sâmbătă, 13 decembrie 2008

Marturia unui protestant

Marturia unui protestant.

--------------------------------------------------------------------------------

M-am nascut intr-o familie de intelectuali atei. In primii ani am fost crescut si ingrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a invatat cateva rugaciuni si sa ma inchin. Tot ea m-a dus la biserica si la insistentele ei am fost botezat.

Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza parerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce ma invatase bunica. Mai mult, crescand, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.

In adolescenta, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am capatat o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. In 1989 a venit Revolutia. Eram in clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. in tara incepusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducand cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu in posesia unuia si am inceput sa-l citesc dintr-o curiozitate intelectuala. Eram convins ca Iisus Hristos este un mit, insa mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor. Intr-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis in care El imi vorbea si in care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc in amanunt), insa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas in continuare un cinic si un rebel.

In primul an de facultate, in urma unor deceptii, am intalnit un om presupus experimentat in chestiuni afective, capabil sa-mi dea niste sfaturi. El fusese candva un mare crai, insa acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine in Noul Testament au inceput sa se lege. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, intr-o adunare baptista, am spus in fata celor prezenti ca vreau sa incep o viata noua alaturi de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la doua mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am intors la Bucuresti cu sentimentul ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentar in care traisem pana atunci. Mai mult, acum aveam o identitate noua: eram un baptist.

Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropiere. In tot acest timp nimeni de acolo nu m-a bagat in seama, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucura de fiecare care se pocaieste. In perioada aceea am citit toata Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau ca pogorarea Duhului Sfant de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios in privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfantului Duh, din adunarile penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot intr-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc "botezul cu Duhul Sfant", vorbind in limbi. Acum eram un penticostal.

Adunarea aceea penticostala era complet diferita de cea baptista. Aici am fost repede inconjurat de tineri de varsta mea si m-am integrat intr-un cerc. Am inceput sa inteleg teologia penticostala si, in general, neoprotestanta. Pastorul adunarii era presedintele unui institut teologic si m-a incurajat sa devin student acolo. Ceea ce am si facut. Incepusem sa devin popular in adunarea acea, simpatizat deopotriva de cei tineri si de cei batrani. Dupa cateva luni insa am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat in conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat sa fac compromisurile necesare "avansarii". Dupa o perioada de doi ani, odata cu schimbarea domiciliului, am parasit acea adunare si am inceput sa frecventez alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa raman anonim si tot timpul cat am mers acolo, jumatate de an, am fost un singuratic.

In cei aproape trei ani de cand facusem pasul acela in acea adunare baptista din Timisoara am ajuns sa cunosc in mare teologia neoprotestanta si felul in care "rezolva" aceste culte problema pacatului din viata individului. Potrivit parerii lor, daca faci un pacat, este suficient sa ti-l marturisesti lui Dumnezeu intr-o rugaciune, sa "aplici" versetul de la 1 Ioan 1, 9 si pacatul iti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Simplu ca "buna-ziua". Eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu imi iarta automat acel pacat odata ce i l-am marturisit.

Problema a inceput atunci cand am inceput sa simt ca la Dumnezeu nu se poate sa mearga asa de usor cu pacatul. incepusem sa port in mine insumi vina pentru pacatele mele, iar recitarea "versetului de aur" nu ma linistea catusi de putin. Astfel am inceput sa caut o alta cale de a rezolva problema pacatului. Pe de alta parte, umbland si vizitand si alte adunari neoprotestante, am putut sa constat si alte lucruri ciudate.

Dupa vreo patru ani de perindari deja imi pierdusem acea credinta in infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum cautam altceva, insa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, insa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest “adevar”. Discernamantul mi se baza pe criterii relative si mereu in schimbare.

Dupa o perioada de cateva luni de framantari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit “Partasia”.

Aceasta adunare “Made in Germany” era formata in mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. In mare, teologia ei era tot neoprotestanta. Aveau o singura diferenta notabila: omul trebuie sa lupte activ impotriva pacatului, nu sa apeleze intr-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor repetate. Ideea aceasta a luptei impotriva pacatului era esenta credintei si a predicilor lor. In acelasi timp, asemenea tuturor gruparilor extremiste, criticau plin de sarg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa si se considerau “alesii” lui Dumnezeu.

De la prima vizita am constatat diferenta si ca incearca sa ofere o solutie la problema pacatelor personale. Am inceput sa frecventez locul acela si m-am integrat in comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, insa erau atenuate de predicarea luptei impotriva pacatului, lupta care parea sa fie scopul majoritatii persoanelor din acel loc.

La un an de la sosirea mea in adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul Partidului National Taranesc si a lui Radu Vasile, o mana de tineri au organizat debarcarea “batranilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerand ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuie sa faca ceva si au luat fraiele adunarii in mana lor. Timp de cateva luni adunarea a fost scindata, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci cand responsabilul pe Romania a transat lucrurile in favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile “din lume” se regaseau din plin la acesti “alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinseca a duhului de dezbinare, la lucru in mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decat cel anost al batranilor detronati.

Incidentul n-a facut decat sa-mi completeze parerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei in privinta luptei impotriva pacatului, atitudinea si metodele lor m-au indepartat afectiv. In cele din urma am incetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o insa pe sotia mea sa continue, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoara, mai ales cand nu ai nici o alta alternativa. Atunci cand esti invatat ca intalnirea regulata cu “fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament constituie impreuna “credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare iti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca “am cazut de la credint?” si ca “m-am intors in lume”. Intorcandu-se duminica de la adunare, sotia mea imi povestea amuzata despre felul compatimitor in care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o intrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cand ea le raspundea ansa ca-mi merge bine, acesta era un lucru de neinteles pentru ei si clatinau neincrezatori din cap. A trebuit deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur in picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati sa ramana in acea credinta de mediul social in care traiesc si de “tarcul” adunarii din jurul lor. Daca acest tarc ar disparea peste noapte, probabil ca o data cu el ar dispare si “credinta” lor.

In perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa, stand de vorba cu mine despre Partasie, mi-a dezvaluit ca invatatura ortodoxa pune un mare accent pe lupta impotriva pacatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a imprumutat cateva carti si am inceput sa descopar Ortodoxia. In acel an, de Boboteaza, a venit la noi la usa un preot de la biserica din apropiere si, dupa ce initial i-am declarat franc ca eu sunt un “sectant”, am inceput sa ma intalnesc cu el dupa amiezele la biserica pentru discutii.

Timp de aproape jumatate de an, citind si discutand cu acel preot, mi-am dat seama ca tot timpul criticasem credinta ortodoxa fara sa o cunosc catusi de putin. Am fost foarte surprins sa descopar bogatia mostenirii spirituale a Bisericii Ortodoxe, precum si lucrurile care certifica veridicitatea acestei credinte. Parte din ele sunt cuprinse in acest articol.

Incet-incet, am inceput sa particip la liturghie si sa inteleg acele lucrurile pe care nu le cunosc neoprotestantii atunci cand denigreaza Biserica, unii din necunoastere, altii din rea-vointa. Din afara Bisericii multe lucruri imi pareau de neinteles si fara rost. Cei care ascultau pildele lui Iisus nu le intelegeau, caci erau “afara”. Atunci cand “au intrat”, li s-au deschis ochii si au inteles. Aceste lucruri, impreuna cu cele observate de mine la cultele neoprotestante, au contribuit la decizia mea si a sotiei mele de a ne intoarce la credinta ortodoxa in care fusesem botezati de mici. Acest lucru deosebit s-a petrecut in iulie 2000 la Manastirea Neamtu, dupa o saptamana binecuvantata petrecuta in mijlocul calugarilor de acolo, care ne-au si luminat in multe lucruri duhovnicesti.

Pentru “copilul teribil” care eram, era prea greu sa vin deodata direct la biserica. Cat timp am frecventat adunarile neoprotestante am invatat lucruri folositoare despre Dumnezeu si mantuire. Acestea capata acum un sens nou, duhovnicesc, fiindu-mi astfel de ajutor. Dumnezeu a ingaduit in viata mea acest ocol neoprotestant pentru a ma aduce in cele din urma la adevarata credinta, data sfintilor o data pentru totdeauna. In acelasi timp, intelegand de unde m-a scos Dumnezeu, nu pot si nu trebuie sa tac, atat timp cat fratii mei sunt inca in inselarea Satanei si risca sa fie pentru totdeauna departati de la fata lui Dumnezeu. Acesta este rostul celor scrise aici, ca ei sa citeasca si sa se mantuiasca cu ajutorul lui Dumnezeu din acel loc.

Bogdan Mateciuc (Intors la Biserica Ortodoxa).

Niciun comentariu: