joi, 24 februarie 2011

Sfatul demonilor asupra lumii actuale

Sfatul demonilor asupra lumii actuale

O pilda despre fapte rele si patimi, viclenia actuală

Satan a organizat o conventie mondiala cu toti demonii sai. Odata ce s-au adunat toti inaintea lui, a luat cuvantul si le-a zis:

- Nu putem pe crestini sa-i oprim sa mearga la Biserica, sa citeasca Sfanta Scriptura si sa descopere cuvantul. Nu avem nici o putere sa oprim relatia intima pe care o au cu Salvatorul lor. Odata ce se prind in legatura cu Iisus, puterea noastra asupra lor este nimicita. Asadar m-am gandit si iata ce idee mi-a venit… Dati-le voie sa mearga la Bisericile lor, sa se inchine Dumnezeului lor, dar furati-le timpul ca sa nu mai aiba timp sa dezvolte si sa intretina o relatie cu Iisus Hristos!

Potrivnicii crestinilor au tacut…

- Iata! Tineti-i ocupati cu aspectele neesentiale ale vietii, inventati nenumarate scheme care sa le ocupe mintea tot timpul. Tentatii, sa cheltuiasca, sa-si doreasca mai mult, mai mult, mai mult. Sa caute sa munceasca cat mai mult, 10,12,14 ore pe zi, chiar si Duminicile, pentru ca sa creada ca asa isi pot implini toate cele ce tin de trebuintele lor materiale. Imputinati-le timpul pe care l-ar petrece cu copiii, cu familiile lor.

- Suprastimulati-le mintea ca sa nu mai poata auzi linistea, care le-ar putea oferi un timp de meditatie la rostul vietii lor si sa vada desertaciunea sufletelor lor. Televizoare peste tot, reviste, dvd-uri, computere, ziare si telefoane, nu-mi pasa cum le numiti, orice lucru de care se pot folosi fara oprire si prin care putem vinde vise goale. Asta va incarca mintile lor si va rupe orice legatura cu Hristos.

- Umpleti-le vietile cu super oferte, si orice servicii si produse gratuite, sperante false si iluzii… Nu uitati de femeie! Ea a stiut intotdeauna sa ispiteasca! Folositi-o cat mai sumar imbracata pentru a insela ochii barbatilor, care vor fi si mai slabi si vor crede ca frumusetea trupului este importanta si vor deveni nesatisfacuti de propriilor lor neveste. Tineti-le pe neveste ocupate cu casa, cu masa, cu copiii, cu indatoririle fata de sot, de parinti, pentru ca odata sfarsita ziua sa nu le mai poata oferi sotilor dragostea lor, astfel ei se vor umple de amar si vor cauta mangaiere in alta parte.

Dati-le pe Mos Craciun, pentru ai indeparta de la adevaratul sens al Nasterii Mantuitorului, la fel si cu Pastile, dati-le iepuras, sa uite de Inviere si de puterea lui Iisus Hristos asupra pacatului si a mortii. Ei singuri isi vor indeparta proprii copii de la Adevar! In vacante invatati-i sa faca excese: discoteci, gratare, petreceri, sa nu se poata linisti prea mult ca sa poata reflecta la creatia lui Dumnezeu.

- Astfel, faceti ca ei sa se intoarca la viata de zi cu zi si mai obositi, sa nu aiba timp sa se incarce cu energia naturii lui Dumnezeu. Dati-le parcuri distractive, evenimente sportive in fiecare zi, spectacole de muzica, filme… Tineti-i ocupati, ocupati, ocupati! Umpleti-le viata cu atat de multe inventii si cauze bune. incat sa creada ca ei sunt stapani pe vietile lor si pot face “ceva”. Curand isi vor sacrifica si sanatatea si familia pentru a face “ceva” cu viata lor… O sa mearga, o sa mearga… Este un plan foarte bun! Acum, plecati si faceti cum v-am spus!

Astfel demonii au plecat pe pamant, sa faca totul spre a-i tine pe oameni ocupati cu scopurile lor in viata, pentru a le imputina timpul in care ar putea discuta despre puterea lui Iisus Hristos si despre necesitatea schimbarii vietii lor.

Intrebarea este: A reusit oare Satan in planul lui sau nu?! Judeca tu…

sursa:http://cristiserban.wordpress.com/2011/01/26/sfatul-demonilor-asupra-lumii-actuale/#more-1450

miercuri, 23 februarie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Duminica Înfricoşatei Judecăţi


Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, A cărui împărăţie nu va avea sfârşit (Simbolul Credinţei, Art. 7).

Fraţi creştini,

În tot cursul anului nu există o Evanghelie mai zguduitoare ca aceasta pe care ne-o pune în faţă Sfânta Biserică astăzi. Această Evanghelie ne zguduie sufletul, căci ne vorbeşte despre acea cumplită zi care va însemna ultimul act al istoriei omeneşti, ziua arătării Fiului Omului, ziua împlinirii împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum zicem şi în Simbolul Credinţei: "... A cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Imaginea aceasta a judecăţii celei din urmă au avut-o în faţa ochilor întotdeauna creştinii adevăraţi din toate veacurile.
Ei vedeau în ea sfârşitul tuturor vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai lor, ei vedeau în ea pe Cel ce va răsplăti fiecăruia după faptele lui, după osteneala lui, după dragostea lui. De aceea mucenicii mergeau cu zâmbetul pe buze la chinurile cele mai îngrozitoare. Pustnicii sufereau frigul şi zăduful, foamea şi setea şi vărsau şiroaie de lacrimi cu pocăinţă din inimă. Fecioarele îşi păzeau fecioria cu preţul vieţii lor şi cu toţii privegheau rugându-se să fie gata de plecare. Aceşti creştini adevăraţi şi următori ai lui Hristos în toată clipa se vedeau în faţa judecăţii celei din urmă, acolo, în faţa înfricoşatului tribunal ceresc, în faţa miilor şi milioanelor de îngeri şi de sfinţi, şi se mai vedeau şi în mijlocul nesfârşitului număr de împricinaţi.
Aşa vom sta şi noi de faţă, aşteptând undeva sentinţa Dreptului Judecător, ori la dreapta cu drepţii, ori la stânga cu toată pleava, cu caprele. Cel dintâi lucru pe care ni-l descoperă Sfânta Evanghelie despre judecata din urmă este că va veni prin surprindere. Oamenii vor mânca şi vor bea, se vor însura şi se vor mărita, vor sădi şi vor zidi mereu case peste case, până ce deodată, ca un hoţ ce vine noaptea, va veni Domnul Hristos pe norii cerului, ca fulgerul ca să ne cheme pe toţi să răspundem de faptele noastre.
Domnul Hristos n-a spus ziua şi ceasul, nici anul când va veni, dar a spus semnele care vor fi înaintea judecăţii. Aceste semne înspăimântătoare, foarte multe dintre ele, le-am văzut le vedem şi le vom vedea. Va suna cel din urmă ceas al neamului omenesc.
Sfintele Scripturi aşa ne spun, că se va distruge credinţa aproape cu totul, iar oamenii vor ajunge la cel din urmă grad de stricăciune. Anticrist-satana întrupat-va înşela pe oameni prin mincinoasele minuni ale lui şi prin persecuţiile asupra creştinilor. Popoarele se vor distruge aproape, prin războaie, ciuma şi foamea vor pustii pământul, cutremure de pământ vor înghiţi oraşe întregi. Echilibrul lumii se va rupe, vânturile se vor dezlănţui, soarele nu va mai da decât luciri sinistre şi încreţite, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea. Fulgere şi trăsnete vor izbucni, vulcanii se vor înfuria şi vor vărsa şiroaie de flăcări, munţii de gheaţă se vor topi, apa umflând oceanele şi mările acestea vor ieşi din hotarele lor şi mugetul lor îngrozitor va inunda pământul, făcând să se ciocnească munţii şi dealurile între ele.
O ploaie de foc şi pucioasă va îneca pământul şi tot ce se găseşte pe deasupra lui va ajunge într-un minut pradă flăcărilor şi va fierbe apa în mări şi în oceane cum fierbe apa în oală la foc. Îngrozite vor ieşi fiarele şi toate vietăţile răcnind de durere şi sfâşiind văzduhul cu ţipetele lor. Astfel nu va mai rămâne decât o grămadă de cenuşă fumegând, iar pământul va fi întocmai ca un mormânt luminat de un slab opaiţ. În acest întuneric va domni o tăcere adâncă şi posomorâtă. În această tăcere se va auzi un zgomot mai înspăimântător decât trăsnetele cele mai puternice.
Acesta va fi sunetul trâmbiţei cele de pe urmă de care vorbeşte Sfânta Scriptură, atunci îngerii judecăţii vor suna în cele patru colţuri ale lumii, căci acesta va fi glasul care va ieşi din gura Fiului lui Dumnezeu şi va porunci neamului omenesc zicând: "SCULAŢI-VĂ, MORŢILOR, IEŞIŢI LA ÎNVIERE! La acest glas vor tresări toţi morţii din morminte şi din adâncurile mării, osemintele vechi se vor mişca, membrele risipite se vor apropia, ţărâna cea rece se va însufleţi şi toţi morţii vor scutura de pe fruntea lor ţărâna mormântului ca să se supună glasului Celui Atotputernic.
Oamenii care au populat universul de la începutul lumii şi până în ziua aceea se vor însufleţi pentru ca să se înfăţişeze în suflet şi în trup la judecata lui Dumnezeu. Atunci vor învia şi păcătoşii şi drepţii, şi tremurând de frică vor fi aduşi de îngeri în valea lui Iosafat, unde deasupra, pe nori, vor fi scaunele de judecată. Judecata se va face după trăire şi după fapte. În acele clipe îngrozitoare se vor cunoaşte cei buni dintre cei răi, fiindcă cei buni vor fi la dreapta păstorului vor fi pe nori luminaţi şi slăviţi ca şi îngerii. La sunetul trâmbiţei cei drepţi, care n-au gustat moartea până-n acel moment, se vor transforma în oameni nemuritori şi vor zbura cu îngerii pe nori deasupra păcătoşilor până la dreapta Domnului. Atunci îi vor vedea cu ochii lor pe sfinţii pe care i-au chemat în rugăciuni, pe care i-au avut în icoane prin casă, pe care i-au cinstit şi sărbătorit cu dragoste. Bucuria şi strălucirea celor de la dreapta vor fi negrăite. Cei necredincioşi - zice Sfânta Carte - vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor celor buni. Toţi cei ce zic că aici e raiul şi iadul, toţi cei răi care nu au milă de aproapele, toţi hulitorii şi necredincioşii, care au crezut numai în aceste lucruri trecătoare ale lumii, vor rămâne aici pe pământ, adică la stânga păstorului; vor învia şi ei, dar pentru osândă.
Vor rămâne în acea zi înfricoşată în întunericul acela mare, cu diavolii care i-au înşelat. Atunci iadul va slobozi din el toate sufletele care au fost acolo până în clipele acelea şi vor fi aduse de demonii care le-au înşelat ca să fie judecate de Domnul Hristos. Cu trupul cu care au păcătuit vor fi aşezate sufletele acelea cete, cete, după păcatele lor. La un loc hoţii, la un loc curvarii, la un loc beţivii, la un loc nemilostivii, necredincioşii şi aşa, toţi păcătoşii cu păcatele scrise pe frunţile lor şi cu demonii fiecărui păcat lângă ei, vor sta de faţă atunci ca să audă sentinţa de condamnare a Dreptului Judecător pe vecii vecilor.
Vor sta de faţă atunci toţi împăraţii păgâni care au persecutat pe creştini şi vor vedea pe aceia cărora le-au tăiat capetele, îi vor cunoaşte bine, vor plânge cu amar, gândindu-se la răul pe care l-au făcut. Aici la stânga, adică jos pe pământ, păcătoşii vor fi fără deosebire, bogaţii şi săracii la un loc, împăraţii şi cerşetorii la un loc, conducătorii de state lângă măturătorii de stradă, savanţii lângă neştiutorii de carte, nici o deosebire. Atunci toate rangurile, toate titlurile vor dispărea şi toţi vor fi o singură mare de capete încremenite de spaimă. În acel înfricoşat ceas, lacrimile, rangurile, căinţa şi strigătele de disperare nu le vor folosi la nimic. Atunci nimeni nu va mai mijloci, nu se va mai ruga pentru noi, căci rănile deschise şi sângele vărsat pentru noi ale Dreptului Judecător, Fiul lui Dumnezeu, vor cere pe dreptate să fie răzbunate. Toţi hulitorii, toţi vrăjmaşii care s-au luptat sub orice formă contra împărăţiei Lui îşi vor rupe carnea de pe ei şi-şi vor muşca limbile de durere şi de frică. Atunci va fi ziua răzbunării dumnezeieşti. De aceea zice Domnul că va veni ca un hoţ, când nu ştie nimeni, ca să prindă pe toţi vrăjmaşii Lui în răutate şi în nelegiuirile lor.
Iată de ce Domnul Hristos ne mai dă o pildă ca să ne facă să înţelegem mai bine cum să-L aşteptăm şi cum să ne pregătim pentru această zi a judecăţii. El ne spune pilda cu cele zece fecioare care aşteptau sosirea Mirelui. Mirele ceresc a venit la miezul nopţii şi numai cinci a găsit veghind cu candelele aprinse, adică cu flacăra credinţei, a nădejdii şi a dragostei. Celelalte cinci fecioare, deşi erau şi ele fecioare cu trupul, erau cu sufletul întinate de valul lumii acesteia deşarte şi au adormit în păcate fără untdelemnul faptelor bune, adică fără biserică, fără rugăciune, fără osteneală duhovnicească.
Să fim atenţi, că Mirele vine la miezul nopţii, când e somnul mai dulce şi întunericul cel mai greu, adică atunci când ispitele vor fi cele mai multe şi când lumea va dormi în noaptea păcatelor celor mai grele. Cele cinci feciore nebune, nechibzuite, care s-au îngrijit numai pentru desfătarea trupului, care s-au îngrijit cum să se facă pe placul bărbaţilor, care s-au îngrijit numai de lux şi plăceri, în zadar vor mai striga atunci: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă! - căci uşa s-a închis pentru totdeauna şi ele au rămas afară.
Aşa va fi ziua judecăţii lui Dumnezeu. Domnul Hristos va găsi două feluri de oameni: oameni buni, credincioşi, şi oameni nebuni. Până atunci omenirea, prin fapte, prin trăire, printr-o vieţuire bună sau rea aici pe pământ, se va trece de bună voie la dreapta sau la stânga. Când va veni păstorul, va despărţi oile de capre, grâul de neghină, pe cei buni de cei nebuni, atunci va rosti sentinţa de judecată şi va plăti fiecăruia după faptele lui.
Să ne întrebăm fiecare, chiar în clipa aceasta: dacă astăzi sau la noapte va apărea pe norii cerului Domnul Hristos să judece pământul, pe care drum ne-ar găsi, pe cel bun, sau pe cel rău?
Vai de cei care vor fi în fel de fel de păcate, în beţii, în desfrânări, necununaţi, cu avorturi, la cârciumă, cântece, descântece, în fel de fel de nedreptăţi. Vai celor ce mănâncă munca altora, vai celor ce umblă cu spurcăciuni pe la vrăjitoare şi se ţin de tot felul de răutăţi ca să facă ceartă şi duşmănii între oameni! Vai de cei pe care îi va apuca ziua aceea înfricoşată nespovediţi, neîmpărtăşiţi, neduşi la biserică.
Vai de toţi hulitorii lui Dumnezeu şi a lucrurilor sfinte, căci nu va mai fi atunci pentru ei nici o scăpare!
Să nu plecăm urechile la necredincioşii care spun că nu va mai veni Domnul Hristos şi că nu va mai fi nici un sfârşit. Citiţi Biblia şi vedeţi semnele, semnele care au fost spuse de Domnul Hristos că într-adevăr multe din ele se împlinesc sub ochii noştri, şi iată care sunt:
Întâi vor ieşi Hristoşi mincinoşi; aceştia sunt capii religiilor care au transformat înţelesul Sfintei Scripturi şi au pus istorisiri mincinoase în locul adevărului.
Al doilea, vor ieşi prooroci mincinoşi; aceştia sunt cei ce s-au rătăcit de la dreapta credinţă, sectanţii care propovăduiesc minciuni şi hulesc Sfânta Cruce şi pe Maica Domnului.
Al treilea, se vor înmulţi fărădelegile şi se va răci dragostea dintre creştini şi nu vor mai iubi pe Domnul Hristos şi Sfânta Biserică ba chiar se vor lepăda pe faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte.
Al patrulea, se va predica Evanghelia la toate neamurile ca să le fie spre mărturie, adică să nu zică nimeni că n-a ştiut.
Al cincilea , se va dezlega satana din iad şi se va duce să tulbure tot pământul, făcând să se încaiere conducătorii de state şi oamenii între ei, deci nu va mai fi pace pe pământ aproape nicăieri.
Al şaselea, se vor lepăda oamenii de credinţă, creştinii vor cădea şi vor rătăci trecând la secte, iar cei mai mulţi nu vor mai crede în Dumnezeu.
Al şaptelea, vor apărea pe cer stele cu coadă, comete, care prevestesc mânia dumnezeiască aşa s-a arătat pe cer, în noaptea de 24 spre 25 ianuarie 1938, un foc mare care s-a văzut în toate părţile Europei fiind publicat în ziare.
Al optulea, se va lua Harul lui Dumnezeu prin închiderea multor biserici şi persecutarea preoţilor celor mai evlavioşi.
Al nouălea, se vor arăta în multe locuri pe pământ semne, minuni şi vedenii unor tineri şi bătrâni, care au fost trimise de Domnul Hristos şi de Maica Lui să spună la lume să se întoarcă la Dumnezeu, că este aproape venirea judecăţii.
Al zecelea, va veni Anticrist care se va da drept Dumnezeu şi va cere de la lume închinăciuni şi se vor lepăda creştinii de Sfânta Treime.
Al unsprezecelea, se vor arăta în lume la Ierusalim cei trei mari sfinţi: Ilie proorocul, Enoh şi Ioan Evanghelistul, care n-au primit moartea trupească şi vor da lupte cu Anticrist, îl vor ruşina dar vor primi şi ei moartea că aşa e îngăduit de Dumnezeu.
Al doisprezecelea, Dumnezeu va întuneca soarele, luna şi stelele şi va fi întuneric mare, beznă peste tot pământul.
Al treisprezecelea, va trimite Dumnezeu pe Sfântul Arhanghel Mihail şi va suna cu trâmbiţa înviind toţi morţii, de la Adam şi până în ziua aceea.
Al patrusprezecelea, se va arăta pe cerul acela întunecat, îndoliat, semnul Fiului Omului; adică Sfânta Cruce şi toate popoarele vor plânge când o vor vedea.
Al cincisprezecelea, va veni Domnul Hristos cu sfinţii îngeri şi-i va trimite să adune pe toţi credincioşii şi să-i răpească în văzduh aşezându-i la dreapta Sa.
Atunci va fi cum spune Domnul în Sfânta Evanghelie că unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor fi la moară, una va fi luată şi alta lăsată soţii care vor fi într-un pat, unul va fi luat celălalt va fi lăsat, adică cel bun va fi luat de îngeri pe norii cerului la dreapta Domnului şi cei răi vor fi lăsaţi aici unde şi-au pus nădejdea, în pământ şi în viaţa aceasta trecătore. Iată deci că sunt multe din semnele pe care le-am văzut, le-am simţit şi le vedem unele.
După ce Domnul Hristos a vorbit despre aceste semne, le-a atras atenţia ucenicilor, zicându-le: "De la smochin învăţaţi pilda lui; când îi frăgezeşte şi-i înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape; tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste semne, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, chiar lângă uşă. Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece.
Un creştin a visat un ceas mare pe cer, care arată 12 fără 5 minute şi scria pe el Matei XXIV, 25 - adică unde se vorbeşte în Sfânta Evanghelie despre venirea Domnului Hristos, despre sfârşitul lumii. Să nu închidem ochii ca necredincioşii şi să zicem ca ei, că a mai fost aşa ceva adică cutremure de pământ, războaie şi unele semne. Într-adevăr, ştim că au mai fost, dar să spună cineva când a mai fost ca acum, tot pământul în tulburare, în războaie şi nenorociri!
Zăpada, în ţinuturile calde, unde nu a fost niciodată, şi câte alte semne pe care le arată Dumnezeu în timpurile noastre. Să nu dăm crezare explicaţiilor unor oameni care se cred atotştiutori şi explică toate semnele ce ni le arată Dumnezeu că ar fi din cauza unora sau altora pricini, neştiute, că aceste semne sunt trimise de Dumnezeu ca nişte predicatori înflăcăraţi ai vremii de apoi ca să trezească lumea din amorţeala păcatelor şi să se întoarcă la adevărul Lui. Dumnezeu a ştiut că în aceste vremuri se va împuţina credinţa şi la păstori şi nu vor mai voi să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, lăsând lumea să rătăcească şi să umble în întunericul păcatelor.
De aceea Milostivul Dumnezeu trimite aceste semne şi urgii, aceşti ani ai durerilor de care vorbeau părinţii, moşii şi strămoşii noştri, care nu ştiu carte şi care nu citeau Biblia aşa cum o citesc astăzi creştinii. Acestea toate sunt ca să ne întoarcem de pe calea pierzării, iar dacă nici acestea nu ne mai trezesc, atunci suntem pierduţi. Vai de cei ce trec peste ele aşa, fără să-şi schimbe viaţa plină de păcate! Să ne fie milă de sufletul nostru şi să facem voia lui Dumnezeu, să păzim porunca dragostei şi a milei de aproapele nostru care este căzut în necazuri şi în lipsuri de tot felul. Această faptă este recomandată de Sfânta Evanghelie de astăzi.
Să avem milă şi să sărim în ajutorul celui lipsit, bolnav, străin sau nedreptăţit; căci cele ce facem aproapelui nostru, îl facem însuşi Fiului lui Dumnezeu, aşa cum am auzit astăzi la Sfânta Evanghelie, că a fost flămând, a fost însetat, a fost gol, a fost bolnav, a fost străin şi la închisoare. Domnul Hristos, ca un Dumnezeu ce era, a ştiut că la sfârşit nu va mai fi milă pe pământ, aşa cum vedem astăzi; căci oriunde îţi întorci privirea în lume nu mai există fapta milei adevărate.
Au fost cazuri când au tăbărât doi trei huligani asupra unor persoane fără putere de apărare şi nimeni nu a sărit ca să le scape. Ce milă este aceasta la creştini ca să vezi cum îl omoară pe fratele tău şi să nu îl scapi! Unde este mila copiilor de părinţii lor, căci sunt mulţi părinţi pe drumuri şi mulţi părinţi în azile, băgaţi de copiii lor şi uitaţi acolo, după ce le-au mâncat banii şi le-au crescut copiii, ajungând să moară pe mâinile străinilor, şi îi lasă uitării, căci nu vin nici să-i îngroape, îi lasă să fie arşi la crematoriu. Vai, ce păcate mari, unde este mila la părinţii care îşi omoară copiii, rodul pântecelui lor!
Ce milă au părinţii care se bagă în căsniciile copiilor să-i despartă prin intrigi şi fel de fel de spurcăciuni de la vrăjitoare?! Unde este mila la soţiile care-şi spurcă bărbaţii cu tot felul de murdării?! Unde este mila la bărbatul care îşi lasă soţia şi copilaşii plângând şi se duce la desfrânate, care-şi bate soţia, care-şi chinuie copiii, lipsindu-i de hrană, lumină şi căldură!
Şi aşa este lung şirul diferitelor cazuri de nemilostivire; căci unii fără milă sunt pârâţi, bătuţi şi chinuiţi, altora fără milă li se iau nişte bani pe la tribunale, pe la spitale, pe la şcoli, în multe locuri şi în diferite cazuri. De aceea, grozavă va fi ziua judecaţii pentru cei ce nu au făcut milă pe pământ. Fapta milosteniei putem s-o facem în multe feluri, fraţi creştini. Când vrem să facem milostenie nu trebuie numaidecât să ne gândim la unele bucate sau bani, sau altceva de felul acesta, ci mila, în general, trebuie să o avem în multe feluri şi în orice loc în numele Domnului Hristos.
Mila cea mai arzătoare în timpul de faţă, trebuie să o avem pentru cei care nu cunosc credinţa cea adevărată, cei rătăciţi pe căile pierzării, cei fără Dumnezeu, căci aceştia sunt flămânzi, sunt însetaţi, au sufletele fripte de sete şi rănile pline de bube înveninate, otrăvite cu veninul şarpelui diavol. Aceştia nu au nici o putere, să ieşim în cale şi să-i aducem la adăpostul cel de obşte, la Casa milei şi dragostea lui Dumnezeu care este Sfânta Biserică.
Sfinţii părinţi spun că milostenia este regina virtuţilor şi această faptă o poate face şi săracul şi bogatul, bolnavul ca şi cel sănătos. Au fost mulţi necredincioşi care au primit milostenie în câte un spital, de la câte o bolnavă care i-a învăţat credinţa şi astfel şi-au tămăduit sufletul, cunoscând pe Dumnezeu prin milostenia acelei bolnave. De aceea să avem milă, fraţi creştini, de toţi cei ce sunt în pierzare sufletească şi trupească, căci numai prin milă vom afla şi noi milă de la Dreptul Judecător în ziua cea mare a judecăţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de la sfârşitul lumii, zice că Dumnezeu va face aceasta pentru două motive principale: întâi, ca să arate lumii dreptatea Lui şi apoi, să facă dreptate aleşilor Lui. Acum Dumnezeu este ascuns după un văl de taină, este necunoscut, tăgăduit şi chiar dispreţuit. De aceea unii au declarat că nu există, iar alţii că a murit.
Puterea lui Dumnezeu este nebăgată în seamă, providenţa Lui, criticată. Iată de ce va veni să-şi apere pricina când va şedea pe scaunul de judecată arătând muritorilor, hulitorilor şi tuturor vrăjmaşilor Lui că există, că El este viu, iar puterea Lui este fără de sfârşit.
Ceea ce va îngrozi şi mai mult pe cei aduşi în faţa tribunalului ceresc va fi chipul Dumnezeului dreptăţii, Dumnezeului şi judecătorului care atunci va fi fără milă şi cu dreptate va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Toate păcatele pentru care fiecare om va trebui să dea socoteală în cursul judecăţii vor fi împărţite în patru categorii :
Întâi vom fi răspunzători de păcatele pe care le-am făcut noi.
Al doilea, vom răspunde de păcatele de care ne-am făcut vinovaţi când am îndemnat pe alţii la rău, cu vorba sau pilda noastră cea rea.
Al treilea, vom răspunde de atâtea fapte bune pe care trebuia să le facem; am ştiut că e bine să le facem şi nu le-am făcut, din răutate, din lene, din mândrie, îngropându-le precum acela din Evanghelie talantul lui.
Al patrulea, vom răspunde şi pentru cei pe care nu i-am lăsat să facă fapte bune, împiedicându-i prin vorbe amăgitoare sau în alt chip să vină la biserică, să se spovedească sau să se roage. Despre aceştia zice Domnul Hristos: "Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, căci voi nu intraţi în împărăţia lui Dumnezeu, nici pe alţii nu-i lăsaţi!
Înfricoşată va fi ziua aceea a judecaţii pentru cei care vor rămâne pe pământ, pentru toţi păcătoşii pe care i-a apucat moartea nepregătiţi; căci ei vor face feţe, feţe strigând disperaţi, blestemându-se, blestemând ziua în care s-au născut şi pe părinţii care nu i-au învăţat sfânta credinţa, blestemând pe cei ce i-au îndemnat să facă păcate. Alţii, rugându-se cu lacrimi şi cu ţipete, vor privi spre Dumnezeu rugându-L să le dea iertare. Fiecare va încerca să se apere cu cuvinte strigătoare la cer.
Unii vor zice: "Doamne, Doamne adu-ţi aminte că suntem creştini şi ne-am botezat în numele Tău, alţii vor zice: "Doamne, Doamne, am fost şi noi pe la biserici şi am făcut şi noi câte o faptă bună am propovăduit în numele Tău, am făcut şi minuni în numele Tău. Doamne, ne-am făcut mulţi fini şi fine, am cununat şi botezat, iartă-mă, Doamne, că am făcut şi fapte bune; am dat şi eu câte un ban la săraci. Aşa va căuta fiecare să spună câte o faptă bună pe care a făcut-o în viaţă.
În zarva aceea dintre ei, Dumnezeu cu glas de tunet va face tăcere şi le va zice: "Depărtaţi-vă de la Mine, toţi lucrătorii fărădelegii, căci v-aţi înşelat de la Anticrist şi aţi căzut, neţinând până la sfârşit. Iată deci că degeaba o începem bine dacă o terminăm prost. Atunci vor zice şi sfinţii care sunt lângă Domnul Hristos, către păcătoşi: "De ce n-aţi crezut în propovăduirea noastră, de ce n-aţi ţinut credinţa aşa cum v-a învăţat Sfânta Biserică? De ce n-aţi voit să vă ţineţi mereu de fapte bune şi să vă rugaţi păzindu-vă de păcate? De ce nu v-aţi întors la Dumnezeu? V-aţi ţinut mai mult de păcate, de chefuri şi beţii, de petreceri, şi v-a înşelat necuratul ca să nu vă spovediţi, să nu vă împărtăşiţi, rupând legătura cu Biserica, nemaicrezând în nimic; aşa că v-a prins moartea şi judecata fără pocăinţă, fără fapte bune şi fără Dumnezeu. Când vi se spunea râdeaţi, luaţi în batjocură pe cei ce vă vorbeau. Acum s-a închis uşa milostivirii; Dumnezeu v-a aşteptat destul, v-a făcut semne şi minuni, v-a trimis suferinţe şi necazuri ca să vă întoarceţi la El, iar voi pe toate le-aţi nesocotit, le-aţi batjocorit şi n-aţi primit pe cei ce vă îndemnau la pocăinţă.
Mare plângere şi jale va fi atunci când pe veci vor fi despărţiţi de mângâierea cea cerească şi când Dreptul Judecător va zice: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cu diavolul pe care l-aţi ascultat. Atunci se vor despărţi cu mare jale copiii de părinţii lor, soţii de soţiile lor, fraţii de fraţi, surori de surori, soacre de nurori, rudenii de rudenii, prieteni de prieteni, mergând fiecare la locul de osândă unde e pregătit după păcatele lor.
Să luăm aminte şi să ne trezim acum, că nu este departe ziua aceasta înfricoşată a judecăţii; fiindcă atunci va fi prea târziu, atunci pe mulţi îi va apuca lepădaţi de credinţă pentru o coajă de pâine, pe unii necununaţi, pe alţii la cârciumi, pe unele femei la avorturi şi desfrâu; pe copii în necredinţă, şi astfel multă lume va fi găsită pe căile pierzării în fel de fel de păcate mari.
Să deschidem ochii acum, să nu ne aflăm şi noi atunci printre ei, căci vai de sufletul nostru în ceasul acela, mai bine nu ne-am fi născut.

Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Judecătorul viilor şi al morţilor, Cel ce vei veni ca să răsplăteşti fiecăruia după faptele lui, trezeşte-ne Tu acum din moartea păcatelor şi fă-ne să cunoaştem calea Ta şi să facem voia Ta cea sfântă până nu vine ceasul acela înfricoşat al dreptei Tale judecăţi. Atunci când vei veni Tu să ne aflăm cu toţii curaţi şi pregătiţi ca să ne treci şi pe noi la dreapta Ta şi să ne zici: "Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cerului în vecii vecilor.


Amin.

vineri, 18 februarie 2011

Sindromul virusului numit computer

Sindromul virusului numit computer

Cei care stau mai bine de 10 ore pe zi in fata calculatorului stiu ce presupune acest lucru: oboseala, dureri de cap si ochi, privire incetosata. Pare un scenariu familiar si poarta nu nume: sindromul virusului computer (CVS).
Atintirea privirii la monitorul calculatorului zile intregi este stresanta si obositoare
In ciuda numarului mare de oameni care sufera in urma orelor intregi petrecute in fata computerului, foarte putini au auzit sau sint interesati de acest sindrom.Ocazional, semnele pe care le dau ochii obositi sint normale. Dar daca simptomele sint multiple si afecteaza confortul si productivitatea, atunci sigur suferiti de CVS.
La fel ca alti muschi ai corpului nostru, muschii ochiului pot resimti oboseala.Un doctor, specializat in terapia ocupationala, a afirmat ca atintirea privirii la monitorul calculatorului zile intregi este stresanta si obositoare.Ochiul uman nu a fost programat pentru astfel de activitatiImaginile de pe ecran nu sint solide, ele sint formate din numeroase puncte (pixeli) care le face putin mai intunecate in centru si neclare pe margini.Sistemul nostru de a focaliza nu stie prea bine cum sa raspunda la un asa stimul, a explicat doctorul. Ochiul uman a fost conceput pentru a functiona in aer liber. Simtul vazului folosit de stramosii nostri este diferit de cel al omului modern - in special cel care sta in fata unui computer.Lucrind cu texte si grafice pe monitorul calculatorului s-a creat o noua sursa de stres pentru sistemul nostru vizual. In ziua de azi, aproape toate cerintele care solicita omul - atit in timpul lucrului, cit si in cel de recreere - sint facute sa functioneze pe baza acestui simt.
Computerele trebuie sa fie iluminate dintr-o parte, nu direct din fata sau din spate
Ochii trebuie, deci, sa lucreze in plus pentru a focaliza si refocaliza atunci cind privesc un document aflat pe ecran.Stralucirea ecranului si iluminarea biroului sint, de asemenea, importante. Pentru folosirea computerului, sistemul de iluminare este periculos, spune doctorul. Ochii devin obositi; unii oameni sint fotosensibili si acest lucru poate genera dureri de cap.
Computerele trebuie sa fie iluminate dintr-o parte, nu direct din fata sau din spate.
Clipitul ajuta la umezire ochilor
Problema ochilor uscati intervine, de asemenea, in aceste cazuri. Un computer este ca o tinta irezistibila in fata careia uitam sa si clipim. Oamenii, in mod normal, clipesc de 14 ori pe minut, fapt care ajuta la umezirea ochilor. S-a observat ca utilizatorii computerelor clipesc de cinci ori pe minut.Unele persoane care petrec multe ore in fata computerelor au invatat sa-si protejeze ochii facind numeroase pauze, privind in alta parte decit la monitor sau chiar spalindu-se pe ochi de citeva ori pe zi.
Infloreste o noua industrie care vizeaza protejarea ochilor
Deloc surprinzatoare este aparitia unei intregi industrii de protejare a ochilor celor care utilizeaza computerele: de la picaturile pentru ochii la manuale pentru definirea CVS-ului si chiar programe software care sa ne spuna cind e timpul sa facem pauza pentru odihna ochilor.
HTS este un program care propune un fel de fitness pentru muschii ochiului. Este vorba de un program de reeducare pentru ochii utilizatorilor de computer. Si, asa cum este mersul pe bicicleta care odata invatat nu se mai uita, la fel este si cu buna functionare a muschiului ochiului.

Terapii vizuale usoare si amuzante

Tensiunea oculara, oboseala, nu este o problema de vedere, deci utilizarea doar a ochelarilor nu va rezolva problema. Muschii ochiului trebuie sa lucreze impreuna ca o echipa - invatati sa focalizeze si sa se relaxeze, dupa cum e cazul. Daca muschii ochiului nu se coordoneaza, ei obosesc.Aceasta terapie computerizata este usoara si amuzanta. Cu ajutorul ei se vor invata o serie de exercitii pe computer. Copiii sint cei mai incintati de jocurile pe calculator. Primele sarcini sint usoare: ochii trebuie sa urmareasca niste sageti care trec de-a lungul ecranului. Apoi va trebui sa identificati miscarea unor imagini. Computerul va mari automat dificultatea exercitiului. Acest program este realizat pentru problemele binoculare personale.
Puteti practica aceasta terapie de acasa, de la scoala sau de la birou timp de cinci zile pe saptamina. Majoritatea pacientilor termina acest program in sase - opt saptamini. Apoi tratamentul se va relua peste citeva luni.

marți, 15 februarie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIV-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIV-A DUPĂ RUSALII

Fiul risipitor


Tată, am păcătuit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! (Luca XV, 21)

Fraţi creştini,

În Sfintele Scripturi nu este un alt lucru de care să se pomenească mai des ca despre mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Am putea spune că despre aceasta ne arată şi ne dovedeşte aproape fiecare pagină a Bibliei. Dar nu cred să fie o Evanghelie mai mângâietoare pentru noi ca aceasta pe care am auzit-o astăzi.
Evanghelia despre fiul rătăcit ne îndreaptă privirile spre marea îndurare a lui Dumnezeu, de la care nădăjduim mântuirea sufletului. Noi toţi suntem păcătoşi, nu este zi, nu este ceas în care să nu supărăm pe Dumnezeu. Dacă ar fi după faptele noastre, am merita să nu mai vedem lumina soarelui, ci îndată să se deschidă pământul şi să ne înghită de vii, prăbuşindu-ne în întunericul cel veşnic al iadului.
Această minunată pildă a fiului cel rătăcit, risipitor sau desfrânat cum i se mai zice, este icoana în care fiecare dintre noi se recunoaşte cu uşurinţă fără să mai fie nevoie de explicaţie, ci numai ascultând-o putem zice: "Acest fiu risipitor sunt eu, în cutare vreme din viaţa mea din trecut sau în traiul meu de astăzi, aşa am fost sau aşa sunt. Acest părinte bun, acest Tată Ceresc şi eu l-am părăsit în multe rânduri din viaţa mea; am părăsit şi eu casa părintească care este biserica Lui; L-am lăsat plângând în pragul uşii uitându-se după mine cum mă depărtez de El şi de casa Lui şi iată mă cheamă la Sine. M-ai aşteptat atâta timp şi n-am voit să mă întorc.
E vrednic de plâns omul acela care astăzi ascultând cuvintele Evangheliei încă nu simte un sentiment bun şi nici o lacrimă nu-i pică din ochi, acum când aude scrisoarea de dragoste a Tatălui. Un astfel de împietrit la inimă şi la suflet s-ar putea să rămână pe veci în haznaua pierii veşnice. De aceea să deschidem ochii sufletului ca să nu pierdem prilejul cel mai scump pentru mântuirea noastră, să auzim glasul Evangheliei de astăzi care este glasul Tatălui Ceresc şi care voieşte să cheme acasă pe toţi fiii rătăciţi, răzvrătiţi, bolnavi şi zdrenţuiţi din ţara depărtării, din pământul pierzării, spre mila şi dragostea Lui, spre casa Lui, spre ţara Lui cea plină de bunătăţi.
Un om zice Sfânta Evanghelie avea doi feciori. Acest om este Bunul Dumnezeu, iar cei doi fii sunt drepţii şi păcătoşii. Fiul cel mai mic n-a vrut să se mai supună tatălui, ci a început să asculte sfaturile cele vătămătoare ale oamenilor răi. Într-o bună zi a rupt toate legăturile de respect şi recunoştinţă şi i-a zis: "Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie.
Ispititorul, diavolul îi suflase la urechi că e timpul să-şi fie singur dumnezeu, să fie liber, să facă ce vrea, să nu mai asculte de nimeni şi să-şi întemeieze viaţa numai după cum îi dictează inima lui. Vedem de altfel că majoritatea tinerilor noştri găsesc că e bine să facă şi ei tot aşa. Tatăl, spune Sfânta Carte, le-a împărţit avuţia.
Tânărul nostru mândru şi îngâmfat şi-a luat averea din mâna tatălui şi a plecat cu ea într-o ţară îndepărtată, probabil într-un oraş mare, unde putea găsi toate desfătările şi plăcerile trupeşti. Nu se duse într-o ţară mai apropiată, ci departe în ţara uitării de tată. Acolo trăieşte risipitorul nostru în lux şi desfătări, are bani de ajuns, înmulţeşte sărbătorile, bancheturile şi chefurile, precum şi jocuri diferite unde pierde zile şi nopţi şi unde risipeşte mereu din bănuţii dăruiţi de bunul lui tată. Cumpără haine de moda cea nouă ca să semene cu fiii oamenilor mai de seamă din ţara aceea, unde intră în anturajul lor. Se face şi el momeala cea mai ademenitoare a femeilor uşoare şi stricate.
Şi aşa încetul cu încetul tânărul nostru duce o viaţă de risipă, de plăceri şi desfrâu. Toate acestea cereau bani şi timp, căci grozav este păcatul desfrânării. Acest păcat înfricoşat stăpâneşte majoritatea lumii de astăzi căci mai peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării. În secolul nostru desfrânarea loveşte cu o putere îngrozitoare, sparge vasele cele mai cinstite, înşeală minţile cele mai lăudate. Aşa îşi bate diavolul joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, iar uneori umple de necinste şi pe cele mai în vârstă.
Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, căci face pe părinţii lor de se despart unul de altul. El împietreşte inimile maicilor, făcându-le ucigaşe de copii, duhul desfrânării face neruşinaţi pe tineri şi tinere ca să se poată purta necuviincios.
Acest lucru se observă nu numai la băieţi, dar chiar şi la fete, unii venind fără de ruşine şi în sfânta biserică. În felul acesta se poartă şi în faţa fraţilor lor şi a tatălui lor, din care cauză au umplut de necinste şi de mirare o lume întreagă. De aceea au ajuns mai rău ca animalele care nu au raţiune şi cad în desfrânare rudenii apropiate şi chiar părinţii cu copiii lor. Nu de mult mi-a venit o veste plină de mirare, jale şi vrednică de plâns: trei fete mari, surori toate, au căzut în păcatul desfrânării cu însuşi tatăl lor. După ce l-au denunţat şi s-au făcut cu toţii de râsul lumii şi al diavolului, au apucat fiecare pe drumul pedepsei vremelnice, iar dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu va fi vai de sufletul lor în veci.
Iată, vedem că se întâmplă astăzi ca şi în anticele Sodoma şi Gomora de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură care au fost arse cu foc şi cu pucioasă din pricina păcatului acestuia scârbos. Aşa s-a întâmplat şi în acest cămin blestemat, şi desigur sunt multe cazuri, unde a pătruns acest păcat sub diferite feluri ca: sodomia, onania şi alte urgii.
Duhul acesta necurat al desfrânării face pe tineri neruşinaţi, nu mai au ruşine nici de părinţi, nici de fraţi sau de rudenii. Păcatul acesta de moarte a înşelat şi pe unele văduve chiar bătrâne care închiriază casa tinerilor desfrânaţi. Multe din aceste văduve au căzut chiar ele la adânci bătrâneţi în păcatul acesta urât şi le-a apucat moartea fără pocăinţă. Vai de sufletul lor, căci au mâncat pâinea cea mai murdară făcându-se părtaşe la păcatele acestea mari, pe care le-au făcut acei tineri în casele lor, adică desfrânarea şi uciderea pruncilor.
Sfinţii îngeri sunt îngroziţi de aceste nelegiuiri care le văd pe pământ la noi, deoarece o mare parte din lume a întrecut pe cei din Sodoma şi Gomora alăturându-se dobitoacelor şi asemănându-se lor. Probabil că satana ştie că mai are puţine zile, se sileşte cu toată puterea să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti. Numai aşa se explică de ce este aşa de răspândit acest păcat, că aproape nu este tânăr care să nu păcătuiască mai înainte de căsătoria cu cununie religioasă.
Aproape că nu întâlneşti femeie care să nu-şi fi omorât primul rod al pântecelui ei şi aceasta de bună voie. Aproape că nu întâlneşti soţ care să-şi păstreze patul neîntinat şi care să nu fie ameninţat cu dezbinarea şi divorţul din cauza acestui păcat. Desfrânarea a devenit o plagă socială pentru întreaga omenire, un fel de cancer şi se pare că nu mai are nici un fel de leac, decât focul mâniei dumnezeieşti. Sfinţii părinţi numesc acest păcat turbare.
Pravila veche bisericească spune când e vorba de acest păcat că: "S-a turbat cineva asupra cuiva. Aşa se explică faptul că majoritatea lumii s-a îmbolnăvit la cap. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu turbat şi umblă peste tot ca să înşele pe mulţi. Îl întâlneşti pretutindeni, pe toate drumurile se plimbă vesel, zâmbeşte la toate răspântiile, se odihneşte şi se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor şi stă neizgonit chiar în casele căsătoriţilor.
Nu este departe nici de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari, îl cheamă pe om la beţie, la glume urâte, la mâncăruri şi la întâlniri păcătoase. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi. Înmoaie cugetele celor mai tari şi vorbeşte tuturor la ureche, spunându-le că e ceva firesc şi că acesta nu este un păcat sau că este un păcat prea mic; aşa înşeală pe mulţi şoptindu-le la ureche şi chiar prin gura unor medici care afirmă că fără acest păcat nu pot trăi, se îmbolnăvesc, înnebunesc. Minciuni!
Dar unde nu umblă el să caute suflete omeneşti, în care sat nu-l întâlneşti şi în ce oraş nu domneşte el fără nici o jenă? Umblă peste tot şi intră nepoftit, dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniei din Biserică. Când intră păcatul desfrânării în mintea tinerilor şi chiar a copiilor, nimeni nu se mai înţelege cu ei. Aşa mi se plângea o mamă care avea un băieţel de 13 ani, că acesta îi spuse într-o zi maică-si că, dacă nu-l lasă să aducă acasă pe fetiţa de 12 ani cu care vorbea de multă vreme şi să trăiască împreună amândoi, se spânzură. Iată duhul necurat, iată isprăvile petrecerilor.
Mulţi copii, în special fete care au crescut de mici în familii despărţite, ajung la 14-15 ani şi nu mai ascultă de mamă, o părăsesc şi se ataşează tatălui care le dă voie să-şi facă toate plăcerile vinovate; până la urmă totul se sfârşeşte cu cele mai grele urmări, căci ajung ca cele trei fete care trăiau cu tatăl lor de care aţi auzit mai sus şi vor avea o viaţă foarte dezastruoasă. Vai de sufletul lor şi al acestor părinţi. Iată fiii pierduţi, iată copiii rătăciţi pe căile îndepărtate de Tatăl ceresc. Aveţi de plâns părinţi care aveţi astăzi copii!
Sfinţii părinţi ne sfătuiesc să fugim de acest păcat şi să ne îndepărtăm de lucrurile sau cauzele ce duc la acest păcat. Tot ceea ce ne întinează cele cinci simţuri ale noastre să lepădăm de la noi. Fericit este cel ce nu păcătuieşte cu privirea, căci acest păcat intră mai întâi prin ochi şi urechi, născându-se aproape nevăzut.
Începe a lucra apoi gândul şi imaginaţia, mintea şi voinţa.
O copilă, cuminte şi cu părinţi credincioşi care au crescut-o în frica lui Dumnezeu, a venit la mine într-un hohot de plâns cu şiroaie de lacrimi ca să mă întrebe ce să facă şi cum să scape de urmărirea unor imagini blestemate pe care le văzuse. Biata copilă a fost prinsă într-un moment de slăbiciune şi, din curiozitate, s-a dus şi ea cu una din colegele ei şi a privit o revistă pornografică venită de la cei care-şi zic oameni liberi. Cele ce a văzut ea în acea revistă au trezit simţurile ei, i-au iritat nervii şi i s-a născut imediat în minte păcatul desfrânării.
Prin vederea acelor imagini a intrat duhul necurat şi a pus stăpânire pe mintea ei, nemaieşindu-i din cap acele imagini stricătoare de suflet. Întotdeauna le vedea în faţa ochilor. Îi tulbura şi-i spurca mintea. Iată cât de repede intră păcatul şi ce uşor poate fi aruncat omul în prăpastia desfrânării. Când vă spunem că revistele acestea strică sufletul şi viaţa copiilor, la mulţi vi se par glume. Când vă spunem să nu daţi voie copiilor să privească orice la televizor, că le stricaţi sufletul şi-i pierdeţi, nu luaţi aminte. Este un aşa de mare rău, că nu putem vorbi îndeajuns.
Un mare pictor italian a pictat un tablou cu ieşirea sufletului unui om păcătos. Ce vedem în acest tablou? O ceată de diavoli din care unul îi arată muribundului un tablou cu o femeie goală pe care acesta îl avea în casă căci sunt unii oameni care au în casele lor diferite nuduri cu rame foarte scumpe, iar Chipul Domnului Hristos şi al Maicii Sale, ori nu-l au deloc, ori abia se vede mic în câte o iconiţă aruncată în colţul casei plină de praf, iar aceştia îşi mai zic şi creştini.
În multe case am văzut, când am fost cu botezul, camere întregi pline cu fel de fel de imagini din reviste pornografice aşezate cu mare grijă. Iată, şi-au făcut casa un templu idolesc la care se închină. Acesta este un mare rău în lume. Vedem cum omul îşi arată pe faţă pe cine iubeşte mai mult. De aceea şi necuratul vine pe patul de moarte şi-i arată desfrânatului icoana pe care a ţinut-o în casă tot timpul, la care a privit cu plăcere şi cu care îl are la mână înaintea Dreptului Judecător.
Păcatul acesta al desfrânării este cu atât mai periculos şi mai greu de lăsat de el, cu cât a trecut mai mult timp şi a devenit o obişnuinţă pentru om, căci i s-a făcut ca o lege a firii lui şi-l sileşte să treacă peste orice punând stăpânire pe toate simţurile lui. A fost de-ajuns până l-a făcut o dată şi apoi nu s-a mai putut desbăra de această patimă urâtă.
Un părinte bisericesc ne spune o întâmplare adevărată, dându-ne ca pildă şi arătându-ne printr-o istorioară cum ajunge păcatul stăpân pe viaţa omului chiar dacă-l primeşte numai o singură dată. Împărăteasa, soţia lui Nin împăratul asirienilor a fost ispitită de duhul mândriei că ar fi o mare fericire pentru ea să poruncească de pe tronul împărătesc şi să conducă şi ea numai o zi împărăţia asirienilor. A rugat pe bărbatul ei să o lase să se bucure şi ea măcar o zi de această mărire lumească.
La început împăratul n-a aprobat dorinţa femeii, spunând că este un lucru necuviincios şi că bucuros îi dă orice altceva, dar nu poate trece stăpânirea împărăţiei în mâinile unei femei. "Bine - răspunse împărăteasa - dar ce mare lucru este o zi? Începu apoi să plângă şi să-l roage, încât lacrimile şi rugămintea ei ademenitoare l-au biruit pe împărat şi i-a făcut pofta de a fi stăpână, să facă numai ce vrea dar numai pentru o singură zi.
Îndată ce femeia plină de mândrie a primit pe cap diadema împărătească, a apucat în mână sceptrul şi a şezut pe scaunul împărătesc, a pus mâna pe peceţile împărăţiei şi văzând tot poporul gata de ascultare la poruncile ei, ascultaţi ce a făcut! Cea dintâi poruncă a dat-o ca ostaşii să lege de mâini şi de picioare pe bărbatul ei, pe Nin împăratul pe făcătorul ei de bine, iar apoi să-i taie capul. Lucrul acesta s-a făcut cu adevărat întocmai.
Iată cum pune păcatul stăpânire pe inima omului, pe mintea lui. Vedeţi cum şi-a pierdut împărăţia şi viaţa acest împărat pentru că a ascultat numai o dată de femeia şireată care rămâne stăpână şi împărăteasă toată viaţa. Iată aşa este şi păcatul, îi dai voie să intre odată, numai o zi şi ai terminat cu libertatea, cu puterea ta de voinţă. Ai ajuns rob păcatului. De acum el vorbeşte, el conduce.
De păcat vorbeşti mereu cu plăcere, când te culci gândul tău este până adormi tot la el, când te scoli gândul tău la el fuge. Nu te înduioşează lacrimile orfanilor, nu te opresc plângerile femeii tale pe care o laşi şi te duci în casă străină. O singură zi sau o singură noapte te-ai dus în casa unei femei desfrânate şi acolo ai rămas rob, nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai vrei să mai ştii nimic de ai tăi.
Pe soţia ta cu care ai cununia religioasă n-o mai poţi suferi, copilaşii tăi al căror tată eşti îi părăseşti şi nu vrei să ştii de ei, aducându-le lor cele de trebuinţă. Căsuţa care altădată era aşa de frumoasă şi atrăgătoare, de acum îţi este neagră, plină de întuneric şi nu mai poţi intra în ea. Toată bucuria şi dragostea ta le-ai pierdut, le-ai risipit într-o zi, într-o noapte, într-o clipă, ca ticălosul împărat din povestire. Din om liber într-o clipă ai devenit şi tu rob al unei femei desfrânate. Grozave sunt ravagiile acestui păcat, căci împreună cu sufletul distruge şi trupul şi-l face să cadă într-o mare deznădejde.
Acolo unde unul din soţi este căzut în păcatul desfrânării, treburile nu mai merg bine, toate merg de-a-ndoaselea. În casă intră cearta şi bătaia, în curte intră paguba, căci le mor vitele, păsările, n-au nici un spor la bani, se îmbolnăvesc când unul, când altul, îşi fac între ei viaţa amară şi nu ştiu de ce. Pe cel desfrânat îl roade mereu viermele deznădejdii. De aceea toţi care sunt căzuţi în păcatul acesta greu al desfrânării, al risipei şi al rătăcirii sufleteşti şi trupeşti nu vor avea pace şi linişte sufletească la ei nu va înceta bătaia şi supărarea, nu vor înceta necazurile din casa şi viaţa lor până când nu se vor întoarce ca fiul rătăcit înapoi la Tatăl, la Bunul Dumnezeu, la Biserică, la credinţă, la sfinţenie.
De aceea merg mulţi pe la toate bisericile cu pomelnice ca să se roage preoţii şi să se îndrepte lucrurile în casa lor, dar de păcatul acesta nu vor să se lase. Iată de ce Dumnezeu nu vrea să-i asculte şi rugăciunile nu le sunt primite şi tot mai rău le va merge. Să ia aminte toţi că nu e de glumă cu păcatul acesta.
După ce fiul cel pierdut şi-a cheltuit toţi bănişorii pe care-i avea de la tatăl său, după ce au trecut ani de zile şi i s-au rupt hăinuţele şi încălţămintea din picioare, iată că în acea ţară mai veni şi o foamete mare. Fiind constrâns din toate părţile, a fost nevoit să intre slugă la un om bogat, iar acela l-a trimis să-i pască porcii. Aşa se întâmplă cu atâţia fii pierduţi ai vremii noastre. Până nu ajung ei în starea aceasta de plâns, cu sufletul şi cu trupul zdrenţuite de păcate, ca o cârpă cu care ştergi pe jos, până nu cugetă serios la viaţa lor şi nu-şi vin în fire să se trezească la adevăr, nu se întorc.
Dar când se vede încolţit fiul rătăcit din toate părţile, când se vede sărac şi bolnav, părăsit de cei dragi şi se mai vede şi plin de păcate, înstrăinat de tot binele, de casă şi de ai săi, atunci îi apar în faţa ochilor trei tablouri. Acestea sunt: trecutul, prezentul şi viitorul său. Atunci începe să se întrebe el: "Ce eram eu acum câţiva ani? Îşi aduce aminte de libertatea lui, de fericirea pe care o simţea lângă părinţi, de dragostea lor, cum şedea cu ei la masă, cât era de preţuit şi onorat de toţi.
După ce arată ochilor minţii lui tabloul amintirilor trecutului, starea lui aşa de fericită, priveşte apoi imediat şi se uită pe lângă el şi se vede în tabloul prezentului cât a ajuns de nenorocit; vede zdrenţele care-i curg, foamea care-l chinuie, durerile din şolduri şi din oase şi mai ales nenorocita stare în care se află să fie şi păzitor de porci.
Când priveşte mai departe, fiul rătăcit vede celălalt tablou, al viitorului, vede că dacă continuă aşa se apropie moartea şi parcă simte durerile sfâşietoare ale agoniei, arsurile grozave ale foamei, iar din mijlocul acestor gânduri care-l frământă mereu îi vin grozave mustrări de conştiinţă. Un strigăt din adâncul inimii îl îndeamnă să scape de această tristă soartă şi atunci zice: "Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi tu fiul tău, dar primeşte-mă şi pe mine ca pe unul din slugile tale!
Iată, plin de încredere, porneşte la tatăl. Omul păcătos şi rătăcit se întoarce la Dumnezeu şi la Sfânta lui Biserică. Plin apoi de smerenie şi cu lacrimi în ochi, îşi mărturiseşte păcatele cu pocăinţă înaintea duhovnicului. Hotărârea temeinică de a nu mai sta nici o clipă în păcat, spovedania sinceră, canonul după spovedanie, faptele cele bune, mergerea la sfânta biserică, mai ales duminicile, şi hrănirea sufletului cu sfintele învăţături, cântări şi rugăciuni din biserică, toate acestea precum şi altele îl fac pe om, pe fiul rătăcit să ajungă la Tată.
Păcatele trebuie plânse aici, căci dacă nu le plângem aici şi nu ne spălăm acum sufletul cu lacrimile pocăinţei, vom plânge în iad fără nici un folos. Trupul acesta este un mare vrăjmaş şi trădător al sufletului. Toţi creştinii adevăraţi s-au purtat cu asprime faţă de el, fiindcă poftele lui sunt împotriva mântuirii sufletului.
Pilda Sfintei Evanghelii de astăzi se potriveşte tuturor muritorilor de pe pământ; căci cu toţii am rătăcit calea vieţii celei curate şi neprihănite şi am preferat o viaţă de risipă, neregulată, plină de păcate şi slăbiciuni omeneşti. Bunul Dumnezeu nu ne pedepseşte că am rătăcit calea şi am făcut păcate, deoarece El ştie firea omenească cât este de înclinată spre rău şi supusă păcatului, dar ne va osândi pentru că nu vrem să ne întoarcem din calea rătăcirii la El, cum s-a întors fiul rătăcit.
Omul simte plăcerea să facă păcate, iubeşte patimile cele urâte, nu vrea să renunţe niciodată la ele. Nu vrea să iasă din această stare de întuneric, iar dacă trece timp prea mult ajunge să cadă în păcatul deznădejdii, căci întristează pe Duhul Sfânt prea mult şi se depărtează de la el, ajungând să cadă în păcatul lui Iuda, care s-a spânzurat. O mulţime de oameni îşi iau viaţa prin spânzurare. Când auzi că s-au spânzurat oameni mari, intelectuali, directori, doctori, profesori, te întrebi: "Oare ce le lipsea oamenilor acestora de s-au spânzurat?"
Aceştia să ştiţi că s-au depărtat încetul cu încetul de credinţă, de Biserică şi de Dumnezeu şi aşa s-a lipit apoi diavolul de trupul şi de sufletul lor. Le-a dat deznădejdea şi i-a învăţat să-şi pună ştreangul de gât. Acolo duc nepăsarea de credinţă, păcatele îngrămădite şi lipsa de sfinţenie a Bisericii. De aceea se lipesc toate farmecele, toate vrăjile şi duhurile necurate de cei care nu vin la biserică cu anii, de cei care nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc.
Să se ştie clar că cei care nu vin la biserică, cei care nu se spovedesc, cei care nu se lasă de beţie, de păcatul desfrânării şi trăiesc necununaţi, cei care nu se lasă de înjurat, de drăcuit şi de fumat, cei care nu se lasă de vrăji, descântece şi spiritism, de pârâciuni şi duşmănii şi toate lucrurile diavolului, cei care nu se lasă de toate acestea nu s-au întors încă la Tatăl. Aceia nu s-au trezit la viaţă, nu au înviat din moartea păcatelor, ei stau tot în mormânt şi tot departe, ca fiul rătăcit în ţara uitării, păscând porcii pe care diavolul i-a dat în primire, păcatele.
Fericiţi sunt toţi cei ce au parte de întâia înviere, se zice la Apocalipsă. Întâia înviere, fraţi creştini, este să înviem din moartea păcatelor la o viaţă nouă trăită cu Hristos, în Biserica Lui cea sfântă, într-o continuă sfinţenie şi dragoste de cele cereşti. Cine nu înviază aşa nu va învia la ziua judecăţii, pentru fericire, ci pentru osândire veşnică. De aceea luaţi aminte ca aceste cuvinte să nu treacă pe la ureche şi să vă fie atunci de mărturie, ci de mântuire.
Ne spune mai departe Domnul Hristos, în pilda pe care am ascultat-o astăzi, că, după ce fiul rătăcit s-a întors acasă, tatăl a poruncit slugilor sale să aducă haina cea dintâi, să-i pună inel în mână, încălţăminte în picioarele lui şi să fie jertfit viţelul cel mai gras. Cu toţii să mănânce şi să se veselească, pentru că fiul acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat. Mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu cu toată inima.
Se bucură îngerii şi sfinţii împreună cu Tatăl Ceresc, se bucură pentru că a întors spatele diavolului şi s-a lepădat de păcate. Se bucură că a ruşinat pe stana, l-a biruit întorcându-se la dreapta credinţă. Să nu ne batem cu pumnul în piept şi să zicem că suntem credincioşi, dacă se mai află la noi acele păcate care le-am amintit mai sus. Să vedem acum mai amănunţit explicaţia acestei pilde.
Tatăl care ne aşteaptă este Dumnezeu, Bunul şi Atotputernicul, Cel care ne-a creat, Ziditorul; fiul cel pierdut suntem noi toţi, căci toţi am rătăcit şi ne-am depărtat de El. Averea, bogăţia pe care a primit-o fiul rătăcit de la tatăl sunt anii şi zilele pe care le risipim fără folos sau în scopuri rele, mai sunt sănătatea, frumuseţea, înţelepciunea şi puterea.
Roşcovele pe care le mâncau porcii sunt nişte fructe care întâi au un gust dulce şi puţin aromat, iar mai apoi lasă un gust amar, dispărând toată aroma. Aşa şi păcatul, mai ales desfrânarea, nu satură, mai mult umple viaţa de amărăciuni, fie a bărbatului, fie a femeii. Câţi nu sunt la puşcărie pentru o clipă de plăcere, câţi nu sunt în spitale, câte fete nu şi-au pierdut mintea, nu şi-au pierdut cinstea, fecioria, pentru o clipă de plăcere?! Câte nu şi-au distrus complet sănătatea cu avorturile?! Şi pentru ce toate acestea?! Pentru câteva secunde de plăcere. Iată că păcatul nu satură, ci, din contră, lasă un gol mai mare; aşa este păcatul acesta al desfrânării.
Viţelul cel gras şi înjunghiat este Domnul Hristos, care s-a răstignit, s-a jertfit pentru noi şi se jertfeşte mereu la Sfânta Liturghie. Haina cea dintâi care se dă celui întors la Tatăl este reînnoirea Sfântului Botez prin taina Sfintei Spovedanii curate. Cine se spovedeşte bine spunând toate păcatele cu căinţă şi cu lacrimi, cu părere de rău, acela îşi reînnoieşte botezul, se face ca un copil mic botezat atunci. Inelul pe care-l primeşte în mâna lui înseamnă aureola nemuririi şi legătura cu Mirele Ceresc. Încălţămintea din picioare închipuie umblarea pe Calea Domnului şi dreptul de a propovădui ce a făcut Dumnezeu pentru el.
Feciorul cel mai mare care era la câmp închipuie sfinţii care s-au ostenit şi prin multe chinuri au ajuns la sfinţenie şi la bucuria cerească. Omul bogat la care a fost slugă fiul cel pierdut este diavolul. Domnul Hristos îl numeşte bogat pentru că într-adevăr el are cele mai multe suflete şi în iad şi aici pe pământ. Am auzit pe unii, sărmanii de ei, care zic că mai bine se duc în iad, că acolo sunt mai mulţi şi acolo în iad sunt şi cei mai deştepţi şi mai învăţaţi, de ce să se ducă în rai cu proştii! Sărmanii de ei, ce-i învaţă diavolul!
Dacă ar putea suferi aici pe pământ să le pună demonii numai mâinile la frigare, atunci să vedem! Turma de porci e turma păcatelor la care se angajează omul să slujească pe pământ. Ţara îndepărtată unde a fugit fiul rătăcit înseamnă timpul cât a stat omul în păcate până la întoarcerea lui la spovedanie, la pocăinţă, căci unii au stat 20-30 de ani până s-au spovedit. Alţii au stat 50-70 de ani, alţii stau robi până la sfârşit şi slujesc toată viaţa îngrijind bine porcii stăpânului lor, diavolul.
Pe patul morţii, când li se deschid ochii sufletului şi văd cui i-au slujit, atunci trimit şi ei repede după preot să-i spovedească şi să-i împărtăşească. Sunt şi acum mulţi părinţi şi propovăduitori ai satanei, care atunci când văd pe cineva, un copil, o fată, un băiat care apucă calea aceasta mai curată şi Sfântă a Bisericii se împotrivesc şi le spun: "De ce acum, la bătrâneţe, să te pocăieşti? Iată ce învaţă demonul să zică. Dar să se ştie că, la toţi acei care amână pocăinţa, pot să vină şi o sută de preoţi să-i spovedească şi să-i împărtăşească pe patul de moarte, nimeni nu le garantează mântuirea, salvarea sufletului, dacă toată viaţa n-au vrut să ştie de Dumnezeu.
Haideţi astăzi, fraţi creştini, să ne sculăm din păcate şi să zicem cu toată inima: "De astăzi mă întorc la Tatăl Ceresc şi vreau să las porcii păcatelor, să nu mai slujesc diavolului, făcând poftele lui. Vreau de azi înainte să nu mai lipsesc de la casa lui Dumnezeu; vreau şi eu să spun: "Tată scump, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă chemi fiul Tău, primeşte-mă ca pe una din slugile Tale!
Să ne întoarcem cu toată inima astăzi, să nu mai zăbovim nici o clipă, căci mâine poate fi prea târziu; să ne grăbim astăzi până nu se închid uşile milostivirii lui Dumnezeu şi până nu suntem duşi de alţii la judecata veşnică astăzi, până când nu vine biciul mâniei lui Dumnezeu, până nu vine focul urgiei Lui, astăzi, cât mai avem ziuă şi mai străluceşte soarele milostivirii Sale peste cei bui şi peste cei răi, până nu vine judecata cea din urmă, până nu ni se închid ochii şi nu se mai poate face nimic.
Să strigăm din adâncul sufletului cu căinţă şi cu lacrimi:

Rugăciune
O, Părinte Ceresc, Tată scump şi bun, Dumnezeul nostru pe care Te-am părăsit, care eşti bogat în milă, în bunătate şi răbdare, trimite peste noi Harul Tău Ceresc şi peste toţi fiii Tăi care sunt pecetluiţi cu Sfântul Botez şi întoarce-i, Doamne, din căile pierzării, căci ştii neputinţa firii noastre şi cât este de mare zavistia demonilor împotriva noastră. Trimite, Doamne, peste noi toate câte ştii că ne sunt de trebuinţă, ca să ne facă să ne întoarcem la Tine şi să-Ţi slujim în toate zilele vieţii noastre, făcând numai voia Ta cea sfântă şi aici şi în vecii vecilor.

Amin.

miercuri, 9 februarie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XXXIII-A DUPĂ RUSALII

Vameşul şi Fariseul



Învăţaţi de la Mine că sunt şi blând şi smerit cu inima?!

Fraţi creştini,

Maica noastră Sfânta Biserică ne pregăteşte în duminica aceasta a vameşului şi a fariseului pentru sfântul şi marele post. Începe cu o pildă foarte minunată, pilda vameşului şi a fariseului unde este condamnată mândria, păcatul cel mai mare şi cel dintâi păcat care a fost făcut de îngeri, de Lucifer iar apoi de oameni. Nici un păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu ca mândria, nici un păcat nu este mai mare ca acesta. Mare păcat este înaintea lui Dumnezeu minciuna, urât este păcatul desfrânării, al sodomiei, al onaniei, grozav păcat este uciderea, batjocoritoare este beţia.
Mânia lui Dumnezeu urmăreşte pe cei ce ghicesc, pe cei ce vrăjesc şi descântă, mare păcat este necredinţa, deznădejdea, sinuciderea. Mari păcate sunt chefurile, cântecele lumeşti, jocurile. Toate aceste păcate, ne spune Dumnezeu, că de nu le vom părăsi, vom fi aruncaţi în ziua judecăţii Domnului Hristos în iazul cu foc şi pucioasă, iar osânda aceea se numeşte moartea a doua.
Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult, Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este iubire: "Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
"Spune-le pe viaţa Mea zice Domnul Dumnezeu că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa lui Israel, adică creştinilor!
De aici vedem că Bunul Dumnezeu Atotputernicul îi cheamă pe păcătoşi la pocăinţă, la mântuire, pe care o dă gratis celor ce se întorc la El. Există însă o singură categorie de păcătoşi spre care Dumnezeu nu numai că nu-şi întinde mila chemării Sale la pocăinţă, dar le stă împotrivă aceştia sunt cei mândri. De ce oare?
Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu. Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem ce este mândria.
Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie, nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în gura mare.
Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el, chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de dispreţ. Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el. Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: "asta o ştiam şi eu!
Ne spune Dumnezeu că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, însă mândria este începutul tuturor răutăţilor. Din cauza mândriei a fost aruncat din cer satana cu îngerii lui. Acum să vedem de ce este aşa de mare păcatul mândriei.
Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească, oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la Dumnezeu, precum zice: "Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.
Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.
Judecaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se laudă cu ce nu le aparţine? El va pedepsi pe toţi cei mândri după dreptate, căci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt în fiecare om şi în tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum l-ai fi avut tu?
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă: "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, îţi va sta Dumnezeu împotrivă.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul! Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă. Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.
Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei întunecându-se în inima sa. A schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului, iar Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai scârboase plăceri.
Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu. Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.
Tot din mândrie au rătăcit unii de la dreapta credinţă, lepădându-se de Biserică, de preoţie, de toate Sfintele Taine. Dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi de vorbă cu vreun sectant, un rătăcit, imediat poţi să-l cunoşti de câtă mândrie, de câtă înfumurare şi îngâmfare este stăpânit. Ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel.
Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.
Fraţi creştini, vrând Bunul Dumnezeu să ne ferească de păcatul mândriei şi totodată vrând să ne arate cât de mult urăşte pe cei mândri, ne-a dat mai multe pilde, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament, ne dă pildă de un împărat anume Iehonia, fiul lui Ioachim, împărat al iudeilor: "Pe viaţa Mea zice Domnul că, chiar dacă Iehonia, fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, l-aş scoate şi de acolo! Şi drept este că acest împărat a fost lepădat de Dumnezeu, ca să ia aminte toţi cei mândri. Nişte inele de pecetluit în mâna dreaptă a lui Dumnezeu au fost apostolii cei dintâi ai lui Hristos, precum şi urmaşii lor până la sfârşitul veacurilor. Însă care dintre ei s-au îngâmfat, s-au mândrit în inima lor, au fost lepădaţi de Dumnezeu, cum a fost Iuda Iscarioteanul şi, după Iuda, până în zilele noastre, o mulţime de preoţi şi predicatori, oameni morali de altfel, au dispreţuit pe semenii lor. Acestora le-a stat Dumnezeu împotrivă, iar ei au rătăcit şi au fost lepădaţi ca nişte cârpe murdare.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi, creştinii, suntem o pecete a apostoliei în Domnul. Va să zică Pavel era un inel de pecetluit, iar creştinii sunt pecetluiţi de inele ca acesta. Deci, dacă pe inele le leapădă Dumnezeu când se mândresc, cu atât mai mult pe cei ce sunt pecetluiţi dacă ei cad în păcatul mândriei. La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: "Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos?, iar la proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: "Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi doborî.
Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul, căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.
Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: "Tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te voi pogorî? În altă parte zice: "A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi! Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.
De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori, profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap, le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu.
Iar pe cei care nu se trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul Hristos: "Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei? Vedeţi dar, fraţi creştini, că duhul mândriei duce la piere veşnică. Naţiuni mari, împărăţii puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.
Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate darurile bune şi tot ce avem noi.
Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte; dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.
De păcatul mândriei se ruda proorocul David să-l scape Dumnezeu, zicând: "Iartă-mi Doamne, greşalele pe care nu le cunosc şi păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine, şi atunci voi fi fără de prihană, nevinovat de păcate mari! Iar în alt loc zice: "Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule! Aşa se rugau oamenii sfinţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă erau smeriţi. Nu se socoteau buni, drepţi sau fără de păcate, ci cei dintâi păcătoşi.
Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o numeşte podoabă. De aceea zice: "Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. (I Petru V, 5).
Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.
Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Va să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o podoabă.
Aţi văzut vreodată la sărbători naţionale ofiţeri împodobiţi cu decoraţii diferite, medalii de aur şi argint sau diferite insigne ca podoabe pe îmbrăcămintea lor. Aţi văzut poate arhierei şi preoţi împodobiţi cu medalioane şi cruci, cu lănţişoare de aur purtând la gât. Aşa şi creştinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra îmbrăcămintei cu virtuţile, să fie smerenia.
Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.
Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat.
Fraţi creştini, să căutăm a ne cumpăra şi noi această podoabă ce ne face cinste, ce ne laudă şi ne înalţă înaintea lui Dumnezeu. Să ne dezbrăcăm de duhul mândriei care ne lipseşte de slava cerească. Să ne agonisim smerenia care nu costă nici un ban. A avea această podoabă trebuie ca în cugetul inimii să te socoteşti că eşti cel dintâi păcătos, aşa cum zicea despre sine Sfântul Apostol Pavel. Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: "sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac.
Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Iisus.
Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: "Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci smerenia te trimite să te compari cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, să vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a îmbrăcat ea în lumea aceasta, ce podoabe a pus ea în urechi, în mâini, pe cap; smerenia te trimite să te compari cu apostolii, cu mucenicii care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptându-se cu păcatul.
Smerenia te trimite să-i vezi în nevoile lor pe cei apăsaţi, pe cei bolnavi, să le speli bubele, să suferi mirosul cel greu, să stai la căpătâiul lor, să scoţi murdăria de sub ei şi fără de cârtire să-i ajuţi în toate nevoile lor, iar celor lipsiţi care n-au ce le trebuie să le sari în ajutor. Aşa este smerenia. Da, fraţilor şi surorilor, să ne dezbrăcăm de lucrurile blestemate, de fardurile de pe faţă, de pe mâini, de pudră şi roşu, de cercei şi brăţări, de privirile trufaşe şi de toate podoabele şi modele ce atrag bărbaţii în păcate, căci toate acestea fac parte tot din mândria satanei.
Să gândim modest, să vorbim modest, să ne îmbrăcăm modest, să fim cât mai simpli în toate: aceasta este smerenia plăcută lui Dumnezeu. Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită, dacă vrea să se mântuiască, trebuie să observe cu atenţie toate aceste sfaturi. Ştiu că nu toţi pot înţelege aceasta; unora li se pare un lucru greu de împlinit. Dar când se vor trezi în iad, aşa cum s-au trezit mulţi în urma cutremurelor şi a altor catastrofe pe care le-a trimis Dumnezeu, îşi vor aduce aminte de toate acestea şi acolo vor suspina în zadar. Aceasta se întâmplă tot din pricina mândriei, căci nu pot să înţeleagă şi li se pare greu de îndeplinit.
Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului. Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel, după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este expresia gândurilor dinlăuntru. Învăţându-ne smerenia, Dumnezeu ne spune: "Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu mai este în el, căci tot ce este în lume este pofta trupului, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume, şi lumea trece cu poftele ei. Dar cine face voia Tatălui rămâne în veac.
Va să zică luxul, mândria, nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lumea necredincioasă, e scornitura diavolilor, a duhurilor necurate care au adus în lume răul. Pentru lumea necredincioasă, mândria este ca o hrană, deoarece mai repede se lipsesc unele femei de mâncare bună, numai să le rămână bani pentru a se împodobi, să aibă cu ce se mândri. Aşa s-au împodobit în haine scumpe şi în parfumuri mulţi bogaţi; aşa petrecea zi şi noapte în chefuri bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care până la urmă a moştenit văpaia cu foc nestins.
Aşa ne spune Duhul Sfânt că va fi lumea la sfârşitul veacurilor, trufaşă, plină de mândrie şi neascultătoare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Pretutindeni, la sate şi la oraşe, duhul mândriei stăpâneşte şi a fugit din lume Duhul lui Dumnezeu. De aceea s-au încuibat toate duhurile rele, toate răutăţile în lume, că nu mai are cine să călăuzească. Dacă e firesc să vedem cu ochii noştri, să auzim cu urechile noastre ce n-au văzut şi n-au auzit strămoşii noştri, e firesc să aşteptăm din zi în zi căderea şi sfârşitul acestui veac păcătos, căci din cauza mândriei lumea va fi prăbuşită în cuptorul cu focul cel nestins.
Deci să ne pregătim, fraţilor şi surorilor, să întâmpinăm a doua venire a Domnului Hristos, care va fi ca fulgerul ce se arată de la răsărit spre apus; să ne pregătim a-L întâmpina pe Domnul întru smerenie, ca El să ne înalţe pe toţi în slava Sa cea cerească.
Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post, să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre mântuirea sufletelor noastre.

Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cela ce Te-ai smerit până la moarte ca să ne înveţi pe noi căile Tale şi să ne scapi de duhul mâniei, dă-ne, Doamne, inimă smerită, căci recunoaştem că suntem păcătoşi înaintea Ta; nu putem noi să îndeplinim datoriile noastre pentru atâtea binefaceri care ni le dăruieşti nouă, căci ne saturi din masa Ta bogată, ne hrăneşti sufletele şi trupurile, iar noi nimic nu facem şi nu-Ţi aducem slava şi cinstea care se cuvin Ţie.
Porunceşte Tu, Stăpâne, duhurilor necurate să nu ne mai ispitească iar noi niciodată să nu mai cădem în păcatul mândriei şi să Te vedem înaintea ochilor noştri, blând şi smerit, arătându-ne căile Tale mai departe.


Amin.

vineri, 4 februarie 2011

PREDICĂ LA DUMINICA A XVII-A DUPĂ RUSALII

PREDICĂ LA DUMINICA A XVII-A DUPĂ RUSALII

Femeia canaaneancă

O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei XV, 28)

Fraţi creştini,

Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie de astăzi a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta! Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.
Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Să vedem acum cine era femeia canaaneancă şi ce păcate făcuse de intrase diavolul în copila ei.
Fenicienii, de mai multe sute de ani, deveniseră un popor vestit prin comerţul lor şi îngrămădiseră cele mai mari bogăţii în oraşele acestea, Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi desfrânări. Luxul, ca întotdeauna, a adus după el desfrânarea cea mai grozavă.
Cultul oficial al fenicienilor era păcatul cel mai ruşinos, desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte. Regii şi prinţii erau primii, iar poporul după ei, întrecându-se cu toţii a îndeplini astfel de fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii.
Templele acestor zei, de unde pleca religia aceasta şi aceste scârboase păcate, făcură din lumea civilizată haznaua tuturor viciilor. Aşa se strică popoarele pe calea progresului material fără frâul moral, fără Dumnezeu; numai adevărata religie descoperită de Dumnezeu va putea să ţină lumea în frâul moral.
Prin înrudirea fiilor lui Israel cu regele din Tir, divinităţile şi moravurile fenicienilor pătrunseră în Ţara Sfântă şi îndată se înălţară, în oraşe şi pe dealuri, temple şi arbori sacri, focare de idolatrie şi desfrânare. Şi aşa, încetul cu încetul, scârboasele destrăbălări ale cultului siro-fenician au pătruns şi la Ierusalim, putând Templul lui Dumnezeu cel prea sfânt. Aşa era ţara unde vedem azi că a intrat Iisus cu ucenicii săi.
Iisus era foarte bine cunoscut acolo, după cum ne spun sfinţii evanghelişti, deoarece abia apucase să treacă peste hotar, iar vestea sosirii Făcătorului de minuni se răspândi în tot ţinutul acela. Iată că o femeie plecă să-L întâmpine. O durere mare îi strângea inima. Trăsăturile adânci de pe faţa ei, figura ei slăbită de o suferinţă îndelungată, ochii ei roşii şi umflaţi de lacrimile vărsate dau să înţeleagă că are o mare nenorocire. Ea se grăbeşte, se apropie şi de departe strigă: "Miluieşte-mă, Doamne. Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de diavol!
Sărmana mamă, toate suferinţele fiicei sale le simte inima ei, iar iubirea ei de mamă îi reînnoieşte amărăciunea şi necazul. Căci vedea suferind pe aceea pe care o iubea, iată de ce striga mereu: "Fie-ţi milă de mine, Doamne! Femeia recunoaşte că nu are nici un drept să fie ascultată. Numai bunătatea şi milostivirea lui Iisus pot s-o ajute. Durerea şi nenorocirea ei peste măsură de mari, acestea sunt singurele motive să fie ascultată.
"Doamne, Fiul lui David! zise ea. Deci se ştia în ţinutul fenicienilor că iudeii aşteptau un profet mai mare decât toţi profeţii, un liberator, un Mesia, care va fi din neamul lui David. Femeia canaaneancă recunoştea în Iisus din Nazareth ca fiind acest profet trimis de Dumnezeu. "Doamne, fiica mea, singura mea copilă, singura mea mângâiere, pentru care mai trăiesc, este rău chinuită de vrăjmaşul cel fără de milă, de autorul tuturor relelor satana.
Iisus, care ştia că peste câteva luni tot prin uneltirile diavolului, va trebui să sufere şi El cele mai grozave chinuri şi chiar moartea pe Crucea de pe Golgota, privi în aceste momente durerea, lacrimile şi deznădejdea sărmanei femei. Nu se poate să nu fi deşteptat în inima lui Iisus durerea şi lacrimile sfintei şi iubitei Sale mame, pe care parcă o vedea stând lângă Crucea Lui, a unicului ei fiu care-şi da sfârşitul pentru eliberarea neamului omenesc de tirania satanei.
Cu toate acestea, Iisus nu dă nici o atenţie sărmanei mame: femeia însă fără să se descurajeze, striga mereu: "Miluieşte-mă, Doamne!
Iisus mergea înainte, vorbind cu ucenicii Săi. Nenorocita mamă striga mereu în urma Lui: "Miluieşte-mă, Doamne! Ucenicii rămân uimiţi; niciodată Învăţătorul lor n-a respins rugăciunea cea umilită a unui suflet zdrobit de durere. Totdeauna a fost de ajuns un cuvânt, o lacrimă ca să deschidă inima Lui şi să curgă o ploaie de har binefăcător. "Doamne, slobozeşte-o pe ea, căci strigă în urma noastră! ziseră ucenicii, dar Iisus răspunde: "Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!
Misiunea Cuvântului întrupat cuprindea două părţi: prima parte, vestirea Evangheliei evreilor, iar a doua parte, vestirea Evangheliei păgânilor din lumea întreagă. Partea întâi trebuia s-o împlinească El însuşi, iar a doua parte, prin apostolii Săi. În acest moment, Iisus intră în casă împreună cu ucenicii Săi; intră apoi şi femeia, pătrunde până la Iisus, cade în genunchi, atinge pământul cu fruntea, varsă şiroaie de lacrimi şi zice: "Doamne, ajută-mă!La aceste cuvinte, Iisus răspunde: "Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a arunca-o câinilor!"
Sărmana femeie! Nu putea cunoaşte gândul Mântuitorului. Ea vedea în aceste cuvinte dispreţul cel mai mare pe care-l au iudeii pentru păgâni şi care se arată prin această constatare: evreii sunt fiii lui Dumnezeu, iar păgâni sunt câini. Chiar şi acum evreii se consideră doar pe ei fii şi aleşi ai lui Dumnezeu, ceilalţi oameni sunt păgâni şi-i numesc pe unii chiar câini şi numai religia lor este cea bună şi adevărată. Religia creştină este o rătăcire mare pentru ei, pentru că n-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
În Orient, câinii sunt simbolul desfrânării şi, în Fenicia, câini erau numiţi oamenii plăcerilor. Curtezanele, desfrânatele, cârduri, cârduri, se duceau la templu sau în pădurile sacre ale zeiţei Astarte şi ale lui Baal. Dar cuvântul acesta atât de greu al Mântuitorului, care ar fi revoltat pe orice păgân, sărmana mamă l-a primit cu smerenie şi a găsit un răspuns plin de cea mai umilitoare credinţă, zicând cu inima zdrobită de durere: "Adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor; da, Doamne, iudeii sunt fiii Tăi şi eu, sărmana păgână, nu sunt decât o străină, locul meu întru împărăţia Ta este locul câinilor de sub masa stăpânilor lor, fă şi cu mine tot aşa, liberează pe fiica mea de duhul cel necurat, aceasta este numai o fărâmitură din belşugul minunilor Tale, Doamne!
O umilinţă şi o credinţă mai mare ca acestea, nimeni n-a văzut până atunci. Iisus o priveşte din nou şi, plin de admirare, îi zice: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti!
Fericita mamă a crezut şi nu mai stătu la îndoială se sculă veselă, mulţumi binefăcătorului său, i se închină şi plecă la casa ei unde găsi pe fiica ei liniştită, veselă şi pe deplin sănătoasă. Mare-i minunea Ta, Doamne!
Să aruncăm acum privirile noastre la mulţimea mamelor creştine din vremea noastră şi să vedem de ce s-au îndrăcit şi s-au îmbolnăvit mulţi copii tineri şi tinere, care suferă de cele mai grozave boli sufleteşti şi trupeşti, iar mamele lor plâng şi cer ajutor la Biserica Domnului. Aproape în toate cărţile sfinte se vorbeşte despre închinarea la idoli, cum că mai toţi sfinţii au suferit pentru că nu s-au supus să se închine idolilor la care slujeau păgânii.
Am văzut la început că popoarele acestea păgâne aveau obiceiuri de care erau legate, luxul, crima, minciuna şi toate păcatele. Idolii moderni ai vremurilor noastre sunt tot aceia, numai că şi-au schimbat unele forme, dar au îmbrăcat altele mai diabolice, mai ascunse de ochii necunoscătorilor. Pentru aceasta sfinţii părinţi condamnă toate viciile şi patimile acestea, fiindcă prin ele satana îşi face loc în sufletele oamenilor.
Sfântul Apostol Pavel spune însă că în vremurile de pe urmă oamenii nu vor mai condamna aceste urgii, ci, dimpotrivă, le vor găsi bune, vor prigoni chiar şi pe cei ce vor să trăiască în dreapta credinţă. Să se ştie clar că Biserica nu este împotriva cântecelor sau chiar jocurilor pe care le-au avut moşii şi strămoşii noştri creştini, căci acelea erau plăcute, inspirate chiar din evlavie, şi legau pe creştini mai strâns de Biserică, de patrie şi de toate obiceiurile bune şi morale.
Acele cântece erau scoase din suflet de creştini şi cântate cu lacrimi şi cu bucurii neprihănite; acestea erau doinele noastre româneşti şi cântecele cele vechi ale strămoşilor noştri. Dar mai târziu au pătruns cântecele şi jocurile străine atât de blestemate căci prin ele mulţi creştini au fost prihăniţi. Jocurile acestea scornite de necuratul îi fac pe tineri să bâţâie din cap, întorc ochii pe dos, se strâmbă în toate chipurile astfel încât nu e nici o deosebire între cei epileptici, îndrăciţi şi aceşti dansatori bolnavi. Plăcerile acestea blestemate îi fac pe tineri să fie sălbatici, li se îndrăceşte trupul şi diavolii pun stăpânire pe toate simţurile lor, îi fac neascultători de părinţi.
Diavolul îi face să urască sfaturile bune, Biserica şi sfinţenia. Sunt o mulţime de mame îndurerate cu lacrimi pe obraz, care vin şi ne spun necazurile lor. Fiica mea tare mă chinuieşte cu neascultările ei, fiul meu nu mai vrea să ştie de credinţă, nu mai vrea să audă de biserică copiii mei s-au rătăcit cu totul, nu vor să mai audă de Dumnezeu, iar când preotul vine cu botezul sau să-mi facă vreo slujbă în casă, ei pleacă şi nu vor să se întâlnească cu preotul, parcă i-ar ţine cineva şi nu mai vor să ştie de credinţă şi de rugăciune.
"Îi ţine cineva? cineva acesta e diavolul, acela care ţinea şi pe fiica canaaneencei legată şi o chinuia. Acela îi ţine şi pe aceştia să nu se întâlnească cu biserica, cu preotul, cu credinţa, cu spovedania, cu sfinţenia. Apoi, câţi copii pleacă fără să le spună părinţilor şi trăiesc în păcatul desfrânării cine ştie unde! După o vreme îndelungată îşi dau seama că au greşit, dar pentru mulţi e prea târziu.
Aşa spunea o femeie creştină plângând că n-a ascultat părinţii. A luat bărbatul pe care nu l-au vrut părinţii, bărbatul cel plin de patimi; părinţii îl cunoşteau, dar ea a fugit cu el şi după un timp, când s-a întors acasă, tatăl ei a îngenuncheat şi i-a spus aşa: "Pentru că nu ne-ai ascultat şi ai făcut de capul tău, să dea Dumnezeu, tată, să fii bătută şi chinuită, umblând pe drum plângând, şi aşa să-ţi facă şi ţie copiii tăi cum ne-ai făcut tu nouă.
Greu blestem! Plângea femeia cu lacrimi amare şi spunea că întocmai aşa i se întâmplă, că de 20 de ani e bătută şi chinuită. "Şi acum, băiatul meu spune ea a plecat şi el de acasă fără ştirea noastră cu o fată şi este într-o mare tulburare şi neînţelegere, iar soţul meu mă bate şi adesea mă ameninţă cu moartea, iar eu nu-mi găsesc liniştea nicăieri, pace nu mai am".
Iată păcat strigător la cer, neascultarea de părinţi. Iată roadele necredinţei, iată minunile satanei, vai de părinţii care au astfel de copii îndrăciţi, vai de copiii crescuţi fără Dumnezeu, fără Biserică şi fără credinţă, căci pe aceştia satana îi conduce la toate relele şi când vor muri îi va lua cu el în iad.
Aceşti copii, care au crescut cu ochii în televizor şi pe la cinematografe, caută să imite pe sfântul lor din filme, să imite pe sfinţii lor de la jocurile olimpice căci poate că seară de seară sunt unii care urmăresc aceste programe, atât de mult le-au intrat în sânge aceste ceremonii, atât la copii cât şi la bătrâni, că odată am auzit un copil mic în braţele mamei lui prin oraş, zicându-i: "Hai, mamă, repede acasă, că pierdem serialul!"
De aceia ştiu copiii toate prostiile de mici şi mulţi părinţi fără minte se bucură de aşa zisa lor isteţime, dar mai târziu vine timpul, cum a venit pentru mulţi, să plătească cu lacrimi amare aceste grele păcate; iată de ce este vai de astfel de tineri care ajung la căsătorie împătimiţi, înrăiţi şi îndrăciţi. Ei n-au ştiut altceva până în ceasul nunţii decât muzică, dans, băutură, ţigări şi tot felul de prostii. Bărbaţii nu ştiu nimic din ale gospodăriei, şi nici chiar fetele. Nici o mâncare nu ştiu să facă şi de aceea se iau la ceartă, la bătaie, la despărţire. Vai de ei, că se alege praful de casa şi de agoniseala lor. Vai şi de părinţii lor, căci vor privi cu durere toată prăbuşirea acestor copii nelegiuiţi.
Vedeţi, aceasta e o îndrăcire mai periculoasă decât chinurile fiicei femeii canaanence din Evanghelia de astăzi, deoarece satana chinuieşte pe mulţi din jurul lor. Părinţii să aibă mare grijă de copiii lor, căci din cauza necredinţei şi a depărtării de sfinţenie se îmbolnăvesc şi trupeşte şi sufleteşte.
Copiii necredincioşi devin molatici la treabă şi incapabili la serviciu, fiindcă seară de seară stau cu ochii în televizor până aproape de miezul nopţii, iar a doua zi nu mai sunt buni de treabă, nu mai pot lucra cu capul limpede. Nu mai vorbesc câte boli grozave se încuibează în ei, căci devin anemici şi neputincioşi din cauza pierderii timpului, a odihnei, a somnului, căci are şi trupul acesta nevoie de odihnă. Însuşi Dumnezeu spune Sfânta Scriptură după ce a lucrat 6 zile, în a 7-a zi s-a odihnit. Desigur că Dumnezeu, care ţine toate cu mâna şi ne-a creat, nu pentru că a obosit s-a odihnit, ci ca să dea pildă să ne odihnim şi noi în ziua a 7-a, în ziua duminicii, să ne odihnim trupul şi să ne hrănim sufletul.
Acum să vedem pentru care păcate mai îngăduie Dumnezeu pe satana să intre în unii oameni şi chiar în copiii lor. Am văzut până acum că pentru păcatele acestea moderne, ale idolatriei, ale plăcerilor vinovate, satana îşi face loc în inima oamenilor şi a copiilor lor. Dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie pe diavol să intri în unii şi pentru păcatul nedreptăţii, al lăcomiei, al asupririlor, adică cei ce asupresc pe văduve şi orfani, neputincioşi şi lipsiţi, cei ce jefuiesc cinstea altora, avutul altora, soţiile altora.
Cei ce mănâncă munca altora, cei ce prin minciuni câştigă procese, cei ce sunt în drept să facă dreptate, dar pentru bani se vând, aceştia mănâncă cea mai murdară pâine şi sunt urmăriţi de blestemul dumnezeiesc şi curând îi ajunge pedeapsa vremelnică şi mai ales cea veşnică. În aceştia îngăduie Dumnezeu să intre diavolul, iar în unele cazuri păcatele acestea făcute de părinţi cad pe copiii lor.
Oamenii care nu au frică de Dumnezeu sunt în stare să facă orice rău, nu se ţin de cuvânt şi fac la păcate mari şi grele cu multă uşurinţă. Spre exemplu: o mamă văduvă a fost pusă la cale să-şi vândă căsuţa ei şi să dea banii unuia din copii, care se obligă s-o ia la el şi s-o îngrijească. După ce cheltui banii, copilul ei o dădu afară, trimiţând-o printre străini fără nici un rost. Iată păcat strigător la cer, cum să nu se îndrăcească aceştia şi copiii lor?!
Altul face acte pe casă unui nepot, iar acela după puţin timp s-a făcut stăpân pe toată casa şi a început să-i asuprească pe bieţii bătrâni; acum se judecă el, nepotul, cu ei, ca să-i dea afară pe drumuri şi prin martori mincinoşi reuşeşte să câştige procesul. Iată nedreptate! Cum să nu îngăduie Dumnezeu pe satana ca să intre în aceşti nelegiuiţi?!
Altul împrumută pe cineva cu 30 de mii de lei, iar după ce acela îşi face treburile nu mai recunoaşte şi nu mai vrea să dea banii înapoi. Sunt o mulţime de oameni lacomi şi nedrepţi care înşeală, mint, fură şi trăiesc din astfel de nedreptăţi şi asupriri. Păcatele acestea grozave se vor răscula asupra lor şi îi vor chinui nu numai în veşnicie, dar chiar şi aici. Să nu li se pară că au înşelat pe cineva, ci s-au înşelat pe ei amarnic.
Aceste păcate se pot asemăna foarte bine cu viperele unui italian pe care le prinsese ca să ia bani pe ele; dar să vedeţi ce s-a întâmplat până la urmă. Acest om iscusit în prinderea viperelor, după ce a prins vreo sută cincizeci ca să le ducă la farmacie, noaptea la culcare a pus vasul cu viperele în dormitorul lui. El învârtindu-se prin casă a ridicat capacul vasului apoi s-a dus să se culce; ele trăgându-se spre căldura din pat s-au lipit de trupul omului. Când se deşteptă bietul om simţi fiori reci, s-a înspăimântat şi nu ştia cum să scape, deoarece orice mişcare putea să-i aducă moartea. A chemat însă un copil cu un vas cu lapte cald lângă pat şi astfel aburii de la lapte au atras viperele aşa încât omul a putut să scape de primejdia mortală.
Aşa se vor trezi şi aceşti nelegiuiţi, avari, lacomi şi asupritori, când se vor vedea în ghearele necuratului şi-i vor chinui îngrozitor ca mulţi îndrăciţi. Unii dintre ei au avut fericirea să se tămăduiască, dacă păcatele n-au fost prea grele; dar alţii nu se tămăduiesc până la moarte, sunt chinuiţi ca să plătească aici toată nedreptatea.
Unul din păcatele grele este şi calomnia pentru care intră satana în unii. Cunoaştem din vieţile sfinţilor cum era calomniat câte un sfânt cum că a făcut desfrânare cu cineva şi nu era adevărat. Atunci Dumnezeu îngăduia să fie îndrăcită persoana aceea care spunea minciuni, şi nu se tămăduia până nu spunea în gura mare că a minţit şi că nu este adevărat cele ce a vorbit. Să ne ferim de acest grozav păcat că vai de sufletul şi trupul unora ca aceştia. Cei ce fac păcatele acestea negre şi stau lipiţi de ele şi nu se spovedesc cu sinceritate se aseamănă exact cu cei din întâmplarea pe care vă voi istorisi-o.
În timpul revoluţiei franceze cei condamnaţi la moarte erau forţaţi să stea gură la gură, nas la nas, cu cadavre omeneşti intrate în putrefacţie, aproape descompuse. Era cumplit şi groaznic de greţos pentru fiecare osândit ca să stea legat, strâns lipit de acel cadavru putred. Această cumplită soartă o au toţi cei plini de păcate de moarte, toţi cei ce trăiesc necununaţi, căci trăiesc în păcate putrede. Sufletele lor înnegrite de răutăţi stau în trupuri putrezite de mulţimea păcatelor grele nespovedite.
Să-şi cerceteze fiecare adâncul sufletului şi să vadă dacă nu cumva a făcut unul din păcatele acestea amintite până aici sau altele asemenea. Dacă a făcut astfel de păcate păgâneşti, dobitoceşti să plece capul la pământ ca femeia din Evanghelia de astăzi şi cu smerenie să se închine înaintea lui Dumnezeu, să-i ceară iertare şi să recunoască precum ea zicând: "Doamne, am făcut fapte câineşti, am făcut fapte porceşti, sunt o păgână despărţită de Dumnezeu, nu sunt vrednică de mila Ta Dumnezeiască Doamne, nu sunt vrednică să primesc vreun răspuns din partea Ta; Doamne, sunt vrednică de bătaie, de chinuri şi de pedeapsă.
Cel care a făcut astfel de păcate să ude pământul cu lacrimi şi să se spovedească cu hotărârea de a nu le mai face orice s-ar întâmpla. Văzând Domnul smerenia, rugăciunea, şi întoarcerea lui se va înduioşa şi va răspunde cu milă şi îndurări că e bun şi milostiv.
Cea mai mare greşeală o fac unii părinţi care nu-i învaţă pe copii sfintele rugăciuni. Mulţi copii destul de mari nu ştiu nici rugăciunea "Tatăl nostru. Ştiu fel de fel de poezii, de povestiri destul de lungi, dar această rugăciune nu i-a învăţat nimeni. De multe ori am întrebat câte un copil dacă ştie "Tatăl nostru" şi mi-a răspuns că nu ştie. De unde să ştie bietul copil, dacă nici mama lui nu ştie. Nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl nostru Cel Ceresc, nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl care ne hrăneşte, ne îndulceşte, ne luminează şi ne încălzeşte încât avem atâtea bunătăţi şi atâtea daruri. Atât întuneric se află în lume căci mulţi nu mai văd aceste bunătăţi care ne vin de la Dumnezeu, de la Tatăl Ceresc şi nu vor să-I mulţumească pentru ele.
Mi-amintesc de o povestire foarte dureroasă a unui bătrân rămas văduv cu un copil. Acest copil ajunsese şi el la vârsta de 40 de ani şi încă nu cunoştea pe tatăl lui. Copilul era bolnav mintal, nu judeca, iar sărmanul tată l-a îngrijit cu multă dragoste; el îi dădea să mănânce, el îl spăla, îl îmbrăca, îl îngrijea, ca un adevărat tată. Dar în schimb acest copil nu i-a zis niciodată tată. "Mi se rupe inima spunea bietul om când mă gândesc că atâţia ani au trecut şi el nu ştie cine sunt eu; nu mă cunoaşte, nu mi-a zis şi nu-mi zice niciodată tată.
Aşa este şi cu lumea aceasta, lumea noastră de astăzi, copii, tineri, bătrâni nu cunosc dragostea Tatălui Ceresc. Tatăl Ceresc îngrijeşte cu dragostea lui de tată, căci toţi suntem copiii Lui, toţi consumăm aerul, apa şi toate bunătăţile Lui. Dar cei mai mulţi nu vor să înţeleagă, să-I aducă mulţumiri, nu vor să-L recunoască de tată pe Dumnezeul cel Ceresc şi Creatorul nostru. Iată minte bolnavă, bolnavă de tot! De ce oare se întâmplă acest lucru grozav?! Pentru că mulţi au mintea bolnavă cu păcate îngrămădite, păcate de la părinţi, păcate adăugate şi de ei, fărădelegi de care am vorbit până acum.
Cum să mai aibă mintea curată şi nervii la locul lor când le urlă în cap toate aparatele şi televizorul ore şi nopţi întregi?! De unde să mai stea nervii la locul lor şi mintea curată? De aceea au ajuns şi ei să bâţâie mereu din cap şi din picioare, ca epilepticii cei îndrăciţi şi nu se vor vindeca până când nu vor părăsi aceste focare de infecţie, aceşti idoli periculoşi.
Cei care aveţi copii să observaţi la ei simptomele acestor boli; îi veţi vedea scuturând din cap şi din picioare, îi veţi vedea că nu vor să vină la biserică, că nu le place să se roage, să citească cărţi sfinte, că nu suferă candela şi icoana în casă să ştiţi că aceştia sunt îndrăciţi, stăpâniţi de duhurile necurate ca fiica femeii canaanence de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie.
Alergaţi deci cu credinţă la Dumnezeu, alergaţi părinţilor la Domnul Hristos cu evlavie, cu lacrimi şi veniţi la biserica Lui, căci aici îl găsiţi şi ziceţi ca femeia canaaneancă: "Doamne, fiica mea s-a îndrăcit, Doamne, fiul meu a înnebunit, Doamne, copiii mei sunt stăpâniţi de duhuri necurate, s-au îmbolnăvit la minte, a intrat satana în ei, Doamne ajută-mă, tămăduieşte-i, Doamne, întoarce-i la calea Ta cea luminoasă, linişteşte-le simţurile sufleteşti şi trupeşti, fă-i să cunoască şi ei sfânta credinţă şi dă-le pacea şi mulţumirea sufletească, Doamne.
Atunci veţi auzi blândul glas al Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care l-a auzit şi femeia canaaneancă din Evanghelia de astăzi: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti. Şi se vor tămădui copiii ei iar casa se va lumina, întunericul se va risipi, pacea şi liniştea vor dăinui acolo, idolii se vor sfărâma, necredinţa va înceta şi Dumnezeu va lucra în inimile acestor suflete tămăduite, sfinţite, şi înnoite cu Harul Său cel ceresc.

Rugăciune
Dumnezeul milei şi al îndurărilor, care voieşti mântuirea sufletelor noastre, primeşte Doamne rugăciunile ucenicilor Tăi şi scapă de toate bolile sufleteşti şi trupeşti, alungă toate duhurile cele necurate de la toţi aceia ce s-au adunat aici şi de la toţi cei care au primit Sfântul Botez.
Fă cu mila Ta cea mare să te cunoască pe Tine Tatăl nostru Cel Ceresc, toţi cei ce s-au adunat acum aici şi să Te slăvească pe Tine Cel Slăvit în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor..


Amin.