vineri, 31 decembrie 2010

Predica la Praznicul Taierii Imprejur dupa Trup a Domnului


Predica la Praznicul Taierii Imprejur dupa Trup a Domnului

“Si cand s-au implinit opt zile ca sa-L taie imprejur, I-au pus numele Iisus…” (Luca 2, 21)

Iubiti credinciosi,

Bunul nostru Mantuitor, Cel ce S-a smerit pe Sine luand trup omenesc, nu S-a rusinat a Se supune intru toate legii lui Moise luand trup omenesc, pe care Insusi i-o daduse pe Muntele Sinai. Primul act de supunere a Fiului fata de Tatal pe care il cunoaste omul a fost intruparea Sa ca prunc mic, iar nu ca barbat desavarsit. Iar primul act de supunere fata de Lege a fost primirea taierii imprejur in cea de-a opta zi, asa cum spune legea lui Moise: „Iar in ziua a opta se va taia uncul imprejur” (Levitic 12,3). Deci, in ziua hotarata de lege a fost pruncul taiat imprejur si I S-a pus numele de Iisus de catre batranul Iosif, pentru ca „asa a fost numit de ingeri, mai inainte de a se zamisli in pantece” (Luca 2, 21).Dar pentru ce a fost taiat imprejur Iisus, caci El nu era supus pacatului? Intai, pentru ca sa se arate supus si implinitor al legi. Apoi, pentru ca sa se arate ca El a purtat trup omenesc cu adevarat, iar nu trup inchipuit. Al treilea, pentru ca sa ne dea noua chipul celei mai adanci smerenii. Pentru ca S-a aratat nu numai ca un om, ci ca un om biruitor asupra pacatului, desi El nu avea pacat.Si pentru ce S-a taiat imprejur a opta zi? Pentru ca ziua a opta, dupa Sfintii Parinti (Sf. Grigorie de Nyssa), inchipuieste ziua vesniciei, odihna veacului al optulea, care va sa fie. Primele sase zile sunt ale Creatiei, ale lucrarii. Ziua a saptea este ziua odihnei Domnului, ziua Sabatului pamantesc, care mereu trece ca si omul, de aceea se si repeta din sapte in sapte zile. Iar a opta este simbolul veacului viitor, ziua vesnicei praznuiri cu Hristos, care nu se va mai sfarsi in veac.Iar cele 33 de zile pe care le-a petrecut Iisus in Betleem, pana la ducerea Sa in Templu, cand a fost purtat pe brate de Sfantul Simeon, inchipuiesc cei 33 de ani pe care i-a trait Domnul pe pamant, pana ce a rastignit pacatul pe lemn.Dar taierea imprejur la poporul evreiesc nu avea numai rolul unui legamant intre Dumnezeu si om (Facere 17, 10-14), ci ea inchipuia insasi ispasirea pacatului stramosesc, cu toate ca prin aceasta nu se putea ierta pacatul lui Adam. Asadar, taierea imprejur era botezul oficial al Vechiului Testament, pe care Domnul l-a primit ca sa Se arate innoitor al Testamentului, iar nu calcator al lui.Trei botezuri a primit Domnul nostru Iisus Hristos pe pamant: intai botezul Legii Vechi, al taierii imprejur; apoi, botezul pocaintei, de la Ioan, care nici acesta nu era desavarsit, pentru ca nu putea ierta pacatele, dar era mai inalt decat botezul cel vechi, pentru ca el facea legatura intre Vechiul si Noul Testament; iar ultimul botez si cel mai desavarsit pe care il poate primi crestinul pe pamant a fost botezul sangelui, al muceniciei, pe care Iisus Hristos l-a primit pe cruce pentru noi.Mare a fost smerenia Domnului! Deci nu S-a rusinat Preabunul Dumnezeu de trupul nostru cel cazut! Nu S-a rusinat nici de trupeasca taiere imprejur, ci a voit sa fie pipait si insangerat Datatorul legii de pazitorul si purtatorul legii. O, adancul smereniei lui Hristos! S-a smerit luand trup de lut. S-a smerit facandu-se prunc mic si neputincios inaintea oamenilor, ca sa ne arate ca numai daca ne vom face ca pruncii nevinovati, prin nastere din nou, vom putea intra iarasi in ceruri, de unde am cazut. S-a smerit nascandu-Se in iesle de vite si in pamant strain. S-a smerit lasandu-Se pazit de un batran Cel ce era in cer pazit de multe legiuni de ingeri. S-a smerit primind scutece si lasandu-Se pipait de maini omenesti Cel ce sade pe tron de vapaie si nu poate fi vazut de heruvimi si de serafimi. S-a smerit primind trupeasca taiere imprejur, ca un pacatos, Cel ce a venit sa piarda pacatele oamenilor si sa le inece in scump sangele Sau.Dar pentru ce S-a smerit asa de mult Mantuitorul nostru? Pentru ca prea mare a fost mandria omului. Si aceasta rana nu putea fi vindecata decat cu alifia smereniei lui Hristos. Neascultarea cu ascultarea se vindeca, mandria cu semerenia se lecuieste. Iar pentru adancul smereniei Sale I-a dat Lui Dumnezeu „nume care este mai presus de tot numele“, adica Iisus, care inseamna „Mantuitorul”. „Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt” (Filip. 2, 9-10) „si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal” (Filip. 2, 11). Dupa cum insusi Sfantul Petru marturiseste, ca „nu este intru nimeni altul mantuire, pentru ca nu este nici alt nume sub cer, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi” (F.A. 4, 12).Se cuvine deci si noua, crestinilor, celor numiti cu scump numele lui Iisus Hristos, ca adunandu-ne astazi la sfintele biserici sa laudam pe Domnul Cel ce S-a smerit pentru noi. Sa laudam astazi pe Mantuitorul, Carele de mic a gustat rane pentru noi. Sa laudam astazi pe Fiul lui Dumnezeu, Care a binevoit a ne descoperi noua preadulcele Sau nume. Sa laudam astazi pe Iisus Hristos, Care ne mantuieste prin sfant numele Sau.Astazi, Datatorul legii implinitorul ei se face, ca sa ne invete pe noi desavarsita ascultare. Astazi, Fiul lui Dumnezeu om se face pentru om si prunc sub lege se arata, ca sa rusineze pe omul calcator de lege.Omul in rai fiind, o porunca a avut de la Dumnezeu si a calcat-o si pe aceea; iar Fiul lui Dumnezeu pe pamant venind, toate poruncile cele omenesti le-a implinit, ca sa vindece nesupunerea lui Adam.Astazi Cel ce S-a atins de muntele Sinai si l-a facut sa fumege se atinge si se pipaie de mainile omului pacatos, dar nu le arde pe ele, pentru ca a venit sa-l mantuiasca pe om de vapaia focului de veci. Astazi Cel fara de pacat a primit botezul taierii imprejur ca un prunc sub pacat, ca sa ne invete pe noi ca fara de botez nu ne putem curati de pacat, nu ne putem mantui.Cel desavarsit a primit un botez nedesavarsit, iar cei nedesavarsiti au primit un botez desavarsit, ca sa se sfinteasca. Iisus Hristos a primit un botez neputincios, de care El nu avea nevoie, iar crestinii cei numiti cu numele Lui au primit un botez desavarsit prin Duhul Sfan, ca sa se faca si ei desavarsiti.Astazi Cel ce da nume tuturor zidirilor a primit nume mai presus de tot numele ceresc si pamantesc. Astazi, Unsul Domnului ne descopera numele Sau, cel necunoscut. Astazi Emanuel se arata oamenilor. Astazi Fiul lui Dumnezeu se numeste intaia oara de oameni Iisus, precum s-a numit oarecand de Gavriil in Nazaret (Luca 1, 31). Insa acolo arhanghelul l-a rostit si o Fecioara l-a auzit, iar aici Iosif il rosteste, Feciora il repeta, pastorii il aud, Betleemul il invata pe de rost, iar magii il duc mai departe. Popoarele incep sa-L cunoasca, neamurile cred in El, Bisericile intru numele Lui se inalta, crestinii numele Lui il poarta in inimi.O, cat de scump este sub soare numele Preadulcelui Iisus! Cu el se pecetluieste Evanghelia lui Hristos, cu el se lauda Biserica Dumnezeului Celui viu. Cu el se intremeaza apostolii la propovaduire. Cu el se lauda Petru in Roma. Cu el se imbarbateaza Pavel inaintea Cezarului. Cu el se mangaie popoarele crestine. Cu el se intaresc credinciosii in primejdii. Cu el se ard vrajmasii, cu el, prin deasa repetare, se izgonesc diavolii dintre oameni si duhurile pacatelor din inimi. Numele lui Iisus il poarta mamele pe buzele lor. Pre acesta il au toiag de sprijin strainii in pribegia lor. Pre acesta il repeta neincetat calugarii in smerita or pustie. Cu acesta, ca si cu o sabie ascutita, se apara pustnicii de duhuri necurate, in iubita lor singuratate. Cu numele lui Iisus inmoaie saracii inimile celor nemilostivi. Cu acesta, ca un scut, isi pazesc fecioarele comoara cea ascunsa a fecioriei lor.Numele Preadulcelui Iisus l-a purtat Sfantul Ignatie in inima sa. Prea acesta ca pre un margaritar ascuns in tarina inimii l-au descoperit sfintii toti, prin neincetate rugaciuni si prin deasa lui repetare. Cu acesta s-au intrarmat mucenicii cand era aruncati in vapaia focului si la fiarele salbatice. Cu acest nume se lauda popoarele crestine, cu acesta se slaveste Biserica cea mantuitoare, cu acesta se mangaie preotii si intru numele lui Iisus scot dintre oameni vrajba, ura, desfranarea, duhul cel necurat si tot pacatul. Cu numele lui Iisus se vindeca bolile, se impaca oamenii, se imblanzeste mania lui Dumnezeu, se alunga seceta, se inmulteste roada campului, sporeste painea pe masa, intra bucuria Sfantului Duh in casa, se imblanzesc vrajmasii, se mantuiesc sufletele noastre.Fericiti si de trei ori fericiti sunt crestinii care repeta mereu, sau cat mai des, rugaciunea cea scurta a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, adica „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)“. Fericiti cei ce au aflat dulceata numelui lui Iisus, ca aceia nu mai duc lipsa de nimic pe acest pamant strain!Iisus Hristos a primit taierea imprejur ca sa implineasca o porunca a Legii Vechi. Dar in legea darului, in crestinism „nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua” (Gal. 6, 15). Adica, in locul taierii imprejur, suntem obligat sa pazim toate poruncile Evangheliei, in fruntea carora sta dragostea, milostenia, rugaciunea, postul.Si daca Iisus Hristos nu a avut pacat, trebuie neaparat sa primeasca taiere imprejur, numai pentru ca sa nu sminteasca pe evrei? Caci ei si asa tot nu au crezut in El. Nu! Domnul a primit taierea imprejur, adica S-a supus Legii Vechi fara sovaire, ca prin aceasta sa ne invete si pe noi sa ne supunem fara cartire si indoiala legii darului. Adica dogmelor Bisericii, sfintelor canoane, poruncilor Evangheliei, invataturilor sfintilor si parintilor care ne-au nascut, precum si legilor tarii in care traim.Toate zidirile lui Dumnezeu traiesc, se conduc dupa anumite legi dumnezeiesti. Nimic nu se conduce asa, la intamplare – nici ingerii din cer, nici stelele cerului, nici fapturile pamantului, nici stihiile vazduhului. Ba nici diavolii nu ispitesc pe om fara stiinta si ingaduinta lui Dumnezeu. Si dupa cum nu a crutat Dumnezeu nici pe ingerii „care nu si-au pazit dregatoria lor, ci spre judecata zilei celei mari legaturilor celor vesnice, sub intuneric ii tine“, pentru ca s-au impotrivit voii celei dumnezeiesti, oare cum ne va cruta pe noi crestinii, care am primit „legea intru randuieli de la ingeri” (F.A. 7,53), care stim pe de rost Evanghelia, poruncile Bisericii date de Hristos, dar nu le tinem, ci mereu le calcam prin pacat? Nu, fratilor. Nu avem aspuns. Am calcat legea, suntem vrednici de judecata, de osanda – fie aici, prin boli, ispite, nevoi, fie dincolo, prin munca vesnica. Niciun pacat nu va ramane nepedepsit. „Caci toata calcarea de porunca si toata neascultarea a pimit dreapta rasplatire” (Evr. 2,2). Am lipsit de la biserica fara pricina,ne asteapta boli grele, dezbinare, osanda vesnica.Nu am ascultat de preot,ne lipsim de binecuvantarea lui Dumnezeu in viata. Ne impotrivim parintilor, sau chiar ii certam si ii lovim, ne va ajunge indata blestemul lor, adica moartea grabnica si grea, iar dincolo foc nestins. Am luat viata pruncilor nostri, ne-am impotrivit poruncii lui Dumnezeu care zice „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul” (Facere 1, 28), ne va ajunge desigur mania lui Dumnezeu si in veacul acesta si dincolo. Tinem minte raul, nu iertam pe aproapele nostru, nu vom vedea fata lui Hristos.Deci ce trebuie sa facem ca sa scapam de toate acestea? Sa pazim cu sfintenie legile lui Dumnezeu, invataturile Bisericii, poruncile Sfintilor Parinti, sfaturile mai-marilor nostri, pilda cea buna a celor ce ne-au nascut. Copiii sa asculte de parinti, asa cum Pruncul Iisus a ascultat de batranul Iosif, cu toate ca acesta nu-i era tata. Parintii sa iubeasca si sa creasca bine pe copii, precum si ei au fost crescuti de parintii lor. Crestinii sa asculte de preot precum ingerii in cer asculta de Hristos. Fiecare sa-si pazeasca dregatoria sa. Fiecare sa-si implineasca datoriile sale pe pamant. Fie fata de Hristos si Evanghelie fie fata de familie si de aproapele, fie fata de societatea in care traieste. Sa ne supunem si stapanirilor, ca „stapanirile sunt de la Dumnezeu” (I Petru , 17), precum Fecioara s-a supus mergand sa se inscrie la Betleem; precum Pavel s-a supus, mergand pana la Roma. Sa ne supunem celor mai mari, sa avem mila fata de cei mai mici, sa avem dragoste spre toti, ca dragostea noastra niciodata nu piere. Si nu numai atat. Dar sa ne supunem cu cuviinta, dupa lege, iar nu in afara legii lui Hristos. „Caci nimeni nu se incununeaza de nu se va lupta dupa lege” (II Timotei 2, 5).De vom petrece asa, vom strabate noul an cu pace si toata viata noastra cu spor duhovniesc si bucurie, vom aunge in veacul cel de-al optulea, adica in Imparatia Cerurilor, unde-n veci cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant vom petrece.

Amin.

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

PREDICĂ ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS



Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit! (Matei III, 17)

Fraţi creştini,


Când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.
Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: "Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!"
Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.
Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: "Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.
Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.
Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.
Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: "Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.
Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: "Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: "faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!.
Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: "Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: "Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?
Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: "Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea! Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!"acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.
Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.
Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.
Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.
Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.
Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.
E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.
Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.


Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

vineri, 17 decembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS

PREDICĂ LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI IISUS HRISTOS



Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu (Matei, I, 23)


Fraţi creştini,



Aceste cuvinte din proorocia Isaiei ni le aminteşte astăzi Sfânta noastră Biserică prin Evanghelistul Matei, ca dovadă că s-a împlinit Scriptura. Evanghelia aceasta se citeşte în duminica dinaintea naşterii Domnului Hristos, pentru ca să ne pregătească cu vrednicie să întâmpinăm măreaţa zi a naşterii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Îmăpăratul nostru al creştinilor.
Noi toţi trebuie să simţim iubirea Lui de oameni, fiindcă a venit să ne mântuiască. Cei ce călătoresc în Italia şi vizitează insula Corsica sunt atraşi, mai întâi, de parfumul florilor: de rozmarin, de crini, de trandafiri... Aşa şi pe noi ne atrag spre ieslea lui Hristos, prin Bethleemul din Iudeea, cântările Bisericii care tot mai des anunţă această zi plină de bucurie şi de mântuire. Această zi plină de lumină, când Dumnezeu se face om şi se naşte pe pământ, sălăşluindu-se printre noi, păcătoşii.
O, ce mare minune este aceasta, fraţilor! De peste cinci mii de ani păcatul lui Adam închisese uşile cerului, oamenii ajunseseră sclavii demonului, ai patimilor celor mai îngrozitoare cufundaţi în întunericul idolatriei şi în umbra morţii. Prin păcatul lui Adam şi ale lor proprii, oamenii sfărâmaseră legăturile care îi uneau cu Dumnezeu. Ei se revoltaseră împotriva celui Atotputernic.De aceea, şi Dumnezeu se depărtase de acest pământ plin de nedreptăţi şi nu-i mai socotea fii ai Săi, căci răul ajunsese a extrem şi vrajba între cer şi pământ nespus de mare.
De aceea,pentru a împăca cerul cu pământul trebuia să se nască un mijlocitor, un om şi, în acelaşi timp, Dumnezeu. Un mijlocitor care să ne poată învăţa calea către fericire prin exemplul Său. Şi iată că acest mijlocitor, care a venit ca să ne împace cu tatăl Ceresc a fost vestit de Duhul Sfânt prin prooroci cu sute şi chiar mii de ani înaintea poporului evreu, din a cărui seminţie trebuia să se nască.
Dar, nu numai poporul evreu aştepta un salvator care să-l scape din robia diavolului, ci întreg neamul omenesc, căci Dumnezeu luminase pe unii înţelepţi din fiecare popor ca să vadă şi să aştepte pe trimisul Lui întrupat, pe liberatorul omenirii, pe Mesia, pe Cuvântul lui Dumnezeu din cer.
În istoria religiilor altor popoare găsim că aşa aşteptau chinezii pe un oarecare rege păstor şi mare doctor sfântul care va veni din cer ca să mântuiască lumea. Un mare învăţat a scris atunci că se va ridica un om sfânt care va face un ocean de fapte bune. El va veni din cer şi va avea toată puterea pe pământ.
Egiptenii aşteptau şi ei pe Isis, mama neamului omenesc care va naşte pe Horus, eroul care va zdrobi pe Tifon, vrăjmaşul neamului omenesc, adică pe diavol. Indieni aşteptau şi ei pe Brahma sau Vişnu, care va apare în chip omenesc, va sfărâma puterea celui rău, îi va răsturna tronul şi va repara ruinele omenirii.
Perşii aşteptau pe Mitra, mijlocitorul suprem care va birui pe Ahriman, spiritul cel rău şi va uni într-o singură familie omenirea întreagă cu o limbă şi un sceptru. În Japonia, în Siham, în Tibet, pretutindeni popoarele din Orient aşteptau pe un Dumnezeu venit din cer care să-i înveţe pe oameni şi să repare greşelile lor. Popoarele din America ziceau că Purul va trimite din cer pe propriul său fiu, pentru a extermina şarpele.
Mexicanii credeau într-o transformare reigioasă care va înlocui sacrificiile omeneşti. Aceeaşi aşteptare, aceeaşi nădejde se observă la popoarle edin Occident. La Atena şi la Roma s-au dezvoltat două din cele mai mari civilizaţii din vechime. De la aceste înălţimi privirea lor a zărit figura curată şi luminoasă a Aceluia ce trebuia să vină. Filozoful Socrate spunea ucenicilor săi: "Să nu cerem nimic zeilor, să aşteptăm un trimis din cer care va veni să ne înveţe datoriile noastre către zei şi către oameni şi să nădăjduim în bunătatea divină că această zi nu este departe".
Puternica Romă de atunci asculta cu fericire cuvântul unui orator numit Cicerone care îi anunţa că un rege universal va veni şi va cârmui toate popoarele rege văzut al tuturor oamenilor; de asemeni, marele poet Virgiliu, în cântările lui, pomenea de un prinţ fiul cerului, vlăstar iubit ai zeilor el vedea globul pământesc clătinându-se în fundamentele sale. Pământul, mările şi cerul tresăltând de bucurie şi salutând era cea nouă ce se deschidea.
Şi, aşa, toate popoarele aşteptau cu nerăbdare venirea izbăvirii lor. Fiecare, după cum putea şi după cum era inspirat. Unii ziceau că va veni din Orient, alţii că din Occident. Dar, din Iudeea trebuia să vină Izbăvitorul, după Scriptură, cum se anunţase prin prooroci. Poporul evreu ştia şi când va veni acest trimis şi unde se va naşte. El avea profeţii săi, glasurile lor inspirate de Dumnezeu nu încetau a le făgădui un Mântuitor.
Proorocul Isaia s-a ridicat şi a descoperit cu precizie portretul trimisului lui Dumnezeu. El zicea că va fi prunc: "Că Prunc se va naşte şi se va da nouă". El zicea că se va naşte din fecioară: "iată Fecioara în pântece va lua şi va naşte Fiu şi se va chema numele lui Emanuel, înger de mare sfat. Sfetnic minunat, Dumnezeu biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie". Acesta este Fiul lui Dumnezeu. El va învia din morţi, El va deschide ochii orbilor şi urechile surzilor. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi se va limpezi limba gângavului.
Proorocul Miheea anunţă locul naşterii Mântuitorului zicând: "Şi tu Bethleeme, casa Eufratului, mic eşti între miile Iudeii că din tine va ieşi Mie să fie povăţuitor în Israel".Şi aşa Dumnezeu a căutat să convingă şi să întoarcă pe fiii rătăciţi şi revoltaţi acasă. Dar în zadar. Poveţele proorocilor le descopereau atât de clar chipul Fiului Său, ca să-L cunoască, dar ei tot nu L-au cunoscut! Omenirea era înăbuşită de toate viciile şi decăzută încât nu putea să ridice capul şi să privească cerul. Nimic nu se schimbase pe pământ şi răul rămăsese aproape general. Nu mai era decât un singur mijloc şi fără îndoială sublim şi hotărâtor.
Pentru că lumea nu voia să vină la Dumnezeu, S-a hotărât Dumnezeu să vină la lume şi să Se sălăşluiască în mijlocul făpturilor Sale răzvrătite. Şi l aplinirea vremii, când a vrut Dumnezeu, S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei Maria prin vestea cea bună a arhanghelului Gavriil şi prin încuviinţarea acesteia.
Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil adusese vestea din cer Mariei că va naşte un fiu. Era aproape momentul când Fiul lui Dumnezeu trebuia să se nască în lume. Iosif şi Maria locuiau în Nazareth, la depărtare de peste 120 km de Bethleem. Ei nu aveau nici un motiv să se ducă în patria lui David, la Bethleem, dar se împliniră proorociile. Dumnezeu a insuflat împăratului Romei care domnea în lux şi era cel mai puternic din întreaga lume de atunci şi subjuga popoarele, să numere oamenii, să măsoare ţările ca să vadă ce impozite poate să pună.
În Iudeea toată ţara era în mişcare. Roma voia să ştie câţi urmaşi ai lui Avraam şi Iacov au mai rămas în ţara părinţilor lor, şi la chemarea ei, nenorociţii evrei au trebuit să se înscrie în registrele mai-marilor stăpânirii.
Împăratul Octavian August ocrotea religia păgână. El făcea pe placul lumii, iar lumea păgână era mulţumită de el. Iată ce sune împăratul Octavian August: "Am hotărât pentru popor şi nobilime să se serbeze 47 de jocuri, din care fiecare m-a costat 3 milioane bani. În aceste jocuri se vor lupta o mie de lei, o mai de porci, o mie de cerbi şi o mie de struţi. Eu am băruit Galia, am învins Spania, am umilit Grecia, am supus Asia şi Africa, am subjugat Germania şi toate popoarele se închină înaintea mea, ca înaintea lui Dumnezeu".
Ce vorbe mari! Câtă mândrie! Şi tocmai în timpul acela a ales Dumnezeu să se nască Fiul Său, într-o peşteră săracă din Bethleem. O dată cu naşterea Domnului Iisus Hristos a început şi numărătoarea anilor în toată lumea. Era schimbarea omenirii, venise izbăvirea cea de mult aşteptată.
Pentru Iosif şi Maria, porunca dată de împăratul roman este porunca lui Dumnezeu. Ei pleacă şi, după o călătorie de câteva zile, ajung spre seară la Bethleem oraşul lui David (strămoşul Mariei din care s-a născut Iisus). Maria şi Iosif s-au dus în Bethleem pentru că se trăgeau din familia regală, iar Iisus era cu adevărat fiul lui david, după cum au spus mai înainte proorocii.
Nimeni nu vedea mâna care urmăreşte toate din înălţime şi nimeni azi nu poate să pătrundă tainele lui Dumnezeu în ocârmuirea lumii! În acea noapte sfântă orăşelul Bethleem dormea fără să se îngrijească că Dumnezeu l-a cercetat şi fără să-i pară rău că l-a închis porţile şi nu L-a primit în casele lui. Să facem şi noi o călătorie până la Bethleem pe aripile credinţei noastre şi să vedem pe Cuvântul lui Dumnezeu care S-a făcut om. Ce vedem acolo? Un staul, un dulgher, o femeie săracă, puţine paie, un copil tremurând de frig.
O, Doamne! Acesta este Fiul Tău?
Acest umil copil este Acela care a fost aşteptat cinci mii de ani, anunţat de atâţia profeţi, Împăratul Slavei şi Domnul păcii?
De ce ai ales această stare atât de umilă, Doamne?
Împăratul cerului şi al pământului s-a născut într-o iesle, în sărăcie. De mic ne-a arătat calea de urmat, calea lepădării de sine. De aceea, evreii nu L-au cunoscut şi Îl aşteaptă şi astăzi să sosească.
Aşa din toate popoarele lumii unii au crezut, alţii n-au crezut în Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Bethleem. Totuşi, în toate popoarele se află creştini şi ucenici ai lui Iisus şi până la ziua judecăţii, când va veni a doua oară să judece viii şi morţii, va mai fi încă timp de a recunoaşte pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu?! Cine nu se va întoarce până atunci va rămâne în pieirea veşnică! Peştera unde s-a născut Iisus există şi astăzi în Bethleem. Acolo s-a ridicat o biserică, dar nu numai acolo, ci pe tot pământul s-au înălţat biserici, unde în fiecare zi de sărbătoare se repetă minunea din peştera din Bethleem, prin Sf. Liturghie, însă cu o singură deosebire: atunci Iisus S-a arătat oamenilor faţă către faţă, iar acum la Sf. Liturghie se arată învăluit de tană sub chipul pâinii şi al vinului.
Atunci s-a arătat un prunc culcat în iesle, acum se arată sub forma Sf. Împărtăşanii.
Atunci o Fecioară L-a născut, acum Biserica Îl ţine în braţele ei.
Fecioara cea curată este Biserica Creştină Ortodoxă, bătrânul Iosif închipuie Vechiul Testament cât şi poporul ales care a crezut şi va crede până la sfârşitul veacurilor. Bethleemul este lumea cea îpietrită care nu L-a primit. Peştera este Altarul unde se săvârşesc toate tainele. Ieslea este Sf. Potir din care ne împărtăşim noi, creştinii.
Sf. Părinţi au rânduit ca să se prăznuiască naşterea Domnului o dată pe an la 25 decembrie. S-a rânduit la sfârşitul anului, pentru că şi Domnul Hristos a venit în lume către sfârşitul veacurilor să împlinească legea, şi în vreme de iarnă, când inimile oamenilor sunt reci şi lipsite de căldură.
Naşterea Domnului Hristos a fost altfel decât a noastră, a oamenilor păcătoşi. El care Sa născut fără de păcat, trebuia să se nască mai presus de păcătoşi. Fecioara Maria nu a avut dureri la naştere şi cheile fecioriei nu s-au stricat. Pruncul Iisus a ieşit din pântecele Fecioarei, aşa cum mai târziu a intrat la ucenici prin uşile încuiate.
Sf. Biserică se pregăteşte pentru marele praznic care ne stă înainte şi se îmbracă în veşminte noi şi luminoase. În acest timp auzim cântându-se: "Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din cer, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă mai presus de cele pământeşti". Acum ne pregătim şi noi creştinii, pentru a-L întâmpina pe Împăratul şi Mântuitorul nostru, căci fără o pregătire duhovnicească din partea noastră, în zadar sunt toate slujbele Bisericii.
Sf. Biserică nu ne opreşte a ne îngriji şi de cele trebuincioase trupului ca să se veselească şi el împreună cu sufletul. Trupul închipuie pe bătrânul Iosif, logodnicul Maicii Domnului, iar sufletul şi mintea, închipuie pe Fecioara Maria. Amândoi trebuie să se bucurie de naşterea Pruncului Sfânt Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a fi pregătiţi cât mai bine la marele praznic al naşterii Domnului, trebuie să curăţim casa sufletului prin spovedanie sinceră şi curată, până la umilinţă. Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a pocăinţei, să ne pregătim masa inimii noastre cu tot felul de fapte bune; să punem acolo asemenea magilor: aur lămurit care este dragostea cu care Îl câştigăm pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dragoste! Să punem lângă au tămâie curată, adică sfânta rugăciune, căci ea este maica faptelor bune şi călătoreşte odată cu omul de la naşterea lui şi până la moarte.
Rugaţi-vă pentru preoţi, rugaţi-vă unii pentru alţii, rugaţi-vă cei adormiţi, aduceţi-vă aminte de cei în suferinţă, de toţi necăjiţii şi asupriţii. Făcând aşa ne vom asemăna magilor şi păstorilor care au adus daruri Pruncului Iisus.
Pe lângă acestea să punem pe masa bunătăţilor şi alte virtuţi: blândeţea, răbdarea, iertarea, post şi milostenie, ca în clipa când Oaspetele cel aşteptat va intra în casa noastră în clipa când Îl vom primi prin Sf. Împărtăşanie pe Pruncul Iisus, el să Se odihnească în ieslea inimii noastre, să Se nască în noi, să-L vedem faţă către faţă, să cinăm cu El. În clipa aceea vom deveni o Biserică vie, trupul peşteră, mintea fecioară şi vom putea cânta slavoslovii împreună cu îngerii.
Eş, Dumnezeu, înconjurat de oştile îngereşti, de serafimi şi heruvimi, S-a pogorât într-o peşteră săracă. În numele cui şi pentru cine a venit? Credinţa noastră răspunde la această întrebare: "Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire".
Să suspinăm că n-am putut face măcar ce au făcut înaintaşii noştri care-L adorau plini de fapte bune şi-i aduceau la iesle viaţa cea mai curată. Să ne cutremurăm de nemernica noastră şi să-L întâmpinăm cu umilinţă, dar şi cu nădejde nestrămutată în mila şi bunătatea Lui.
Dacă împăraţii şi domnii pământului fac graţieri deţinuţilor când li se naşte un fiu dorit, cu mult mai mult Dumnezeu ne va graţia pe noi osândiţii, greşiţii şi călcătorii legii Lui, la naşterea Fiului Său, Iisus Hristos!


Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dinte care cel dintâi sunt eu, vino şi în ieslea săracului meu suflet şi luminează-l cu lumina strălucirii Tale, făcându-l locaş dumnezeiesc, ca să fiu cu Tine în toate zilele vieţii mele în vecii vecilor.

Amin.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

PREDICA LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

PREDICA LA DUMINICA A XXVIII-A DUPA RUSALII

Cina imparatului



Si a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata (Luca XIV, 17)


Frati crestini,



Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit ca un om a facut cina mare, a pregatit un ospat bogat si stralucit si a poftit lume multa ca sa vina sa manince la el. La o masa asa bogata ar fi trebuit ca cei chemati sa alerge intr-un suflet ca sa guste din bunatatile pregatite. Dar ce vedem?
Cei poftiti, in loc sa se grabeasca, nici n-au vrut sa auda, caci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar altii s-au incurcat in poftele pacatelor trupesti. Aceasta cina de care vorbeste Sf. Evanghelie de astazi este masa cea bogata in hrana duhovniceasca, din Sfinta Biserica.
Omul care a facut cina este Dumnezeu-Tatal. Cina Lui inseamna Imparatia lui Dumnezeu, Biserica crestina aici pe pamint si in ceruri. Pilda aceasta s-a implinit in toate timpurile cu unii oameni, caci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, sa vina lumea sa se hraneasca din masa Lui cea bogata si bine pregatita in sfinta Lui casa, in biserica.
Dar, cei mai multi n-au vrut sa vina. Unii nerecunoscatori, razvratiti ca si iudeii, s-au dedat placerilor trupesti, s-au impietrit la inima, si-au astupat urechile, respingind chemarea, lumina si credinta ca si cei dintii chemati. I-au orbit mindria si lacomia, adica grija de bogatii si desfatarile lumesti, desfranarea. Astfel, n-au voit sa asculte glasul trimisilor Domnului, ca sa vina sa manince din ospatul mintuitor, spre folosul sufletului si al trupului .
Sa ne silim a intelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodata sa nu cautam scuze, care intotdeauna sunt neintemeiate, si sa venim la ospatul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, in Sfinta Biserica. Sa vedem acum in ce imprejurare a spus Domnul aceasta pilda.
Pe la inceputul lunii decembrie din anul al treilea al propovaduirii Sale Mintuitorul se ducea la Ierusalim pentru sarbatoarea innoirilor si, pe cale fiind, una din capeteniile fariseilor L-a invitat la masa. Mintuitorul a primit si, intrind in casa fariseului, a stat la masa. Aici, dupa obiceiul Sau, folosindu-se de acest prilej pentru a invata pe cei de la masa, El le-a vorbit de binefacerile catre cei saraci si le zise ca acei care hranesc pe cei lipsiti vor fi saturati de Dumnezeu in cer.
La aceste cuvinte unul din cei de fata a zis: ,,Fericit este cel ce va cina intru Imparatia lui Dumnezeu."
Mantuitorul, raspunzind acestuia si la toti care-L ascultau, le-a aratat prin pilda aceasta ca toti pot lua parte la aceasta cina din Imparatia cerului, dar ca cea mai mare parte a lumii nu va cina in cer, pentru ca alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecatoare, uitind de ospatul ceresc.
Toti oamenii sint chemati la cina, caci Dumnezeu vrea ca toti sa se mintuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului. Darnicia fara de margini a lui Dumnezeu este mare prin belsugul bucatelor ce se servesc aici pe pamint. Casa lui Dumnezeu este Sfinta Bisericaa; bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Impartasanie, aceasta fiind adevarata Cina de mare taina pe pamint.
Hrana si bautura de la masa Domnului mai pot fi Cuvintul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di invataturile sint o adevarata hrana duhovniceasca. Cintarile cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci si mangaietoare sunt cu adevarat o bautura racoritoare ce veseleste mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pamint, dar, in chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru ca prin aceasta capatam cele mai mari binefaceri si dobindim nenumarate foloase de la Dumnezeu, in Sfinta Biserica. Sfintii parinti ne asigura ca, atunci cind ascultam cu credinta o Sfinta Liturghie, cu frica si cu smerenie, ne aseazam la masa cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli si cu cetele ingerilor, ale apostolilor si ale sfintilor parinti.
In timpul Sf. Liturghii, Iisus moare in chip tainic, dandu-si viata pentru noi si ofera Tatalui ceresc Singele Sau pentru mintuirea noastra, a celor care ne aflam de fata si care suntem pomeniti la Sf. Proscomidie. In timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. In chip nevazut, multi crestini care-si pling pacatele, dupa spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Singele Domnului Hristos si curatite de petele pacatului. Sfintii ingeri, in chip nevazut, impart acestora daruri binefacatoare.
Cind luam parte la Sf. Liturghie, diavolul este tinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovnicesti, putand oferi si noi jertfa sfinta de lauda pentru altii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai placuta inchinaciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului si ne bucuram impreuna cu ea de darurile Fiului sau.
Luind parte la Sf. Liturghie inseamna a face cea mai mare si frumoasa fapta. Este un act de credinta suprem care ne asigura o mare rasplata. Sunt nenumarate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taina, de la masa cea bogata la care sintem invitati prin Sf. Evanghelie de astazi. Ca sa putem privi cu ochii cei duhovnicesti la marea milostivire si la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultati o istorioara, cu un frumos si adinc inteles.
Un mare imparat, pe vremuri, avea o provincie indepartata, iar oamenii din acele tinuturi au inceput sa se razvrateasca impotriva imparatului. Unii il injurau pe fata iar altii atit se inraisera incit ajunsesera sa spuna ca, daca l-ar prinde, l-ar omori. Toate hulele si necinstirile ajunsesera la urechile imparatului.
El aduna toti sfetnicii sai in divan si incepu sa se sfatuiasca cu ei, cerindu-le parerea si intrebindu-i ce sa faca ca sa linisteasca pe cei razvratiti. Mai marele ostirii ii zise:
- Da-mi oaste, imparate, si ma voi duce sa aduc pe cei razvratiti la tine ca sa-i pedepsesti aspru. Imparatul insa clatina din cap si nu aproba. Se scula atunci un altul si zise:
- Voi da o porunca aspra, ca acela care va nesocoti numele tau sa plateasca cu capul.
Altul zise:
- Aceluia care nu se supune sa i se ia averea, imparate! Imparatul clatina din nou din cap si zise:
- La ce mi-ar folosi sa am o ceata, un popor de sclavi care tremura, dar care pandeste mereu prilejul ca sa scape de mine si sa ma omoare?
Sfetnicii toti amutira. Dar iata ca unicul fecior al imparatului, printul mostenitor, se pleca inaintea tatalui sau si-i zise:
- Tata, lasa-ma pe mine sa ma duc la ei si-i voi face sa fie ascultatori, intorcindu-i la tine. Imparatul mirat il intreba:
- Si cum ai vrea tu, fiule, sa procedezi ca sa-i faci ascultatori? Printul grai:
- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila si de bunatatea ta, de toate cate le-ai dat, cate le dai si cate mai vrei sa le dai si nu voi inceta, tata, cu iubirea mea pentru ei pina cind nu-i voi scoate din ratacire, pina ce flacara dragostei nu se va aprinde din nou in sufletele lor reci.
Atunci imparatul privi cu lacrimi indelung si cu duiosie in ochii copilului, si zise:
- Da, mergi fiul meu, si poarta grija de cei cazuti caci numai dragostea ta ii va putea izbavi; numai mila si dragostea ta ii vor aduce la adevarul cunostintei. S-a dus departe fiul in tara razvratita si nu stia de odihna, ci zi si noapte cauta pe cei pierduti si rataciti ca sa-i intoarca la tatal sau.
Dar, pina la urma, pretul platit a fost foarte scump, caci a trebuit sa-si dea viata. In felul acesta insa biruinta a fost mai stralucita. Acum, ce va face Tatal acelor nelegiuiti si nerecunascatori din pricina carora a fost jerfit Fiul sau? Cu ce pedepse va trebui sa pedepseasca pe aceia pentru care si-a dat fiul, iar ei au dispretuit jerfa dragostei si l-au omorat?
Din acesta istorioara, oricine ar putea banui ca aici e vorba de Tatal ceresc, Imparatul Slavei si de Fiul Sau care a luat asupra Sa toate neputintele noasre si, plin de dragoste si mila, a venit la noi, razvratitii, inraitii si pacatosii ca sa ne aduca la Tatal. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fara margini, caci lumea razvratrita si rautacioasa L-a omorit , rastignindu-L pe Cruce. El insa nu se departeaza de noi, nu ne-a lepadat, ci arata aceeasi dragoste mereu, pina la sfirtitul veacurilor.
Ati auzit de cite daruri ne invredniceste, prin Taina Sf. Impartasanii, atunci cind El este prezent in fiecare duminica si sarbatoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserica, la Sf. Liturghie, sunt considerati nesupusi, neascultatori, dispretuitori ai Jertfei si se lipesc de toate acele daruri binecuvintatte si, astfel, viata lor este in pericol.
Trairea acestor oameni va fi numai in intuneric, in necazuri si suparari si se vor lipsi de tot binele sufletesc si trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe si rugaciuni pe care le fac, fie in biserica, fie acasa.
La inceputul crestinismului, crestini care indrazneau sa lipseasca duminica de la slujba, erau dati afara din biserica sau pusi la canon aspru, ca sa fie iarasi primiti. De la aceasta nepasare si neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici In lumea aceasta.
Iata de ce multora nu le merge bine, n-au spor in casa, n-au casatorie fericita, iar altii chiar nu ajung la la casatorie si astfel ruineaza familia, iar ei se distrug sufleteste si trupeste vazind cu ochii. Bolile incoltesc, caci Dumnezeu se departeaza de ei. Prin urmare, trebuie sa ne infricosam si mai mult si sa intelegem ca astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserica, atunci cand vor trece in viata cea de dincolo, cu siguranta nu vor gusta din fericirea vesnica, din frumusetea Domnului si din toate bunatatile cele ceresti.
Ati auzit pe stapanul acelei, case care a facut cina, cum a zis:’ "Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea" .Este greu pentru cei ce mor neimpartasiti si nu-si asigura mintuirea, fiindca acestia pleaca fara merinde in vesnicie. Cei care nu respecta ziua Domnului si nu vin la biserica dau dovada ca sunt niste razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Acestia vor avea parte de mari pedepse, si in lumea aceasta, dar mai ales in cea viitoare.
Trebuie sa tinem seama ca, asa cum reiese din Sf. Evanghelie de astazi, venirea la cina Domnului este obligatorie, caci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, ca nu vor gusta din cina cea cereasca. Iata de ce diavolul se lupta pe toate caile posibile ca sa-l impiedice pe om sa nu mai ajunga la cina Domnului, asa cum de altfel vedem si in minunata pilda din Evanghelia de asazi.
De ce, oare, credeti ca s-a miniat stapinul pe cei poftiti? Oare, pentru ca s-au dus sa-si vanda ogorul sau sa-si incerce boii, ori pentru ca s-au insurat? Nu pentru aceasta s-a miniat stapanul, ci pentru faptul ca s-au dus tocmai in ziua cand trebuia sa vina la cina. Atunci s-au gasit sa-si faca treburile pamintesti, tocmai cand trebuia sa se ingrijeasca de cele ceresti si sufletesti.
Tot asa, vrednici de osandit sunt acei crestini care, din pricina grijilor pentru hrana si imbracaminte, nu au niciodata timp pentru suflet. Din constatarile noastre, ca parinti ai bisericii, observam ca multi crestini nu se spovedesc si nu se impartasesc cate 4-5 ani la rind. Intrebati fiind, acestia raspund ca n-au avut timp .
Acesti crestini nu spun ca n-au avut credinta sau ca s-au indoit de foloasele si puterea Sf.Taine, ori ca au uitat pe Dumnezeu si au lasat sufletul in parasire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt ca n-au avut timp. Si intr-adevar, s-au facut robii trupului, hamalii indeletnicirilor pamintesti. Seara si dimineata, cind e timpul sa faca putina rugaciune, duhul cel rau – diavolul – ii opreste spunindu-le: "Nu e timp, grabiti-va si mergeti la ale voastre!" La masa nu se roaga, nu-I multumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindca duhul necurat le sopteste mereu: "Nu este timp!"
In schimb, cit de obositi sunt si oricate treburi ar avea, isi fac timp pentru a citi reviste, ziare si a sta ore intregi la palavrageala si cate alte preocupari nefolositoare, fara sa mai amintim de televizor, unde se iroseste mult timp. Cand vine ziua duminicii si clopotele ii cheama la inchinare, ei amana, zicand ca vor merge alta data.
Celor care sint hotarati totusi sa vina la biserica, nu se poate sa nu le iasa diavolul inainte cu o ispita, ca sa-i impiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca sa-i retina de a merge la biserica. Cei casatoriti se scuza, ca si omul din Evanghelia de astazi, care spunea, dupa cum am vazut, ca s-a insurat si de aceea nu poate veni.
Cei mai multi, tocmai in ziua chemarii la cina se gasesc sa-si faca poftele, impiedicindu-se unul pe altul ca sa nu ajunga la biserica. Altii vin de departe pe la oras, cu gindul sa ia parte la slujba, dar diavolul le iese inainte si le aduce aminte ca au de cumparat cite ceva si astfel alearga ei din magazin in magazin, pana obosesc de nu-i mai tin picioarele. Ajung franti de oboseala la Sf. Biserica si nu mai sunt in stare sa se roage sau sa asculte cu atentie sfintele invataturi. Mai mult pe chiar, pe unii atat i-a alergat necuratul si i-a tot dus, incit au scapat si sfanta slujba si ajung, la sfirsit, dupa ce cina s-a mincat, ospatul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzind prilejul de mintuire.
Asa, o mare parte din oameni alearga ca niste hamali ai vietii acesteia trupesti, in goana nebuna dupa placeri, ca sa dobindeasca fericirea veacului acestuia trecator. Asa se trezesc multi pe patul mortii, inselati de demonii iadului, care le apar in clipa sfarsitului si le spun: "Ai nostri sunteti, caci noua ne-ati slujit toata viata". In zadar mai cheama atunci preotul, cand nu mai pot vorbi si nu mai au nici timp sa faca pocainta pentru pacatele savarsite.
Daca s-ar putea sa intrebam pe toti nenorocitii ce se chinuiesc acum in focul iadului despre cauza osandirii, oare, ne-ar mai putea spune ei ca n-au avut timp sa vina la biserica si sa se pregateasca? Nu cred ca ar putea sa ne spuna asa, ci cei mai multi ne-ar raspunde: "Am ajuns aici fiindca am pretuit mai mult decat sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile si petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut sa facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a departat de Dumnezeu si ne-a facut sa ne scufundam in pacate".
Scufundarea in pacate este cel mai mare izvor al necredintei. Oare, de ce se impotrivesc oamenii si nu vor sa guste din binefacerile mintuirii? Ce-i opreste sa se apropie de Dumnezeu, sa vina la casa Lui, la masa Lui duhovniceasca? Iata ce: obisnuinta rea in viata paminteasca prin care si-au stricat inimile cu totul si traiesc in intuneric.
Religia noastra crestineasca nu-i o religie care sa se invoiasca cu slabiciunile omenesti si cu pacatele. E aspra si neinduplecata. La pagini nu era asa. La grecii vechi, orice pacat se putea savarsi fara teama, fiindca orice patima omeneasca isi avea un reprezentant in cerul zeilor. Desfraul avea zeul lui, betia avea zeul ei, talharii isi aveau patronii lor si asa mai departe.
La noi este cu totul altfel, caci Hristos Dumnezeul nostru nu doreste intelegere si pace cu slabiciunile si patimile noastre, pe care le condamna. Invatatura lui Hristos osandeste mandria, zgarcenia, lacomia, desfranarea, pizma, mania si toate pacatele, pentru ca toate acestea spurca sufletul si trupul. De aceea, Domnul vrea sa ne curatim si sa nu le mai practicam niciodata, devenind astfel curati sufleteste si trupeste.
Noi suntem permanent in lupta cu pacatul si nu-l putem birui fara Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogata a lui Dumnezeu, din Sf. Taine si din toate sfinteniile din biserica. Zgircitii care se inchina la avere, femeile care-si inseala barbatii, tinerii care se tavalesc in noroiul desfranarilor niciodata nu vor asculta glasul Evangheliei care ii indeamna la lupta impotriva patimilor. Cei mai multi ar vrea sa fie si cu Dumnezeu, dar si cu pacatele.
Cate persoane nu vin la biserica, dar cand aud ca e vorba sa se lepede de unele pacate, renunta, fiindca sunt asa de legate de patimi, ca li se pare ceva imposibil ca sa se desparta. Spre exemplu, o tanara femeie nu poate sa se desparta de un prieten cu care traieste de multa vreme, facandu-si din el un zeu, un idol. Nu se pot lasa unii de bautura si tutun, de ghicit si de multe rele care au prins radacini adinci in sufletelesi trupurile lor. Ei nu inteleg ca locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat si sfant si, de aceea, numai cei curati pot ajunge acolo.
Iata de ce ne cheama Dumnezeu la masa lui bogata, la cina, ca sa ne curatim si sa ne sfintim de aici de pe pamint pentru fericirea raiului de sus. O mare parte insa dintre crestini inteleg sa traiasca la un loc cu toate pacatele si nadajduiesc ca, la sfirsit, sa gaseasca si ei un loc intr-un coltulet din gradina raiului.
Sa nu ne inselam, ca nimic spurcat si ruginit nu va intra in Imparatia cerului, asa cum spune Sfinta Carte. In raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeasi sfintenie, aceeasi curatenie si lumina. Acesti oameni aduc prin aceste pareri gresite o insulta lui Dumnezeu.
Asa a patit odata un misionar crestin care cauta sa converteasca pe un indian si sa-l aduca la religia noastra crestina. Dar, intr-o zi, indianul zise misionarului:
- Dumneata imi vorbesti de un Dumnezeu care vede si stie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care sa cunoasca si sa stie tot ce fac eu. Mai lasa-ma in pace cu Dumnezeul dumitale, ca mie imi place viata aceasta, asa cum este ea.
Cam asa este si lumea crestina de astazi. Asa au ajuns multi sa spuna, dar sa stiti ca nu a fost asa. Acum lumea este ratacita, inraita si pierduta, dar adevaratele oi ale casei lui Israel n-au fost asa. Lumea crestina de astazi este scufundata in patimi si pacate si multora nu le mai convine religia aceasta, care mustra pacatul si lupta impotriva placerilor.
Crestinilor nostri ortodocsi le convine mai mult sa stea in carciuma si in fum de tigara, decit in biserica si in mirosul de tamiie. De aceea, multi ar dori ca nici sa nu existe Dumnezeu, care sa-i traga odata la raspundere si sa-i pedepseasca pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta ca nu exista Dumnezeu este scornita de cei mai nelegiuti si pacatosi oameni: de criminali, hoti si desfrinati, de betivi si mincinosi. Fara indoiala, ca in inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu exista si nu locuieste, pentru ca acolo a pus stapinire duhul cel rau. Cei care au voit sa-L cunoasca pe Dumnezeu au putut sa-L simta si sa-L slaveasca prin credinta.
Dar, unde L-au simtit crestinii pe Dumnezeu? In desfasurarea vietii pamintesti, in multumirea constiintei lor, in trairea fericita a pazirii poruncilor, in mijlocul naturii stralucitoare, in lumina soarelui si in cintecul pasarilor, in murmurul izvoarelor si in culorile florilor, in dulceata fructelor si in tot in ce a creat Milostivul si Bunul Dumnezeu.
Cei necredinciosi fac parte din tabara celor natangi, care n-au voie sa vina la cina Domnului. Acestia sint vrednici de plans si de dispretuit. Sint niste bieti nenorociti, rataciti printr-o trista pustietate, niste flori rupte de furtuna de pe ramura vie a Bisericii si cazuti din dreapta credinta in prapastia deznadajduirii si a pieirii sufletesti. Asa sunt toti sectantii.
Toti cei care nu vor sa inteleaga chemarea de la Cina Domnului din Sfanta Biserica se lipsesc de cina cea cereasca si nu se vor mintui. Pot ei sa faca toate faptele bune, pot sa nu zica vorbe rele, tot la iad se duc, fiindca au dispretuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemati mai intai de pe pamint, de Dumnezeu, sunt preotii si carturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemarii Domnului si nu au vrut sa vina la masa mintuirii ceresti, pe care atat de bogat o pregatise Dumnezeu la inceput prin sfintii prooroci.
Ceilalti care au fost chemati de pe strazi si din uliti: saracii, betegii si ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hranit Dumnezeu in pustie si l-a tamaduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de fatarnicia fariseilor si carturarilor care-l oprea sa mearga dupa El. Poporul acesta era ologit trupeste si sufleteste.
Totusi au venit si din sanul acestui popor au sezut la masa si sunt mintuiti acum, fiind in ceruri cu Domnul, caci poporul cel de jos a cunoscut ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si L-a marturisit inaintea imparatilor pagani si multi au murit martiri pentru credinta si dragostea lor. A mai trimis apoi stapinul, inca o data, pe robul sau, spunindu-i sa iasa la drum si sa sileasca pe toti sa intre, asa incat casa sa fie plina.
Aceasta porunca dumnezeiasca este indreptata catre celelalte popoare pagane care se inchinau la idoli si erau impresurate de pacate. Expresia ,,sa-i sileasca sa intre" nu inseamna ca sa-i forteze cu sabia, asa cum au facut turcii omorand mii de oameni si distrugindu-i in multe chipuri, ca sa treaca la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi sa venim din dragoste la El, sa venim din convingere; de aceea, spune robului: "Sileste-i", adica convinge-i, arata-le pentru ce-i chemi si cat de bine ii asteapta la masa Mea in Imparatia Mea.
Domnul Hristos nu obliga pe nimeni, de aceea zice: "Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie!" Crestinul adevarat trebuie sa inteleaga ca Dumnezeu zice sa ne lepadam de toate patimile si pacatele, pentru ca acestea sunt piedicile care ne opresc sa ajungem la masa sfinteniei, aici pe pamint, si la cina cea cereasca, in raiul desfatarii. Trebuie sa ne lepadam de toti idolii moderni ai veacului de pe urma. Sa nu ne robeasca nimic si sa nu ne mai inchinam timpul si viata nici unui idol. Nimic sa nu ne stapineasca si sa fim gata in orice vreme de a ne lepada de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sange crestinesc s-a varsat pentru starpirea idolatriei. Astazi insa demonii au devenit mai diplomati in lupta lor, caci au nascocit alt fel de idoli, asa incat omul crestin, de multe ori, nici nu banuieste cand isi inchina viata unui idol modern. Pe masura ce veti cunoaste credinta, veti cunoaste si astfel de idoli periculosi, iar unii poate i-ati si cunoscut.
Imi amintesc de o veche istorioara, cum, un misionar crestin adusese la credinta pe un pagin, care se inchina la idoli. Acesta nu vrea, insa cu nici un chip, sa sparga un idol la care se inchinase toata viata si la care tinea in mod deosebit. Bietul crestin misionar il sfatuia sa sparga idolul si ii zicea:
- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos si sa nu-ti para rau, ca Dumnezeu iti va da o mare bucurie, si ai sa fii fericit atat in lumea aceasta cat si in cealalta.
Intr-o zi paginul s-a hotarit sa sparga idolul. A luat toporul si l-a lovit cu putere, dar, ce sa-i vada ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Stramosii lui ascunsesera, pe timpuri, in el o comoara si, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului pagin, care era sarac. S-a intarit si mai mult in credinta, s-a botezat si a inceput sa faca fapte bune, devenind un bun crestin, avaind multumire sufleteasca si castigand imparatia cerului.
Iata, frate crestine, ia aminte, poate si tu ai un idol la care tii mult si te inchini lui de multa vreme; un idol de placeri, de patimi rele si iti inchipui ca nu poti trai fara acest idol la care te-ai inchinat o viata intreaga. Poate iubesti patima betiei, de unde pleaca toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, ca vei gasi Imparatia lui Dumnezeu.
Poate te stapineste patima desfranarii, si ai o prietena de care nu te desparti si nici nu te cununi cu ea. Sparge legatura dintre idolul acesta si tine, frate crestine, pina nu e prea tirziu. Poate te inseala patima luxului, a fumatului, a jocului de carti si hulelor. Sparge acesti idolisi si asculta chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Sai si hotaraste-te a veni la masa lui Dumnezeu, caci inca te mai cheama.
Roaga pe Dumnezeu sa iti dea putere ca sa invingi pacatul care iti stapaneste sufletul si trupul. Atunci ai sa gasesti, frate crestine, o comoara de bucurii, chiar si in lumea aceasta vremelnica si vei plinge de bucurie pentru ca ai gasit Imparatia cerului.Vei fi un ales si un placut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospatul cel minunat, in Imparatia Lui cea cereasca. Acolo este tinta noastra a crestinilor si acolo trebuie sa mearga sufletele noastre.


Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvintul lui Dumnezeu Celui viu! Lumineaza Tu mintea noastra, ca sa intelegem ca numai Tu esti Cel ce ai pregatit atatea bunatati pentru sufletele si trupurile noastre. Fa-ne sa fim gata oricand a asculta chemarile Tale si sa venim cu dragoste la Cina Ta cea bogata ca sa fim si noi printre alesii Tai si sa cinam cu Tine in Imparatia cereasca in veci.



Amin.

miercuri, 1 decembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXVII-A DUPĂ RUSALII

Femeia gârbovă



Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! (Luca XIII, 12)


Fraţi creştini,


Dovezi că Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu,găsim în cărţile proorocilor şi apoi în minunile pe care le-a săvârşit în timpul vieţii Sale pe pământ.O mulţime de profeţi din neamul evreiesc a pregătit omenirea până la Domnul Hristos ca să fie crezută Evanghelia şi să-L cunoască lumea pe Iisus după minunile săvârşite de El.
Timp de 4000 de ani,neîncetat şi fără schimbare,au venit unul după altul,să prezică această persoană dumnezeiască.Un popor întreg L-a anunţat şi L-a mărturisit, chiar cu preţul vieţii.Toţi erau siguri de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume.Şi iată că o dată cu apariţia Sa,a început să radieze bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor până atunci,căci oamenii se obişnuiseră să tremure în faţa cezarilor pământeşti şi a zeilor născociţi de ei.
Dar prin bunătatea nesfârşită a lui Iisus s-a descoperit adevăratul Dumnezeu, adevărata bunătate şi umanitate, o mare iubire, nu numai faţă de cei perfecţi şi virtuoşi, ci şi faţă de cei păcătoşi. El a iubit şi a ajutat deopotrivă şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi pentru care venise să-i ridice. Prin multele minuni pe care le săvârşea Iisus se făcea cunoscut celor din jur, curaţi la inimă, săraci şi smeriţi. Ceilalţi deşi vedeau cu ochii lor toate minunile, deşi cunoşteau prorociile şi viaţa curată a lui Iisus, din pricina invidiei, închideau ochii şi stăteau împotrivă. Invidioşi, mândri şi îngâmfaţi erau orbi la toate minunile lui Iisus, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi.
Domnul Hristos se duce într-o sâmbătă la Sinagogă şi acolo învaţă poporul credinţa cea adevărată şi tainele mântuirii. Pe când vorbea poporului cuvintele vieţii veşnice, a văzut acolo o femeie ce avea un duh de neputinţă, bolnavă şi gârbovită de spate, de 18 ani. Cine putuse număra lacrimile şi suspinurile ei, nopţile cele nedormite, junghiurile şi toate durerile de zi şi noapte. Dar ea nu a deznădăjduit; mergea întotdeauna la biserică şi se ruga cu credinţă, să-i ajute Dumnezeu să se tămăduiască. Mulţi dintre toţi cei ce o întâlneau, o dispreţuiau şi o ocoleau, dar ea se obişnuise cu dispreţul oamenilor şi cu suferinţa de atâţia ani.
În această zi de sâmbătă o întâlneşte Iisus, o cheamă şi-i zice: "Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi-a întins mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi însănătoşindu-se, slăvea pe Dumnezeu. Domnul Hristos îi cunoscuse sufletul ei răbdător în boală, nădejdea şi aşteptarea ei cu credinţă şi mai ales Mântuitorul a văzut cum satana ţinea legată de 18 ani pe această fiică a lui Avraam. Biata femeie de atâta amar de ani, mergea încovoiată de spate ca şi cum ar fi purtat o greutate mare. Ce grozavă este suferinţa şi în câte feluri macină ea omenirea pe faţa pământului.
Medicina a căutat fel de fel de leacuri ca să curme durerea şi răul, din trupul omului, dar mai ales a căutat şi caută mereu să găsească rădăcina din care ies atâtea suferinţe în lume. S-au găsit desigur leacuri pentru multe boli şi s-a găsit şi izvorul de unde pleacă aceasta, dar şi sfaturile doctorilor sunt tot aşa de dispreţuite ca şi învăţătura Domnului Hristos, pe care o propovăduim noi.
Doctorii au spus, au scos chiar cărţi şi spun mereu cu gură de foc că alcoolul, tutunul, avorturile, sunt izvoare ale bolilor şi suferinţelor. De aici pleacă multe boli fără leac, ca leucemia, ciroza, cancerul generalizat, TBC-ul, care duc la distrugerea nervilor şi stricarea sângelui şi de aici distrugerea copiilor, fiindcă din astfel de părinţi se nasc copii bolnavi. Dar cine ascultă pe medici şi cine caută să facă ce spun ei? Abia când se văd neputincioşi, iar boala i-a pus la pat, încep să mai rărească de a se îndopa cu astfel de otrăvuri. Merg la spitale, dar cum se ameliorează boala încep din nou acelaşi fel de viaţă, sau şi mai rău. Medicina a descoperit aceste izvoare ale suferinţei mai pe urmă, după Evanghelia şi învăţătura Mântuitorului Hristos propovăduită de Sfânta Biserică Ortodoxă, care a arătat cât de grozav este păcatul, viciile şi patimile şi cum distrug acestea atât sufletul cât şi trupul.
Păcatul este pricina a tot răul din lume. Toate suferinţele, lacrimile şi tulburările îşi au rădăcina în păcate. Cine nu ştie ce mare rău provoacă într-o familie un beţiv şi câte divorţuri se petrec din cauza acestui păcat al beţiei. De aici omul ajunge cu uşurinţă şi la celelalte: desfrânare, ucidere, despărţire de Dumnezeu. Sunt nenumărate feluri de suferinţe pe pământ din cauza acestor patimi urâte, din cauza cărora oamenii trăiesc într-un mare întuneric sufletesc şi trupesc.
Aşa îmi povestea un preot de la ţară un caz care m-a înduioşat până la lacrimi. Preotul acesta era nou în Parohie şi nu cunoştea lumea. Spunea că într-o zi a fost chemat să spovedească şi să împărtăşească o femeie care zăcea de multă vreme.
- Când m-am dus zice el am crezut că mă aşteaptă o bunică înconjurată de fii şi nepoţi. Pe prispă m-au întâmpinat patru copii. Cel mai mare era o fetiţă de 12 ani. M-aşteptam să le văd bunica bolnavă, dar ei mi-au deschis uşa la o cameră sărăcăcioasă, unde zăcea mama lor. Lângă patul ei era un copil de câteva luni într-o albie. Femeia mi-a cerut s-o spovedesc şi s-o împărtăşesc că e foarte bolnavă de inimă şi de câtva timp nu s-a mai coborât din pat.
Privind şi ascultând această femeie, cercetam viaţa acestor oameni tineri: soţul ei era muncitor în pădure şi un beţiv înrăit. Venea acasă numai sâmbătă seara şi pleca luni dimineaţă. Bănişorii pe care-i câştiga, îi da mai pe toţi pe băutură şi ţigări. Acasă ducea foarte puţini bani şi mai nimic de-ale mâncării. Toată agoniseala o da pe tutun şi pe rachiu. Bolnava nu se putea da jos din pat; singurul lucru pe care mai putea să-l facă era acela de a legăna copilul de la picioarele ei, când plângea. Tot oful şi lipsa bietei femei se strânseseră la inimă şi o puseseră la pat. Deşi era o femeie tânără cu dorinţă de muncă şi de a-şi creşte copilaşii, acum îşi aştepta moartea. Era mama a cinci copii pe care simţea că-i părăseşte pentru totdeauna.
Apropiindu-i Sfânta Împărtăşanie şi-a aruncat privirile spre copii, care erau în spatele meu şi lacrimile îi umplură ochii.
- De ce plângi în clipa aceasta? am întrebat-o.
- Mi-au dat lacrimile de milă părinte răspunse ea mai mult pentru Lenuţa care poartă grijă de fraţii ei. Dacă mor, ea le rămâne mamă şi n-are decât 12 ani. N-a mai mers la şcoală de când am căzut bolnavă. N-am avut ce face că n-are cine să îngrijească de ceilalţi, nici de mine şi nici de taică-su, că şi el trebuie spălat şi îngrijit.
- Cred că mai vin vecinele să te ajute?
- Foarte rar, la o săptămână odată trece câte una.
- Rude aveţi?
- Părinte, nu am, iar fraţii ce pot să facă? Cumnatele vin şi mai rar ca vecinele.
- Lenuţa poate să le facă pe toate? Ştie să facă mâncare?
- Nu prea ştie; ea stă acolo lângă plită şi eu îi spun de aici din pat tot ce să facă!
- Aveţi ce vă trebuie?
- Avem foarte puţin părinte; tot Lenuţa merge şi mai cumpără câte ceva din puţinii bani pe care îi aduce taică-su.
M-am uitat în cameră şi într-adevăr nu aveau nimic. Prin curte nici o vită, nici o pasăre. Ascultând spovedania acestei femei m-am înduioşat până la lacrimi. După ce am văzut suferinţa şi mizeria în care trăia, am înţeles că numai moartea putea s-o scape de dureri. Mi-am întors privirile spre copiii nevinovaţi şi m-a cuprins mila, impresionându-mă mai ales fetiţa de 12 ani care îngrijea de mama ei ca o soră de spital, iar de fraţii ei ca o adevărată mamă.
Uitasem toată suferinţa mamei şi măsuram povara vieţii, care apăsa tot mai greu pe umerii unui copil care la această vârstă ar fi trebuit să râdă, să se bucure şi să zburde cu ceilalţi copii. Simţeam o datorie să înţeleg cât mai adânc tragedia acestor suflete, însă atâta suferinţă mi se părea că e prea trist numai să ascult şi am plecat luând pe fratele Lenuţei, numai de 10 anişori, zicând că nu ştiu drumul, ca la despărţire să-i dau cele ce se cădea şi să vin cât de puţin în ajutorul acestor năpăstuiţi.
Iată câtă suferinţă aduc în casă patimile şi viciile omului. De la beţie pleacă, aşa cum am mai spus, toate, şi suferinţa se ţine lanţ ca şi la biata femeie care a oftat până şi-a distrus inima şi plămânii. Şi câte necazuri nu aduc în lume aceste patimi urâte pe care le condamnă nu numai religia şi Biserica, dar şi medicina şi doctorii. Din cauza beţiei auzim cum unul a dat foc la casă, sau a spart tot ce a găsit prin casă un altul şi-a bătut soţia şi copiii, sau a ajuns chiar la crimă. Câţi copii nu au fugit de acasă din cauza certurilor din familie şi a tatălui beţiv.
Iată gârbovie periculoasă, căci toţi aceştia sunt stăpâniţi de duhuri necurate şi sunt legaţi de satana ca şi femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi. Ei sunt înfăşuraţi în legături cu lanţuri de vrăjmaşul diavol; stau încovoiaţi de mulţimea patimilor şi nu pot privi în sus, ci privesc numai în jos la noroiul acestei lumi. Ei nu văd cerul şi nici nu vor să-l vadă. Pentru ei cerul este închis. Sunt gârboviţi, nu au simţul dragostei de aproapele şi nici milă de nimeni, caută numai gâlceavă şi să facă rău.
Oricând sunt gata să-şi îndeplinească numai aceste pofte animalice şi nu văd cum acestea le aduc sufletul şi trupul în starea cea mai dezastruoasă. Sunt nepăsători de strigătul neîntrerupt care vine dinspre ţărmul suferinţelor omeneşti. Îşi astupă urechile şi nu vor să audă cuvintele Izbăvitorului Iisus: "Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!. Dar nu aud şi nu văd albastrul cerului divin.
O, ce cer închis pentru ei şi ce capac de oţel pentru sicriul vieţii lor! De mii de ori mai tristă e viaţa lor, decât a femeii gârbove care credea şi aştepta. Ce înseamnă viaţa lor? Cu ce folos se scurg zilele vieţii acestor oameni? De ce mai răsare soarele pentru ei şi de ce mai rodeşte pământul atâtea bunătăţi?! Se mai pot numi oameni aceştia care-şi chinuie copiii cu beţia lor, care-şi chinuie soţiile cu desfrânările şi patimile lor? Se mai pot numi oameni cei căzuţi prin şanţuri, lângă care nu poţi sta câteva clipe de duhoarea rachiului, a tutunului şi a murdăriei?! Iată de ce sfintele cărţi îi pun pe aceştia în rândul necuvântătoarelor, a animalelor neştiutoare.
Noi suntem datori să trăim pe pământ dar să avem fruntea sus şi ochii aţintiţi spre cerul albastru. Altfel ne asemănăm cu cârtiţele neputincioase şi cu râmătorii care scormonesc pământul fără de folos. Păcatul este pricina tuturor relelor şi a suferinţelor de pe faţa pământului. De aceea până când nu ne întoarcem la Dumnezeu cu toată inima noastră, cu sinceritate, suntem căzuţi în blestemul dumnezeiesc, căci iată ce zice proorocul Maleahi: "Sunteţi blestemaţi; întoarceţi-vă la Mine şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul!
Să luăm în serios cuvintele Domnului, căci ne păgubim pe noi singuri şi nu e pagubă mai mare ca aceasta ca să vezi la sfârşit că ţi-ai pierdut sufletul. Vai acelora care nici acum nu se trezesc şi nu se dezlipesc de rugina păcatelor şi a plăcerilor lumeşti, căci va fi prea târziu când se vor scufunda ca Sodoma şi Gomora, în adâncul pământului cu toate păcatele lor.
Acum este timpul să strigăm cu stăruinţă şi cu credinţă la Dumnezeu. Să venim la sfânta biserică, să facem rugăciuni ca să dezlege Dumnezeu, ca la femeia gârbovă, legăturile necuratului făcute cu învoirea noastră. Să dezlege Mântuitorul păcatele când ne spovedim şi atunci se vor dezlega şi cununiile celor care nu se pot căsători, vor înceta supărările şi se vor curma suferinţele din sufletele şi trupurile noastre. Grija de suflet să fie în fruntea tuturor celorlalte griji şi truda cea mai de seamă să fie pentru mântuirea sufletului.
Sfânta Evanghelie de astăzi ne spune că atunci când a vindecat Domnul Hristos această femeie gârbovă, legată de satana de 18 ani, toată lumea se mira şi se bucura de fapta aceasta minunată a Mântuitorului şi de binele făcut acestei femei bolnave. Dar mai marele sinagogii şi ceilalţi farisei nu s-au bucurat, ci au strigat cu glas mare: "Şase zile sunt în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, nu în ziua sâmbetei!.
"Făţarnicilor a răspuns Domnul fiecare dintre voi nu dezleagă oare, sâmbăta, boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Vedeţi viermele acesta al invidiei rodea sufletul mai marelui sinagogii. Mântuitorul i-a mustrat pe toţi acei farisei făţarnici şi pe toţi zavistnicii, până la sfârşitul veacurilor, făcându-i să se ruşineze zicându-le, "făţarnicilor.Păcatul acesta al invidiei este grozav de mare, căci din cauza lui s-a făcut răzvrătire şi război în cer, s-a tulburat pacea fericită pe care o aveau îngerii între ei şi a căzut Lucifer în adâncimea iadului cu ceata lui.
Din cauza zavistiei diavoleşti au căzut strămoşii noştri şi au călcat porunca dumnezeiască, pentru care au fost izgoniţi din rai şi osândiţi să mănânce pâine în sudoarea feţei şi să nască copii în dureri. Din cauza zavistiei diavolului, a urât fratele pe frate şi l-a omorât, spurcând pământul cu sânge curat. Din cauza zavistiei diavoleşti s-a pornit prigoană împotriva lui Dumnezeu şi a fost răstignit Iisus pe cruce, fiind omorât în chinurile cele mai grele.
Zavistia este învăţătura neascultării, pricina morţii şi rădăcina tuturor răutăţilor. Demonul zavistiei îl face pe mai marele sinagogii să strige ca ieşit din minţi şi să găsească vină Mântuitorului, pentru că a făcut o minune, o faptă bună de alt fel, în zi de sărbătoare. Diavolul care stăpânea trupul femeii gârbove a intrat în acest fariseu care a început să facă zarvă şi să ţipe găsind vină pentru o faptă bună.
Ce rău făcuse Mântuitorul? Vindecase o femeie care nu mai putea să-şi ridice capul de gârbovită şi abia îşi ţinea sufletul pe buze. Tot poporul lăuda această faptă şi slăvea pe Dumnezeu pentru mila Lui cea mare. Acest fariseu făţarnic zavistuieşte însă minunea şi cleveteşte pe Făcătorul de minuni, pe Dumnezeu Iisus. Satana care ţinuse legată pe femeie în gârbovenie timp de 18 ani, îl leagă acum pe mai marele sinagogii cu zavistia şi prin gura lui cleveteşte minunea lui Dumnezeu.
Iată fraţi creştini, ce păcat otrăvitor este zavistia, invidia. Astfel de farisei făţarnici întâlnim şi astăzi foarte des. Unii sunt pizmaşi pe noi şi caută să ne oprească prin fel de fel de vorbe ademenitoare ca să nu venim la sfânta biserică şi să ne tămăduim. Alţi farisei făţarnici sunt sectanţii care ca şi cei de demult învaţă lumea să ţină ca sărbătoare sâmbăta şi nu sfânta duminică cum trebuie să o ţinem noi creştinii ortodocşi, pentru că este ziua răscumpărării noastre prin învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi tot aşa o mulţime de farisei făţarnici, stăpâniţi de duhul cel necurat al invidiei, se luptă pe toate căile să împiedice pe drept credincioşii creştini ca să urmeze calea adevărului, a bisericii şi a sfinţeniei. Aşa cum rugina roade fierul, tot aşa şi zavistia aceasta roade inima acestor oameni ticăloşi. Cea mai puternică otravă se află în gura acestei fiare blestemate care este invidia.
Ce dureros lucru este când copiii unor părinţi nu se pot înţelege! Ce casă nefericită este aceea unde nu se mai termină cearta din cauza zavistiei şi a dezbinării dintre fraţi! Ce inimă îndurerată trebuie să aibă o mamă, când copiii ei trăiesc zavistuindu-se unul pe altul! Vai, ce păcat mare au faţă de Tatăl ceresc, faţă de maica noastră Biserica şi de sufletul lor, acei creştini care trăiesc în zavistie şi ură. Toţi acei creştini care au păcatul acesta al invidiei să ştie că poate să aibă toate faptele bune, tot în iad se duc. Ei se vor chinui acolo cu demonii, împreună cu evreii care au răstignit pe Domnul Hristos, tot din păcatul zavistiei şi al invidiei.
Păcatul acesta al invidiei, să ştiţi, că nu-l putem stinge decât cu focul dragostei de aproapele, cu milă, iertare şi smerenie, pentru că numai de acestea se ruşinează spurcatul demon al zavistiei. Să ne luăm ca arme împotriva invidiei aceste virtuţi pe care ni le recomandă Sfânta Scriptură. Păcatul invidiei este mai rău decât toate păcatele fiindcă din el se nasc alte cinci mari păcate şi anume: ura împotriva aproapelui, clevetirea, osândirea, bucuria de răul aproapelui şi necazul pentru binele aproapelui.
Pentru ca să înţelegeţi mai bine lucrurile acestea, ascultaţi o istorioară cu mult tâlc.
Un gospodar avea o ţarină foarte întinsă, dar toată era o baltă de apă şi nu rodea mai nimic. I-a venit atunci în gând să o sece. Astfel a început să scoată apa cu găleata din ea. Dar truda lui i-a fost zadarnică, căci în curând apa a venit la loc. Atunci un om priceput şi înţelept l-a sfătuit:
- Ca să scapi de apa de pe locul tău, mai întâi seacă izvoarele. El a făcut aşa, iar după ce izvoarele au secat, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură şi a devenit un pământ foarte bun, căci toată sămânţa pe care a semănat-o a rodit însutit.
Aşa se întâmplă şi cu cele sufleteşti. Dacă vrei să seci mlaştina vieţii tale, frate creştine, dacă vrei să dai vieţii tale un duh nou ca să poţi face numai roade bune spre viaţa de veci, trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale, hulele, şi băutura, glumele cele deşarte, tutunul şi defăimările, invidia şi desfrânarea, poftele cele dobitoceşti şi plăcerile cele lumeşti. Acestea sunt izvorul răutăţilor şi acestea trebuie secate cu desăvârşire, dar astăzi nu mâine, căci mâine poate fi prea târziu şi nu vei mai putea face poate nimic cu mâinile, cu picioarele şi cu gura ta, care se vor închide şi se vor lega pe veci.
Să ne gândim mai adânc la acestea, că ne vine rândul şi nouă când se va sparge bâlciul vieţii acesteia trecătoare şi va trebui să ne arunce cineva şi pe noi într-o groapă adâncă. Să răscumpărăm timpul pierdut până nu e prea târziu. Aşa au făcut şi aşa fac şi astăzi adevăraţii creştini, care au temelie sănătoasă. Creştinii înţelepţi se hrănesc în fiecare zi din Cuvântul lui Dumnezeu, nu lipsesc de la sfânta biserică duminicile şi sărbătorile, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturi şi chiar mai des, fiindcă ştiu că ce fac astăzi e bun făcut, mâine nu se ştie dacă se mai poate face ceva.
Aşa se spune în Pateric, că un pustnic bătrân s-a dus odată într-o cetate să-şi vândă vasele pe care le făcea singur şi din întâmplare s-a aşezat la poarta unui om bogat care trăgea să moară. Şezând el acolo a avut o vedenie. Vedea nişte bărbaţi negri, foarte îngrozitori la vedere, călări pe cai negri. Aveau în mâinile lor nişte scuturi şi săbii de foc. Când au ajuns la poartă au lăsat caii afară, iar ei au intrat înăuntru şi când i-a văzut bolnavul a strigat cu glas mare: "Doamne miluieşte-mă şi-mi ajută!Ei i-au zis lui: "Acum când a apus soarele, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu! Pentru ce când strălucea ziua nu l-ai căutat pe El? Acum nu mai ai nici o mângâiere şi nici o nădejde de mântuire. Aşa zicând ei, i-au smuls sufletul cu sila şi s-au dus.
Vai de sufletul pe care-l apucă moartea nepregătit şi fără Dumnezeu! Vai de cei ce trăiesc necununaţi, de cei ce înjură, de cei ce dau diavolului, de toţi cei ce fug de biserică, de credinţă şi de rugăciune. Singura scăpare a păcătoşilor este Iisus Mântuitorul, învăţătura Lui şi morala Lui creştină.
Să alergăm cu mic cu mare, învăţaţi şi neînvăţaţi, tineri şi bătrâni, să-L iubim pe Iisus, să-L ascultăm şi să împlinim sfintele Lui porunci, căci acestea au darul şi puterea să ne facă fericiţi, să ne izbăvească de toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti şi să ne asigure în viaţa de veci.
Iisuse, avem nevoie de Tine! Iisuse, numai de Tine, de nimeni altul! Singur Tu eşti Cel ce ne iubeşti, Tu simţi milă de cei ce suferim; Tu singur ştii ce mare nevoie avem de Tine în această lume. Nici unul dintre nenumăraţii oameni din viaţă sau dintre cei ce au adormit, nu ne poate da nouă nevoiţilor şi căzuţilor în cumplita mizerie a sufletului şi a trupului, binele cel mântuitor.
Iisuse, toţi au nevoie de Tine, chiar cei ce nu ştiu. Cei ce nu ştiu au mai grabnic nevoie de Tine, ca cei ce ştiu. Flămândul îşi închipuie că umblă după pâine, dar îi e foame de Tine Iisuse. Bolnavul râvneşte sănătatea sa, dar boala lui nu-i decât lipsa de Tine. Cine caută bunurile şi frumuseţile de pe lume, Te caută pe Tine, fără să-şi dea seama, Cel ce eşti frumuseţea întreagă şi desăvârşită.
Cine urmăreşte adevărul, Te doreşte fără voia lui pe Tine, Cel ce eşti singurul adevăr, iar cine se străduieşte să statornicească pacea, Te caută pe Tine singura pace în care nu pot odihni decât inimile liniştite. Toţi te cheamă fără a şti că Te strigă, iar strigătul lor e nespus mai sfâşietor ca al nostru care Te cunoaştem şi credem în Tine.


Rugăciune
Deci să ridicăm ochii noştri spre Împăratul Slavei, spre Stăpânul vieţii şi al morţii, spre Doctorul cel mare Prea Bunul şi Milostivul Iisus şi plini de credinţă să-L rugăm să ne dezlege şi pe noi de gârbovia sufletului nostru, ca şi pe femeia din Evanghelia de astăzi. Să aprindă şi în noi focul dragostei dumnezeieşti, spre a-L iubi mai mult şi a împlini cât mai bine sfintele Sale porunci, ca să fim şi noi ai Lui, în vecii vecilor. Amin.