marți, 7 septembrie 2010

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

PREDICĂ LA DUMINICA ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI


Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

Fraţi creştini,


Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul - diavol - care tot din mândrie şi neascultare căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:" Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd." A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică."
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: " La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă. "
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: " Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri. " Moise a făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii, romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf. Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: " Să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare, scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: " Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru Mine? ".
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: " Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El Mântuitorul nostru să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: " Mântuieşte-ţi sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei".
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa. O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii vecilor. Amin.

Niciun comentariu: