sâmbătă, 27 decembrie 2008

Mantuirea

Mantuirea

Pentru crestin, mantuirea incepe azi. Viata crestinului are perspectiva eternitatii. Dupa documentele de baza ale crestinismului, moartea fapturii umane este nu numai un accident-survenit in urma greselii celor care au actionat impotriva firii lor, ci si o evitare a permanentizarii “nefirescului”, adica a consecintelor “pacatului neascultarii”: ”pentru ca nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci” spune Domnul Dumnezeu, izgonind perechea adamica din Eden (Facere 3,22-24). Deci, fara calcarea poruncii, omul ar fi continuat sa traiasca in veci, folosind la momentul potrivit roadele din “pomul vietii”, dar Dumnezeu nu dorea sa se intample asta fiindca oamenii ar fi trait vesnic, dar savarsind, tot vesnic, pacate.
Aceasta explicatie este urmata in Legea Veche de alte interventii ale Domnului: “Iata, Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul…viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, si binecuvantare si blestem. Alege viata ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30,19).
Totusi, atitudinea morala pe care o solicita Vechiul Testament este suplimentata in istoria omenirii de interventia directa si personala a lui Dumnezeu, Care ajuta neamul omenesc in instaurarea lui pe drumul mantuirii. Caci prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul adamic nu mai poate alege un oarecare “bine”, ci pe Cel trimis spre mantuire, pe cel care asigura biruinta asupra raului. Apostolul Pavel isi incurajeaza cititorii anuntandu-I ca moartea este biruita prin invierea lui Hristos: ”Caci precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Corinteni 15,22). Vietuirea morala nu mai este suficienta, ci doar vietuirea “in” Hristos, adica in cel care asigura nemurirea, acelora care Il vor urma.
Desigur, a urma pe Hristos inseamna si a accepta suferinta si viata pamanteasca, pe langa moartea trupeasca. Dar nu numai acestea si nu doar a le suporta; ci, lasandu-ne patrunsi de Duhul lui Hristos, pe Care ni-L trimite dupa Invierea si Inaltarea Lui la ceruri. Prin faptul ca trebuie sa suportam ceea ce a suportat si Iisus nu inseamna ca trebuie sa devenim fanatici, adica sa nu ne rastignim pe cruce pentru a simti durerile suportate de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Duhul Lui, Care urma sa ne invete in continuare cum sa ne facem capabili sa ajungem la iubirea fata de Dumnezeu si chiar fata de vrajmasii nostrii. Pentru realizarea acestei porunci, Dumnezeu hotaraste sa patrunda personal in neputintele si suferintele omenesti; dar nu numai pentru a oferi un model de urmat in Fiul Sau, Rascumparatorul, ci pentru ca Dumnezeu sa Se inrudeasca cu firea umana, care traieste in Hristos alaturi de cea divina, in mod neschimbat, neamestecat, nedespartit si neimpartit. Trairea aceasta in toata perioada vietuirii lui Iisus pe Pamant si apoi in vesnicie, asigura firii umane puterea pe care ea o avea inainte de pacatul stramosesc, dar potentata la maximum, datorita biruintei Fiului ceresc impotriva raului.
Aceasta lucrare de “rascumparare” a omului este realizata de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dar este organizata si sustinuta de Sfanta Treime, in care Iubirea este liantul vesnic si datator de viata al Celor trei Persoane divine, cat si al celor create “dupa chipul si asemanarea Lor”. Iubirea a fost si este motorul operei de mantuire a omenirii. Caci “Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau, Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16). Iubirea este si porunca de baza la care ne invita Mantuitorul, ea fiind si temelia creatiei lumii. Pentru ca iubirea inseamna coeziune si, lucrand in oameni, produce deschiderea catre ceilalti, cunoasterea de sine si de semeni, inseamna depasirea sinei propriu si, astfel, implicarea persoanei umane in diamica mantuirii, la care colaboreaza si ne cheama Dumnezeu.
Dar ce intelege crestinul prin mantuire? Ea nu inseamna doar o continua existenta. Unele religii necrestine vorbesc si ele despre o vesnicie a sufletului, despre o vesnicie spirituala a omului, despre o preeminenta a sufletului fata de materie. Ceea ce insa accentueaza doctrina crestina este caracterul de persoana al omului, adica o convietuire constienta, persoana fiind asemenea Persoanelor divine al Caror Chip este el de la creatie, lucru care diferentiaza categoric intelesul crestin al nemuririi. Pronia divina, acea purtare de grija cu care Sfanta Treime insoteste si asigura vietuirea creatiei, si in mod special a omului, indruma fiecare persoana umana spre implinirea conturului spiritual pe care Dumnezeu I-l prevazuse de la nasterea ei. Ea este infuzata permanent de harul, de energia divina ce re revarsa asupra ei pentru a-I asigura acea implinire. Crestinul este intarit, si se poate intari, prin Tainele Bisericii, care-I aduc, fiecare dintre ele, un dar suprafiresc. Dar si aici el trebuie sa aleaga daca apeleaza la ele su nu, asa cum trebuie sa aleaga liber daca urmeaza poruncile divine sau nu. Nu numai Dumnezeu mantuieste, ci si omul se mantuieste cu ajutorul Lui. Mantuirea este deci acea desavarsire a implinirii persoanei sale, a modelului propriu pe care I-l concepuse Dumnezeu in ambitia comuna a vietuirii neamului omenesc si a naturii create pentru el. Inseamna atingerea “cotei” dorite pentru el de Dumnezeu. Caci fiecare persoana are “cota” sa, limanul la care Dumnezeirea il asteapta. Dar cineva poate sa nu doreasca aceasta intalnire finala. Cineva poate sa cantareasca in alt mod viitorul sau, poate sa aibe un alt punct de vedere la care sa adere in toata libertatea sa. Omul poate alege raul in mod constient, adica indepartarea de Dumnezeu, sau poate tinde in mod inconstient spre altcineva, chiar spre sinea sa proprie. In aceasta situatie nu mai poate fi vorba despre convietuire, caci el nu doreste prezenta altuia in consecinta, se depersonalizeaza, respinge comuniunea. Cand acest regres in drumul spre desavarsire se petrece pe pamant, omul mai are inca in jurul sau relatii care sa-l mentina intr-o oarecare convietuire. Dar dupa Judecata din urma, daca va fi persistat in toata respingerea a semenilor si a lui Dumnezeu, el va intra in “moartea cea de-a doua”, in starea de detasare fata de ceilalti, iar nefericirea sentimentului de singuratate nu va mai putea constitui o “vietuire”. El poate “dainui”, dar nu traieste, caci nemurirea, viata vesnica, este tesuta din fericirea comunicarii cu ceilalti si cu Dumnezeu, izvorul vietii. Respingand Dumnezeirea, necunoscand iubirea, dainuirea unor asemenea fapturi umane va deveni acel infern, sau “focul vesnic”, alaturi de ingerii rai, despre care vorbeste Mantuitorul (Matei 25,41).
Trebuie retinut ca in Judecata Universala, Dreptul Judecator nu determina situatia celor inviati, ci doar o constata. Dumnezeu ne invita de la inceput sa-I stam alaturi, dar nu ne pune catuse. Ne lasa in libertatea de a alege, ne lasa chiar in preajma celui rau, ca sa fie posibila alegerea altcuiva. Ne pune doar o singura conditie: sa nu mancam dintr-un anume pom. Dar nu L-am ascultat, nu L-am ales pe El, nu I-am stat alaturi.
Toata istoria lumii ne-o lasa El spre a ne deprinde sa-L alegem, iar invatatura Lui este intarita de Hristos, Care ne spune ce este viata vesnica: ”aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Iar dobandirea ei, nemurirea fericita, se realizeaza urmand porunca: ”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti” (Luca 10,27). Atat! Caci “mai mare decat acestea nu este alta porunca”, spune tot Mantuitorul (Marcu 12,37).
Prin urmare, cea mai mare porunca este iubirea de Dumnezeu si de semeni. Sa remarcam ca a cunoaste pe Dumnezeu si pe Fiul Sau nu este o porunca. Acest indemn spre cunoasterea Dumnezeului crestin este o indicare a drumului spre viata vesnica. Dar porunca iubirii apare si in Vechiul Testament, cu deosebirea ca Iisus Hristos specifica fraternitatea universala a oamenilor (Luca 10,39-39), Iar iubirea semenului, adaugata iubirii de Dumnezeu, este cea care se naste cea dintai in viata omului. Dar baza oricarei iubiri autentice sta in relatia lui cu Dumnezeu. Este vorba de acea dragoste care toate le rabda, care nu se trufeste, toate le sufera…(I Corinteni 13), aceea care doreste binele semenului, care deschide inima omului spre dialog, spre comuniune. Iubirea de Dumnezeu poate aparea mai tarziu, asa cum o spune si evanghelistul Ioan, pentru ca nu poti iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, daca nu iubesti pe fratii tai, care-I vezi.
Este deci o pedagogie a omului spre a dobandi iubirea. Inima omului nu are contururi fixe. Ea este elastica, se mareste ca sa devina apta de marea iubire, ea creste chiar pe masura exercitarii iubirii. Chiar si “micile iubiri”, cele nascute din cuprinderea afectiva a fapturilor creatiei necuvantatoare, sporesc capacitatea inimii, o dilata. Exercitiul iubirii pregateste iubirea de Dumnezeu.
Toata lupta creştinului este a deprinde iubirea. Iar daca ar întreba cineva în ce fel o poate deprinde cel care nu simte un îndemn, care nu se simte înzestrat spre acest exerciţiu, sa ne amintim ceea ce o anume ştiinţă a formulat cu câtva timp în urmă: "funcţia creează organul", inima fiind, în afara funcţiilor biologice, organul iubirii. Este necesară doar încrederea în chemarea Celui care ne-a asigurat: "îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (loan 16,33). Indrăznind a face faptele iubirii, acestea se vor instala în inima noastră, păstrându-se ca îndemn spre altele asemenea. Fiindcă nici o iubire dezinteresată nu este lipsită de prezenţa Harului Divin. Să ne comportăm ca şi cum am iubi, şi această deprindere îşi va pune pecetea în inima noastră şi ne va consolida pe calea dobândirii nemuririi fericite, căci orice facem spre binele celor "mai mici" va fi recepţionat de Hristos ca fiind făcut Lui (Matei 25,40 şi 46).
Mantuirea (nemurirea fericita) este darul cu care ne asteapta Dumnezeu si de care vom fi asigurati dupa incheierea trudei noastre pamantesti. Dar aceasta truda este agoniseala de fiecare clipa a existentei noastre si devenim nemuritori cu fiecare gest de iubire sau macar gand iubitor, acestea devenind intrinseci inimii noastre, ca cercurile concentrice ale arborelui, cu trecerea timpului. Ne invesnicim din iubire.

Domnul fie cu voi.

Tristeţea Crăciunului,OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?

Tristeţea Crăciunului

Azi, cei trei Crai de la Răsărit nu mai caută steaua cea călăuzitoare a unui Prunc ce va fi fiind Împăratul Lumii… Azi, porţile sunt deschise dar nu mai vine nici o Fecioară Preacurată să ceară sălaş pentru a-L naşte pe Mântuitorul Lumii… Azi, toate casele sunt curate şi pline de bucate dar ele nu ne mai priesc, căci nu mai ştim ce este bucuria cea adevărată!
Mă întristez cumplit văzând cum, de ani, petrecem Noaptea cea Sfântă a Naşterii Mântuitorului nostru Hristos, fie acasă, în faţa televizorului, cu mâncare şi băutură pe săturate, fie colindând satul (sau oraşul!) dar însoţind cântecele noastre sfinte cu petarde, pocnitori , bârfe sau bancuri dntre cele mai de soi.
Mă doare tare sufletul tot privind aceste spectacole gratuite, care în aparenţă nu ne costă nimic, ci doar …liniştea noastră sufletească şi BUCURIA ADEVĂRATĂ!
Mai mult chiar, ele ne îndepărtează (ca şi când n-am fi departe!) de acest Prunc Preasfânt care a venit în lume şi pentru noi ca să ne aducă bucuria vieţii…
Sufăr nespus şi port cu mine în această Noapte Sfântă POVARA unui plâns care-mi sfâşie inima. Tu auzi acest plâns? Este al unui Prunc care se naşte fără de păcat şi vine în lumea noastră păcătoasă într-o peşteră săracă din Betleem …dar EL (re) se naşte în fiecare an în sufletele noastre!
Te întreb şi mă întreb: câţi dintre noi am deschis o dată cu poarta casei şi uşa sufletului nostru pentru ca acest Prunc Binecuvântat să ne-aducă BUCURIA şi LUMINA cele adevărate? Nu caut răspuns…dar ştiu că, din această cauză, sunt ani de când, pentru sufletul meu, Noaptea cea mai tristă din an este Noaptea de Crăciun…

Bucuria Crăciunului

Dacă Noaptea Crăciunului este cea mai tristă, Ziua Crăciunului reprezintă pentru mine BUCURIA CEA ADEVĂRATĂ. De când mă ştiu, mi-am lăsat sufletul cuprins de o imensă bucurie ca, în această sfinţită şi binecuvântată zi, să stau acasă, la gura sobei, să colind toate cântările învăţate din copilărie şi până azi, să ascult muzică religioasă autentică simbolizând desăvârşirea.
Bucuria mea cea mai mare este să-mi deschid sufletul acestui Prunc Binecuvântat şi să îl rog să coboare şi în căsuţa mea de la poalele dealului din Sîncel, căci am un suflet pustiit care are nevoie de prezenţa Lui sfântă, ca să se împărtăşească cu Lumina cea Adevărată…
Ţin candela aprinsă… nu numai lumânarea, ci mai ales candela inimii mele ce arde neîncetat din Dragoste faţă de acest Prunc al Luminii, şi faţă de oamenii care mi-au marcat emoţional existenţa. Eu cred că această zi este Ziua Bucuriei Celei Adevărate, pentru că este ZIUA NAŞTERII MÂNTUITORULUI LUMII noastre postmoderne, desacralizate, mizere şi fără credinţă! Ce bucurie mai poţi avea dacă părăseşti căminul cald colindând-ţi amicii lumii acesteia şi astfel pierzi SINGURA ÎNTÂLNIRE pe care o poţi avea într-un an întreg cu Pruncul Mântuitor? El este SINGURUL COLINDĂTOR ADEVĂRAT, care îţi calcă pragul casei… PRUNCUL IISUS!
Astăzi este Ziua când un copil sărman, umil şi smerit colindă în candelele din sufletele creştinilor Cântecul Bucuriei. Doar acest Cântec sfânt ne poate aduce BUCURIA deplină a Naşterii Copilului cu Ochi Senini în peştera din Betleem şi în ieslea săracă în care noi îl întâmpinăm, inimile noastre…
Hristos se naşte, slăviţi-l!
Hristos se naşte, întâmpinaţi-l!
Aceasta este Bucuria Adevărată a Sărbătorii Crăciunului!
Aceasta este CLIPA MÂNTUIRII noastre!

OMUL POSTMODERN: FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?

“Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15, 10). Iarăşi o întâmplare aparent simplă. Un om avea doi fii. Unul s-a hotărât să rămână acasă, cu tatăl său să-l ajute şi să trăiască în comuniune, iar cel mai tânăr s-a hotărât să lase casa părintească şi i-a cerut tatălui său să-i dea partea din avere care considera că i se cuvenea. A plecat apoi departe şi a trăit în desfrânări, cheltuindu-şi tot avutul. Foamete mare a cuprins însă acele locuri şi fiul plecat de la casa tatălui său, care ajunsese păzitor de porci şi nu primea nici măcar roşcove de la porci să se hrănească, ŞI-A VENIT ÎN FIRE: “Mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: TATĂ, am greşit la cer şi înaintea ta. NU MAI SUNT VREDNIC SĂ MĂ NUMESC FIUL TĂU” (Luca 15, 18-19). Întoarcerea fiului risipitor acasă şi căinţa pe care a avut-o pentru păcatele pe care le-a săvârşit l-au bucurat atât de mult pe tatăl lui încât acesta i-a dat “haina lui cea dintâi”, inelul şi încălţăminte, iar viţelul cel gras l-a jertfit pentru a celebra OSPĂŢUL tainic al Bucuriei Învierii fiului crezut pierdut pentru totdeauna, căci “acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Celălalt fiu însă, întorcându-se de la muncă şi aflând pricina bucuriei de la casa tatălui său, s-a întristat tare şi n-a vrut cu nici un chip să ia parte la ospăţul Casei, deoarece considera că lui i se cuvenea o asemenea cinste, pentru că “de-atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 30-31). Răspunsul tatălui la acest reproş este plin de înţelepciune şi de IERTARE CREŞTINEASCĂ: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Luca 15, 31-32)
La un grad zero al lecturii, întâmplarea pare, ca şi cea cu vameşul şi fariseul, PARADOXALĂ. Un fiu rămâne cu tatăl său, îi respectă poruncile, nu iese niciodată din cuvântul lui. Un alt fiu se revoltă, vrea să ducă o viaţă independentă, îşi permite să ceară tatălui partea din avere şi pleacă în lumea mare, ca să cheltuiască agoniseala tatălui cu femeile desfrânate şi în plăceri!
Aşa că nu pot să nu mă mir, cum să faci ospăţ şi să te veseleşti pentru fiul care a pierdut în larg agoniseala şi averea ce i le-ai dat moştenire iar pentru fiul ce ţi-a fost alături şi ţi-a sporit averea nu faci aceasta? De aceea, ierta-mă-vei, Doamne, că Te-ntreb: care este adevărata menire a omului postmodern, de FIU RISIPIT ORI FIU RISIPITOR?
Mi-am permis de aceea, să fac o clasificare oarecum surprinzătoare, fiul plecat este fiul risipitor care batjocoreste avutul primit în DAR de la Tatăl (adica Dumnezeu) iar celălalt este fiul risipit pentru că, spre deosebire de fratele său care risipeşte o bogăţie materială, el risipeşte una spirituală, respectarea poruncilor devenind pentru el singurul criteriu de selecţie de care ar trebui să ţină seama tatăl său.
Privind întâmplarea în structura ei de adâncime, eu văd în această pildă a lui Iisus o adevărată lecţie de dragoste parinteasca. Iar virtutea pe care trebuie s-o percepem, cu cea mai mare seninătate, şi împotriva tututor mentalităţilor lumii noastre postmoderne, este IERTAREA. După ce ne-am smerit (re)văzându-ne şi (re)cunoscându-ne gravitatea faptelor, gândurilor sau vorbelor noastre, suntem datori să mai urcăm o treaptă din Scara Raiului şi să ne îmbogăţim spiritual cu virtutea care ilustrează în cel mai înalt grad adevărata iubire din noi: IERTAREA. Această virtute o are tatăl celor doi fraţi. Pentru el nu contează câte păcate a săvârşit fiul, câţi bani a cheltuit sau cu cine. Lucrul cel mai important este REÎNTOARCEREA fiului, POCĂINŢA de care el a dat dovadă pentru a primi iertarea părintelui.
Reîntoarcerea este sinonimă pentru un tată iubitor cu o RENAŞTERE. Fiul cel plecat, necopt, dornic de plăceri şi căzut în desfrâu, a murit. În locul aceluia s-a întors , reînviat, un fiu nou, un alt suflet, nu murdar, nu nevrednic, precum cel care plecase cândva de la casa tatălui său. Ci, unul spăşit, căit, smerit, un fiu ce a trecut prin focul credinţei şi prin chinurile iadului, un om care ŞI-A VENIT ÎN FIRE! Ce-or fi însemnând vorbele acestea?
“A-ţi veni în fire” cred că nu poate însemna altceva decât a conştientiza răul pe care singur ţi l-ai făcut, şi făcându-ţi rău ţie, să conştientizezi răul pe care l-ai făcut şi celor care te iubesc, provocându-le suferinţă şi durere, lacrimi amare. Iubirea celorlalţi îşi găseşte justificarea şi în acest rău pe care l-ai făcut, ţie şi lor: iertarea, fatada interioară a iubirii adevărate, trebuie să vină, PARADOXAL, nu?, tocmai de la acei oameni pe care i-ai făcut să plângă şi să sufere, care au avut încredere în tine dar i-ai dezamăgit, care te-au iubit dar i-ai jignit, care au plâns în ruga lor pentru tine dar tu i-ai ignorat! Când astfel de oameni sunt în faţa ta, nu-ţi bate inima mai tare? Nu vrei să le cazi la piept, să-i strângi în braţe şi să le spui ca îi iubeşti, că ei sunt totul pentru tine? Da, pentru fiul risipitor, care şi-a venit în fire, oamenii la pieptul cărora ar fi vrut să plângă mult au fost tatăl şi fratele lui, adică tocmai cei pe care i-a supărat cel mai tare, cei pe care i-a părăsit şi i-a uitat când i-a fost lui bine, cei faţă de care a fost indiferent şi ignorant!
Bunule cititor, doar tatăl a fost capabil de IERTAREA necondiţionată! Doar tatăl l-a întâmpinat, i-a şters lacrimile pocăinţei de pe obraz şi l-a îmbrăţişat, semne incontestabile ale iubirii dezinteresate şi bucuriei supreme de a face iarăşi gestul binecuvântat al părintelui iubitor. Ba mai mult de-atât i-a dat încălţăminte, căci era desculţ!, i-a dat haine, căci era gol!, i-a dat inelul, căci îl reprimise în calitate de FIU! Si a tăiat viţelul cel gras invitând pe toţi (şi slugile!) la OSPĂŢUL cel mare!
Dar fratele său nu a fost de acord cu comportamentul tatălui. El, fratele mai mare! Nu doar că nu a acceptat lacrimile celui rătăcitor, nu a vrut nici măcar să-l privească în ochi! Ce durere! Ce tristeţe! Refuzul fratelui de a mai intra în casă, de a şterge lacrimile speranţei de pe faţa cea nouă, de a participa la Ospăţ sunt simboluri evidente ale lumii noastre desacralizate.
Refuzul de-a ierta este RĂUL cel mai mare pe care îl săvârşeşte omul – iar răul acesta, dureros, nu?, rămâne în acel suflet şi-l macină, şi-l zdrobeşte doborându-l de pe piedestralul pe care, vai, ar fi trebuit să rămână, ca un suflet bun ce era! El, fratele mai mare, care respecta toate poruncile, care NICIODATĂ nu a greşit faţă de tatăl său, care întotdeauna a respectat Legea, care a muncit cu drag şi nu s-a certat vreodată cu cineva, el, NU POATE IERTA! De ce? El nu poate să-l privească în ochi pe cel reîntors acasă, pentru că în ochii celui (re)născut, purificat şi iertat de Tatăl, este Lumina cea Adevărată iar povara aceasta de raze n-ar fi putut-o suporta! De ce nu a vrut să participe la Ospăţ? Pentru că NU A SIMŢIT CHEMAREA TATĂLUI, pentru că acolo nu au avut loc decât cei smeriţi, cei blânzi şi iertători, cei iubitori de fraţi şi de Dumnezeu!
Ospăţul la care a fost chemat fiul risipit nu a fost unul oarecare, el este chiar Sfânta Liturghie la care suntem chemaţi cu toţii în fiecare Duminică ca să ne împărtăşim cu Pâinea şi Vinul cele mântuitoare, adică cu Trupul si Sângele Domnului Hristos!
Tatăl celor doi fraţi, simboluri ale oamenilor risipitori sau risipiţi, este chiar Hristos, Singurul nostru Prieten, Ajutor şi Învăţător, Singurul care poate să ne ierte şi să ne iubeasca, fără să ne ceară nimic în schimb! Ospăţul la care Hristos îl invită pe cel rămas pe dinafară este Jertfa de pe Cruce din care curge încă sângele rănilor Lui, pentru că aşa cum susţineau şi filozofii raţionalişti ai secolului 17, mai ales Pascal, împărtăşesc şi eu aceasta, Hristos rămâne pe cruce şi în agonie până la sfârşitul veacurilor! Deoarece numai aşa, din acest OSPĂŢ EUHARISTIC, noi putem să ne hrănim sufletele împietrite, orgolioase, egoiste, incapabile de iertare!
Fiul cel mare al Tatălui este chiar aproapele nostru, cel în care ne punem nădejdea, cel pe care-l iubim şi de la care aşteptăm ajutor în clipele grele ale existenţei, cel faţă de care greşim de cele mai multe ori, dar când într-adevăr avem nevoie de sprijinul său, de iertarea sa, el uită tocmai atunci Legea, uită poruncile pe care nu le încalcă îndeobşte niciodată, ascunzându-se sub paravanul lor, şi ne lasă trişti cu lacrimile pe obraz!
HRISTOS – APROAPELE – EU constituie triunghiul simbolic al acestei pilde. EU sunt cel mai păcătos dintre oameni, eu sunt cel care mă revolt şi vreau să plec din Casa Prietenului Meu, îi cer să-mi dea averea şi îl las cu APROAPELE meu care îi slujeste întru toate până ce-mi revin eu în fire. Mă întorc la ei, căci la cine altcineva pe lumea asta aş putea găsi înţelegere şi iertare? Dar aproapele meu nu mă poate ierta, el este cel care nu vrea să participe la Nunta mea, şi nici nu vrea să fie părtaş la bucuria cu care am fost binecuvântat, fiindcă m-am întors pocăit, plin de lacrimi, UN OM NOU! In schimb, mă primeşte Iisus, Singurul meu Prieten Adevărat, care poate să mă ierte pentru povara pe care i-am pus-o pe umeri pe drumul spre Golgota, pentru rănile pe care i le-am facut pe Cruce! El, Singur El, îmi şterge lacrimile pocăinţei şi-mi opreşte suspinele, mă îmbracă în Hainele Luminii şi-mi dă inelul fără de care nu pot participa la Ospăţul Euharistic de taină!
Doamne, Hristoase, doar Tu Te bucuri de Învierea mea spirituală, doar Tu mă primeşti în braţele-Ţi mângâietoare, doar Tu îmi dăruieşti IERTAREA! Ce mult aş fi vrut ca şi aproapele meu să fi făcut acestea! Doamne, eu am fost păcătos şi risipitor şi m-ai primit la Tine, dar fratele meu a trăit în litera Legii şi s-a risipit! El, aproapele, omul acela deosebit care nu a încălcat NICIODATA Legea, a rămas acum pe dinafară şi nu participă la Ospăţul Euharistic pe care Mirele Hristos îl dă pentru sufletul meu, care s-a reîntors ca oaia rătăcită la Păstor! El a fost egoist, mândru şi nu a putut să mă ierte!
Mă simt vinovat(ă) pentru asta, Doamne! De aceea, Te rog, SPOREŞTE-MI lacrimile durerii de-a fi rămas fără el şi nu mă părăsi ca nu cumva să înceteze rugăciunea mea întru iertarea fratelui meu pe care eu îl iubesc şi-l iert că nu a vrut să mă ierte!
Aceasta este lecţia pe care azi Tatăl iubitor o dă fiilor Lui. Adevărata iubire TREBUIE să rămână O IUBIRE SACRĂ, sfântă, nepătată, căci desacralizarea iubirii prin raportare la materialitate, prin ţinerea de minte a răului, prin lipsa de iertare, ne aruncă afară din Lumină, ne opreşte de la împărtăşire, ne sileşte să ne despărţim, să ne facem rău! Iar toate astea nu mai înseamnă iubire, ele reprezintă doar chinul de-a ne suporta unul pe celălalt!
Adevărata iubire este UN DAR al divinităţii, care se îndreaptă şi spre cel care respectă Legea şi spre cel păcătos, însă fiecare îl valorifică cum crede de cuviinţă… Adevărata iubire este HARUL care se coboară de Sus întru dobândirea celor mai alese şi nobile sentimente pe care trebuie să ni le purtăm unii altora.
Câţi dintre noi am învăţat însă această lecţie? Si câţi dintre noi concretizăm în fapte dragostea cea adevărată faţă de fratele mai mare căruia i-am greşit dar nu ne poate ierta?

DUMINICA IERTĂRII

Duminica dinaintea începerii Postului Mare are trei semnificaţii aparte. În primul rând este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi de aceea, urcuşul duhovnicesc din post trebuie să fie o rugă neîncetată pentru a fi reprimiţi ca fii ai lui Dumnezeu, reînviaţi, renăscuţi din Moartea pe cruce a Mântuitorului. Apoi aceasta mai este DUMINICA IERTĂRII, pentru că “de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl Vostru nu va ierta greşalele voastre” (Matei 6, 14-15) si pentru că în aceste două versete este cuprinsă prima condiţie a mântuirii sufletului omenesc: IERTAREA DEPLINĂ! Şi mai este această duminică, una aparte, Duminica celor 40 de Mucenici, pentru că Biserica Ortodoxă cinsteşte în această zi pe cei 40 de oameni din Sevastia care, pentru că şi-au mărturisit credinţa lor în Hristos şi în Biserica Lui, au fost înecaţi într-un lac din apropierea satului…
Condiţia sine qua non a mântuirii sufletului omului este aşadar simbolizată de virtutea iertării. Pentru a putea fi iertaţi, TREBUIE să iertăm, indiferent cât de mult ne-a greşit cineva, căci ce vrednicie avem dacă îi iertăm doar pe cei care vrem noi şi care ne supără mai puţin? De aceea, foarte puţini dintre noi avem cu adevărat această virtute.
Atunci suntem vrednici şi virtuoşi când putem să iertăm mâna pe care am mângâiat-o dar care ne-a biciuit, obrazul pe care l-am sărutat dar care ne-a scuipat, sufletul pe care l-am iubit dar care ne-a părăsit… Doar când te loveşti de-aceste câteva mostre ale “bunătăţii” din afara ta si te retragi înlăuntrul sufletului ca să te aperi de răul ce ţi-a răsplătit binele, când poţi ierta acestea fără prejudecăţi, si fără a considera asta o prostie (cum e interpretată azi!), atunci eşti plin de această virtute.
Atunci ştii ce este iertarea si mai ştii că aceasta nu presupune reîntoarcere spre cel care te-a lovit sau te-a scuipat sau te-a uitat, ci, din contră, înseamnă UN NOU INCEPUT. Esti un alt OM, renăscut, reînviat din palma care te-a lovit şi te-a batjocorit. Eşti în faţa unui examen al conştiinţei căreia îi poţi spune: pot ierta cel mai mare rău care mi s-a făcut, căci sunt OM ADEVĂRAT!
Şi nu întâmplător Duminica Iertării este asociată cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Asocierea poate părea paradoxală, dar creştinismul însuşi este un paradox, nu?
Într-un fel sau altul, într-o epocă istorică sau alta, într-o civilizaţie sau alta, toţi venim în lume pentru a ispăşi păcatul originar al alungării din paradis a omului ce-a încălcat porunca divină… Ne naştem toţi in acest păcat primordial pe care îl moştenim şi, la rândul nostru, îl vom lăsa urmaşilor… Adam, care este OMUL, şi Eva, care este VIAŢA, au format prima pereche umană din univers. De multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu l-a creat doar pe Adam din ţărână. A creat un singur om iar mai apoi, văzând că nu-i este bine singur, i-a oferit un DAR nepreţuit dar nu din ţărână, ci din însăşi…coasta Omului!
Logica ar spune că acest lucru se datorează faptului că Femeia (VIATA) este parte integrantă din Bărbatul ei (OMUL) şi e firesc să fie aşa… Simbolic vorbind, eu cred că Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam tocmai pentru că această fiinţă va fi singura parte a Omului capabilă să refacă Unitatea originară şi Perfecţiunea. Nu am acceptat niciodată teoria că prin Eva a venit păcatul în lume. Cum să vină păcatul prin VIAŢA însăşi?
Izgonirea primei perechi din Eden are semnificaţii mult mai adânci decât simpla ipoteză că Eva e vinovata… Pomul a fost pentru perechea unitară si unită in trup si duh, o încercare. Mărul intins de Eva lui Adam a fost simbolul libertăţii alegerii omului: Binele sau Răul? Pentru că Pomul chiar aşa era numit… Paradoxal, Adam si Eva au crezut că aleg Binele, dar când şi-au dat seama de fapta lor s-au ruşinat şi s-au ascuns. Alungarea lor din Rai, căderea lor în păcat este sinonimă cu acest moment. Nu au căzut din cer pe pămant, căci tot universul le era în stăpânire şi perfect. Doar li s-a interzis să mai calce hotare în care altădată se plimbau în voie. Din acel moment, Dumnezeu a creat o prăpastie între Lumea Lui şi Lumea Omului…
Înmulţirea neamului omenesc şi a păcatelor mai mari şi mai multe decât luminătorii cerului au adâncit atât de mult prăpastia încât s-a ajuns în scurtă vreme la formele universale pe care toţi le cunoaştem: Cerul şi Pământul. Dumnezeu a regretat că l-a alungat pe Om din Lumea Lui şi a promis că va trimite un Răscumpărător care Îl va salva pe Om (Adam) şi îi va (re)da Viaţa cea adevărată (Eva), aşa cum era înainte de a gusta… un măr! Acum asocierea pare simplă: nu se poate (re)clădi si (re)învia starea originară când Viaţa (Eva) era parte integrantă din Om (Adam) decât dacă ne vom învrednici cu adevărat de virtutea iertarii!
E motivul pentru care, azi, in lumea postmodernă puţini Oameni (Adami) mai preţuiesc adevărata valoare a Vieţii (Evei) aşa cum ar trebui… Doar VIATA (Eva) este cea care îi poate readuce Omului (Adam) Întregul, Perfecţiunea şi Absolutul. Aşa a luat fiinţă Taina Nunţii…
Postmodernitatea (si alte epoci!) ne loveste cu tâmpla de tăriile cerului şi ne secătuieşte cu cele mai mari vicii ale societăţii contemporane (şi nu numai!): desfrâul, avortul, plăcerile, necurăţia, distracţiile, libertatea de a spune NU când toată existenţa noastră trebuie să aibă sensul acelui FIAT spus de Fecioara Maria. De aceea, foarte puţini dintre noi mai percepem sensul adevărat al vieţii sau adevărata libertate sau adevărata iubire…
E motivul pentru care de multe ori, Iertarea e interpretată ca semn al naivităţii şi chiar al prostiei. Naiv însă este acela care crede că toate îi sunt cu putinţă şi că nu-şi va primi adevărata răsplată într-o zi când îi vor merge toate bine şi când se aşteaptă mai puţin…
Strivim sub picioare sentimente omeneşti şi mergem mai departe în viaţă cu capul sus pe când ar trebui să nu mai ridicăm genunchii şi privirile din binecuvântata Terra nostra…
Dacă Dumnezeu I-a iertat pe Adam, dacă Adam a iertat-o pe Eva, iar dacă Eva şi-a răscumpărat păcatul primindu-şi iertarea pentru că aduce pe lume DARUL cel mai de preţ care este VIATA, cum de nu mai putem ierta noi, muritorii şi păcătoşii, greşelile celorlalţi? Cum nu mai avem IERTARE pentru răul ce ni-l fac alţii, căci ce este răul lor în comparaţie cu durerea, suferinţa şi nedreptatea pe care i le facem noi lui Dumnezeu?
Sfatul pe care Mântuitorul l-a dat omenirii intregi a fost simplu: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia si rugina le strică si unde furii le sapă si le fură. Ci adunaţi-vă comori în ceruri, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. CĂCI UNDE ESTE COMOARA TA, ACOLO VA FI ŞI INIMA TA.” (Matei 6, 19-21). Toată răutatea lumii şi lipsa de iubire şi despărţirile şi nefericirile sufleteşti se datorează acestor comori pe care le strângem crezând că ne vor face fericiţi. Dar cum vom mai gusta fericirea dacă nu avem Iubirea cea adevărată in sufletul nostru? Iisus nu ne cere să nu ne dorim sau să nu avem toate lucrurile cele necesare existenţei: o casă sau un palat (dacă considerăm că atâta ne trebuie), o maşină, bani mulţi sau obiecte de o valoare materială inestimabilă. Însă El ne cere ca tot ceea ce avem să ne facă fericiţi şi să ne aducă BUCURIA cea adevărată, căci acesta este rostul lor! Să ne fie îndestulare şi să nu agonisim fără temei! Toate lucrurile pe care ni le dăruieşte Dumnezeu din prinosul Său trebuie să fie spre bucuria si împlinirea noastră, căci cu măsura cu care ne dă, cu aceea ne şi cere! Si să recunoaştem că toate sunt de la Dumnezeu, să devenim mai buni, mai iubitori, mai smeriţi. Şi toate să ne ajute să ne iertam unii pe altii aşa cum Tatăl Cel ceresc ne iartă pe noi. Altfel, TOTUL, dar absolut totul, este ZADARNIC, iar comoara din inima noastră va spori doar focul veşnic al Gheenei…
Toate câte le facem să ne fie întru sporire duhovnicească şi întru mai binele lumii intregi!


Domnul fie cu tine!

ADEVARUL DESPRE VREMURILE NOASTRE

ADEVARUL DESPRE VREMURILE NOASTRE

Sf. Chiril al Ierusalimului:
Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci "lepadarea de credinta" (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai dinainte.
Sf. Nil Athonitul:
Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. (...) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca, dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi, s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca intru dansii faradelegea (...) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (...) Si se va ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri...
Parintele Cleopa:
Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei dinainte de potop...
Sf. Teofan Zavoratul:
Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va salaslui o adevarata apostazie.
Sf. Tihon din Zadonsk:
<>. Nicidecum. <>. Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. <>. Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei 15, 8) - si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. <>. Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si nu-L cinstesc pe singurul dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin pacat diavolului - daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. <>. Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se departeaza - iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14).
Sf. Lavrentie de la Cernigov:
Restaurarea Bisericilor se va face pana la venirea antihristului si in toate va fi o bunastare materiala nemaipomenita. Iar voi, cu reparatiile in biserica noastra sa mai ingaduiti, fiti modesti si cu masura in aspectul ei exterior, ci mai bine sa va rugati mai mult si sa umblati la biserica atat timp cat inca se mai poate...(...) Multi duhovnici si slujitori ai Bisericii isi vor pierde sufletul in vremea antihristului! (...) Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manstiri se vor deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon. Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna Antihrist) sa nu mergeti in ele.
Sf. Serafim de Virita:
Va veni vremea cand nu prigoana, ci banii si inselaciunile lumii acesteia ii vor indeparta pe oameni de Dumnezeu si vor pieri mai multe suflete ca in vremea prigoanei ateiste. Pe de o parte vor inalta cruci si vor auri cupole, iar pe de alta parte se va instaura imparatia minciunii si a raului. Biserica adevarata totdeauna va fi prigonita, iar sa se mantuiasca cineva va putea numai prin boli si amaraciuni, caci prigoanele vor avea un caracter cat mai subtil si neprevazut, infricosator va fi sa ajunga cineva la acei ani.
Sf. Ioan Iacob Hozevitul:
Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei care o mananca.

Sf. Ignatie Briancianinov:
... Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele, vadite si directe. (...) Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini (!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce...(...) O, vremi nenorocite! O, stare nenorocita! O, dezastru spiritual, nevazut oamenilor patimasi, neasemuit mai mare decat toate calamitatile naturale! O, nenorocire, inceputa in timp si nesfarsindu-se in timp, ci trecand in vesnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, inteleasa numai de dreptii crestini si de adevaratii monahi, ascunsa celor pe care-i invaluie si-i pierde!
Cuv. Seraphim Rose:
"Intr-un asemenea veac -scrie Arhiep. Averchie Tausev -pentru a fi un adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului" (...) Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. "Sub haina unei imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o prigoana ascunsa impotriva crestinismului... Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul pierzarii sufletele -ceea ce inseamna moarte duhovniceasca" (...) Ispita belsugului si a confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, "slujitorii lui Antihrist sa straduie mai mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia, multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele , unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei (..) este o primejdie si mai mare pentru sufletul unui crestin (decat o prigoana la ratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant si-l face sa uite de Rai. Intreaga contemporana, indreptata numai catre cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se, incetul cu incetul, viata duhovniceasca". Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica-{...} nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre , ca si de catre necrestini. (...) "Toti cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura de lux si confort".
Sf. Ioan Maximovici:
El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca, va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca si ca lumea sa i se inchine. (...) va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului.
Fericitul Filotei Zervakos:
Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume...(...) Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. (...) Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca... Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos. Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii. (...) Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! (...) Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. (...) E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra"...

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Minunea din Siria

„...şi morţii se vor scula nestricaţi...” (1Cor.15:52)

Minunea din Siria

În decembrie 2004, un arab saudit, musulman, s-a înfăţişat la mai multe agenţii de presă pentru a relata următoarea întâmplare de necrezut, care i s-a petrecut şi care i-a schimbat viaţa. Povestea aceasta a apărut la televiziune, la radio, pe internet, a circulat în ziare, reviste şi broşuri în întreaga Arabie Saudită, în Siria, Palestina şi în ţările vecine.
Acum câţiva ani, acel bărbat s-a căsătorit cu o musulmancă foarte bogată, însă stearpă. Anii au trecut, şi în pofida tuturor străduinţelor şi a cheltuielilor medicale însemnate, făcute la mulţi doctori, au rămas fără copii. Părinţii lui i-au propus să se căsătorească cu o altă femeie, păstrându-o şi pe întâia sa soţie (legea locală îngăduie până la patru căsătorii concomitente).
Obosit, neliniştit şi deznădăjduit, bărbatul nu a primit sfatul părinţilor săi, ci a ales să plece în vacanţă cu soţia sa în Siria. Ajunşi acolo, au închiriat o limuzină şi un şofer care să îi poarte ca ghid în călătoriile lor prin Siria. De-a lungul vacanţei, şoferul a observat că perechea saudită părea amărâtă, îndurerată, mâhnită. Deoarece devenise apropiat de pereche, şoferul i-a întrebat îngrijorat de ce sunt nefericiţi – poate pentru că nu sunt mulţumiţi de felul în care conduce excursia?
Perechea i-a mărturisit şoferului că pricina nefericirii lor este neputinţa de a avea copii. Şoferul, care era şi el musulman, le-a spus atunci că, în Siria, creştinii – şi anume creştinii ortodocşi – au o mănăstire numită Panaghia Saidnaya (nume compus dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă Preasfânta şi un cuvânt arab care înseamnă Doamna noastră) şi că mulţi oameni care nu pot avea prunci se îndreaptă către icoana ei făcătoare de minuni. Ei merg la mănăstire şi li se dă să mănânce din fitilul candelei care arde înaintea icoanei celei minunate. Iar apoi „Maria” creştinilor le dă cele ce doresc, după credinţa lor.
Însufleţiţi de emoţie, arabul saudit şi soţia sa i-au cerut şoferului să îi ducă la mănăstirea „Saidnaya” a „Doamnei Creştinilor”, spunând: „Dacă vom avea un copil, mă voi întoarce şi îţi voi da 20.000 de dolari SUA, iar mănăstirii 80.000 de dolari SUA”. Astfel, s-au dus la mănăstire şi au făcut precum li s-a zis. Mai apoi, s-au întors la ei acasă şi după ceva vreme, femeia a fost găsită însărcinată. După câteva luni, a născut un băieţel minunat. A fost cu adevărat o minune a Doamnei noastre, de Dumnezeu Născătoarea.
Acum, de îndată ce soţia sa a născut, bărbatul saudit a vrut să se întoarcă în Siria, ca să-şi ţină făgăduinţele pe care le făcuse. La întoarcere, l-a sunat pe acelaşi şofer şi i-a cerut să îl ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul era un om viclean şi rău, şi i-a convins pe doi prieteni ai săi să meargă împreună cu el la aeroport ca să îl ia pe bogatul arab saudit, să îi ia banii şi să îl omoare. Aşadar, l-au luat pe bogătaş de la aeroport, iar el, în timp ce conduceau, fără să îşi dea seama că plănuiseră să îl omoare, le-a spus prietenilor şoferului că le va da fiecăruia dintre ei 10.000 de dolari SUA.
Fiind ei tot nemulţumiţi, s-au abătut de la drumul către mănăstire şi au mers într-un loc pustiu, unde l-au omorât pe bărbatul saudit, apoi i-au tăiat capul şi celelalte părţi ale trupului său (mâinile şi picioarele) în bucăţi. Orbiţi de patimă şi copleşiţi de fapta groaznică pe care tocmai o săvârşiseră, au pus rămăşiţele bărbatului în portbagajul maşinii, în loc să le părăsească acolo. După ce i-au luat banii, ceasul şi tot ce mai avea, au purces să caute un alt loc pustiu pentru a scăpa de rămăşiţe.
Apoi, pe când se aflau pe autostrada naţională, maşina a făcut o pană şi s-a oprit în mijlocul drumului. Cei trei s-au dat jos ca să vadă ce se întâmplase cu motorul. Un trecător s-a oprit să îi ajute, însă ei, temându-se ca nu cumva să se descopere fapta lor cea groaznică, au spus că nu au nevoie de ajutor. Însă în timp ce pleca, motociclistul în trecere a observat sânge picurând din spatele vehicolului, şi a chemat poliţia pentru investigaţii, căci întreaga scenă şi cei trei oameni dădeau de bănuit. Poliţiştii a sosit şi, văzând sângele de sub maşină şi de pe asfalt, au ordonat deschiderea portbagajului.
Ei bine, atunci când au deschis portbagajul, dintr-odată!, bărbatul saudit s-a sculat, în chip vădit şi minunat în viaţă şi teafăr, zicându-le: „Chiar acum această Panaghia a isprăvit să-mi coasă gâtul, chiar aici (şi le-a arătat zona mărului lui Adam), după ce mi-a cusut restul trupului”. Văzând aceasta, cei trei ucigaşi şi-au pierdut de îndată minţile – au înnebunit. Poliţia le-a pus cătuşele şi în timp ce erau purtaţi către un spital de nebuni, criminalii strigau că este cu neputinţă ca bărbatul saudit pe care îl omorâseră, decapitaseră şi măcelăriseră să mai fie în viaţă.
Sauditul a mers la un spital pentru a fi examinat de către doctori, iar aceştia au confirmat şi au întărit faptul că cusăturile erau făcute de puţină vreme, validând astfel această întâmplare minunată. Cusăturile erau, şi sunt încă, evidente. Atunci când sauditul a ieşit din portbagajul maşinii, părea a fi, literalmente, făcut din nou (pus laolaltă), mărturisind într-una că Panaghia a pus la loc trupul său şi l-a înviat cu ajutorul Fiului ei.
Imediat după aceasta, arabul saudit şi-a chemat rudele în Siria, şi au mers toţi împreună la mănăstirea Panaghiei Saidnaya, dând laudă, slavă şi rugăciuni, iar în locul darului iniţial de 80.000 dolari SUA (pe care îl făgăduise), a dat 800.000 de dolari SUA pentru Născătoarea de Dumnezeu.
Astăzi, atunci când bărbatul acesta istoriseşte amănuntele acestei minuni copleşitoare, îşi începe povestirea cu cuvintele: „Pe când eram musulman, mi s-au petrecut cele ce urmează...” – ceea ce arată că nu mai este musulman, nici el, nici familia sa.
Această minune a covârşit cu înfricoşată surprindere toată lumea arabă – musulmană şi întreg Orientul Mijlociu.

„SLAVĂ DOMNULUI DUMNEZEULUI NOSTRU, DOMNUL PUTERILOR”
(Frăţia Sfântului Mormânt, Patriarhia Ierusalimului)

Părintele Igantie, Egumen
Sfânta Mănăstire a Păstorilor
Bt Ahur-Vithleem
POSTUL MARE, MARTIE 2005

Text cules de arhimandritul Nectarie Serfes,

Marturia unui protestant

Marturia unui protestant.

--------------------------------------------------------------------------------

M-am nascut intr-o familie de intelectuali atei. In primii ani am fost crescut si ingrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a invatat cateva rugaciuni si sa ma inchin. Tot ea m-a dus la biserica si la insistentele ei am fost botezat.

Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza parerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce ma invatase bunica. Mai mult, crescand, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.

In adolescenta, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am capatat o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. In 1989 a venit Revolutia. Eram in clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. in tara incepusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducand cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu in posesia unuia si am inceput sa-l citesc dintr-o curiozitate intelectuala. Eram convins ca Iisus Hristos este un mit, insa mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor. Intr-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis in care El imi vorbea si in care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc in amanunt), insa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas in continuare un cinic si un rebel.

In primul an de facultate, in urma unor deceptii, am intalnit un om presupus experimentat in chestiuni afective, capabil sa-mi dea niste sfaturi. El fusese candva un mare crai, insa acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine in Noul Testament au inceput sa se lege. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, intr-o adunare baptista, am spus in fata celor prezenti ca vreau sa incep o viata noua alaturi de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la doua mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am intors la Bucuresti cu sentimentul ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentar in care traisem pana atunci. Mai mult, acum aveam o identitate noua: eram un baptist.

Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropiere. In tot acest timp nimeni de acolo nu m-a bagat in seama, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucura de fiecare care se pocaieste. In perioada aceea am citit toata Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau ca pogorarea Duhului Sfant de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios in privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfantului Duh, din adunarile penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot intr-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc "botezul cu Duhul Sfant", vorbind in limbi. Acum eram un penticostal.

Adunarea aceea penticostala era complet diferita de cea baptista. Aici am fost repede inconjurat de tineri de varsta mea si m-am integrat intr-un cerc. Am inceput sa inteleg teologia penticostala si, in general, neoprotestanta. Pastorul adunarii era presedintele unui institut teologic si m-a incurajat sa devin student acolo. Ceea ce am si facut. Incepusem sa devin popular in adunarea acea, simpatizat deopotriva de cei tineri si de cei batrani. Dupa cateva luni insa am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat in conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat sa fac compromisurile necesare "avansarii". Dupa o perioada de doi ani, odata cu schimbarea domiciliului, am parasit acea adunare si am inceput sa frecventez alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa raman anonim si tot timpul cat am mers acolo, jumatate de an, am fost un singuratic.

In cei aproape trei ani de cand facusem pasul acela in acea adunare baptista din Timisoara am ajuns sa cunosc in mare teologia neoprotestanta si felul in care "rezolva" aceste culte problema pacatului din viata individului. Potrivit parerii lor, daca faci un pacat, este suficient sa ti-l marturisesti lui Dumnezeu intr-o rugaciune, sa "aplici" versetul de la 1 Ioan 1, 9 si pacatul iti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Simplu ca "buna-ziua". Eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu imi iarta automat acel pacat odata ce i l-am marturisit.

Problema a inceput atunci cand am inceput sa simt ca la Dumnezeu nu se poate sa mearga asa de usor cu pacatul. incepusem sa port in mine insumi vina pentru pacatele mele, iar recitarea "versetului de aur" nu ma linistea catusi de putin. Astfel am inceput sa caut o alta cale de a rezolva problema pacatului. Pe de alta parte, umbland si vizitand si alte adunari neoprotestante, am putut sa constat si alte lucruri ciudate.

Dupa vreo patru ani de perindari deja imi pierdusem acea credinta in infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum cautam altceva, insa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, insa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest “adevar”. Discernamantul mi se baza pe criterii relative si mereu in schimbare.

Dupa o perioada de cateva luni de framantari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit “Partasia”.

Aceasta adunare “Made in Germany” era formata in mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. In mare, teologia ei era tot neoprotestanta. Aveau o singura diferenta notabila: omul trebuie sa lupte activ impotriva pacatului, nu sa apeleze intr-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor repetate. Ideea aceasta a luptei impotriva pacatului era esenta credintei si a predicilor lor. In acelasi timp, asemenea tuturor gruparilor extremiste, criticau plin de sarg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa si se considerau “alesii” lui Dumnezeu.

De la prima vizita am constatat diferenta si ca incearca sa ofere o solutie la problema pacatelor personale. Am inceput sa frecventez locul acela si m-am integrat in comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, insa erau atenuate de predicarea luptei impotriva pacatului, lupta care parea sa fie scopul majoritatii persoanelor din acel loc.

La un an de la sosirea mea in adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul Partidului National Taranesc si a lui Radu Vasile, o mana de tineri au organizat debarcarea “batranilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerand ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuie sa faca ceva si au luat fraiele adunarii in mana lor. Timp de cateva luni adunarea a fost scindata, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci cand responsabilul pe Romania a transat lucrurile in favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile “din lume” se regaseau din plin la acesti “alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinseca a duhului de dezbinare, la lucru in mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decat cel anost al batranilor detronati.

Incidentul n-a facut decat sa-mi completeze parerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei in privinta luptei impotriva pacatului, atitudinea si metodele lor m-au indepartat afectiv. In cele din urma am incetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o insa pe sotia mea sa continue, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoara, mai ales cand nu ai nici o alta alternativa. Atunci cand esti invatat ca intalnirea regulata cu “fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament constituie impreuna “credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare iti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca “am cazut de la credint?” si ca “m-am intors in lume”. Intorcandu-se duminica de la adunare, sotia mea imi povestea amuzata despre felul compatimitor in care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o intrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cand ea le raspundea ansa ca-mi merge bine, acesta era un lucru de neinteles pentru ei si clatinau neincrezatori din cap. A trebuit deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur in picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati sa ramana in acea credinta de mediul social in care traiesc si de “tarcul” adunarii din jurul lor. Daca acest tarc ar disparea peste noapte, probabil ca o data cu el ar dispare si “credinta” lor.

In perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa, stand de vorba cu mine despre Partasie, mi-a dezvaluit ca invatatura ortodoxa pune un mare accent pe lupta impotriva pacatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a imprumutat cateva carti si am inceput sa descopar Ortodoxia. In acel an, de Boboteaza, a venit la noi la usa un preot de la biserica din apropiere si, dupa ce initial i-am declarat franc ca eu sunt un “sectant”, am inceput sa ma intalnesc cu el dupa amiezele la biserica pentru discutii.

Timp de aproape jumatate de an, citind si discutand cu acel preot, mi-am dat seama ca tot timpul criticasem credinta ortodoxa fara sa o cunosc catusi de putin. Am fost foarte surprins sa descopar bogatia mostenirii spirituale a Bisericii Ortodoxe, precum si lucrurile care certifica veridicitatea acestei credinte. Parte din ele sunt cuprinse in acest articol.

Incet-incet, am inceput sa particip la liturghie si sa inteleg acele lucrurile pe care nu le cunosc neoprotestantii atunci cand denigreaza Biserica, unii din necunoastere, altii din rea-vointa. Din afara Bisericii multe lucruri imi pareau de neinteles si fara rost. Cei care ascultau pildele lui Iisus nu le intelegeau, caci erau “afara”. Atunci cand “au intrat”, li s-au deschis ochii si au inteles. Aceste lucruri, impreuna cu cele observate de mine la cultele neoprotestante, au contribuit la decizia mea si a sotiei mele de a ne intoarce la credinta ortodoxa in care fusesem botezati de mici. Acest lucru deosebit s-a petrecut in iulie 2000 la Manastirea Neamtu, dupa o saptamana binecuvantata petrecuta in mijlocul calugarilor de acolo, care ne-au si luminat in multe lucruri duhovnicesti.

Pentru “copilul teribil” care eram, era prea greu sa vin deodata direct la biserica. Cat timp am frecventat adunarile neoprotestante am invatat lucruri folositoare despre Dumnezeu si mantuire. Acestea capata acum un sens nou, duhovnicesc, fiindu-mi astfel de ajutor. Dumnezeu a ingaduit in viata mea acest ocol neoprotestant pentru a ma aduce in cele din urma la adevarata credinta, data sfintilor o data pentru totdeauna. In acelasi timp, intelegand de unde m-a scos Dumnezeu, nu pot si nu trebuie sa tac, atat timp cat fratii mei sunt inca in inselarea Satanei si risca sa fie pentru totdeauna departati de la fata lui Dumnezeu. Acesta este rostul celor scrise aici, ca ei sa citeasca si sa se mantuiasca cu ajutorul lui Dumnezeu din acel loc.

Bogdan Mateciuc (Intors la Biserica Ortodoxa).