marți, 31 martie 2009

Pecetea determinarilor, Pr. Lucian Grigore



Preot Lucian Grigore


Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.

Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol! În aceste condiţii pare-se că nu instituţia libertăţii dă caracterul durabil al persoanei, ci doar un anumit spirit interior al relaţionării noastre cu lumea, reacţia singularităţii noastre la ambientul posibil. Accentul libertăţii se mută astfel de pe osatura ei publică - de pe structura ei instituţională - în interioritatea unei speranţe private, individuale, lipsite de sorţi de izbândă. Libertatea încetează a mai fi o proclamaţie publică, o construcţie comună, devenind doar una finalmente individuală, o năzuinţă cvasi-ocultă, subiacentă lumii. Nu mai percepem şansa libertăţii ca pe un eveniment social, ci ca pe un reflex individual la determinările dispuse gradual în viaţa noastră. Credem că suntem liberi şi ne mântuim tocmai în măsura în care reuşim să trăim evenimentul acestei credinţe. Peste tot şi peste toate însă, se întind tentaculele determinării.

Avem un rol social, o recunoaştere, un rost precizat, o funcţionalitate specifică, o condiţionare valabilă; toate acestea nu înseamnă altceva decât că suntem perfect înfăşuraţi în această ierarhie a determinărilor existente în viaţa noastră; şi a ne mântui de determinare pare a fi o opţiune a martirajului.

Am citit şi eu, ca mulţi alţii dintre colegii mei, apelul părintelui Iustin Pârvu prin care îndeamnă poporul dreptcredincios să ceară autorităţilor române abrogarea legii care permite îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor. Am aşteptat reacţia oficială a autorităţii noastre ecleziastice. Am văzut reacţia anumitor medii culturale, reacţia credincioşilor obişnuiţi şi am socotit că nu e timp să mai stăm deoparte.

Mai mulţi enoriaşi mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate ! Este vremea muceniciei ! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.

Într-unul dintre cuvintele mele de la amvon am vorbit despre curajul mărturisirii şi despre nevoia de a ne izbăvi de frică. Am vorbit despre fricile noastre de toată ziua: despre iraţionala frică a unora dintre femeii faţă de bărbaţii cu care sunt legate prin taina cununiei - o frică ce aduce, în foarte multe cazuri, căsnicia în disoluţie; Am vorbit despre frica oamenilor de a nu-şi pierde locul de muncă; despre frica de a nu ne vătăma copiii cu toate relele lumii de acum; despre frica privitoare la vremurile ce se arată… Şi am subliniat cuvintele din Sfintele Scripturi care întăresc nădejdea noastră: „Nu vă temeţi ! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26) „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei X, 28; Luca XII, 4-5).

Am fost atenţionat că unii dintre credincioşi au perceput intervenţia mea ca pe o invitaţie la adormire, o formă prin care aş fi încercat să justific şi să cer supunere necondiţionată faţă de măsurile abuzive ale unui stat obedient închinat autorităţii globaliste. Cineva a perceput mesajul meu la genul: „Nu vă temeţi de cipuri ! Poftiţi şi vă aplecaţi fruntea !” iar eu am spus „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul…”.

Am fost încântat să observ că anumiţi ierarhi ai Bisericii noastre, în chip direct (mă refer la atitudinea tranşantă a Sinodului Mitropolitan de la Cluj), sau indirect – prin acordarea unor binecuvântări – acţionează în sensul lămuririi situaţiei create. Am fost încântat să citesc Studiul despre RFID (vezi http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/22/pe-arhiereul-nostru-doamne-il-pazeste/) realizat de Pr. Prof. Dr. Mihai Valica cu binecuvântarea IPS Teofan, un studiu precis şi extrem de bine documentat, care vine în sprijinul apelului părintelui Iustin Părvu şi care poate servi spre o definitivă informare a credincioşilor.

Am reţinut din această lucrare doar câteva pasaje care ar putea fi de interes maxim pentru credincioşi:
- „Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi o capcană a vrăjmaşului. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să se pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea;

Alte două pasaje:
- „Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID”;
- „Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi unor acte de terorism, ucideri şi crimă organizată”.

Sunt trist că o temă atât de gravă - legată de supravegherea electronică - este lăsată la îndemâna unor jurnalişti potrivnici unei îndreptări ortodoxe, fie într-un fel în care să agaseze audienţa publică şi să agreseze bunul simţ, fie într-o manieră de a bagateliza orice demers.

Victime ale unei astfel de agresiuni, comentatori cu pretenţii de buni creştini ortodocşi (şi vă rog a-mi îngădui să nu dau nume aici) se arată „acriţi” de această discuţie despre buletine şi paşapoarte purtătoare de date biometrice, revendicându-şi dreptul la tăcere. Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.

O anumită parte a presei (ca să nu spun: - o covârşitoare proporţie a ei) a prezentat problema de aşa manieră încât să cadă totul în desuet şi în ilar. Problema s-ar fi redus la faptul că „anumite cete de habotnici ortodocşi cer scoaterea dracului din paşaport şi din buletinul de identitate”. Mulţi dintre cei ce au uşurinţa de a cupla doar la ceea ce are voie presa să livreze vulgului au şi prins momeala dând frâu liber reflexului de a-i batjocori pe cei temători. Intelectualitatea nu şi-a spus în vreun fel profund şi răspicat cuvântul asupra problemei; lumea politică a pendulat între opţiuni aşteptând codul de ordine de la Bruxelles; Sinodul de la Bucureşti s-a delimitat de „iniţiativele răzleţe şi particulare” precum şi de „manifestările unor grupuri de presiune” constituite din nimeni altcineva decât din proprii păstoriţi.

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată sub nr. 638/25 februarie 2009, lăsa la aprecierea credincioşilor să opteze între noul tip de paşaport biometric şi unul simplu temporar, pentru motive de conştiinţă sau religioase, întărind afirmaţia că dobândirea unui paşaport este un drept şi nu o obligaţie.

A spune că eşti liber să te dai jos din pom - numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie - este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.
Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi - asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă - înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.

Este nedrept pentru un organism administrativ-bisericesc, oricare ar fi el, să se prevaleze de autoritate canonică pentru a-şi arunca în derizoriu proprii credincioşi, expunându-i în faţa structurilor seculare ca pe unii care ar avea în relaţia cu statul, din care înşişi sunt parte, anumite bariere de conştiinţă şi religioase. Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.
Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R.

Dăm aici doar câteva referinţe din noul Statut pentru Organizarea si Funcţionarea B.O.R. care aruncă în scenă grave disfuncţii la nivelul păstrării climatului de colaborare între ierarhia superioara şi clerul de parohie, precum şi între autoritatea ecleziastică superioară si enoriaşii care întreţin viaţa Bisericii. Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.

În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!) ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos, dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al. 1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie ! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R. !

Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii. Prin această tendinţă patronală conducerea superioară bisericească riscă să invalideze însuşi principiul durabil al sobornicităţii - care instituie rânduială potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, ci doar cele colegiale sau colective - dar atentează şi la funcţionalitatea dată de un alt principiu de ocârmuire bisericească, cel constituţional-bisericesc, potrivit căruia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie - sau se alcătuiesc - prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii.

Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte. Fie că este stipulat, sau nu, în vreun regulament sau statut, vreun drept sau altul al cuiva, mulţimea credincioşilor va avea totdeauna rezervată libertatea de a-şi exprima votul încrederii sau al neîncrederii faţă de ocârmuitori. Asta e sigur !

Urgenţa de ordin pastoral şi misionar ar fi tocmai efortul de a se reconfigura un dialog care să implice toată Biserica, toate categoriile de membri ai Bisericii, clerici de toate treptele, monahi şi credincioşi, pe tema unei reconcilieri durabile.

Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).

Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.

Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.

În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.

Îndată după 89, Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.

E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.

Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.

Avem televizor, avem maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.

La urma tuturor aşezăm şi credinţa ! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!

Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm ! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu.

Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit !

Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând ! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor !

Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde ! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.

Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).

sursa:http://laurentiudumitru.ro/blog/2009/03/27/pecetea-determinarilor-pr-lucian-grigore/

joi, 5 martie 2009

Betelul



1. Departe gîndul mi se duce
Fǎcîndu-se parcǎ prin ceaţǎ
Un cǎlǎtor fugar trecînd
Într-un amurg de searǎ

2. Avea în mîini puţin bagaj
Merindea şi toiagul
Din cînd în cînd privea-n napoi
Cu ochii trişti sǎrmanul

3. Şi deseori se uitǎ-n urmǎ
La locul pǎrǎsit de el
Şi lacrimile-ncep sǎ curgǎ
Dar cine ştie pentru ce ?

4. Rǎmîn în urmǎ a lui coline
Învǎluite-n amintiri
Acolo-i casa pǎrinteascǎ
Acolo sînt a lui pǎrinţi

5. Acoloşi lǎsǎ scumpa Mamǎ
Ce la iubit cu pǎrtinire
Încît a vrut scumpa comoarǎ
Cu orice preţ a lui sǎ fie

6. Acolo e bǎtrînul Tatǎ
L-aude parcǎ întrebînd
Eşti tu Esau s-au este Iacov
Eu nu te vǎd cǎ sînt bǎtrîn

7. Fiori parcǎ îi mai simte
Din clipa în care a intrat
Învǎluit în piei de caprǎ
Sǎ fie binecuvîntat

8. Apoi Esau parcǎ apare
În faţa ochilor plîngînd
Cum Tatǎ, n-ai pǎstrat nimic
Şi pentru mine, nimic Sfînt ?

9. Sǎ-i vinǎ oare remuşcarea
Cǎ-l înşelase pe Esau
Sau mai degrabǎ bucurie
Cǎ el e binecuvîntat ?

10. Nu Doamne nu vreau remuşcare
Cǎ însuş el sa lepǎdat
Pentru o mîncare trecǎtoare
Pe-un blid de linte mi la dat

11. Atît a preţuit el dreptul
De care eu gelos cum sînt
Am dat tot ce-am avut Stǎpîne
Casǎ, frate şi pǎrinţi

12. Eu ce-am simţit în clipa aceea
Sub mîinile Tatǎlui meu
Nu pot asemǎna cu aur
Şi nici cu lucruri care pier

13. Cînd a strigat sǎ se coboare
Bunǎvoinţa Ta din cer
Simţit-am cǎ-strecut sub paza
Şi scutul Tǎu Dumnezeiesc

14. Cînd mǎ gîndesc cǎ-mi las pǎrinţii
Îmii umezesc ochii de plîns
În schimb dacǎ Te am pe Tine
Eu nu voi fi strǎin

15. Era pe înserate
Pîn' la Haran era prea mult
Ştia cǎ n-ar sa jungǎ
Cǎ prea e obosit de drum

16. Şi-alege un loc ferit de zgomot
Apoi se uitǎ împrejur
Ce piatrǎ e m-ai potrivitǎ
Ca sǎ şi-o punǎ cǎpǎtîi

17. Lui Dumnezeu I se închinǎ
Dupǎ obiceiul Lui Isac
Un semn adînc de mulţumire
Cǎ pînǎ aici la ajutat

18. Apoi adoarme fǎrǎ grijǎ
De parcǎ n-ar fi cǎlǎtor
Cǎci paza lui o are altul
Ce e în ceruri veghetor

19. Deodatǎ în vis apare o scarǎ
Rezematǎ de pǎmînt
Şi vîrful ei atinge cerul
Şi poarta Sfîntǎ de rubin

20. S-a deschis cerul şi pe scarǎ
Coboarǎ îngeri mii şi mii
Aduc rapoarte şi duc cereri
Care s-au strîns de pe pǎmînt

21. Şi tocmai unde atînse cerul
Aceastǎ poartǎ de cleştar
Stǎtea veghind Stǎpînul lumii
Chiar Dumnezeul Preaînalt

22. Cǎci rîvna Lui pentru sfinţire
Şi gelozia Lui prea mare
Fǎcu pe Domnul sǎ rosteascǎ
O nouǎ binecuvîntare

23. De sus se-ntinde o mînǎ Sfîntǎ
Dar nu ca mîna lui Isac
Şi glasul Domnului rǎsunǎ
Sînt Dumnezeul lui Avram

24. Sǎ nu te temi de-acum Iacov
Cǎ tu eşti binecuvîntat
Şi ţie-ţi dau ca moştenire
Ţinuturile din Canan

25. Cǎci partea ta-I deosebitǎ
Şi sorţul tǎu deosebit
Voi fi cu tine pretutindeni
Deci nu te teme e nimic

26. Atunci Iacov se deşteaptǎ
O cît de tainic e acest loc
Aici e locul unde cerul
Comunicǎ cu cei de jos

27. Cu-adevǎrat în locul acesta
E Casa Celui Preaînalt
E Sfînt pǎmîntul şi ţǎrîna
Prezenţa Lui le-a transformat

28. Aceastǎ piatrǎ va rǎmîne
Ca amintire pentru veci
Cǎci eu ce am fost fugar în lume
M-am întîlnit cu Cel ceresc

29. Betel te vei numi de acuma
Casa Celui Preaînalt
Cǎ-n tine pentru a doua oarǎ
Am fost eu binecuvîntat

30. Betel tu loc de întîlnire
Tu vei rǎmîne ne uitat
Cǎci adormit fiind pe o piatrǎ
Eu am vǎzut pe Cel Preanalt

31. Şi pleacǎ fericit strǎinul
De parcǎ n-ar fi cǎlǎtor
De astǎ datǎ înspre casǎ
Şi spre Betel privea cu dor

32. Nu-I mare lucru iubit suflet
Ce stai şi-asculţi ca şi uimit
Despre Betel şi despre noaptea
În care cerul s-a deschis ?

33. Nu te gîndeşti iubite suflet
Cǎ şi tu eşti un cǎlǎtor
Şi ţie îţi lipseşte pacea
Şi tu doreşti un viitor

34. Şi tu eşti urmǎrit de ura
Vrǎjmaşului ne-n-duplecat
Şi poate chiar Pǎrinţii, fraţi
În contra ta s-au rǎsculat

35. Nu s-a aprins şi-n tine dorul
De-un ceas mǎcar de mîngîiere
N-ai vrea sǎ te-n tîlneşti cu Domnul
Sǎ-I auzi glasul „ Nu te teme ”

36. N-ai vrea sǎ se deschidǎ cerul
Sǎ vezi mǎcar şi tu în vis
Frumuseţea aceia negrǎitǎ
Care domneşte-n Paradis ?

37. Dar care poate fi secretul
Cǎ Iacob a putut sa-doarmǎ
Atît de liniştit pe piatrǎ
Cînd alţi pot nu pot sadoarmǎ

38. Tu nu mai dormi astǎzi pe piatrǎ
Cǎ perne ai poate în plus
Şi-n loc sǎ vezi poarta cereascǎ
De tulburare eşti rǎpus

39. Aceste toate ţi se-ntîmplǎ
Cǎ nu eşti dezlegat de jos
Puţin îţi pasǎ dacǎ dreptul
De-ntîi nǎscut şi tu îl porţi ?

40. De cîte ori pentro mîncare
Şi bǎuturǎ mai ales
Ai stat în cumpǎnǎ cu gîndul
Ca dreptul de la cer sǎ-l pierzi

41. Decît sǎ te urascǎ lumea
Nevastǎ, rude sau nepoţi
Mai bine ai renunţat la ceruri
Nai vrut ocara Lui Hristos

42. Pentru servici, pentru un nume
Ai ocolit ca şi Esau
Cǎ zici o vorbǎ de pe buze
Doar nuţi pierzi dreptul de la Rai

43. Dar toate, se adunǎ
Şi-n loc de binecuvîtare
Auzi cǎ ţi-ai pierdut cununa
Şi dreptul alergǎrii tale

44. Şi cǎ-I mai greu ca remuşcarea
Cînd ştii cǎ dreptul l-ai avut
Şi pentru un ceas de neveghere
Ca şi Esau tu l-ai pierdut

45. Dar Iacov binecuvîtarea
N-a cîştigato pe nedrept
Ci-n gelozia lui cea mare
L-a preţuit pe Dumnezeu

46. Cǎci pilda ne vorbeşte
Prin dreptul de întîi nǎscut
La cei ce au primit arvuna
La cei ce sunt nǎscut din Duh

47. Cum socoteşti sorǎ şi frate
Pe Duhul Sfînt ce l-ai primit
Îl socoteşti ca pe o comoarǎ
Sau prea puţin eşti fericit !

48. Îţi aminteşti de ziua în care
Gelos de binecuvîntare
Nu Ti-a pǎrut cǎ-I tare
Piatra sub picioare

49. Atunci ai întîlnit Betelul
Atuncea cerul s-a deschis
Şi-o scarǎ de la poarta Slavei
Pîn la tine sa întins

50. Vǎzut-ai şi tu atunci cum cerul
Comunicǎ cu cei de jos
Şi soli trimişi în haine albe
Se prezintǎ în limbi de foc

51. Oare nu şi tu ai zis atuncea
Cǎ rǎmîne neuitat
Acela loc, aceea clipǎ
Cînd ai fost binecuvîntat

52. Fǎcut-ai şi tu ca Iacov
Ca sǎ rǎmînǎ amintire
Cǎ atunci te-ai întîlnit cu Domnul
Atunci sa îndurat de tine

53. Betel, Betel eşti locu-n care
Cele mai Sfinte bucurii
Rǎmase-ne-au ca amintire
Cǎ am poposit şi noi în tine

54. Sînt mulţi ce ar putea sǎ strige
Şi tare sǎ mǎrturiseascǎ
Cǎ ţi-au vǎzut şi ei frumuseţea
Lucrurilor de mare Slavǎ

55. La cîţi te-ai arǎtat în vise
Şi în vedenii mai ales
Ca sǎ aprinzi mai mare dorul
Şi gelozia pentru cer

56. Pe unii chiar I-ai dus cu Duhul
Sǎ vadǎ ceru-n plinǎtate
Cǎci în vedeni şi în vise
Nu sa vǎzut decît o parte

57. Atîta a putut sǎ spunǎ
Acel ce ţi-a vǎzut Splendoarea
Cǎ pentru cer nu sînt cuvinte
Ca sǎ-I descri asemǎnarea

58. Dar pînǎ cînd ne duci acasǎ
Betelui loc de întîlnire
Din cînd în cînd îţi deschizi poarta
Şi te pogori la noi Pǎrinte

59. Decîte ori în locul acesta
În zilele de sǎrbǎtori
Te-ai coborît pe scara Slavei
Te-ai coborît la al Tǎu popor

60. Aici e locul de-ntîlnire
Şi pentru noi Betelul chiar
Cobori cǎ locul Tǎu Isuse
Nu-l poate nimeni complecta

61. Atîţia au venit cu dorul
Sǎ te-ntîlneascǎ în acest loc
Atîtea inimi întristate
Ca sǎ le mîngîi Singur poţi

62. Iar dacǎ mai sînt ce aşteptǎ
Geloşi puterea Ta de sus
Dǎ-le Arvuna Mîntuirii
Şi dreptul de întîi nǎscut

63. Aprinde doru-n fiecare
Ca Iacov fǎ-I pe toţi geloşi
Dupǎ sfinţire şi rǎbdare
Şi dupǎ Duhul Lui Hristos

64. Mai mult de-atîta vrem sǎ-ţi cerem
Sǎ aduci clipa mai degrabǎ
În care sǎ ne duci la Tine
Şi sǎ ne muţi în Sfîntul cort

65. Cînd toate visurile noastre
Şi dorurile s-a-mplini
Cînd vom vedea realitatea
Betelului de pe pǎmînt.

Te-am întîlnit


1. Pe drumul sub arşiţa de soare
Te-am întîlnit Iisus iubit
Erai sfîrşit de obosealǎ
Flǎmînd setos şi ostenit
Te-am întrebat sfios în şoaptǎ
De ce pe drumuri rǎtǎceşti
De ce ai lacrime pe gene ?
Şi trist Stǎpîne de ce eşti ?

2. Mi-ai spus cǎ vreme-n de lungatǎ
S-a scurs de cînd Tu eşti pribeag
Cǎ nimenea nu Te primeşte
Cǎ nimeni nu Te-aşteaptǎ-n prag
Cǎ ucenici nu ai nici unul
Cǎ toţi s-au dus te-au pǎrǎsit
Lǎsîndu-te strǎin pe lume
Învǎţǎtorule iubit.

3. Dar Doamne iatǎ-mǎ pe mine
Sînt gata acum a Te urma
I-am spus atunci cǎ vreau de acuma
Mereu sǎ merg pe calea Ta
Pe calea mea sînt sarcini grele
Putea-vei sǎ le-ndeplineşti
Şi pǎrǎsivei pentru Mine
Pe toţi acei pe care-i iubeşti ?

4. Pe calea mea-s ocǎri şi lacrimi
Şi-o cruce amarǎ vei purta
Eşti pentru Mine oricînd gata
Oricît de mult ai riposta
Laşi lumea cu ale ei ispite
Laşi lumea cu ale ei plǎceri
Laşi totul, totul pentru Mine
Pentru necazuri şi dureri

5. Aşa mi-ai spus încet în şoaptǎ
Şi trist în ochi-mi ai privit
De ce te-ndoi de mine
Învǎţǎtorule iubit
Şi n-am privit de fel în urmǎ
Şi nici n-am regretat ceva
Apoi alǎturea de Tine
Eu am pornit pe calea Ta

6. De atunci o cîtǎ fericire
Mi-ai dat cît nici nu pot grǎi
Mi-ai dat atîta bucurie
Cum nicǎieri nu poate fi
Ce scump mi-ai fost ce scump
Îmi eşti de-atuncea tot mereu
Şi cu ce hranǎ îmbelşugatǎ
Hrǎnitu-mi-ai sufletul meu

7. Azi de-ar veni orice furtunǎ
Orice necaz, prigoane chiar
Eu nu Te pǎrǎsesc Iisuse
De-ar fi sǎ trec prin foc, prin jar
Argint şi aur, pietre scumpe
Şi lumea-n treagǎ de mi-ar da
Iisuse drag eu nici atuncea
De Tine nu m-aş depǎrta

8. Cǎ Te iubesc cu-aşa iubire
Cum nici nu sar putea grǎi
Şi nimeni n-ar m-ai fi în stare
De Tine a mǎ despǎrţi
Tu-mi eşti comoara mea întregǎ
Tu eşti Stǎpînul meu ceresc
Tu eşti nǎdejdea şi iubirea
Iisus, Iisus cît Te iubesc !

În trecerea grãbitã



1. În trecerea grãbitã prin lume, cãtre veci,
Fã-ţi timp, mãcar o clipã, sã vezi pe unde treci!
Fã-ţi timp sã vezi durerea şi lacrima arzînd,
Fã-ţi timp sã poţi, cu mila, sã le alini, trecînd.

2. Fã-ţi timp pentru-adevãruri şi adînciri în vis,
Fã-ţi timp pentru cîntare cu sufletul deschis,
Fã-ţi timp sã vezi pãdurea, s-asculţi lîng-un izvor,
Fã-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

3. Fã-ţi timp s-aştepţi din urmã cînd mergi cu slãbãnogi,
Fã-ţi timp pe-un munte, seara, stînd singur sã te rogi,
Fã-ţi timp sã stai cu mama şi tatãl tãu bãtrîni,
Fã-ţi timp de-o vorbã bunã şi-o coajã pentru cîini.

4. Fã-ţi timp sã stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fã-ţi timp sã fii şi-al casei în slujba lui Cristos,
Fã-ţi timp sã guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fã-ţi timp, cãci eşti de taine şi lumi înconjurat.

5. Fã-ţi timp de rugãciune, de post şi meditãri,
Fã-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunãri,
Fã-ţi timp şi-adunã-ţi zilnic din toate cîte-un pic,
Fã-ţi timp, cãci viaţa trece şi cînd nu faci nimic.

6. Fã-ţi timp lîngã Cuvîntul lui Dumnezeu sã stai,
Fã-ţi timp, cãci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fã-ţi timp s-asculţi la toate, din toate sã înveţi,
Fã-ţi timp sã-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

7. Fã-ţi timp acum, cã-n urmã zadarnic ai sã plîngi;
Comoara risipitã a vieţii, n-o mai strîngi.