marți, 27 iulie 2010

PREDICA ZILEI


Prăznuirea Sfântului Pantelimon - Mucenicul şi Tămăduitorul preamilostiv



În fiecare an, la 27 iulie Biserica sărbătoreşte pe Sfântul Pantelimon, „doctorul cel fără de arginţi“, martirizat în vremea persecuţiei împăratului roman Diocleţian (284-305), în cetatea Nicomidia din Asia Mică, pe când avea doar 29 de ani. Este numit „doctor fără de arginţi“ pentru că, medic fiind, a îmbrăţişat credinţa creştină, şi-a împărţit averea săracilor şi nu primea plată pentru tratamentele pe care le făcea. Evlavia populară l-a cinstit îndată după ce a fost încununat cu mucenicescul sfârşit, devenind, din împărăţia lui Dumnezeu, ocrotitor al celor ce vindecă şi ajutător al celor ce se vindecă.

Sfântul Pantelimon s-a născut în jurul anului 275, în cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, într-o familie nobilă, şi a primit numele Pantoleon, care tradus din limba greacă înseamnă „cel în toate puternic ca un leu“. Tatăl său, Eustoghie, era senator păgân al împăratului Maximian Galeriu (286-305), într-un Imperiu roman în care credinţa creştină era pricină de persecuţie, batjocură şi moarte. Cu toate acestea, mama sa, Euvula, îmbrăţişase tainic credinţa în Hristos, şi şi-a crescut copilul în dragostea lui Dumnezeu. Nu mult timp s-a bucurat tânărul Pantoleon de dragostea şi ocrotirea maicii sale, căci aceasta s-a mutat la cele veşnice, pe când el era încă era un copil. Pentru sfinţenia vieţii şi datorită fiului pe care l-a odrăslit şi crescut, Euvula a fost canonizată de Biserică şi este cinstită la 30 martie.

Rămas alături de tatăl său, a fost îndepărtat de credinţa creştină, fiind îndreptat către studiul medicinei. Ucenic al renumitului medic Eufrosin, şi-a însuşit tainele vindecării atât de bine, încât a fost chemat de împăratul Maximian la palatul său, ca medic personal. În acea vreme, persecuţiile creştinilor erau în toi, în cetatea Nicomodiei fiind martirizaţi, în anul 303, douăzeci de mii de mucenici, arşi de vii în biserica cetăţii, în timpul Sfintei Liturghii. Pe aceştia, Biserica îi sărbătoreşte la 28 decembrie. Dintre ei, Sfântul Antim, episcopul cetăţii, a reuşit să scape şi, alături de el, preotul Ermolae. Scăpând de prigoană, preotul Ermolae se ascundea într-o casă. Pentru că trecea zilnic prin faţa acelei case, în drum spre Şcoala de Medicină din Nicomidia, tânărul Pantoleon a fost remarcat de Ermolae şi chemat pentru a sta de vorbă. Aşa a înţeles că ştiinţa medicală nu rodeşte decât în faţa lui Hristos, Care vindecă şi aduce mântuirea fără nici o plată. Timpul trecea şi, la calea către învăţătorul Eufrosin în ale vindecării trupului, Pantoleon a adăugat popasul la casa preotului Ermolae, cel ce îl povăţuia în tainele lui Dumnezeu.

Pe când se întorcea acasă de la cursurile lui Eufrosin, Pantoleon a întâlnit un copil mort după ce fusese muşcat de o năpârcă. Socotind că era vremea să încerce învăţăturile despre care îi vorbise Ermolae, chemă în ajutor numele Domnului Hristos, şi îndată copilul se ridică, iar năpârca muri. Văzând acestea, fugi îndată la preotul Ermolae şi ceru să primească Sfânta Taină a Botezului. Şi a rămas alături de acesta vreme de opt zile după Botez, iniţiindu-se şi mai mult în tainele credinţei. Auzind împăratul că preotul Ermolae continuă să slujească lui Hristos, a fost prins şi martirizat prin decapitare, în anul 305, iar Biserica noastră îl prăznuieşte la 26 iulie. Întors acasă, tânărul Pantoleon a ascuns că este creştin, spunându-i tatălui său că, în timpul cât a lipsit de acasă, a tratat pe un bolnav la palat. Între timp, însă, căuta să-şi convingă părintele de zădărnicia închinării la idoli. Într-o bună zi, a fost adus la senatorul Eustoghie un orb care îşi risipise întreaga avere la doctori, fără nici un rezultat. Chemându-şi fiul să-l cerceteze, află de la Pantoleon că va fi vindecat prin puterea Stăpânului său. Făcând semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi rugându-se lui Hristos să-l tămăduiască, îndată bărbatul şi-a recăpătat lumina vederii. Recunoscător că prin puterea lui Dumnezeu a fost vindecat, a cerut să fie primit în rândul creştinilor. Şi a fost botezat atât el, care fusese vindecat, cât şi Eustoghie, tatăl lui Pantoleon, martor al minunii. La puţin timp după botez, Eustoghie trecu la cele veşnice, încreştinat, iar toată averea sa rămase lui Pantoleon. Cunoscând cuvintele Mântuitorului, Care îndeamnă pe omul doritor a moşteni viaţa veşnică: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri“, Pantoleon a împărţit întreaga sa avere săracilor, a eliberat sclavii de la curtea sa şi s-a dedicat îngrijirii săracilor, cărora nu le cerea preţ de vindecare decât să creadă în Hristos, Cel din mila Căruia erau tămăduiţi.

Vremea trecea, oamenii îşi găseau alinare trupului şi sufletului venind la doctorul Pantoleon, ajungând vestit în acele vremuri. Iar ceilalţi doctori din Nicomidia nutreau sentimente de invidie şi căutau prilejul de a-l îndepărta. Nu a trecut mult timp şi i-a fost adus doctorului fără de arginţi spre îngrijire un creştin chinuit tocmai din ordinul împăratului. Vindecându-i rănile, doctorii din cetate l-au denunţat la împărat că tratase un creştin. Iar la curtea împăratului a fost adus tocmai cel ce fusese vindecat de orbire, întrebat fiind prin ce mijloace a fost tămăduit de Pantoleon. A răspuns că a fost vindecat în numele lui Hristos şi din acea clipă a primit adevărata lumină, a credinţei. Furios, împăratul a cerut să fie decapitat, fiind prăznuit în sinaxarul ortodox în aceeaşi zi cu Sfântul Pantelimon, la 27 iulie. Deşi îl preţuia pe Pantoleon pentru devotamentul şi serviciile sale, împăratul prigonitor Maximian nu putea accepta ca doctorul său să fie creştin. Totuşi, căuta să-l scape de chinuri, îndemnându-l să apostazieze. Mai mult, în cetatea Nicomidia era bine înrădăcinat cultul zeului medicinei, Asklepios. Prin închinarea la Hristos, Pantoleon sfida atât pe împărat, cât şi pe zeul slujit de el. A fost adus în timpul judecăţii sale un paralitic asupra căruia toate eforturile celorlalţi doctori de la curte erau sortite eşecului. După ce incantaţiile către zeul Asklepios au încetat, fără folos, Pantoleon a înălţat rugăciuni către Dumnezeu, l-a luat pe paralitic de mână şi l-a ridicat din neputinţa sa, în numele lui Hristos. În loc să fie pedepsit un creştin, mai mulţi păgâni au venit la adevărata credinţă, văzând minunea săvârşită. Pentru că nici promisiunile, nici ameninţările chinurilor ce-l aşteptau nu l-au convins să renunţe la credinţa sa, împăratul a poruncit să fie pedepsit.

Cele mai crude încercări de a-l vătăma se loveau însă de Pantoleon, creştinul „cel puternic ca un leu“, în faţa slujitorilor idoleşti. Armele şi fiarele se înmuiau înaintea sa, prin puterea lui Dumnezeu fiind ferit de orice atingere. Văzând că în nici un chip nu-l pot pedepsi, împăratul a poruncit să fie decapitat. Dar la locul execuţiei, pe când călăul a ridicat sabia, aceasta s-a topit precum ceara în para focului. Din nou, creştinul nu a pierit, şi mai mulţi soldaţi l-au urmat pentru minunile sale. Când şi-a înălţat o ultimă rugăciune, din ceruri a primit răspuns: „Slujitor credincios, dorinţa ta va fi acum îndeplinită, porţile cerului îţi sunt deschise, cununa ta e pregătită. Tu vei fi de acum înainte adăpost deznădăjduiţilor, ajutor celor încercaţi, doctor bolnavilor şi teroare demonilor, de aceea numele tău nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon“, care se tâlcuieşte „preamilostiv“. Şi întinzându-şi grumazul pe tăietor, şi-a primit mucenicescul sfârşit, la 27 iulie 303, iar soldaţii i-au încredinţat cu evlavie moaştele pentru a fi îngropate, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul. Încă de atunci a fost cinstit ca sfânt, părticele din sfintele sale moaşte păstrându-se cu mare cinste în diferite lăcaşuri de cult, iar numele său a devenit hram al multor biserici sau aşezăminte sociale.

luni, 19 iulie 2010

PREDICA ZILEI


Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul


La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron şi deci era preot. Se spune că la naşterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieţi. Încă din copilărie, ţinea strict toate poruncile Legii şi se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat şi rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul şi făcură din el modelul vieţii mănăstireşti. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit şi pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioşenie şi depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soţia sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închina idolilor Baal şi Astarte.


Peştera profetului Ilie, Muntele Carmel, IsraelSfântul şi Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credinţă a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbaţii, femeile, copiii, animalele domestice şi animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau şi nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranţa că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască şi să se întoarcă la credinţă.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie şi înveşmântat cu piele de viţel, părăsi ţinutul lui Israel şi se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiţia bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista şi astăzi, şi unde a trăit şi ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure şi care aveau reputaţia unei mari cruzimi faţă de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineaţa şi carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu îşi trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea şi fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalităţii şi îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina şi uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalităţii sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină şi urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsufleţit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profeţind astfel învierea morţilor.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuţii, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veşnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea fata în faţă slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise şi de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la faţă (cf. Matei 17). Sfârşitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simţind el că zilele pe pământ sunt numărate, şi-a ales ca succesor pe Elisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viaţa aceasta pământească la viaţa cea cerească, fără a trece prin poarta morţii. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălţat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălţat la cer pe o căruţă de foc trasă de cai.

În tradiţia populară, Sf. Mare Prooroc Ilie este considerat ocrotitorul recoltelor şi a rămas în istoria Bisericii Ortodoxe ca un exemplu de credinţă şi curaj demn de urmat. Biserica Ortodoxă îi aduce multă cinstire, pentru că este pomenit ca mare bărbat şi erou al credinţei. Fiii Bisericii Ortodoxe Române au o evlavie profundă pentru acest sfânt făcător de minuni. Există tradiţii populare diferite din toate zonele geografice ale Românei, încât unitatea este cinstea deosebită care i se cuvine profetului Ilie. Oamenii cred că atunci când se întâmpla fenomene meteorologice spectaculoase, Ilie de fapt traversează cerul cu căruţa lui de foc, pentru a ne ocroti. El este mereu şi mereu în slujba binelui. Dreptatea si autoritatea precumpănesc în raport cu alte virtuţi ale sfinţilor Noului Testament. Fiind unul dintre Profeţii evrei, Biserica Ortodoxă îl cunoaşte sub numele de Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesvieanul.