luni, 1 noiembrie 2010

Întâmplări adevărate

Întâmplări adevărate

A mai primit cinci ani de viaţă

Eu şi soţul meu am fost chemaţi la Moscova prin telegramă de sora mea Prascovia, care lucra ca şi chirurg la secţia nr.4 a spitalului Kremlinului. Când am apărut, ea s-a bucurat nespus:
- Ce bine că aţi venit la timp. Vă voi da nişte indicaţii şi dispoziţii. Mâine seară la ora 8 voi muri.
Ne-am uitat la ea cu mare teamă şi părere de rău, gândindu-ne că nu mai este în toate minţile, deşi în exterior Prascovia arăta ca de obicei. Spre mirarea noastră, ne-a destăinuit următorul lucru:
- Să nu vă miraţi de ceea ce vă voi povesti, ci să trageţi singuri concluziile pentru voi înşivă. Ştiţi că nu fac parte din rândul fanaticilor visători, dar faţă de întâmplarea care a avut loc, chiar şi mie îmi îngheţă sângele în vine.
Fac o paranteză. Sora mea - medic emerit al URSS, veteran de război - a fost chirurg pe front şi a văzut moartea în fiecare zi. După război a continuat să lucreze ca şi chirurg în spital. Era atee convinsă şi pe toţi credincioşii îi socotea oameni reduşi, zicând că ''pentru ei plânge în prostie''. Şi dintr-o dată, o asemenea declaraţie neaşteptată din partea ei... Cu cinci ani în urmă i s-a făcut operaţie datorită unei tumori maligne la sân şi ea, medic fiind, a înţeles că viaţa i se stinge cu fiecare zi, deoarece boala progresa. Şi la un moment dat a avut un vis. Se afla într-un loc necunoscut. Brusc a văzut în faţa ei o Femeie înaltă şi dreaptă, îmbrăcată în veşminte lungi, care stătea cu spatele la ea. Chipul nu i se putea vedea, iar în jurul capului avea o aureolă strălucitoare, de parcă soarele lumina natura din jur. Şi atunci Prascovia a auzit un glas:
- Vrei să mai trăieşti? Roag-o pe Ea!
S-a uitat în jur - nu era nimeni.
- Cine ar putea fi? - a gândit.
Căci tocmai să trăiască îşi dorea. Şi a început să se roage:
- Femeie! Lasă-mă să mai trăiesc!
Dar femeia parcă nu auzea. Atunci a răsunat din nou glasul cel tânăr:
- Roag-o!
Prascovia a repetat:
- Femeie, lasă-mă să mai trăiesc, fiul meu încă nu s-a realizat în viaţă!
Dar aceea tăcea. Şi numai glasul repeta mereu:
-Roagă-te! Roag-o pe Ea!
Iar Prascovia i-a răspuns glasului pe un ton răstit:
- De ce să mă rog, Ea nici măcar nu îmi dă atenţie!
-Dar tu roag-o. Ea este atotmilostivă!
Şi Prascovia a început iarăşi să se roage. Şi deodată a auzit un glas blând, încet:
- Dar tu nu crezi în mine!
- Voi crede - s-a jelit Prascovia. De acum încolo voi crede!
- Atunci e bine - a răspuns Femeia. Îţi voi mai da întocmai cinci ani de viaţă, vei aranja treburile fiului şi îţi vei duce traiul pe pământ în fapte bune şi în pocăinţă. Îmi este milă de voi toţi. Umblaţi pe pământul meu, respiraţi harul, dar în cămara lui Dumnezeu nu păşiţi. La biserici nu mergeţi şi nu vă rugaţi... Nu slava omenească are preţ ci slujirea înaintea Domnului. În pace trebuie să trăiţi pe pământ, dar neamurile toate luptă. Domnul pacea v-a adus-o, dar voi nu înţelegeţi...
Prascovia s-a trezit şi a plecat în fugă la biserică. Şi-a cumpărat carte de rugăciuni şi a aflat ce înseamnă spovedania, împărtăşania, maslul şi cum este corect să se închine. Nu a mai lipsit de la nici o slujbă dumnezeiască. Ore întregi nu se ridica din genunchi, stând la icoana Maicii Domnului. În această perioadă fiul ei s-a orânduit iar ea şi-a pus în ordine toate treburile pământeşti. Boala, după cât se părea, bătea în retragere. Prascovia s-a căit adânc înaintea Domnului pentru păcatele ei(mândria şi iubirea de sine) pe care le-a săvârşit prin lipsa de înţelegere, prin nedorinţa de căuta adevărul. Celor credincioşi le-a cerut iertare şi a înţeles că, în general, credinţa este darul lui Dumnezeu.
Cea atotmilostivă - Maica Domnului - i-a descoperit adevărul şi i-a dat timp pentru pocăinţă şi curăţire.
''Fiecare are dreptul să aleagă binele sau răul. Şi, potrivit cu alegerea făcută, suntem apoi judecaţi'' - şi-a încheiat ea povestirea.
Prascovia ne-a poruncit să-i pomenim pe toţi cei vii în biserici şi mânăstiri, să dăm pomelnice ''pentru sănătate'', iar pentru cei răposaţi să dăm pomelnice ''pentru odihna sufletului''.
- Să nu îmi puneţi monument funerar - a spus ea - ci o cruce simplă şi să semănaţi flori. Să îngropaţi fără fast trupul meu şi să nu-mi faceţi pomeni gălăgioase. Acestea nu mă vor ajuta. Mai bine duceţi merindele la biserică, acolo se şi face pomenirea. Eu am lăsat din timp moştenire la mânăstiri ceea ce am putut din averea mea. Sufletul va avea nevoie pe lumea cealaltă de ''ajutorul lor grabnic''. Vă rog să nu mai beţi băuturi alcoolice tari. Mai bine beţi puţin vin de casă. Să vă închinaţi peste tot şi să închinaţi totul: şi mâncarea, şi locuinţa, şi patul. Să nu uitaţi nici o clipă de Dumnezeu. Eu uitasem, păcătoasa.
Noi o ascultam şi nu înţelegeam ce se întâmplă cu ea. Oare îşi pierduse, într-adevăr, minţile?... Era cu totul alta faţă de cum era înainte. Claritatea vorbirii, a privirilor, blândeţea, sinceritatea şi chiar însufleţirea se observau în cuvintele ei.
După cât se părea, din Prascovia ieşea lumina caldă a binelui, a iubirii şi a iertării.
Până să ne gândim la ceea ce avea să ne aducă următoarea ''zi a despărţirii'', ne-am ocupat cu treburile noastre zilnice, iar clipa fatală se apropia. Sora mea era la fel, pe deplin conştientă. Mânca, se ruga, citea Psaltirea. Începuserăm deja să ne gândim la drumul de întoarcere - ea, chipurile, mai avea cinci ani de trăit... Când, deodată, exact la ora indicată ea a început să se agite, s-a ridicat puţin din pat, a tras cu zgomot aer în piept, a expirat şi... i-am văzut deja trupul neînsufleţit, care se răcea şi nu mai simţea nimic. Un ţipăt de groază a izbucnit din pieptul meu. Cele văzute în vis deveniseră realitate...
Am făcut totul aşa cum ne-a poruncit. Ne-a fost ruşine pentru faptul că ne-am îndoit. Noi, ''cei absurzi'', am avut ceva de învăţat. Căci moartea nu ocoleşte pe nimeni - acest lucru este inevitabil pentru fiecare. Dar, atâta timp cât trăim, suntem îndârjiţi în necredinţa noastră nestăpânită, în mândrie şi suntem convinşi că oamenii pot face totul. Nimic nu putem face, toate sunt în puterea lui Dumnezeu - şi a milui, şi a pedepsi.
Trebuie doar să ne folosim corect de viaţa pământească vremelnică pentru a dobândi viaţa veşnică. Atunci când Domnul ne cheamă, nu mai putem face nimic. Aici, pe pământ, avem posibilităţi nelimitate pentru curăţirea sufletului şi a trupului.(''Minunile vremurilor din urmă'' - Editura Egumeniţa 2005)

Niciun comentariu: