul păgâneşti, deoarece în păgânism cei mari tratau cu dispreţ pe cei mici, pe când în creştinism cei mici trebuie să fie trataţi cu respect de către cei mari.
Iată de ce Mântuitorul a zis: "Domnii păgânilor îi domnesc pe ei şi cei mari îi stăpânesc pe dânşii, dar între voi să nu fie aşa. Pentru că Fiul Omului n-a venit ca să-I slujească Lui cineva, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. În ambiţia şi mândria, intrigile şi toate dorinţele cele deşarte, lumeşti şi pământeşti de care am amintit sunt căzuţi toţi oamenii care au părăsit complet rugăciunea şi legătura strânsă cu Împărăţia cerească.
Din sfintele cărţi bisericeşti, vedem că Dumnezeu a făcu îngeri şi oameni cu scopul de a-L slăvi neîncetat. Ce oare altceva fac îngerii în cer decât să-L slăvească pe Dumnezeu? Oare noi oamenii pe pământ nu se cade să-i imităm pe îngeri, să fim recunoscători şi noi către Ziditorul şi să-I aducem slavă şi cinste?! Căci şi omul este un fel de înger amestecat, aşa după cum spune Sfântul Ioan Damaschin că în om sunt puteri îngereşti spirituale şi puteri omeneşti materiale.
Omul are misiunea divină, să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Aceasta nu se va putea împlini aşa uşor dacă nu va întrebuinţa rugăciunile curate, virtuţile şi toate faptele bune. Rugăciunea s-a născut în mintea şi în inima lui Adam chiar din timpul când a fost izgonit afară din rai. Rugăciunea a devenit necesară pentru el după ce a fost înstrăinat, izgonit de la faţa Ziditorului său. A început a suspina şi a se ruga cu şiroaie de lacrimi, plângând după raiul cel pierdut.
Vedem acum toate vietăţile de pe faţa pământului că sunt mulţumite, numai omul nu află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesel în codrii, fluturii zboară liberi în aer, peştii saltă în ape limpezi, animalele se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul, acest călător fără patrie, nu-şi află odihna sufletul său. El ştie că nu este pe pământ ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, că aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga.
Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. S-a revărsat peste spinii pământului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă, cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi să stea nepăsător?!
Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată dumnezeirei, dator este şi omul să se înroleze în acest univers la măreţul cer al zidirilor şi al naturii. Afară de om, toate celelalte zidiri de la aştrii cei de sus până la firele de iarbă, nu au altă grijă decât să-L slăvească pe Dumnezeu. Sfântul Părinte Augustin, pătruns de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, după o vreme de zbucium şi nelinişte, zise: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mai tu poţi să dai linişte sufletului meu, numai la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică!
Iată dar că rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ de Bunul Dumnezeu. Viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de o mulţime de dureri, necazuri şi primejdii, suferinţe şi lacrimi. Cum va putea străbate acest călător străin calea aceasta primejdioasă de nu va avea călăuză un toiag de sprijin pe acest drum spinos?! Acest toiag este sfânta rugăciune.
Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor, cu rugăciune au crescut în viaţă, cu rugăciunea în inimă au pornit la luptă pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îmbătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeu şi se amestecă cu îngerii.
Rugăciunea este sufletul creştinătăţii. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor şi din sânul ei se nasc toate celelalte virtuţi. Ea ridică mintea către Dumnezeu, este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii şi sufletul Bisericii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune nici un suflet nu se poate mântui.
Fiind aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, ea are şi cei mai mulţi duşmani: satana, lumea, trupul, plăcerile şi grijile vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al rugăciunii, el face orice numai ca omul să nu se roage, să nu ajungă să vorbească cu Dumnezeu. Când omul vrea să se roage el caută să-i dea alte ocupaţii; îl îndeamnă să vorbească, să citească cărţi nefolositoare, să mănânce, să doarmă mult şi multe alte pofte numai să-l îndepărteze de la rugăciune, iar dacă creştinul biruieşte şi începe a se ruga, diavolul se străduieşte să facă tulburare şi ceartă în casă.
Seara îi dă omului somn devreme, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuţi, ca să-l oprească şi să nu meargă la biserică să se roage. Vai, câţi creştini sunt înşelaţi astăzi de diavol, câţi nu vor să se roage de ruşinea oamenilor, câţi nu se duc la biserică fiindcă râde lumea, câţi nu găsesc timp de rugăciune toată viaţa pentru că sunt robi ai acestei lumi trecătoare, iar satana îi ţine în braţe cu plăcerile lui.
Mulţi creştini se roagă numai când dau de necazuri sau atunci când cer de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. După ce au primit de la Dumnezeu împlinirea dorinţelor întorc spatele Domnului ca evreicele care atunci când nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicând: "Ajută-mă Marie, uşurează-mă Marie, nu mă lăsa Marie! După ce nasc iau mătura şi, măturând prin casă zic: "Acum ieşi afară Marie, pleacă Marie!
Aşa sunt mulţi creştini de-ai noştri, mulţi care se roagă dar nu li se împlinesc rugăciunile şi numai ce-i auzi zicând: "Am plătit slujbe pe la mănăstiri, pe la biserici şi nu ştiu ce se întâmplă că nu m-am folosit cu nimic. Aceşti creştini să fie siguri că sunt încurcaţi cu păcate grele nespovedite şi Dumnezeu nu vrea ca să asculte rugăciunile lor mai ales că de multe ori nu ştiu ce cer.
Mulţi nu cer mai întâi cele de folos pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea păcatelor, nu cer vreme de pocăinţă, nu cer tărie în credinţă, nu cer dragoste înflăcărată, nu cer răbdare în ispite. Cei mai mulţi cer ca şi cei doi ucenici din Evanghelie de astăzi; mărire pământească, bani mulţi, spor în cele pământeşti, servicii bune, viaţă lungă, viitor fericit; cinste de la oameni, sau să fie bine văzuţi în serviciu.
Unii, împinşi de dorinţa de a li se împlini rugăciunea cât mai curând, nu mai ţin seama de nimic şi se duc orbiţi chiar la alte religii, apelează la rugăciunile sectanţilor, pe la vrăjitoare, pe la sinagogile evreilor şi astfel amestecă păcate peste păcate, iar rugăciunile lor se fac spre osândă. Alţii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea duşmanilor, îi pun în pomelnicul de morţi ca să-i omoare Dumnezeu şi aşa mai departe.
Rugăciunile celor care nu vor să se spovedească cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin în biserică îmbrăcaţi necuviincios, mai ales femeile care fac sminteală cu îmbrăcămintea tulburând mintea şi liniştea bărbaţilor. Rugăciunile femeilor, făcute cu capul descoperit, atât la biserică cât şi acasă, nu sunt primite. Pentru ca să fie primită rugăciunea, trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune: de dragoste către săraci şi toţi oamenii necăjiţi, de milostenii, de post, de iubire către vrăjmaşi, de iertare pentru cei care au greşit.
Să avem smerenie adâncă şi să cerem mai întâi cele de trebuinţă sufletului şi apoi cele pământeşti. Preocuparea principală a creştinului adevărat trebuie să fie pentru cei ce s-au mutat din viaţa aceasta, pentru cei răposaţi, părinţi, fraţi, surori, rudenii, care au făcut vreun bine în viaţă, să le poarte de grijă făcându-le rugăciuni, sărindare şi parastase; căci mulţi din cei plecaţi stau în temniţele iadului şi aşteaptă să fie salvaţi de cineva, de rude, de cei apropiaţi, iar aceştia nici nu se gândesc, din contră sunt mulţi care se ţin numai de petreceri, de distracţii şi păcate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despărţiri ca să-şi aducă aminte de cei răposaţi, să le facă şi lor pomenire şi uşurare de greşeli.
La foarte mulţi creştini nu li se îndeplinesc rugăciunile din cauză că nu vin duminicile la biserică, la masa Împăratului ceresc, aici acasă la El, la Dumnezeu, pentru că Biserica e casa lui Dumnezeu. Aceştia parcă ar aştepta să vină Dumnezeu la ei acasă, să le dea după placul lor şi după poftele lor. Toţi cei ce se aşează şi se ridică de la masă fără rugăciune insultă bunătatea dumnezeiască şi rugăciunile lor ca şi ale celor ce se arată nemulţumiţi şi cârtesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.
Sunt unii părinţi care dau o pildă rea copiilor prin faptul că se aşează la masă fără să se închine sau cu pălăria pe cap mâncând fără nici un respect din bunătăţile lui Dumnezeu, iar copiii lor fac la fel când ajung mari, pentru că aşa au văzut la părinţii lor. Aşa se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.
Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.
Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: "Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?! Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: "Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ.
Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.
Consumăm aerul, apa şi lumina Lui şi toate bunătăţile pe care ni le pune înainte masa aceasta de pe faţa pământului; dacă le luăm şi nu-I mulţumim Lui, nu ne închinăm Lui, nu venim la biserică şi nu ne rugăm Lui, suntem nişte nătângi şi ticăloşi, nerecunoscători în faţa Împăratului ceresc, întocmai ca cel ce s-a ospătat din masa împăratului fără să-i mulţumească. Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea să împlinească rugăciunile noastre este şi acesta; Dumnezeu ştie că pentru ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mântuirea noastră şi cerem cu gând rău ca să le risipim în plăcerile noastre, aşa după cum spune apostolul Iacov în epistola sa la cap. IV, v. 3.
Aşa este; iată spre exemplu: un om bogat, roagă pe Dumnezeu să-i înmulţească averea ca să se poată desfăta şi petreacă o viaţă de trândăvie; altul se roagă să capete sănătatea pierdută, să scape de boala ce-l necăjeşte ca să-şi poată lua iarăşi viaţa cea păcătoasă de mai înainte şi să trăiască în desfrânare; altul se roagă să câştige un proces ca să poată răpi moştenirea unor orfani sau văduve; alţii să reuşească în afaceri necinstite, alţii se roagă să câştige la jocuri de cărţi, loterie şi altele. Poate Dumnezeu să asculte astfel de rugăciuni? Desigur că nu!
De aceea zice Domnul Dumnezeu: "Când vă rugaţi şi întindeţi mâinile voastre, Eu îmi întorc ochii de la voi şi oricât v-aţi ruga nu vă ascult, căci astfel de rugăciuni sunt ca nişte mirosuri greţoase ce vin din grămezile de gunoaie. Sfinţii Părinţi ne spun că atunci când citim o cartea sfântă, mai ales Biblia, să fim atenţi că în acel moment ne vorbeşte nouă Dumnezeu de acolo şi să facem ceea ce ne spune El nouă în carte, adică voia Lui.
Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu şi îi spunem noi Lui ce ne doare. Dacă noi ascultăm şi facem ce ne spune Dumnezeu din carte, şi El ne ascultă pe noi şi va face ce-i cerem noi, atunci când cererea este bună, când e cu nădejde, cu credinţă şi cu fapte bune şi când ştim ce să cerem. Rugăciunea trebuie să fie şi cu stăruinţă, să aşteptăm cu răbdare aşa cum ne învaţă Domnul Hristos. Dumnezeu pe mulţi i-a întors de pe căile pierzării prin răbdarea de care a dat dovadă sau chiar printr-un vis înspăimântător.
Aşa s-a întâmplat cu un mare necredincios dintr-o comună din apropie de oraşul Târgovişte, un fapt adevărat, petrecut acum, de curând.
Acest necredincios nu credea că există rai şi iad, dimpotrivă, prigonea pe cei credincioşi, pentru că în satul acela avea o funcţie oarecare şi spunea tuturor: "Eu sunt Dumnezeu, eu tai şi spânzur aici, eu fac ce vreau cu voi. Îşi prigonea mai ales soţia pe care o oprea să se ducă la biserică o înjura, o da necuratului, o îngrozea cu fel de fel de vorbe urâte şi cu răutatea lui. Femeia nu mai ştia ce să facă. Făcuse şi ea rugăciuni, plătise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie îşi pierduse nădejdea de a-l vedea şi pe el un om liniştit vreodată.
Într-o zi, nemaiputând de tulburare, plină de supărare, se duce la preotul satului şi-i spune necazul. Preotul a îndemnat-o la rugăciune spunându-i: "Nu te deznădăjdui, mergi şi ai încredere în Dumnezeu, roagă-te şi mă voi ruga şi eu, că Dumnezeu poate să facă din uscat verde şi să-l schimbe dintr-odată încât ai să te miri de el dacă vei avea credinţă tare. Femeia s-a dus acasă şi cu lacrimi fierbinţi a început să facă rugăciuni, metanii, milostenii şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să i se îndrepte bărbatul.
Nu a trecut mult şi, odată după rugăciunile acestea fierbinţi, pe la miezul nopţii se trezeşte biata femeie speriată de răcnetele lui, căci ţipa ca o fiară sălbatică. El avea o vedenie înfricoşată. Se rostogoli şi căzu jos din pat, rămânând nemişcat în mijlocul camerei. Soţia lui când l-a văzut a crezut că a murit. A aprins repede lumânarea şi a vrut să iasă afară şi să strige la vecini să o ajute. Când s-a uitat la el a văzut că deschisese ochii şi întrebându-l ce i s-a întâmplat nu a căpătat nici un răspuns. După ce s-a ridicat de jos, acesta s-a aşezat pe marginea patului şi, cu o voce stinsă, şi-a întrebat soţia: "Femeie, unde te închini tu? aşa de sălbatec era că nu ştia nici în ce parte să se închine. După ce îi arătă icoanele la răsărit, el mai întrebă: "Ce rugăciuni zici tu, femeie? Învaţă-mă şi pe mine!
"Te învăţ eu pe urmă, dar acum citeşte aici. I-a dat cartea şi a citit şi el Tatăl nostru, că nu-l ştia, a făcut semnul Sfintei Cruci şi apoi a început să povestească ce visase spunând: "M-am pomenit că au venit la mine doi diavoli înalţi de câte doi metri cu coarne şi coadă, cu păr pe ei şi negri cum e smoala; le ieşeau văpăi de foc din gură şi din ochi şi aveau priviri îngrozitoare. M-au luat cu sila între ei şi m-au dus înaintea Domnului Hristos, care era într-o lumină cerească, pe un scaun strălucitor şi înconjurat de o mulţime de îngeri ce cântau cântări de slavă.
Atunci acei demoni urâţi au zis: Dreptule Judecător, dă-ni-l nouă pe acest păcătos că Tu îl hrăneşti, îl miluieşti din toate bunătăţile Tale, iar el toată viaţa lui numai nouă ne-a slujit, dă-ni-l nouă! Atunci Domnul Hristos a zis: Da, ticălosul, Eu i-a dat minte să înţeleagă ce e bine şi ce e rău, dar el şi-a ales partea cea rea. Eu i-am dat mădulare ca să le întrebuinţeze spre fapte bune iar el şi-a cheltuit timpul numai în răutăţi spre bucuria voastră. De aceea luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în marea cea clocotită cu smoală.
Atunci acei înfricoşaţi demoni m-au luat cu ei şi în câteva clipe am ajuns într-un loc trist, părăsit, fără aer şi verdeaţă, unde am văzut o mare fără sfârşit care clocotea cu lume în ea, cum clocoteşte cafeaua cea neagră la foc, aşa era smoala aceea, iar lumea ţipa cât putea. Atunci acei demoni au vrut să mă arunce şi pe mine şi m-au luat unul de mâini şi altul de picioare. Eu am început să ţip şi în momentul acela am sărit în mijlocul casei unde m-am trezit".
Abia a aşteptat să se facă ziuă, şi dimineaţă s-a dus la preotul satului şi s-a spovedit spunându-i visul acesta, iar preotul l-a rugat să spună dacă vrea toate acestea în biserică duminica ce urma ca să audă toată lumea. Toată lumea l-a ascultat uimită şi cu lacrimi în ochi pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată în biserică şi-l ştiau cât e de pornit împotriva lui Dumnezeu.
Iată ce face Dumnezeu prin puterea rugăciunii. Acest om trăieşte şi spune cu gură de foc la toţi, iar cei care-l cunoşteau cum era, când se întâlnesc cu ei îi spun: "Ce mă, te-ai pocăit? Dar el le răspunde: "Dacă aţi vedea şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic, aţi plânge şi v-aţi pocăi şi voi, dar vai de voi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!
Acum el este primul la biserică, plânge şi spune la toată lumea, şi acestea, iată, dintr-un vis. Câţi nu pierd raiul pentru că se mulţumesc cu nimicuri, crezându-se oameni cinstiţi, susţinând că nu fac cine ştie ce rele şi că nu sunt păcătoşi ca alţii. Noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile cele către mântuire şi să zicem:

Rugăciune
Stăpâne, Împărate al cerului şi al pământului, care ai venit în lume să ne mântuieşti şi să ne faci părtaşi ai bunătăţilor celor negrăite, noi n-am ştiut până acum ce cerem, noi n-am ştiut până acum, Doamne, ce vrem, dar am înţeles că tu vrei să ne dai, ca un Părinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.
Ajută-ne ca să ne dezlipim mai uşor de pământul acesta trecător, şi să nu mai dorim nimic altceva decât numai pe Tine şi Împărăţia Ta cea cerească, ca în ziua Ta cea mare, când vei veni să ne judeci cu slava Ta pe norii cerului să ne aşezi la dreapta ta, ca să fim cu Tine în vecii vecilor.

Amin.