sâmbătă, 27 decembrie 2008

Tristeţea Crăciunului,OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?

Tristeţea Crăciunului

Azi, cei trei Crai de la Răsărit nu mai caută steaua cea călăuzitoare a unui Prunc ce va fi fiind Împăratul Lumii… Azi, porţile sunt deschise dar nu mai vine nici o Fecioară Preacurată să ceară sălaş pentru a-L naşte pe Mântuitorul Lumii… Azi, toate casele sunt curate şi pline de bucate dar ele nu ne mai priesc, căci nu mai ştim ce este bucuria cea adevărată!
Mă întristez cumplit văzând cum, de ani, petrecem Noaptea cea Sfântă a Naşterii Mântuitorului nostru Hristos, fie acasă, în faţa televizorului, cu mâncare şi băutură pe săturate, fie colindând satul (sau oraşul!) dar însoţind cântecele noastre sfinte cu petarde, pocnitori , bârfe sau bancuri dntre cele mai de soi.
Mă doare tare sufletul tot privind aceste spectacole gratuite, care în aparenţă nu ne costă nimic, ci doar …liniştea noastră sufletească şi BUCURIA ADEVĂRATĂ!
Mai mult chiar, ele ne îndepărtează (ca şi când n-am fi departe!) de acest Prunc Preasfânt care a venit în lume şi pentru noi ca să ne aducă bucuria vieţii…
Sufăr nespus şi port cu mine în această Noapte Sfântă POVARA unui plâns care-mi sfâşie inima. Tu auzi acest plâns? Este al unui Prunc care se naşte fără de păcat şi vine în lumea noastră păcătoasă într-o peşteră săracă din Betleem …dar EL (re) se naşte în fiecare an în sufletele noastre!
Te întreb şi mă întreb: câţi dintre noi am deschis o dată cu poarta casei şi uşa sufletului nostru pentru ca acest Prunc Binecuvântat să ne-aducă BUCURIA şi LUMINA cele adevărate? Nu caut răspuns…dar ştiu că, din această cauză, sunt ani de când, pentru sufletul meu, Noaptea cea mai tristă din an este Noaptea de Crăciun…

Bucuria Crăciunului

Dacă Noaptea Crăciunului este cea mai tristă, Ziua Crăciunului reprezintă pentru mine BUCURIA CEA ADEVĂRATĂ. De când mă ştiu, mi-am lăsat sufletul cuprins de o imensă bucurie ca, în această sfinţită şi binecuvântată zi, să stau acasă, la gura sobei, să colind toate cântările învăţate din copilărie şi până azi, să ascult muzică religioasă autentică simbolizând desăvârşirea.
Bucuria mea cea mai mare este să-mi deschid sufletul acestui Prunc Binecuvântat şi să îl rog să coboare şi în căsuţa mea de la poalele dealului din Sîncel, căci am un suflet pustiit care are nevoie de prezenţa Lui sfântă, ca să se împărtăşească cu Lumina cea Adevărată…
Ţin candela aprinsă… nu numai lumânarea, ci mai ales candela inimii mele ce arde neîncetat din Dragoste faţă de acest Prunc al Luminii, şi faţă de oamenii care mi-au marcat emoţional existenţa. Eu cred că această zi este Ziua Bucuriei Celei Adevărate, pentru că este ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI LUMII noastre postmoderne, desacralizate, mizere şi fără credinţă! Ce bucurie mai poţi avea dacă părăseşti căminul cald colindând-ţi amicii lumii acesteia şi astfel pierzi SINGURA ÎNTÂLNIRE pe care o poţi avea într-un an întreg cu Pruncul Mântuitor? El este SINGURUL COLINDĂTOR ADEVĂRAT, care îţi calcă pragul casei… PRUNCUL IISUS!
Astăzi este Ziua când un copil sărman, umil şi smerit colindă în candelele din sufletele creştinilor Cântecul Bucuriei. Doar acest Cântec sfânt ne poate aduce BUCURIA deplină a Naşterii Copilului cu Ochi Senini în peştera din Betleem şi în ieslea săracă în care noi îl întâmpinăm, inimile noastre…
Hristos se naşte, slăviţi-l!
Hristos se naşte, întâmpinaţi-l!
Aceasta este Bucuria Adevărată a Sărbătorii Crăciunului!
Aceasta este CLIPA MÂNTUIRII noastre!

OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?

“Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15, 10). Iarăşi o întâmplare aparent simplă. Un om avea doi fii. Unul s-a hotărât să rămână acasă, cu tatăl său să-l ajute şi să trăiască în comuniune, iar cel mai tânăr s-a hotărât să lase casa părintească şi i-a cerut tatălui său să-i dea partea din avere care considera că i se cuvenea. A plecat apoi departe şi a trăit în desfrânări, cheltuindu-şi tot avutul. Foamete mare a cuprins însă acele locuri şi fiul plecat de la casa tatălui său, care ajunsese păzitor de porci şi nu primea nici măcar roşcove de la porci să se hrănească, ŞI-A VENIT ÎN FIRE: “Mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: TATĂ, am greşit la cer şi înaintea ta. NU MAI SUNT VREDNIC SĂ MĂ NUMESC FIUL TĂU” (Luca 15, 18-19). Întoarcerea fiului risipitor acasă şi căinţa pe care a avut-o pentru păcatele pe care le-a săvârşit l-au bucurat atât de mult pe tatăl lui încât acesta i-a dat “haina lui cea dintâi”, inelul şi încălţăminte, iar viţelul cel gras l-a jertfit pentru a celebra OSPĂŢUL tainic al Bucuriei Învierii fiului crezut pierdut pentru totdeauna, căci “acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Celălalt fiu însă, întorcându-se de la muncă şi aflând pricina bucuriei de la casa tatălui său, s-a întristat tare şi n-a vrut cu nici un chip să ia parte la ospăţul Casei, deoarece considera că lui i se cuvenea o asemenea cinste, pentru că “de-atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 30-31). Răspunsul tatălui la acest reproş este plin de înţelepciune şi de IERTARE CREŞTINEASCĂ: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Luca 15, 31-32)
La un grad zero al lecturii, întâmplarea pare, ca şi cea cu vameşul şi fariseul, PARADOXALĂ. Un fiu rămâne cu tatăl său, îi respectă poruncile, nu iese niciodată din cuvântul lui. Un alt fiu se revoltă, vrea să ducă o viaţă independentă, îşi permite să ceară tatălui partea din avere şi pleacă în lumea mare, ca să cheltuiască agoniseala tatălui cu femeile desfrânate şi în plăceri!
Aşa că nu pot să nu mă mir, cum să faci ospăţ şi să te veseleşti pentru fiul care a pierdut în larg agoniseala şi averea ce i le-ai dat moştenire iar pentru fiul ce ţi-a fost alături şi ţi-a sporit averea nu faci aceasta? De aceea, ierta-mă-vei, Doamne, că Te-ntreb: care este adevărata menire a omului postmodern, de FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
Mi-am permis de aceea, să fac o clasificare oarecum surprinzătoare, fiul plecat este fiul risipitor care batjocoreste avutul primit în DAR de la Tatăl (adica Dumnezeu) iar celălalt este fiul risipit pentru că, spre deosebire de fratele său care risipeşte o bogăţie materială, el risipeşte una spirituală, respectarea poruncilor devenind pentru el singurul criteriu de selecţie de care ar trebui să ţină seama tatăl său.
Privind întâmplarea în structura ei de adâncime, eu văd în această pildă a lui Iisus o adevărată lecţie de dragoste parinteasca. Iar virtutea pe care trebuie s-o percepem, cu cea mai mare seninătate, şi împotriva tututor mentalităţilor lumii noastre postmoderne, este IERTAREA. După ce ne-am smerit (re)văzându-ne şi (re)cunoscându-ne gravitatea faptelor, gândurilor sau vorbelor noastre, suntem datori să mai urcăm o treaptă din Scara Raiului şi să ne îmbogăţim spiritual cu virtutea care ilustrează în cel mai înalt grad adevărata iubire din noi: IERTAREA. Această virtute o are tatăl celor doi fraţi. Pentru el nu contează câte păcate a săvârşit fiul, câţi bani a cheltuit sau cu cine. Lucrul cel mai important este REÎNTOARCEREA fiului, POCĂINŢA de care el a dat dovadă pentru a primi iertarea părintelui.
Reîntoarcerea este sinonimă pentru un tată iubitor cu o RENAŞTERE. Fiul cel plecat, necopt, dornic de plăceri şi căzut în desfrâu, a murit. În locul aceluia s-a întors , reînviat, un fiu nou, un alt suflet, nu murdar, nu nevrednic, precum cel care plecase cândva de la casa tatălui său. Ci, unul spăşit, căit, smerit, un fiu ce a trecut prin focul credinţei şi prin chinurile iadului, un om care ŞI-A VENIT ÎN FIRE! Ce-or fi însemnând vorbele acestea?
“A-ţi veni în fire” cred că nu poate însemna altceva decât a conştientiza răul pe care singur ţi l-ai făcut, şi făcându-ţi rău ţie, să conştientizezi răul pe care l-ai făcut şi celor care te iubesc, provocându-le suferinţă şi durere, lacrimi amare. Iubirea celorlalţi îşi găseşte justificarea şi în acest rău pe care l-ai făcut, ţie şi lor: iertarea, fatada interioară a iubirii adevărate, trebuie să vină, PARADOXAL, nu?, tocmai de la acei oameni pe care i-ai făcut să plângă şi să sufere, care au avut încredere în tine dar i-ai dezamăgit, care te-au iubit dar i-ai jignit, care au plâns în ruga lor pentru tine dar tu i-ai ignorat! Când astfel de oameni sunt în faţa ta, nu-ţi bate inima mai tare? Nu vrei să le cazi la piept, să-i strângi în braţe şi să le spui ca îi iubeşti, că ei sunt totul pentru tine? Da, pentru fiul risipitor, care şi-a venit în fire, oamenii la pieptul cărora ar fi vrut să plângă mult au fost tatăl şi fratele lui, adică tocmai cei pe care i-a supărat cel mai tare, cei pe care i-a părăsit şi i-a uitat când i-a fost lui bine, cei faţă de care a fost indiferent şi ignorant!
Bunule cititor, doar tatăl a fost capabil de IERTAREA necondiţionată! Doar tatăl l-a întâmpinat, i-a şters lacrimile pocăinţei de pe obraz şi l-a îmbrăţişat, semne incontestabile ale iubirii dezinteresate şi bucuriei supreme de a face iarăşi gestul binecuvântat al părintelui iubitor. Ba mai mult de-atât i-a dat încălţăminte, căci era desculţ!, i-a dat haine, căci era gol!, i-a dat inelul, căci îl reprimise în calitate de FIU! Si a tăiat viţelul cel gras invitând pe toţi (şi slugile!) la OSPĂŢUL cel mare!
Dar fratele său nu a fost de acord cu comportamentul tatălui. El, fratele mai mare! Nu doar că nu a acceptat lacrimile celui rătăcitor, nu a vrut nici măcar să-l privească în ochi! Ce durere! Ce tristeţe! Refuzul fratelui de a mai intra în casă, de a şterge lacrimile speranţei de pe faţa cea nouă, de a participa la Ospăţ sunt simboluri evidente ale lumii noastre desacralizate.
Refuzul de-a ierta este RĂUL cel mai mare pe care îl săvârşeşte omul – iar răul acesta, dureros, nu?, rămâne în acel suflet şi-l macină, şi-l zdrobeşte doborându-l de pe piedestralul pe care, vai, ar fi trebuit să rămână, ca un suflet bun ce era! El, fratele mai mare, care respecta toate poruncile, care NICIODATĂ nu a greşit faţă de tatăl său, care întotdeauna a respectat Legea, care a muncit cu drag şi nu s-a certat vreodată cu cineva, el, NU POATE IERTA! De ce? El nu poate să-l privească în ochi pe cel reîntors acasă, pentru că în ochii celui (re)născut, purificat şi iertat de Tatăl, este Lumina cea Adevărată iar povara aceasta de raze n-ar fi putut-o suporta! De ce nu a vrut să participe la Ospăţ? Pentru că NU A SIMŢIT CHEMAREA TATĂLUI, pentru că acolo nu au avut loc decât cei smeriţi, cei blânzi şi iertători, cei iubitori de fraţi şi de Dumnezeu!
Ospăţul la care a fost chemat fiul risipit nu a fost unul oarecare, el este chiar Sfânta Liturghie la care suntem chemaţi cu toţii în fiecare Duminică ca să ne împărtăşim cu Pâinea şi Vinul cele mântuitoare, adică cu Trupul si Sângele Domnului Hristos!
Tatăl celor doi fraţi, simboluri ale oamenilor risipitori sau risipiţi, este chiar Hristos, Singurul nostru Prieten, Ajutor şi Învăţător, Singurul care poate să ne ierte şi să ne iubeasca, fără să ne ceară nimic în schimb! Ospăţul la care Hristos îl invită pe cel rămas pe dinafară este Jertfa de pe Cruce din care curge încă sângele rănilor Lui, pentru că aşa cum susţineau şi filozofii raţionalişti ai secolului 17, mai ales Pascal, împărtăşesc şi eu aceasta, Hristos rămâne pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor! Deoarece numai aşa, din acest OSPĂŢ EUHARISTIC, noi putem să ne hrănim sufletele împietrite, orgolioase, egoiste, incapabile de iertare!
Fiul cel mare al Tatălui este chiar aproapele nostru, cel în care ne punem nădejdea, cel pe care-l iubim şi de la care aşteptăm ajutor în clipele grele ale existenţei, cel faţă de care greşim de cele mai multe ori, dar când într-adevăr avem nevoie de sprijinul său, de iertarea sa, el uită tocmai atunci Legea, uită poruncile pe care nu le încalcă îndeobşte niciodată, ascunzându-se sub paravanul lor, şi ne lasă trişti cu lacrimile pe obraz!
HRISTOS – APROAPELE – EU constituie triunghiul simbolic al acestei pilde. EU sunt cel mai păcătos dintre oameni, eu sunt cel care mă revolt şi vreau să plec din Casa Prietenului Meu, îi cer să-mi dea averea şi îl las cu APROAPELE meu care îi slujeste întru toate până ce-mi revin eu în fire. Mă întorc la ei, căci la cine altcineva pe lumea asta aş putea găsi înţelegere şi iertare? Dar aproapele meu nu mă poate ierta, el este cel care nu vrea să participe la Nunta mea, şi nici nu vrea să fie părtaş la bucuria cu care am fost binecuvântat, fiindcă m-am întors pocăit, plin de lacrimi, UN OM NOU! In schimb, mă primeşte Iisus, Singurul meu Prieten Adevărat, care poate să mă ierte pentru povara pe care i-am pus-o pe umeri pe drumul spre Golgota, pentru rănile pe care i le-am facut pe Cruce! El, Singur El, îmi şterge lacrimile pocăinţei şi-mi opreşte suspinele, mă îmbracă în Hainele Luminii şi-mi dă inelul fără de care nu pot participa la Ospăţul Euharistic de taină!
Doamne, Hristoase, doar Tu Te bucuri de Învierea mea spirituală, doar Tu mă primeşti în braţele-Ţi mângâietoare, doar Tu îmi dăruieşti IERTAREA! Ce mult aş fi vrut ca şi aproapele meu să fi făcut acestea! Doamne, eu am fost păcătos şi risipitor şi m-ai primit la Tine, dar fratele meu a trăit în litera Legii şi s-a risipit! El, aproapele, omul acela deosebit care nu a încălcat NICIODATA Legea, a rămas acum pe dinafară şi nu participă la Ospăţul Euharistic pe care Mirele Hristos îl dă pentru sufletul meu, care s-a reîntors ca oaia rătăcită la Păstor! El a fost egoist, mândru şi nu a putut să mă ierte!
Mă simt vinovat(ă) pentru asta, Doamne! De aceea, Te rog, SPOREŞTE-MI lacrimile durerii de-a fi rămas fără el şi nu mă părăsi ca nu cumva să înceteze rugăciunea mea întru iertarea fratelui meu pe care eu îl iubesc şi-l iert că nu a vrut să mă ierte!
Aceasta este lecţia pe care azi Tatăl iubitor o dă fiilor Lui. Adevărata iubire TREBUIE să rămână O IUBIRE SACRĂ, sfântă, nepătată, căci desacralizarea iubirii prin raportare la materialitate, prin ţinerea de minte a răului, prin lipsa de iertare, ne aruncă afară din Lumină, ne opreşte de la împărtăşire, ne sileşte să ne despărţim, să ne facem rău! Iar toate astea nu mai înseamnă iubire, ele reprezintă doar chinul de-a ne suporta unul pe celălalt!
Adevărata iubire este UN DAR al divinităţii, care se îndreaptă şi spre cel care respectă Legea şi spre cel păcătos, însă fiecare îl valorifică cum crede de cuviinţă… Adevărata iubire este HARUL care se coboară de Sus întru dobândirea celor mai alese şi nobile sentimente pe care trebuie să ni le purtăm unii altora.
Câţi dintre noi am învăţat însă această lecţie? Si câţi dintre noi concretizăm în fapte dragostea cea adevărată faţă de fratele mai mare căruia i-am greşit dar nu ne poate ierta?

DUMINICA IERTĂRII

Duminica dinaintea începerii Postului Mare are trei semnificaţii aparte. În primul rând este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi de aceea, urcuşul duhovnicesc din post trebuie să fie o rugă neîncetată pentru a fi reprimiţi ca fii ai lui Dumnezeu, reînviaţi, renăscuţi din Moartea pe cruce a Mântuitorului. Apoi aceasta mai este DUMINICA IERTĂRII, pentru că “de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl Vostru nu va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15) si pentru că în aceste două versete este cuprinsă prima condiţie a mântuirii sufletului omenesc: IERTAREA DEPLINĂ! Şi mai este această duminică, una aparte, Duminica celor 40 de Mucenici, pentru că Biserica Ortodoxă cinsteşte în această zi pe cei 40 de oameni din Sevastia care, pentru că şi-au mărturisit credinţa lor în Hristos şi în Biserica Lui, au fost înecaţi într-un lac din apropierea satului…
Condiţia sine qua non a mântuirii sufletului omului este aşadar simbolizată de virtutea iertării. Pentru a putea fi iertaţi, TREBUIE să iertăm, indiferent cât de mult ne-a greşit cineva, căci ce vrednicie avem dacă îi iertăm doar pe cei care vrem noi şi care ne supără mai puţin? De aceea, foarte puţini dintre noi avem cu adevărat această virtute.
Atunci suntem vrednici şi virtuoşi când putem să iertăm mâna pe care am mângâiat-o dar care ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar care ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit dar care ne-a părăsit… Doar când te loveşti de-aceste câteva mostre ale “bunătăţii” din afara ta si te retragi înlăuntrul sufletului ca să te aperi de răul ce ţi-a răsplătit binele, când poţi ierta acestea fără prejudecăţi, si fără a considera asta o prostie (cum e interpretată azi!), atunci eşti plin de această virtute.
Atunci ştii ce este iertarea si mai ştii că aceasta nu presupune reîntoarcere spre cel care te-a lovit sau te-a scuipat sau te-a uitat, ci, din contră, înseamnă UN NOU INCEPUT. Esti un alt OM, renăscut, reînviat din palma care te-a lovit şi te-a batjocorit. Eşti în faţa unui examen al conştiinţei căreia îi poţi spune: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut, căci sunt OM ADEVĂRAT!
Şi nu întâmplător Duminica Iertării este asociată cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Asocierea poate părea paradoxală, dar creştinismul însuşi este un paradox, nu?
Într-un fel sau altul, într-o epocă istorică sau alta, într-o civilizaţie sau alta, toţi venim în lume pentru a ispăşi păcatul originar al alungării din paradis a omului ce-a încălcat porunca divină… Ne naştem toţi in acest păcat primordial pe care îl moştenim şi, la rândul nostru, îl vom lăsa urmaşilor… Adam, care este OMUL, şi Eva, care este VIAŢA, au format prima pereche umană din univers. De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu l-a creat doar pe Adam din ţărână. A creat un singur om iar mai apoi, văzând că nu-i este bine singur, i-a oferit un DAR nepreţuit dar nu din ţărână, ci din însăşi…coasta Omului!
Logica ar spune că acest lucru se datorează faptului că Femeia (VIATA) este parte integrantă din Bărbatul ei (OMUL) şi e firesc să fie aşa… Simbolic vorbind, eu cred că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam tocmai pentru că această fiinţă va fi singura parte a Omului capabilă să refacă Unitatea originară şi Perfecţiunea. Nu am acceptat niciodată teoria că prin Eva a venit păcatul în lume. Cum să vină păcatul prin VIAŢA însăşi?
Izgonirea primei perechi din Eden are semnificaţii mult mai adânci decât simpla ipoteză că Eva e vinovata… Pomul a fost pentru perechea unitară si unită in trup si duh, o încercare. Mărul intins de Eva lui Adam a fost simbolul libertăţii alegerii omului: Binele sau Răul? Pentru că Pomul chiar aşa era numit… Paradoxal, Adam si Eva au crezut că aleg Binele, dar când şi-au dat seama de fapta lor s-au ruşinat şi s-au ascuns. Alungarea lor din Rai, căderea lor în păcat este sinonimă cu acest moment. Nu au căzut din cer pe pămant, căci tot universul le era în stăpânire şi perfect. Doar li s-a interzis să mai calce hotare în care altădată se plimbau în voie. Din acel moment, Dumnezeu a creat o prăpastie între Lumea Lui şi Lumea Omului…
Înmulţirea neamului omenesc şi a păcatelor mai mari şi mai multe decât luminătorii cerului au adâncit atât de mult prăpastia încât s-a ajuns în scurtă vreme la formele universale pe care toţi le cunoaştem: Cerul şi Pământul. Dumnezeu a regretat că l-a alungat pe Om din Lumea Lui şi a promis că va trimite un Răscumpărător care Îl va salva pe Om (Adam) şi îi va (re)da Viaţa cea adevărată (Eva), aşa cum era înainte de a gusta… un măr! Acum asocierea pare simplă: nu se poate (re)clădi si (re)învia starea originară când Viaţa (Eva) era parte integrantă din Om (Adam) decât dacă ne vom învrednici cu adevărat de virtutea iertarii!
E motivul pentru care, azi, in lumea postmodernă puţini Oameni (Adami) mai preţuiesc adevărata valoare a Vieţii (Evei) aşa cum ar trebui… Doar VIATA (Eva) este cea care îi poate readuce Omului (Adam) Întregul, Perfecţiunea şi Absolutul. Aşa a luat fiinţă Taina Nunţii…
Postmodernitatea (si alte epoci!) ne loveste cu tâmpla de tăriile cerului şi ne secătuieşte cu cele mai mari vicii ale societăţii contemporane (şi nu numai!): desfrâul, avortul, plăcerile, necurăţia, distracţiile, libertatea de a spune NU când toată existenţa noastră trebuie să aibă sensul acelui FIAT spus de Fecioara Maria. De aceea, foarte puţini dintre noi mai percepem sensul adevărat al vieţii sau adevărata libertate sau adevărata iubire…
E motivul pentru care de multe ori, Iertarea e interpretată ca semn al naivităţii şi chiar al prostiei. Naiv însă este acela care crede că toate îi sunt cu putinţă şi că nu-şi va primi adevărata răsplată într-o zi când îi vor merge toate bine şi când se aşteaptă mai puţin…
Strivim sub picioare sentimente omeneşti şi mergem mai departe în viaţă cu capul sus pe când ar trebui să nu mai ridicăm genunchii şi privirile din binecuvântata Terra nostra…
Dacă Dumnezeu I-a iertat pe Adam, dacă Adam a iertat-o pe Eva, iar dacă Eva şi-a răscumpărat păcatul primindu-şi iertarea pentru că aduce pe lume DARUL cel mai de preţ care este VIATA, cum de nu mai putem ierta noi, muritorii şi păcătoşii, greşelile celorlalţi? Cum nu mai avem IERTARE pentru răul ce ni-l fac alţii, căci ce este răul lor în comparaţie cu durerea, suferinţa şi nedreptatea pe care i le facem noi lui Dumnezeu?
Sfatul pe care Mântuitorul l-a dat omenirii intregi a fost simplu: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia si rugina le strică si unde furii le sapă si le fură. Ci adunaţi-vă comori în ceruri, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. CĂCI UNDE ESTE COMOARA TA, ACOLO VA FI ŞI INIMA TA.” (Matei 6, 19-21). Toată răutatea lumii şi lipsa de iubire şi despărţirile şi nefericirile sufleteşti se datorează acestor comori pe care le strângem crezând că ne vor face fericiţi. Dar cum vom mai gusta fericirea dacă nu avem Iubirea cea adevărată in sufletul nostru? Iisus nu ne cere să nu ne dorim sau să nu avem toate lucrurile cele necesare existenţei: o casă sau un palat (dacă considerăm că atâta ne trebuie), o maşină, bani mulţi sau obiecte de o valoare materială inestimabilă. Însă El ne cere ca tot ceea ce avem să ne facă fericiţi şi să ne aducă BUCURIA cea adevărată, căci acesta este rostul lor! Să ne fie îndestulare şi să nu agonisim fără temei! Toate lucrurile pe care ni le dăruieşte Dumnezeu din prinosul Său trebuie să fie spre bucuria si împlinirea noastră, căci cu măsura cu care ne dă, cu aceea ne şi cere! Si să recunoaştem că toate sunt de la Dumnezeu, să devenim mai buni, mai iubitori, mai smeriţi. Şi toate să ne ajute să ne iertam unii pe altii aşa cum Tatăl Cel ceresc ne iartă pe noi. Altfel, TOTUL, dar absolut totul, este ZADARNIC, iar comoara din inima noastră va spori doar focul veşnic al Gheenei…
Toate câte le facem să ne fie întru sporire duhovnicească şi întru mai binele lumii intregi!


Domnul fie cu tine!

Niciun comentariu: