miercuri, 27 octombrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII

Bogatul nemilostiv


Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)

Fraţi creştini,


Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr este bine cunoscută. Bogatul,lacom şi zgârcit,petrece şi se veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece,băuturi şi mâncăruri alese,în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă la uşa lui.
Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze mulţimile din toate părţile Palestinei.Se răspândise pretutindeni zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni;vindecă tot felul de dureri,tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum.Toată lumea alerga să-i vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.
Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie personală,precum şi mulţi săraci,amărâţi şi necăjiţi,Mântuitorul zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a unui sărac,tabloul bogăţiei,al măririi şi confortului şi tabloul sărăciei,al necazurilor şi suferinţelor.Iată deci, două vieţi,două trăiri deosebite foarte mult între ele.Blândul Iisus începe a vorbi cu glas rar şi dulce:
- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon,veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit.Iar un sărac,anume Lazăr,zăcea înaintea porţii lui plin de bube,poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului;dar şi câinii venind,lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr.Dar iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.
Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele demonilor.Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi şi o mare îngâmfare pentru cei săraci.Aceasta s-ar părea la prima vedere,dar lucrurile nu stau aşa.
Dacă sunt bogaţi în iad,fără îndoială că sunt şi săraci şi dacă sunt săraci în cer,negreşit că sunt şi bogaţi.Să nu căutăm în altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi.Vedem pe săracul Lazăr dispreţuit,flămând şi gol,cum îngerii l-au dus în sânul lui Avraam,care a fost un om bogat,că ştim din istoria sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.
Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac.Aceasta o spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi,iar cei bogaţi să nu piardă nădejdea în mântuirea lor.Dar trebuie să recunoaştem că bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului.Însuşi Mântuitorul zice:"Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei ce au avuţii!Mai uşor se mântuieşte cel sărac,cel lipsit,fiindcă nădejdea lui este întemeiată pe Împărăţia cerului,pe fericirea veşnică a raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce trece din viaţa lui,se apropie de grădina fericirii veşnice.De aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea aceasta trecătoare.
Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit,căci au folosit banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui Dumnezeu,au făcut spitale,şcoli şi orfelinate,pentru binele aproapelui.Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru luminarea poporului.Toţi aceşti oameni bogaţi,care au făcut o mulţime de fapte bune,Dumnezeu i-a numărat cu Avraam,Isaac şi Iacov,în Împărăţia cerească.
Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice.Prin Harul Sfânt pe care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine,Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă pentru trebuinţele trupului.
Prin urmare,nu ne este iertat să nu deschidem ochii la nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de la noi avem,ci sunt de la Dumnezeu.El ne-a dat înţelepciune şi sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate.De aceea nu sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor,a petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de încurajare.Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa,să-i căutăm noi,căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.
Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului pentru nepăsarea lui,pentru împietrirea inimii la suferinţa lui Lazăr cel gol,nemâncat şi bolnav,de la uşa casei lui. Această împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie,din gătelile şi zorzoanele pe care le punea pe el.Sfânta Evanghelie ne spune mai departe,că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.
Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa celor ce ajung acolo în acel loc de chin.Dar dreptul Avraam i-a răspuns:"Fiule,adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta,şi Lazăr,asemenea,pe cele rele;iar acum aici el se mângâie,iar tu te chinuieşti.
Aşadar,la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care le-a trăit în desfătări şi chefuri,în beţii şi lăcomii?La ce i-a folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii,dacă a câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a văzut,dar acum e prea târziu.
Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi,care dacă începi să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet,te întrerup căci nu pot suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu.Nu mai vorbim de atâţia care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta trecătoare,care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi avere eşti în rai,iar de nu le ai,eşti în iad.Aşa sunt mulţi care şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.
Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o grădină ca un adevărat paradis.Am încercat,zicea preotul, să vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti,dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte,grăindu-mi cu sfidare:"Dragul meu,mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri,căci raiul meu iată-l,acesta este!şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.
Peste cinci ani,l-am vizitat din nou pe prietenul meu,dar vai,ce schimbări grozave!Grădina era uscată, prăpădită,casele ruinate,iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani.Un copil îi murise înecat,fata eşuase în căsătoria ei,iar tatăl se îmbolnăvise de supărare.Mai avea o fată pe care am auzit-o întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă,eu merg până în oraş,ce-ai dori să-ţi aduc de acolo? Chinuit de boală bătrânul răspunse:"Un ştreang să-mi aduci,un ştreang să-mi termin zilele,căci nu mai pot.
Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevărat iad.Aşa este cu raiul acesta vremelnic,pământesc;umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor.Câţi nu sunt care prin căsătorie şi-au agonisit de toate,şi-au văzut multe visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a mers bine până la o vreme,dar deodată ca din senin au căzut în mari nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat,au suferit diferite accidente, boli,a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu raiul lor.
Aşa este fericirea aceasta scurtă,ca un vis frumos, iar după ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic,nici nu-ţi mai aduci aminte exact cum a fost visul.De aceea primii creştini şi toţi sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică, fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de astăzi.
Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi este existenţa sufletului şi nemurirea lui.Vedem cum Lazăr a lăsat aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit,iar sufletul lui s-a dus în fericirea din rai.Vedem cum şi bogatul a lăsat trupul cel îmbuibat,distrat,îmbrăcat şi împodobit,tot aici în lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui a fost dus de către demoni în flăcările iadului.De acolo din foc,Dumnezeu a voit să-l vadă el,bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din fărâmiturile de la masa lui.
Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază pe aceste două adevăruri mari:nemurirea sufletelor şi învierea trupurilor.Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au muncit mintea şi conştiinţa oamenilor.Este suflet în trup şi viaţă după moarte?
La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt:Nu!Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund:O fi,n-o fi!Îndoielnicii,bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei:Poate da,poate nu!Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul există liber şi nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură chiar de la început.În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu.Când moare,trupul se întoarce în pământul din care a fost luat,iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care l-a dat.Sufletul este duh creat de Dumnezeu,scânteie din dumnezeire,nemuritor,care preţuieşte mai mult decât valoarea lumii întregi.Nu ne putem închipui religie creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.
Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi.Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea veşnică.Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi,ne arată clar că există suflet şi viaţă veşnică,fericită pentru cei drepţi.În ce priveşte pe cei răi,nici sufletele lor nu mor,ci trăiesc veşnic,dar se chinuiesc în iad.Existenţa sufletelor şi nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul,căci după ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.
Sufletul este duh imaterial,care nu se poate nimici şi este înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale.El are raţiune,voinţă şi sentiment. ufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac.După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi trebuie să plecăm de aici într-o altă lume,în altă patrie veşnică.Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat,la Dumnezeu Creatorul,ca un porumbel călător ars de sete.
Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice:"Ne-ai făcut pentru Tine Doamne şi neliniştit este sufletul nostru,până ce se va odihni în Tine. Aşadar există suflet şi este nemuritor.Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu,locuinţa din cer după care suspinăm.Fără suflet am fi călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după moarte.Dar prin suflet simţim,cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi,îngrozit de chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr acasă la tatăl său,că mai are cinci fraţi,să le spună şi lor chinul lui,să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el în iad. Avraam le-a răspuns:"Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte de ei!Dar bogatul a zis:"Nu,părinte Avraam,ci dacă cineva dintre morţi se va duce la ei,se vor pocăi.
Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui,îi e milă de ei,dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat.El ar fi vrut ca Lazăr să învieze,ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă.Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar învia cineva poate ar crede şi ei.
Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a înviat pe fiica lui Iair,pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel mort de patru zile.În loc să ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce.În timpul răstignirii Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult,căci a înviat pe mulţi morţi din mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi,care umblau prin Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor,spunându-le ce au văzut pe dincolo.Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi,dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei.Cerul se întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau,iar ei nu vedeau,nu auzeau şi nu simţeau nimic.
Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu,devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat;deci acei care vin numai de formă la biserică,nu cu scopul bine întemeiat de a-şi mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu. Acestora,spune Sfânta Scriptură,că li se propovăduieşte ca să le fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus nimeni.Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea pilde şi predici,atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat Dumnezeu,iar noi să fi rămas tot în păcat,tot în necredinţă până la moarte.
Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi necredincioasă şi nestatornică,fiindcă nu caută Împărăţia lui Dumnezeu,ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi.Unora poţi să le spui orice le-ai spune;poate să se răstoarne pământul,pot să învieze morţii,ei nu vor alt rai,nu vor altă viaţă veşnică,ci o vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici un folos.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un adevărat rai,dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în mâncăruri şi băuturi,distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi tot se sfârşeşte,căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.
În legătură cu raiul acesta pământesc,mi-aduc aminte de o istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu toate bunătăţile,dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un gard de zid înalt,iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur împrejurul grădinii,văzu o spărtură în gard,dar era prea îngustă ca să se poată strecura prin ea.Tot gândindu-se şi judecându-se ce să facă îşi zise: ştiu ce voi face,voi răbda câteva zile de foame, voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă.Zis şi făcut.După trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină,apoi începu să mănânce cu lăcomie.
După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde intrase.Ce-i de făcut?N-am cum să scap de aici,zise vulpea,decât să fac iarăşi foamea ca să slăbesc.Răbdă iarăşi trei zile şi slăbind se strecură afară.Când se văzu scăpată,privind spre grădină zise:
"Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele tale,dar ce folos am avut eu?Cât am mâncat,atât am răbdat şi cum am intrat,aşa am ieşit!
Ce istorioară plină de înţeles sufletesc,fraţi creştini!Aşa se întâmplă şi cu noi,căci cum am intrat în lumea aceasta,aşa vom ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi.Lume,lume,cât de dulci sunt roadele şi amăgirile tale,dar ce folos ne rămâne nouă din ele?!De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras,frumos,voinic şi tare,iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană o vezi slăbită,uscată şi de nerecunoscut.
Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale,căci fiecare are grijă mai mult de acest bogat,de trup.Toată ziua şi toată noaptea aleargă pentru el.
Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube,slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului.Bubele sunt patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup,iar câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să adâncească rănile.
Să ne fie milă de Lazăr de sufletul nostru şi să începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim,să-l adăpăm,să-l spălăm de răni şi să-l îngrijim.Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere Domnul Hristos socoteală de el.Hrana,băutura şi îngrijirea sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu,rugăciunile,cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe.Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung cu untdelemnul faptelor bune,al milostivirii către toţi lipsiţii sufleteşti şi trupeşti,ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.
Să fim gata şi noi,spălaţi şi curăţaţi de toate bubele,de toate păcatele noastre,că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul părintelui Avraam,în grădina fericirii.


Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru,Părinte al îndurărilor şi al milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să ne facă să înţelegem voia Ta,ca să ne întoarcem la Tine,mai înainte de a veni sfârşitul nostru,ca atunci să fim găsiţi pe drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la locul cel fericit,în sânul părintelui Avraam,cu toţi sfinţii Tăi.

Amin.

luni, 25 octombrie 2010

Predica la Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir


Predica la Sfantul Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir

Iubiti credinciosi,

Dupa cum stiti, spre sfarsit de toamna, la 26 octombrie, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste pe Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de Mir. Ne este cunoscut tuturor sensul, sau semnificatia, cuvantului mucenic, sau martir, care desemneaza pe acela care, urmand lui Hristos si slujind oamenilor, si-a dat viata pentru invatatura crestina, pecetluind astfel, cu sangele lui, credinta si dragostea in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.Zecile si poate sutele de mii de martiri, al caror numar si nume le cunoaste numai Dumnezeu, au intruchipat, in nevointele lor mucenicesti, ceie mai inalte si mai scumpe virtuti ale vietii crestine, printre care un prim foc il ocupa credinta, nadejdea si dragostea. Ei au pasit spre mucenicie, spre suferinta, spre martiraj, plini de o inflacarata credinta in Dumnezeu, patrunsi de adevarul de neclintit al cuvintelor Mantuitorului, care a spus:" Daca pe Mine M-au prigonit, si pe voi va vor prigoni", iar "cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa" (MarcuVIII, 35). Aceste cuvinte ale Mantuitorului Hristos, precum si altele cu acelasi sens, le-a avut mereu in fata sfantul pe care il praznuim astazi.Ca sa intelegem mai bine cine a fost acest sfant, cand a trait, ce fapte de seama a infaptuit, pentru a merita cinstea ce i se da de veacuri, sa intoarcem filele istoriei cu multe veacuri in urma, cu aproape 17, cand a trait Sfantul Dimitrie..Este vorba de sfarsitul veacului al III-lea si inceputul celui de-al IV-lea al erei noastre crestine. El s-a nascut in partea de rasarit a imperiului roman, in provincia Iliria, care pe vremea aceea cuprindea Bulgaria de astazi, Iugoslavia si Grecia.Marele imperiu roman era condus in acea vreme de cunoscutul prigonitor al crestinilor, imparatul Diocletian, impreuna cu Maximian, un alt asupritor al religiei crestine. Acestia au dat mai multe decrete sau legi de persecutie impotriva crestinilor, ordonand daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor crestinilor si arderea cartilor sfinte.
Ambii imparati pretindeau sa fie adorati ca niste zei, dar crestinii, desi se supuneau statului, potrivit indemnului Sfantului Apostol Pavel: "Supuneti-va stapanilor, caci legile sunt randuite de Dumnezeu", totusi, nu puteau sa-i cinsteasca pe imparatii pagani si in general pe oricare alt imparat, ca pe Dumnezeu, intrucat ei socoteau ca singurul imparat pe care trebuie sa-l adore, sa-l cinsteasca intocmai ca pe Dumnezeu, este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru pacatele intregii omeniri. Aceasta a fost epoca in care s-a nascut, in casa voievodului din cetatea Solunului - Salonicul de astazi, oras situat in partea de nord a Greciei, Sfantul Dimitrie, cel care avea sa fie ostasul si mucenicul lui Hristos.In Vietile Sfintilor, ni se spune ca tanarul Dimitrie crestea in virtute si in cunoasterea legii lui Dumnezeu. Atat de mult era el laudat pentru inaltele calitati pe care le avea, fiind drept si curat cu inima, incat imparatul Maximilian, auzind de intelepciunea si virtutile ostasesti ale lui Dimitrie, l-a ridicat la rangul de dregator sau voievod al Salonicului, dupa moartea tatalui sau, care fusese de asemenea mare dregator al cetatii. La solemnitatea inscaunarii sale ca dregator, imparatul i-a dat urmatoarea porunca:" Sa-ti pazesti tara si sa o cureti de crestini, ucigand pe toti cei care nu mi se inchina mie si cheama numele lui Hristos".Ajuns conducator al cetatii, Sfantul Dimitrie a inceput sa protejeze pe crestini si sa invete el insusi cuvantul lui Dumnezeu, fara sa se teama de imparat. Vietile Sfintilor ne spun ca multi inchinatori la zeii pagani au fost adusi la credinta adevarata prin ostenelile Sfantului Dimitrie.Vestea despre apararea crestinilor si despre faptul ca insusi Dimitrie este crestin, a ajuns la urechile imparatului. Ca sa se convinga daca cele auzite sunt adevarate, imparatul Maximian trece prin cetatea Solunului si chemandu-l pe Dimitrie la el, il intreaba daca este crestin, iar la raspunsul sau afirmativ, imparatul il sfatuieste sa se lepede de Hristos, sa aduca jertfe idolilor si zeilor pagani, caci in caz contrar il va ucide.
Stiind dinainte ce-l asteapta, Dimitrie porunceste administratorului, pe nume Lupu, care se ingrija de averea sa, sa imparta toata averea mostenita de la parinti, oamenilor nevoiasi, vaduvelor, orfanilor si sa elibereze robii pe care ii avea. Din acel moment, administratorul, vazand dragostea lui Dimitrie pentru Hristos, devine si el ucenic al Domnului.Aceasta se intampla in toamna anului 303-304, cand Sfantul Dimitrie este aruncat in temnita din ordinul imparatului Maximian. Acestui imparat, ca si altora din vremea prigoanelor crestine, ii placea sa asiste la luptele din circuri sau din arene si avea un luptator urias, pagan, pe nume Lie, care pe toti cu care se batea ii biruia si ii arunca in sulitele ce se aflau infipte in pamant, in jurul locului de lupta. Multime de pagani si crestini, in special din cei condamnati la ani grei de inchisoare, erau obligati sa lupte cu acest urias Lie, cazand prada sulitelor intinse.In vremea aceea, un crestin evlavios, anume Nestor, prieten cu Sfantul Dimitrie, vazand cum uriasul ucide atatia oameni si cum se veseleste paganul imparat la vederea acestui spectacol salbatic, merge la inchisoarea unde se afla sfantul si ii spune;" Dimitrie, imparatul se bucura foarte pentru faptele lui Lie si inima ma impinge sa ma lupt cu acesta si sa-1 birui. Pentru aceasta, te rog binecuvanteaza-ma si intareste-ma, ca sa-l biruiesc". Sfantul, facandu-i semnul Sfintei Cruci pe frunte, i-a zis:" Du-te, pe Lie il vei birui si pe Hristos il vei marturisi". Iesind Nestor din inchisoare, a inceput sa strige in gura mare: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta sa-l inving pe Lie" si prezentandu-se in arena, isi exprima dorinta de a lupta cu uriasul pagan si, ca in lupta de odinioara dintre David si uriasul Goliat, Nestor reuseste sa-l arunce in suliti pe pagan si in felul acesta a luat sfarsit spectacolul sangeros.Imparatului Maximian i-a parut rau de moartea lui Lie si l-a chemat la sine pe Nestor si l-a intrebat:" Cu ce farmece ai reusit sa-l invingi pe Lie?", iar Nestor a raspuns:" Eu, imparate, nu cu farmece l-am invins pe Lie, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul cel adevarat". Auzind aceasta, imparatul a poruncit sa i se taie capul, implinindu-se astfel cuvintele Sfantului Dimitrie, ca Nestor va marturisi pe Hristos.Ulterior a aflat imparatul ca Nestor a fost imbarbatat de Sfantul Dimitrie si atunci a poruncit sa fie ucis si acesta. Mergand ostasii in temnita, au gasit pe sfant ingenuncheat la rugaciune si repezindu-se asupra lui, l-au strapuns cu sulitele, iar Sfantul Dimitrie a primit in felul acesta cununa muceniciei pentru Hristos. Era tocmai in ziua de 26 octombrie, anul 304 dupa Hristos.Inainte de a-si da obstescul sfarsit, Dimitrie a pronuntat cuvintele:" Hristos a murit pentru pacatele noastre, eu mor pentru adevar si credinta adevarata". Slujitorul sau credincios, Lupu, a luat toga sa de purpura, plina de sange si inelul sau de general si a inmormantat ramasitele pamantesti in orasul Tesalonic.Mai tarziu, dupa ce au incetat prigoanele impotriva Bisericii crestine, un crestin evlavios, pe nume Leontin, a zidit pe locul unde a murit Sfantul Dimitrie, o biserica mare si frumoasa. Cand se sapa la temelia bisericii, s-au gasit sfintele moaste, din care a izvorat mir si multi credinciosi, inchinandu-se sfintelor moaste ale Sfantului Mare Mucenic Dimitrie, s-au vindecat de multe boli.
Crestinii evlaviosi din Tesalonic au asezat sfintele moaste intr-un sicriu ferecat in aur si argint, in Biserica cu hramul Sfantul Dimitrie din Tesalonic, unde se afla si astazi. Iata de ce, iubiti credinciosi, Sfanta noastra Biserica Ortodoxa praznuieste si cinsteste in chip cu totul deosebit amintirea Sfantului Dimitrie, Izvoratorul de Mir.Sfantul Mare Mucenic pe care il praznuim astazi, este socotit ca un izvor al bogatiei si belsugului, incheind perioada de toamna, asa cum Sfantul Mare Mucenic Gheorghe deschide perioada de primavara. Amandoi au fost ultimii generali romani crestini, ucisi in persecutie.Asa cum minunile si faptele Sfantului Dimitrie au trezit constiinta crestina si au intarit pe crestini in convingerile lor religioase, in dragostea fata de Dumnezeu si de oameni, in urmarea adevarata a lui Hristos, tot asa si noi astazi, luand pilda de tarie in credinta, in dragostea pentru aproapele si pentru oameni, sa cinstim prin toata fiinta noastra pe cel ce a trait si murit pentru Hristos, cantandu-i imn de lauda, asa cum au cantat si crestinii de-a lungul veacurilor si cum se aud si astazi in cetatea sa sfanta, Tesalonic, in alte cetati si in Bucurestiul nostru, in special la Sfanta Patriarhie:

"Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea, purtatorule de chinuri, Dimitrie, pe tine, cel ce ai biruit pe pagani. Deci precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet ai facut pe Nestor, asa, Sfinte Dimitrie, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne daruiasca pace si mare mila", acum si pururea si in vecii vecilor, Amin !

vineri, 22 octombrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

Despre Iad


Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

Fraţi creştini,


Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.
Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: "Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!
Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?
În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.
În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.
Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.
Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: "Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.
Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: "Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.
Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.
Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?
Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.
Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.
Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.
În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.
Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: "Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: "Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
Nu în zadar Mântuitorul mai spune: "De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge.
În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.
Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.
Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.
Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.
Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.
Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.
Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.
Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.
Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.
Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.
Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.
Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.
Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: "Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea! A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.
Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.
Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.
Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: "Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă�. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.
Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.
Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.
După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.
De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.
Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.
Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.
Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.
Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.
Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.
Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.
Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.
Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.
Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.
Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.
Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:
- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.


Rugăciune
Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.
Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

vineri, 15 octombrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII


PREDICĂ LA DUMINICA A XXI-A DUPĂ RUSALII

Pilda Semănătorului

Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI

Fraţi creştini,


Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.
În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească Cuvântul lui Dumnezeu.
Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.
Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.
În Vechiul Testament avem expresiile: "Aşa zice Domnul!, "Aşa grăieşte Domnul!, "Fost-a Cuvântul Domnului către mine!.
În Noul Testament Domnul Hristos zice: "Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine! În altă parte zice: "Vă rătăciţi neştiind scripturile! Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.
Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.
Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.
Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.
Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: "Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde.
Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.
Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.
Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.
Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.
Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.
Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.
Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.
Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.
Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.
Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.
O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.
Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.
Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.
Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.
Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.
Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.
Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.
O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.
Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.
Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.
Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.
Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.
Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?
Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: "Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine!Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: "Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.
De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!
Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.
Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.
Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: "Cine are urechi de auzit să audă! Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.


Rugăciune
O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.
Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.


AMIN.

sâmbătă, 9 octombrie 2010


PREDICĂ LA DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

Învierea fiului văduvei din Nain


Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca VII, 14)

Fraţi creştini,


Parabola evanghelică de astăzi este minunat ilustrată de pictorul evanghelist Apostolul Luca şi ne inspiră multe învăţături duhovniceşti.
Într-o cetate numită Nain,moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve.Cine ar putea spune durerea ce sfâşia inima acestei mame! Strigătele ei de durere şi rugăciunile fierbinţi storceau lacrimi şi din inimile cele mai împietrite.Această mamă îndurerată dusese pe acelaşi drum spre cimitir şi pe iubitul ei soţ,iar acum îşi ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieţii.Cufundată în plâns mergea în urma sicriului,către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump.
Nimic nu e mai jalnic în Orient,şi nu numai, decât aceste feluri de ceremonii. Dar în această parte de lume,în asemenea ocazii în frunte merge un rabin,apoi urmează femei îndoliate care merg înaintea coşciugului conducând convoiul funebru.Rabinii zic aşa,că femeia care a adus moartea în lume prin păcat,tot ea să fie aceea care să conducă la mormânt victimele morţii.Aşa că la înmormântare şi mai ales a tinerilor,vin femei în număr mare cu părul despletit,în dezordine,altele plătite chiar ca să jelească,scoţând ţipete ascuţite şi înfiorătoare.Ridică mâinile spre cer şi îşi bat pieptul,plâng cu lacrimi fierbinţi,îşi sfâşie veşmintele şi îşi smulg părul.În acest timp cântăreţii folosind multe instrumente,scot sunete ascuţite, surescitând nervii.
La această înmormântare însă era şi mai dureros fiindcă mama mortului care era şi văduvă ducea la groapă pe singurul ei copil.Deodată în faţă pe acelaşi drum, se arată un alt cortegiu tot aşa de numeros însă cu totul deosebit.Bucuria strălucea pe toate feţele,iar toate privirile erau aţintite asupra unui om care mergea înconjurat de ucenicii Săi.Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos,în al doilea an al propovăduirii Sale,în vremea Cincizecimii.Iisus venea din Capernaum unde vindecase pe fiul sutaşului şi se întorcea în Ierusalim pentru sărbătoare.Cetatea Nain se găsea pe drumul ce trecea pe la poalele muntelui Tabor,drum care se scurgea prin Samaria spre Ierusalim.
Era o zi de primăvară,către apusul soarelui,ale cărui ultime raze luminau colinele păduroase şi pitoreşti ale Galileii.Ţăranii se întorceau de la munca câmpului. Iisus împreună cu ucenicii şi cu o mare mulţime de popor se apropia de poarta cetăţii Nain.Deodată se aud ţipete lungi de durere şi plângeri pătrunzătoare. Iată însă cum cortegiul vieţii se întâlneşte cu cortegiul morţii. Iisus nu dă nici o atenţie mulţimii.O nenorocită mamă era care suferea amar şi această suferinţă atrage inima bunului Mântuitor.
Această sărmană femeie văduvă nu avea decât pe acest fiu de care moartea o despărţea aşa de crud.Azi toată lumea o compătimeşte şi mâine poate nimeni nu se va mai gândi la ea.Iisus nu cere credinţă ca sutaşului,nici nu aşteaptă să fie rugat de femeia care plânge cu lacrimi amare necerând nimic şi nimeni nu mijloceşte pentru ea.Dar Iisus vede lacrimile ei şi îi este destul.Aruncă asupra ei o privire dumnezeiască şi cu un ton plin de compătimire şi blândeţe,cu puterea autorităţii Sale zice: "Nu plânge!.El care este Stăpânul vieţii şi al morţii merge şi se atinge de pat.
Tot convoiul se opreşte;cântăreţii din flaut şi plângătorii tac şi ei şi în această tăcere profundă se aude vocea Stăpânului lumii care zice:"Tinere,ţie îţi zic,scoală-te!.Deodată aceste urechi pe care moartea le astupase pentru totdeauna, auziră porunca dată de glasul ceresc,iar tânărul ridicându-se a şezut drept şi a început să vorbească.Iisus l-a luat cu blândeţe de mână şi l-a dat mamei sale.
Ce bucurie avu această mamă când a văzut pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale.O,ce mare minune,fraţi creştini,a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat,pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu,mergând şi vorbind.Astfel tot poporul care-L urma pe Iisus şi toţi cei de faţă au fost cuprinşi de frică şi plini de bucurie slăveau pe Dumnezeu zicând:"Profet mare s-a sculat între noi,iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Aveau dreptate să se bucure căci Marele Profet,Marele Tămăduitor,era însuşi Dumnezeu întrupat.Era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său satana.Învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieţi noi, razele luminii care alungau întunericul şi sigiliul morţii.Prin învierea tânărului de astăzi,Iisus arăta că este Stăpân al morţii, că este Dumnezeu.
Învierile săvârşite de Mântuitorul au fost trei:doi tineri şi o fetiţă de 12 ani.Aceştia au fost prin urmare ,Lazăr, fratele celor două surori Marta şi Maria, tânărul din Evanghelia de astăzi şi o fetiţă de 12 ani a lui Iair,mai marele sinagogii.Dar la fiecare în parte învierea a avut loc în momente deosebite.Pe fiica lui Iair a înviat-o chiar în ziua când a murit.Pe fiul văduvei din Evanghelia de astăzi,l-a întors la viaţă tocmai când îl conduceau la mormânt şi aceasta putea să fie cam a treia zi.Pe Lazăr l-a adus chiar din temniţele iadului, fiindcă el murise de patru zile şi începuse să putrezească,ne spun Sfintele Evanghelii,iar până la Mântuitorul şi buni şi răi mergeau toţi în iad.
După ce a înviat Lazăr, Sfânta Evanghelie spune clar că Marta şi Maria au pregătit o cină Mântuitorului,iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă,deci a mâncat şi Lazăr în văzul tuturor şi a trăit mult,căci după cum ne spun sfintele cărţi el a ajuns episcop al Ciprului,iar Maica Domnului i-a dăruit un omofor.
Aceste minuni ale învierii n-au fost simple închipuiri aşa cum zic mulţi necredincioşi,căci Evanghelia spune clar că tânărul a început să vorbească,iar din tradiţie reiese că el a trăit mult şi a propovăduit minunea ce s-a făcut cu el.La fel şi cu fetiţa lui Iair,spune Sfânta Evanghelie, că Mântuitorul a poruncit să-i dea să mănânce şi tot din tradiţie reiese că ea şi părinţii ei au fost recunoscători,propovăduind pretutindeni minunea învierii.
Cine putea să fie altul, dacă nu chiar Dumnezeu,care numai cu cuvântul atotputerniciei Sale săvârşea astfel de minuni.El a zis tânărului de astăzi:"Tinere,scoală-te!.El a zis fiicei lui Iair:"Copilă, scoală-te!. El a zis lui Lazăr:"Lazăre,vino afară!.Toţi au înviat la glasul puterii Sale.
Aşa minuni au mai făcut unii prooroci şi chiar din apostoli,dar ei procedau altfel decât Mântuitorul.Ei nu porunceau morţii,ci se aşezau în genunchi,se rugau şi chemau în ajutor pe Dumnezeu pe care-L recunoşteau ca autor al minunilor. Mântuitorul Iisus Hristos,vedem că nu se roagă,ci porunceşte.Deci puterea de a scula morţii din mormintele lor nu aparţine decât lui Dumnezeu.El are această putere.
Aceste minuni se propovăduiesc de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani şi sunt mărturii clare că Iisus a fost Dumnezeu,nu om învăţat aşa cum spun necredincioşii. El a săvârşit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura şi de aceea aceste adevăruri nu au putut fi înăbuşite niciodată.Datoria noastră este de a cădea în genunchi în faţa Lui şi de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu,Iisus Hristos,Domnul nostru şi Împăratul creştinilor.Dar vai,fraţi creştini,pe acest Binefăcător al omenirii şi al sufletelor noastre,L-am uitat,L-am dispreţuit,L-am înjurat şi L-am urmărit noi creştinii care ne-am botezat în numele Său,mai rău ca evreii care L-au răstignit,căci noi îl răstignim în toate zilele cu păcatele noastre măcar că auzim şi vedem cu ochii noştri cum moartea ne desparte pe unii de alţii lăsând în urmă lacrimi şi întristări.Pe pământul acesta moartea este mai tare şi astăzi o mulţime de tineri sunt răpiţi de ghearele ei şi nu oricum,căci vedem cum mulţi se sinucid în diferite chipuri.
Într-o vară, o mamă văduvă se plângea cum singurul băiat pe care-l avea în vârstă de 20 de ani,s-a suit într-un tei să culeagă flori ca să facă bucurie mamei sale.Dar a căzut de acolo şi pe loc a murit.Cine putea spune durerea cea mare a bietei femei!
De asemenea într-un sat o fată studentă în anul trei la medicină,mai avea puţin să termine, dar a terminat cu viaţa aceasta, căci o boală nemiloasă i-a curmat zilele.Cum o mai jeleau părinţii,căci numai pe ea o aveau,cum îşi mai smulgeau părul şi se tânguiau,dar îngerul morţii parcă le zicea la toţi:fiţi liniştiţi că aşa voi veni şi vă voi lua şi pe voi,unul câte unul!
Nu va scăpa nimeni,toţi trebuie să plecăm.Şi aşa,fraţi creştini,moartea pune capăt la toate,căci orice ştiinţă omenească rămâne neputincioasă în faţa ei. Prin urmare orice are sau strânge omul,îi foloseşte numai până la groapă.Aici s-a terminat şi cu învăţătura cea multă şi cu banii şi cu mândria omenească.Trupul merge în mormânt,iar sufletul,dacă n-a auzit pe pământ glasul Evangheliei lui Iisus Hristos şi n-a trăit după legea LUI,merge în fundul iadului.
Părinţii,rudele şi prietenii,toţi se străduiesc să facă o înmormântare cât mai plăcută lumii şi aşa au ajuns unii chiar să parfumeze şi să dea cu diferite sulemeneli pe morţi ca să fie cât mai frumoşi la vedere.Alţii aduc lăutari şi-i petrec cu muzică până la groapă unde un cavou scump de zeci de mii de lei aşteaptă acest trup păcătos şi trecător. Părinţii şi lumea plâng că a murit tânăr şi nedistrat, dar nu ştiu că fiul lor sau fiica lor a murit nepregătit şi se duce în fundul iadului.Mare păcat şi mult rău aduc sufletelor aceste obiceiuri cu totul păgâneşti.
Dar cei mai mulţi nu dau nici o importanţă regulilor stabilite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru sufletele răposaţilor.Odată,un copil umblând prin cimitir cu mama sa, o întrebă cu mirare pe aceasta şi zise:
- Mămico dragă,văd că aici sunt îngropaţi numai oamenii buni,dar oamenii care înjură şi fură,care se îmbată şi fac gâlcevuri,oamenii cei răi unde sunt îngropaţi? Iată ce întrebare la un copil,dar care are un mare înţeles.Să stăm şi să gândim mai adânc, dacă suntem robii lui Dumnezeu,sau robii păcatului,ai viciilor şi patimilor sau ai virtuţilor.
În sfânta Evanghelie de astăzi vedem că Domnul Hristos a întors cu puterea Sa dumnezeiască de la moarte la viaţă pe tânărul acesta care nu cunoscuse pe Mântuitorul lumii ce venise să ne mântuiască.De moartea aceasta trupească nu scapă nimeni.Mai devreme sau mai târziu,trebuie să murim,căci aici suntem călători. Domnul Hristos n-a venit să ne scape de moartea trupească,vremelnică,fiindcă însuşi El a primit moartea cea mai grea.El a venit să ne scape de moartea sufletească,de păcatele cele grele care omoară sufletul şi-l aruncă în pieirea veşnică.De aceea judecăţile Lui sunt necuprinse de mintea noastră.
De multe ori vedem cum la unele familii mor copiii de mici,iar la alţii nu le rămâne chiar nici unul.Aşa se plângea o mamă căreia îi murise doi copii pe neaşteptate.În deznădejdea ei se revolta chiar cu cuvinte grele împotriva lui Dumnezeu.Dar într-o noapte avu un vis grozav.
Se făcea că într-un oraş se anunţase spânzurarea a doi ucigaşi fioroşi.O lume întreagă se strânsese să privească,iar în mulţimea aceea era şi ea.Toţi aşteptau cu răsuflarea oprită să vadă pe cei doi osândiţi.Iată că se arătară,iar femeia noastră uitându-se bine la ei,scoase un ţipăt de groază.Erau tocmai copiii ei care muriseră,iar acum crescuseră mari. Sub spaima acestui vis mama se trezi şi a înţeles că a fost mustrarea Celui de Sus,ca să nu-şi mai blesteme zilele şi să nu se mai certe cu Dumnezeu că i-a luat copiii.
Dumnezeu care ştie toate şi cunoaşte pe fiecare din pântecele maicii lui, lucrează în aşa chip că pe unii din părinţi care-şi pun încrederea în copiii lor,îi pedepseşte în chip tainic,în timp ce pe alţii îi scuteşte de mari necazuri ce ar putea avea din partea lor.De aceea îi ia Dumnezeu mai de mici ca să nu-i ia satana mai târziu.Câţi părinţi nu sunt care cresc câte cinci,şase copii şi până la urmă ajung să moară pe mâinile străinilor,neavând milă de la nici unul.Îi cresc cu mare grijă,cheltuiesc cu ei să-i facă fericiţi,gândind că vor avea şi ei ajutor,dar până la urmă tot în singurătate mor bieţii părinţi.
Aşa a înţeles şi mama aceasta din povestirea noastră, că fiii ei dacă trăiau ajungeau nişte criminali,şi astfel ar fi murit spânzuraţi.Vedem şi auzim în zilele noastre pe mulţi părinţi plângându-se de copiii lor,fiindcă tinerii noştri nu mai merg pe drumul vieţii,după Domnul Iisus, ci merg cu paşi repezi pe drumul morţii şi al pieirii sufleteşti,pe drumul plăcerilor şi al păcatelor.O mare decădere sufletească vedem în tineretul nostru creştin,cum le sunt alterate sufletele şi trupurile,căci s-au născut într-o lume îmbătrânită în rele şi s-au amestecat cu atâtea forme de rătăciri,încât credinţa multora s-a rătăcit,iar candelele simţirii mistice au înţepenit.
În pătura cultă mulţi îşi au propria lor religie,o religie foarte liberă, personală şi superficială.Unii din cei vârstnici îşi mai aduc aminte din copilărie de unele idei religioase,dar şi acestea sunt înăbuşite de buruienile acestui veac materialist,căci cei mai mulţi pun în cântar cele dumnezeieşti cu cele pământeşti.
Alţii sunt subjugaţi total ştiinţei profane şi au căzut atât de mult în necredinţă,încât se situează sub nivelul de viaţă spirituală al păgânilor.În pretenţiile lor, ei vor să experimenteze totul în laborator,să măsoare, să cântărească totul ca să se convingă de existenţa lui Dumnezeu.Ei judecă tot ce nu înţeleg şi tăgăduiesc tot ce nu cunosc.
Aceşti oameni culţi şi atât de puţin înţelepţi,care surâd cu un aer de superioritate,când e vorba de mântuirea sufletului,uită că în domeniul credinţei, unităţile de măsură nu mai sunt cele materiale,ci cele duhovniceşti spirituale. Aceşti oameni necredincioşi ironizează toate mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi,socotindu-le o literatură învechită,bună pentru prostime. Încrezători numai în ei,măsoară veşnicia după mintea lor limitată.Nepăsători de soarta sufletelor lor,fără nici o tresărire în faţa marilor taine care ne învăluie, ei rămân pasivi şi netulburaţi în tihna lor trupească,asemenea unor dobitoace fără raţiune.
Una din piedicile cele mai mari pe care le întâmpină omul în calea mântuirii lui este măgulirea dată de propria lui persoană.Orbit de mândrie omul nesocoteşte pe Dumnezeu,pe care nu-L putem afla decât prin umilinţă şi smerenie.Dacă iubim învăţăturile creştineşti trebuie mai întâi să le cunoaştem şi să le gustăm.Dacă nu vrem să le cunoaştem şi să le urmăm ajungem la nebunie şi îndrăcire.
Să ne întoarcem deci la cele simple şi drepte,la cele veşnice,să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne regăsim pe noi înşine,regăsindu-ne şi rostul adevărat,căci ne-am schimonosit chipul lăuntric cel asemenea lui Dumnezeu şi am rătăcit calea, trăgând mereu în plugul vieţii cu gândul spre cele pământeşti nemaivăzându-le pe cele cereşti.Preocupaţi de mijloacele existenţei,uităm de scopurile ei;umblând după poftele trupului pierdem sufletul şi cu cât trăim pentru noi înşine,ne îndepărtăm de Dumnezeu.
Să ne oprim puţin din drumul frământărilor noastre şi să ne întrebăm cu toată sinceritatea,de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic şi supus putrezirii, decât sufletul care este veşnic şi este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.De ce ne îngrijim de boala trupului,iar boala sufletului o lăsăm nevindecată aşa încât mulţi nu se spovedesc cu anii şi din neştiinţă,necredinţă sau ruşine nici ultima spovedanie nu o fac cum trebuie.
De ce iubim atât de mult împodobirile trupului,iar virtuţile sufleteşti şi faptele bune le trecem cu vederea?!De ce ne întristăm când ne pătăm hainele şi nu plângem când ne pătăm sufletul cu fel de fel de păcate?!De ce ne înşelăm şi ne duşmănim pe noi înşine prin ceea ce avem mai scump şi nemuritor,sufletul?!De ce ne amăgim cu o credinţă de suprafaţă şi nu păşim mai adânc trăind ca adevăraţii creştini?!
Să deschidem ochii sufletului şi să auzim glasul Mântuitorului când ne strigă ca să ne întoarcem de pe drumul morţii la viaţă.Şi astăzi glasul aceluiaşi Mântuitor ne cheamă pe toţi ca să ne întoarcem de pe căile fărădelegilor.Să nu zicem ca necredincioşii că nu avem păcate.Să privim trecutul nostru şi să vedem cum stăm noi cum sufletul şi dacă socotim mai amănunţit, observăm cum păcate foarte grele mulţime de creştini le fac atât de uşor.
Să zicem că nu ai pus foc la nimeni ca să-l păgubeşti,dar câte case n-ai aprins cu limba, prin vrajbă şi invidie, prin iscodiri şi minciuni?!Câte suflete n-au suferit şi nu suferă din cauza limbii unora?!Câte suflete nu se smintesc şi câţi nu se ceartă,ajungând la bătaie,câţi nu hulesc pe Dumnezeu,şi câte alte rele datorită pârâciunilor şi minciunilor lor?!
Dar ce să mai spunem de păcatul acesta mare al desfrânării şi al avorturilor care se practică pe o scară întinsă ajungând să-l facă chiar şi fetele de şcoală?! Cei mai mulţi tineri nu întreabă nici pe mamă, nici pe tată şi necununaţi la biserică se întrec în păcate ca dobitoacele.Aşa cum au văzut prin filme, zămislesc copii fără cununie, care la rândul lor fac şi ei la fel,ba şi mai rău.Apoi diavolul îi împinge la un alt păcat,căci văzând că nu se înţeleg încep să alerge pe la vrăjitoare şi descântătoare,la ghicit şi spiritism.Aşa îi spurcă diavolul ca să nu mai aibă loc duhul lui Dumnezeu în sufletele şi trupurile lor.Vai de casa aceea unde se află o femeie care merge la vrăji şi descântece.
Mulţi părinţi îşi smintesc proprii copii purtându-se cu neruşinare faţă de ei.Unii se dezbracă în faţa copiilor lor şi fac chiar glume proaste în faţa lor,sau dorm amestecaţi şi fără de nici o grijă,fără să gândească cum gânduri urâte şi viclene încolţesc în mintea şi inima acestor copii.Nu este îngăduit unui tată să doarmă cu fiica sa în pat după 7 ani,sau unei mame să doarmă cu fiul ei după vârsta aceasta şi nici fraţi cu surori,fiindcă copiii veacului acestuia au simţurile foarte dezvoltate şi ajung la păcate grele,pentru care părinţii vor da seama înaintea lui Dumnezeu.
Mare dezastru sufletesc a reuşit diavolul să facă în sufletul tineretului prin fel de fel de filme,teatre şi distracţii imorale.Diavolul a învăţat chiar pe unele femei să-şi vândă trupul şi sunt sigur că astfel de femei nu ştiu ce e păcatul şi nu s-au spovedit niciodată.Tot un păcat mare este să ţineţi în casă reviste cu poze imorale care nu sunt altceva decât icoanele curvarilor.În casa unde se află astfel de tablouri,Dumnezeu nu ascultă rugăciunea şi vai de casa aceea în care rugăciunea nu e primită.
Iată idolii moderni ai veacului de pe urmă.Multe mame vin cu copiii speriaţi, damblagiţi,plini de bube,slăbiţi şi cu lacrimi în ochi spun că aşa mari cum sunt, copiii lor urinează în pat.Se întreabă de unde au această spaimă,fără să se gândească că copilaşii lor când sunt pe întuneric în casă şi apar la televizor scene îngrozitoare,ei ţipă şi tremură de frică Urmările apar mai târziu.Iată de ce femeile însărcinate n-au voie să privească astfel de scene,că de aceea se nasc copii cu duh de frică şi chiar îndrăciţi.
Mulţi tineri şi tinere şi-au îmbolnăvit corpul şi şi-au otrăvit sufletul cu astfel de blestemăţii pe care duhurile necurate le-au scos la iveală pe faţa pământului.Acestea sunt cursele diavolului, undiţele lui ca să atragă tineretul din cea mai fragedă vârstă.
Să ia aminte părinţii că vor da seama de sufletele tineretului nostru ajuns bolnav cu trupul şi mort cu sufletul de aceste păcate care-l frământă şi-l chinuiesc tot timpul.De aceea mulţi îşi mint părinţii, îi înşeală şi îi fură.Mulţi creştini cred că de aceste păcate pot scăpa uşor,plătind câte un pomelnic sau aprinzând lumânări.E uşor să facă omul lucrul acesta,mai ales acum când toată lumea are bani, dar să nu ne înşelăm şi să ştie toată lumea că nu există mântuire fără pocăinţă şi fără oprire de la fărădelegi precum şi fără împlinirea sfintelor canoane aplicate celor păcătoşi spre îndreptare.
Dacă nu ne căim din inimă şi nu plângem păcatele noastre, încă nu suntem întorşi de pe calea morţii şi a pieirii veşnice.Să ne întoarcem la mama noastră care este Sfânta Biserică,şi să ascultăm glasul Mântuitorului care ne strigă pe toţi să ne întoarcem la El.


Rugăciune
Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostiveşte-Te şi înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat.Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: sculaţi-vă, tinerilor,sculaţi-vă copiilor din drumul morţii,din drumul păcatelor şi viciilor şi veniţi ca în ziua cea mare să înviem cu toţii pentru viaţa veşnică.

Amin.