luni, 24 mai 2010

PREDICA ZILEI


SFÂNTA TREIME

Preamărit să fie Dumnezeu Tatăl şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că mare este îndurarea lui faţă de noi. Binecuvântată să fie Sfânta Treime. Aceasta este tema care răsună în liturgia de astăzi. Dar misterul Sfintei Treimi îl întâlnim în toate sărbătorile anului liturgic, în toate întâlnirile euharistice duminicale. Astăzi însă, Biserica subliniază într-un mod cu totul deosebit acest mister al unităţii lui Dumnezeu în trei persoane, mister care constituie fundamentul vieţii noastre creştine.Trebuie să recunoaştem cu umilinţă că ne aflăm în faţa unui mister, că ne aflăm în faţa celui mai mare şi de nepătruns mister al credinţei noastre: misterul Sfintei Treimi, a unicului Dumnezeu în trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cum pot trei să fie unul? Sfântul Bernard, cu privire la acest mister, a spus: “A încerca să pătrunzi cu mintea acest mister înseamnă temeritate, a-l cunoaşte înseamnă viaţă, înseamnă viaţă veşnică”. Dumnezeu Tatăl, datorită bunătăţii sale, datorită iubirii sale nemărginite, îl caută pe om tocmai atunci când omul fuge de el, când se îndepărtează de prezenţa sa, de intimitatea sa. Acest Dumnezeu-iubire, cum îl defineşte sfântul Ioan evanghelistul, îl cheamă pe Moise să urce pe munte. De ce pe munte? Pentru că muntele este unul din locurile cele mai liniştite, este un loc lipsit de zgomot, un loc unde se poate medita. Muntele este locul propice de a te întâlni cu Dumnezeu: “Moise s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a urcat pe muntele Sinai, aşa cum îi poruncise Domnul” (Ex 34,4b). Dar, cum am amintit mai sus, sunt şi alte locuri unde putem să ne întâlnim şi să vorbim cu Dumnezeu, sunt şi alte modalităţi şi anume: putem să ne retragem în tăcerea, ascultarea şi meditarea cuvântului său.Moise, aşadar, urcă pe munte, pătruns de un Dumnezeu “iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate” (Ex 34,6), un Dumnezeu care dă omului abătut de la calea cea dreaptă, decăzut şi dezorientat, Legea sa, adică un indicator care să-l îndrume spre bine. Dumnezeu cel sever, drept, care pedepseşte omul pentru păcatele sale, lasă aici locul unui Dumnezeu blând şi bun, care intervine, înainte de toate, pentru a ajuta şi a salva.Unui Dumnezeu atât de blând şi bun, omul câteodată îi întoarce spatele. Dar Dumnezeu chiar şi în faţa refuzului legii sale din partea omului nu cedează, nu-l abandonează pe om, şi-l trimite pe Fiul său căci “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Aşadar Dumnezeu îl trimite pe Fiul său în lume pentru ca “lumea să fie salvată prin el” (In 3,17). Sfântul Augustin a spus: “Dacă Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi venit în lume, oamenii ar fi fost pierduţi” (Confesiuni).Faţă de Iisus Cristos, omul ca individ şi omenirea în totalitatea ei nu pot avea o atitudine de indiferenţă. Alegerea nu se poate face decât între a fi cu el sau împotriva lui. De această alegere depinde mântuirea sau osânda fiecăruia. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte şi de condamnarea celor care nu cred în Isus Cristos, a acelora care nu acceptă ajutorul său (cf. In 3,18). Cum poate fi posibil aşa ceva la un Dumnezeu care se declarase în prima lectură bun şi milostiv? (cf. Ex 34,6). Dar în realitate nu Dumnezeu ne condamnă, ci noi singuri ne condamnăm prin refuzarea unităţii cu Cristos, când nu ne interesează voinţa sa şi facem totul conform voinţei noastre. Ne condamnăm singuri atunci când crucea sa devine o imagine palidă şi plină de praf, în loc să fie semn şi chemare pe drumul cel drept, pe drumul schimbării. Crucea lui Cristos trebuie să fie pentru noi semn al iubirii lui Dumnezeu şi izvor de har. Dar, refuzând crucea, refuzându-l pe Cristos, e ca şi cum am refuza să credem în soare pentru că nu putem să-l privim şi să ni-l explicăm. Cristos este soarele, este lumina lumii, este mântuirea omului. Cine îl recunoaşte pe Cristos ca soarele vieţii sale, nu are nevoie de idolii zilelor noastre: beţia, desfrâul; nu mai trebuie să caute liniştea sa, nu mai trebuie să înlăture temerile sale, pentru că viaţa sa este iluminată, este clară, şi în dificultăţile din ea se întrevede speranţa. Căci aşa cum un singur soare iluminează lumea, la fel lumina lui Cristos inundă pe toţi aceia care cred în el. De aceea, sfântul Paul afirmă în a doua lectură de astăzi: “Fraţilor preaiubiţi, bucuraţi-vă, căutaţi desăvârşirea, încurajaţi-vă unii pe alţii, fiţi uniţi în cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2Cor 13,11). Cu cât mai mult creştinii se scufundă în Cristos, cu atât mai mult sunt uniţi cu el, formând un singur trup, al cărui cap este Cristos şi în care Spiritul său, Duhul Sfânt, care este comuniune cu Tatăl, devine principiul însufleţitor. În acest trup, toţi oamenii, datorită însufleţirii Duhului Sfânt, devin unul.Dumnezeu Fiul, prin moartea sa pe cruce, ne-a dobândit toate harurile, care ne sunt împărţite de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască. De la Duhul Sfânt primim ajutorul de a ne întoarce la Dumnezeu. De la Duhul Sfânt primim harul de a ne abandona iubirii lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne dă harul sfinţitor pe care îl primim la botez. Dumnezeu face totul prin el. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhului Sfânt îi datorăm asemănarea noastră cu Dumnezeu.Să-i mulţumim Sfintei Treimi pentru numeroasele sale binefaceri şi să fim gata oricând mai bine să ne dăm viaţa, decât să renunţăm la credinţa în ea. În Italia, în timpul persecuţie din anul 304, diaconul Euplius a fost martirizat pentru credinţa sa în Sfânta Treime. A suportat cu credinţă şi curaj tortura la care a fost supus. Judecătorul, înfuriat de credinţa şi de curajul său, îi strigă cu cruzime: “Mizerabile! Adoră zeii Marte, Apollo şi Esculap şi vei scăpa de aceste chinuri, şi vei primi avere multă”. Dar diaconul cu o voce fermă îi răspunde: “Eu îl ador pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, singurul Dumnezeu care există”. Diaconul, după ce a rostit aceste cuvinte atât de măreţe, îşi dă cu seninătate viaţa pentru credinţa sa în Sfânta Treime.Tatăl milostiv, Fiul salvator şi Duhul Sfânt Mângâietorul, iată cine animă viaţa noastră comunitară, iată cine ne dă putere în lupta cu greutăţile vieţii. Acesta este misterul Sfintei Treimi, care este mister de iubire şi de dreptate şi pe care noi nu ştim să-l explorăm dar îl recunoaştem, pentru că ne-a fost revelat de Sfânta Scriptură şi confirmat de magisteriul Bisericii. Experienţa ne confirmă că din orice mister dezlegat apar alte mistere. De aceea Sfânta Tereza a lui Isus, după îndelungi căutări, se resemnează şi recunoaşte spunând: “Cu cât înţeleg mai puţin, cu atât cred mai mult, cu atât experimentez o devoţiune mai mare”. Urmând exemplul diaconului Euplius, să avem o devoţiune şi o credinţă foarte mare faţă de Sfânta Treime şi să ne rugăm cu toţii Sfintei Treimi, ca în momentul morţii noastre să ne dăm ultima suflare în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Sfintei Treimi să ne rugăm mereu ca să ne însoţească pe drumul ce duce la muntele sfânt al lui Dumnezeu, acolo unde îl vom lăuda neîncetat pe Dumnezeu unic şi întreit în persoană.

Niciun comentariu: